În pofida faptului că în 1969 disidentul sovietic Andrei Amalrik a scris o carte cu un titlu extrem de sugestiv şi provocator, respectiv Va supravieţui Uniunea Sovietică în 1984?, realităţile sovietice de la mijlocul anilor ’80 nu lăsau să se întrevadă, la nivel de analişti ai serviciilor de informaţii occidentale şi sovietologi, sfârşitul din acel 25 decembrie 1991. Într-un număr recent al revistei Foreign Policy România, sovietologul Leon Aron atrăgea atenţia asupra faptului că, totuşi, PIB-ul sovietic, deşi aflat în scădere faţă de anii ’60 şi ’70, înregistrase o creştere medie de 1,9%, în perioada 1981 – 1985. Acest lucru nu era considerat de către specialişti ca fiind catastrofal în condiţiile în care deficitul bugetar era în jur de 2% din PIB în 1985. Dezintegrarea Uniunii Sovietice a surprins întreaga comunitate de analişti occidentali, iar Richard Pipes, consilier al preşedintelui Ronald Reagan şi unul dintre marii specialişti în istoria Rusiei, avea să mărturisească că cele întâmplate în spaţiul sovietic au fost neaşteptate pentru întreaga comunitate analitică occidentală. Referindu-se la Mihail S. Gorbaciov şi la politica sa internă şi externă, Oleg Gordievski, unul din cei mai importanţi transfugi ai KGB, nota: „El a început cu ideea de «uskorenie», adică de accelerare, de grăbire a progresului industrial şi tehnologic, pentru că îşi dăduse seama de faptul că prăpastia dintre Uniunea Sovietică şi Occident se adâncise atât de mult, încât, dacă nu se întreprindea ceva, Rusia ar fi sfârşit prin a se depărta într-atât, încât să trebuiască să se supună”[1].
O afacere de spionaj fatală
Convulsiile lagărului socialist (Berlin-1953, Budapesta-1956, Praga-1968), mişcările „Carta’77” şi „Solidaritatea” poloneză, integrarea economică a Comunităţii Economice Europene (CEE) şi încercarea de unificare politică a acesteia, ca urmare a „Raportului Tindemans” (decembrie 1975), au fost percepute ca o veritabilă provocare strategică pentru Uniunea Sovietică. Intervenţia sovietică în Afganistan (decembrie 1979) avea să accentueze drama Imperiului Sovietic. Afganistanul devenise „Vietnamul” Uniunii Sovietice, deoarece sovieticii erau prinşi într-un război pe care nu-l puteau câştiga şi nici nu-l puteau abandona.
Operaţiunea „FAREWELL” a debutat în primăvara anului 1981 ca urmare a depunerii la sediul contraspionajului francez (Direction de la Surveillance du Territoire – DST), de pe Rue des Saussaies nr. 11, a două scrisori. Un cetăţean francez care lucra la ambasada Franţei din URSS explica, într-o primă scrisoare, faptul că un prieten sovietic i-a înmânat la Moscova, cu două luni în urmă, o scrisoare pentru DST. În cea de a doua scrisoare, cetăţeanul sovietic pretindea că a lucrat la Paris în anii ’60, în cadrul ambasadei sovietice, şi că dorea să-şi ofere serviciile Franţei. DST-ul l-a identificat pe cetăţeanul sovietic ca fiind colonelul Vladimir Ipolitovici Vetrov (nume de cod FAREWELL în dosarele contraspionajului francez), ofiţer în Direcţia T (S&T/Ştiinţă şi Tehnică) a Direcţiei Generală I (Informaţii Externe) a KGB. Vasili Mitrokhin şi Christopher Andrew aveau să consemneze faptul că Vladimir Ipolitovici Vetrov „era un francofil înflăcărat, profund deziluzionat de sistemul sovietic şi nemulţumit de transferul său de la operaţiuni la analiză în cadrul Direcţiei T”[2].
În cursul anului 1982, colonelul Vladimir Ipolitovici Vetrov a oferit DST-ului peste 4.000 de documente ultrasecrete ale Direţiei T (S&T) a KGB-ului. FAREWELL cunoştea toate dosarele spionajului ştiinţific şi tehnologic, precum şi pe ofiţerii KGB care lucrau la Moscova şi în rezidenţele din întreaga lume împreună cu identitatea „surselor”. Colonelul Vladimir I. Vetrov nu a cerut niciodată nimic DST-ului în schimbul serviciilor aduse Franţei şi, implicit, Lumii Libere. Spera doar ca atunci când va reuşi să fugă din URSS să i se acorde posibilitatea unei existenţe decente pe teritoriul francez. „Cât priveşte motivaţiile sale, nu s-a confesat niciodată în puţinele întâlniri clandestine cu el. Nostalgia Franţei?”[3], adnota sovietologul Thierry Wolton cu referire la acest episod din istoria secretă a Războiului rece. Prin intermediul lui FAREWELL, Occidentul a aflat numele ofiţerilor KGB şi al colaboratorilor săi preţioşi care formau „Linia X” (spionaj tehnico-ştiinţific). Cu „ajutorul” colonelului Vladimir I. Vetrov au putut fi identificaţi, în ansamblul ţărilor occidentale, 222 de ofiţeri KGB care căutau informaţii tehnico-ştiinţifice şi 70 de agenţi care urmăreau să obţină informaţii militare.
Operaţiunea „FAREWELL” desfăşurată de către DST cu avizul „discret” al CIA, în perioada 1981 – februarie 1982, a permis expulzarea, la 5 aprilie 1983, a 47 de ofiţeri de informaţii sovietici din Franţa şi lichidarea, astfel, a reţelei de informaţii tehnico-ştiinţifice a KGB („Linia X”), acest fapt având efecte negative pentru economia şi cercetarea productivă sovietică. În timpul întâlnirii la nivel înalt de la Ottawa, din 19 iulie 1981, preşedintele François Mitterrand l-a informat pe Ronald Reagan despre FAREWELL şi despre pericolele care pândeau Occidentul. Operaţiunea „FAREWELL” i-a permis preşedintelui Franţei să-şi dovedească loialitatea faţă de interesele NATO (SUA) şi ale Occidentului în condiţiile în care liderii politici americani „îl luaseră pe François Mitterrand drept un agent al comunismului internaţional”[4].
Prin intermediul ofiţerilor din „Linia X” a KGB, Uniunea Sovietică şi-a procurat din Occident, la sfârşitul anilor ’70, 30.000 de aparate perfecţionate şi 400.000 de documente care vizau cercetarea tehnico-ştiinţifică. Între 1979-1981, 5.000 de arme sovietice au beneficiat în fiecare an de tehnologie occidentală. Achiziţionarea tehnologiei occidentale a permis Kremlinului să economisească 6,5 miliarde de franci între 1976 şi 1980, echivalentul muncii pe care ar fi trebuit s-o presteze 100.000 cercetători pe an. De fapt, toate armele sovietice au fost construite, în grade diferite, cu tehnologie „importată” cu ajutorul ofiţerilor Liniei X, precum: a) AWACS-urile (avioane radar) armatei sovietice au fost copiate după AWACS-urile americane; b) bombardierul sovietic Blackjack este replica lui B1-B al US Air Force; c) avionul de transport Antonov 72, cu decolare şi aterizare scurtă, seamănă ca un frate cu Boeing YC 14; d) peste 50% din tehnologia rachetelor SS 20 a fost obţinută din Vest, îndeosebi sistemul de ghidare; e) scutul protector al capetelor nucleare ale rachetelor intercontinentale sovietice a fost pus la punct pornind de la cercetările americane asupra protecţiei rachetelor cosmice (scuturi termice) pentru intrarea lor în atmosferă; f) ultimul model sovietic de torpilă submarină a fost pus la punct pornind de la torpila MK 48 a US Navy.
Decalajul tehnologic care exista, spre exemplu în domeniul informaticii, în anii ’70, de 10-15 ani între Occident şi URSS, se redusese la începutul lui 1980 la doar 3 ani şi acest lucru datorită spionajului ştiinţific şi tehnologic, iar 42% din producţia electronică sovietică a beneficiat de tehnologia occidentală furată. Puternicele ordinatoare RYAD sunt replicile exacte ale IBM-urilor 360 şi 370. O situaţie asemănătoare întâlnim şi în domeniul microprocesoarelor. Cel mai perfecţionat, KR580IK 80A, este copiat direct după 8080A, fabricat de Intel Corporation, utilizat de US Army. „Evaluarea rezultatelor obţinute de sovietici în materie de spionaj ştiinţific, tehnic şi tehnologic nu poate fi făcută în mod direct şi exact. Este sigur totuşi că pe lângă economiile realizate pe planul cercetării ştiinţifice, pe lângă punerea lor la punct şi aplicaţiile tehnologice legate de apărare, informaţiile culese în Occident de către sovietici au contribuit la dobândirea de către conducătorii lor a unei estimări globale a stării şi a nivelului tehnic al armamentelor şi echipamentelor militare occidentale. Sovieticii au obţinut şi indicaţii preţioase asupra dezvoltării viitoare a sistemelor de arme avansate, a posibilităţilor şi capacităţilor de mobilizare a Occidentului”[5], scria Henri Regnard în revista Defense nationale, în decembrie 1983, la finalul unui articol dedicat activităţii spionajului ştiinţific sovietic.
Comisia pentru Industria Militară (VPK[6]) coordona activitatea de culegere de informaţii tehnico-ştiinţifice prin stabilirea unui plan anual de obţinere a informaţiilor S&T, colectarea a tot ce era furat şi întocmirea unui bilanţ cifrat al economiilor astfel realizate în cercetare şi producţie. VPK era secondat de Institutul de Stat pentru Transformarea Interdomenii (VIMI) care îndeplinea rolul de curea de transmisie între complexul industrial şi serviciile de informaţii. În 1980, spre exemplu, VPK a raportat Biroului Politic şi CC al PCUS că 42% din cereri au fost acoperite de către KGB, 30% de către GRU, 5% de către Ministerul Comerţului Exterior şi 3% de către Academia de Ştiinţe a URSS, Comitetul de Stat pentru Relaţiile Economice Externe (GKES) şi Comitetul de Stat pentru Ştiinţă şi Tehnică (GKNT). Operaţiunea „FAREWELL” a relevat faptul că VPK dispunea în fiecare an de un „fond special” de aproximativ 12 miliarde de franci francezi (cuantificarea DST-ului) pentru finanţarea operaţiunilor de culegere de informaţii S&T. „Locul şi rolul VPK în dispozitivul menţionat demonstrează că militarii sovietici au un drept de preemţiune totală asupra ansamblului informaţiei ştiinţifice, tehnice şi tehnologice”[7], scria Thierry Wolton în 1986. Succesul operaţiunii „FAREWELL” avea să contribuie la sporirea îngrijorărilor conducerii KGB-ului şi a unei părţi din elita birocratică sovietică în ceea ce priveşte viitorul economic şi politic al Uniunii Sovietice.
Echipe de cercetători și reformatori
În 1955 se crease Institutul de Cercetări Economice al GOSPLAN-ului (Gosudarstvennyi Plan), condus de către A. N. Efimov, unde vor lucra viitori teoreticieni ai reformei gorbacioviste. Institutul Central pentru Economie şi Matematică (ŢEMI) a fost creat în 1963 şi a devenit o „oază a antimarxiştilor şi a partizanilor economiei de piaţă”[8] sub bagheta lui N. P. Fiodorenko. În 1969, B. N. Mihalevski şi academicianul Stanislav Sergheevici Şatalin[9] au expediat GOSPLAN-ului un raport asupra stării reale a economiei sovietice ceea ce l-a făcut extrem de nervos pe Alexei Kosâghin, preşedinte al Consiliului de Miniştri al URSS. Totuşi, Alexei Kosâghin a lansat moda consultării experţilor şi a început să organizeze o serie de întâlniri cu economiştii, în pofida faptului că nu agrea absolut deloc concluziile pesimiste ale acestora. În 1983, Biroul Politic al CC al PCUS creează Comisia de perfecţionare a gestiunii economiei, de care depinde grupul condus de D. M. Gvişiani, ginerele lui Alexei Kosâghin. Noul grup de analiză economică propunea „trecerea la hozrascet («autogestiune») reală, o descentralizare radicală, «o nouă planificare», investiţii în sfera socială”[10].
Noul secretar general al PCUS, Iuri Vladimirovici Andropov, va fi un adept al reformelor sistemului economic sovietic, iar dorinţa lui era să reformeze socialismul pentru a realiza ceva de genul „modelul ungar al socialismului”. Fost ambasador sovietic la Budapesta în 1956 şi preşedinte al KGB din 1967, Iuri V. Andropov înţelesese, de foarte multă vreme, că viitorul este sumbru şi a decis, după cum relevă numeroase surse istoriografice, să preia controlul asupra partidului şi statului sovietic[11]. În aprilie 1973, Iuri V. Andropov va deveni membru plin al Biroului Politic al CC al PCUS iar în 1978 va reuşi să scoată KGB-ul din subordinea Consiliului de Miniştri şi să-l subordoneze Biroului Politic[12]. Cu sprijinul unei anumite grupări din Direcţia Generală I (Informaţiile Externe) a KGB, Iuri V. Andropov va începe procesul de reformare a socialismului de tip sovietic[13]. Se năştea, astfel, o conspiraţie a unei elite din interiorul KGB[14]. Elită pe care o vom regăsi, prin diferitele personalităţi care vor ocupa scena politică de la Moscova după 25 decembrie 1991, în actualele structuri de putere ale Federaţiei Ruse.
Academicianul Stanislav S. Şatalin va redacta pentru uzul secretarului general al PCUS trei rapoarte asupra realităţilor economiei sovietice în care se va dovedi foarte incisiv şi realist în ceea ce priveşte viitorul economic al URSS. „Mi-a telefonat, mi-a mulţumit şi am simţit că se stabilise o bază pentru colaborare. Într-unul din rapoartele sale, Andropov reia formula avansată de noi, privind caracterul indispensabil al unei ameliorări complexe a gestiunii economiei. Acesta a fost testamentul său în materie de economie”[15], mărturisea academicianul Stanislav S. Şatalin. În jurul academicianului Şatalin se vor reuni o serie de „tineri economişti” reformatori care erau cu toţii membri ai PCUS. Egor T. Gaidar[16], viitor prim-ministru al Federaţiei Ruse, a ajuns să lucreze la Institutul Unional de Cercetări Ştiinţifice în Domeniul Cercetărilor Sistemice (VNIISI) în 1980 şi avea să devină, în scurt timp, unul dintre liderii „tinerilor economişti” şi mâna dreaptă a lui Stanislav S. Şatalin. În 1984 a apărut un cerc de refomatori economici şi la Leningrad, sub conducerea lui Anatoli B. Ciubais. Viitorii vice-prim-miniştri, miniştri şi adjuncţi de miniştri au provenit din rândul acestei grupări Gaidar-Ciubais. „Judecând după toate, în faţa echipei lui Şatalin a fost pusă următoarea sarcină: de a sintetiza experienţa ţărilor frăţeşti socialiste şi de a da recomandări concrete despre ce şi cum din această experienţă se va putea prelua când va începe reforma economică. Direcţia acestei reforme este clară: încetarea planificării dintr-un singur centru a tot ce se poate până la ultimul cui inclusiv, de a da nişte drepturi directorilor de întreprinderi. Statului să-i rămână doar marile uzine militare, iar o parte semnificativă a comerţului cu amănuntul şi a producţiei de mărfuri să fie transmisă sectorului privat. Totodată, nu aveau de gând să schimbe rolul conducător al partidului (şi al KGB-ului)”[17], scria jurnalistul rus Oleg Grechenevsky.
Odată cu venirea la putere a lui Mihail S. Gorbaciov, echipa lui Şatalin şi-a continuat activitatea, după ieşirea din „ilegalitate”, la Institutul pentru Economie şi Prognoză în Domeniul Progresului Tehnico-Ştiinţific (IEPNTP) unde Stanislav S. Şatalin a devenit director în 1986. Egor T. Gaidar se afla angajat acolo de mai mult timp, iar Stanislav S. Şatalin va deveni academician în 1987 şi membru al CC al PCUS în 1990. Drumurile membrilor echipei Gaidar – Ciubais se vor despărţi după 1990 în condiţiile în care adepţii lui Egor T. Gaidar considerau că Mihail S. Gorbaciov „nu doreşte în realitate să introducă reforma economică, ci pur şi simplu trage de timp”[18] astfel încât au trecut de partea lui Boris N. Elţîn.
În pregătirea reformei economiei sovietice, Institutul de Analiză Sistemică Aplicată (MIPSA) din Austria avea să joace un rol extrem de important în pregătirea „tinerilor economişti” reformatori. MIPSA[19] a fost întemeiat în 1972, în urma deciziei Clubului Internaţional de la Roma, şi a fost amplasat în castelul Laksenburg de lângă Viena. La 4 iunie 1976 a apărut, la Moscova, Institutul Unional de Cercetări Ştiinţifice în Domeniul Cercetărilor Sistemice (VNIISI), în calitate de filială a MIPSA. În fruntea VNIISI a fost numit academicianul D. M. Gvişiani[20] şi trei adjuncţi: Stanislav S. Şatalin, Boris Zaharovici Milner[21] şi Stanislav Vasilievici Emelianov[22]. Şeful Secţiei Internaţionale de la VNIISI era Alexandr Alexandrovici Seitov, fost adjunct al Secţiei Studenţeşti a Comitetului Orăşenesc VLKSM[23] din Moscova, prieten cu D. M. Gvişiani cu care lucrase la Comitetul de Stat pentru Ştiinţă. Alexandr A. Seitov este bănuit de a fi un important general sau colaborator extern al Direcţiei Generale I a KGB.
În februarie 2002, în ziarul Stringer, a apărut un interviu cu „Viaceslav Sergheevici K.”[24], fost ofiţer în Direcţia Generală I a KGB (Primul Directorat Suprem, astăzi Serviciul de Informaţii Externe al Federaţiei Ruse). Fostul ofiţer de informaţii externe sovietic dezvăluie faptul că la Viena aveau loc seminarii trimestriale, unde erau trimişi tinerii „stagiari” şi „curatorii” lor din KGB. Grupul de tineri „stagiari” nu era mai mare de 20 de persoane şi era selectat personal de către Iuri V. Andropov. „În afară de capacităţile intelectuale – mărturisea „Viaceslav Sergheevici K.” -, candidaţilor li se cerea să aibă o capacitate mare de manevrabilitate, pentru ca cekiştii să-i poată manipula în orice condiţii, chiar şi în cazul în care «puterea sovietică» se va prăbuşi”[25]. Unii dintre candidaţi au renunţat, deoarece nu doreau să devină „marionete vii”. Fostul ofiţer „Viaceslav Sergheevici K.”, alias Serghei Kuguşev, susţine în lucrarea Al treilea proiect că pe teritoriul sovietic Comitetul de Stat pentru Construcţii de pe lângă Sovietul de Miniştri al URSS-ului (GOSSTROI) a reprezentat acoperirea perfectă pentru derularea proiectului KGB de reformare a Uniunii Sovietice. În cele trei volume ale lucrării Al treilea proiect, Maxim Kalaşnikov şi Serghei Kuguşev relevă informaţii despre proiectul KGB-ului, în combinaţie cu o serie de elemente ce ţin de „o mistică patriotică obişnuită”[26]. Serghei Kuguşev scrie despre faptul că a fost creată o organizaţie secretă în interiorul KGB-ului, după schema clasică a conspiraţiei, astfel încât „fiecare membru al acestei mafii a KGB-ului cunoştea doar un singur agent de rang înalt şi el însuşi avea legătură cu 5-7 agenţi racolaţi de nivel mult mai mic”[27]. Totuşi, trebuie menţionat faptul că prin circulara nr. 066 din 2 februarie 1988 („Lărgirea drepturilor forurilor conducătorilor organelor Securităţii de Stat din URSS”) s-a permis ca, din acele momente, în caz de necesitate operaţională urgentă, grupurile operaţionale ale KGB puteau să fie formate, pentru o durată de până la doi ani, din ofiţeri detaşaţi din alte departamente ale KGB, fără ştiinţa şi „fără a se raporta la forurile centrale”[28]. „Conspiratorii” din KGB îşi întăreau, astfel, poziţia.
Ancheta efectuată de către jurnalistul rus Oleg Grechenevsky a scos în evidenţă faptul că articolul din Stringer era scris, în fapt, de către Vladimir Kucerenko (alias Maxim Kalaşnikov), adjunct al redactorului-şef de la Stringer. Încercarea de a scoate în faţa opiniei publice GOSSTROI-ul ca fiind artizanul refomelor din fosta URSS reprezintă o manipulare menită a ascunde rolul, locul şi importanţa KGB-ului în succesul sau eşecul reformării spaţiului sovietic. „GOSSTROI-ul URSS-ului avea tangenţă directă cu pregătirea şi efectuarea reformei economice în a doua jumătate a anilor ’80 – însă nu acesta era cartierul general unde se elaborau planurile strategice. Acesta era, mai degrabă, laboratorul experimental, pentru verificarea practică în producţie a unor elaborări teoretice ale «tinerilor economişti»”[29], scrie jurnalistul Oleg Grechenevsky.
GOSSTROI-ul a devenit o pepinieră a reformelor economice doar după august 1986, când la conducerea instituţiei a venit Iuri P. Batalin[30], adjunct al Preşedintelui Sovietului de Miniştri din URSS. În ceea ce priveşte VNIISI, Egor T. Gaidar este extrem de tăcut şi precaut şi nu relevă decât faptul că „echipa lui Şatalin pregătea documente pentru schimbări economice analogice din URSS”[31] după ce se studia experienţa efectuării reformelor economice din statele socialiste (Iugoslavia, China, Ungaria etc.). În viitoarele evenimente de pe scena politică sovietică/rusă un rol important îl vor juca şi cei care au lucrat la Comitetul de Stat pentru Muncă din URSS (GOSKOMTRUD). Grigori Alexeevici Iavlinski[32] a fost unul dintre cei mai importanţi reformatori care au lucrat la GOSKOMTRUD[33], alături de Vladimir Ivanovici Şerbakov[34] şi de Grigori Gheorghievici Melikian[35], care a fost liderul unui „grup analitic”. GOSKOMTRUD-ul a oferit trei vice-premieri în guvernele URSS-ului şi Federaţiei Ruse (Iuri P. Batalin, Grigori A. Iavlinski şi Vladimir I. Şerbakov), doi miniştri (Grigori G. Melikian şi Liudmila F. Bezlepkina) şi şase adjuncţi de ministru[36].
Rămași în urmă, ignorați și înfrânți
Viaceslav Daşicev, germanist de renume din cadrul Academiei de Ştiinţe a URSS şi specialist în problemele politicii externe sovietice, a prezentat CC al PCUS, la data de 22 aprilie 1982, un studiu intitulat O analiză a situaţiei prezente a relaţiilor Est-Vest în care afirma că „intervenţia trupelor noastre (sovietice – n. n.) în Afganistan, fără nici un dubiu, a încălcat limitele admise ale confruntării Est-Vest pe arena lumii a treia”[37]. Analistul Viaceslav Daşicev considera că „avantajele unei astfel de mişcări nu înseamnă nimic în comparaţie cu dezavantajele”[38] şi avertiza asupra faptului că „Uniunea Sovietică a creat un al treilea şi extrem de periculos front – după cel din Europa de Est împotriva Europei de Vest şi cel din Asia de Est împotriva Chinei –, în flancul său sudic, în condiţii geografice şi socio-politice foarte nefavorabile”[39]. Analizând evenimentele aflate în curs de desfăşurare în arena relaţiilor internaţionale, Viaceslav Daşicev scria: „Extinderea continuă a ofensivei noastre politico-militare în lumea a treia va fi contracarată de către Occident printr-o deplasare spre o poziţie din ce în ce mai apropiată de un război «rece» sau «semi-rece» şi prin sporirea presiunii exercitate asupra Uniunii Sovietice în ceea ce priveşte sfera politică, cea economică, cea militaro-strategică şi cea de propagandă/psihologică. O revenire treptată la destindere poate fi atinsă prin abandonarea angajamentelor noastre militare, dar numai în cazul în care criza nu se răspândeşte în alte regiuni, mai cu seamă în Europa de Est”[40]. La 10 ianuarie 1983, Viaceslav Daşicev a înaintat secretarului general al PCUS, Iuri V. Andropov, un nou raport asupra politicii externe sovietice în care afirma: „Uniunea Sovietică are acum o poziţie extrem de dificilă. Aproape toate marile puteri ale lumii, cu excepţia Indiei, s-au aliat împotriva ei. A opune rezistenţă acestui enorm potenţial depăşeşte în mod periculos capacitatea Uniunii Sovietice”[41] astfel încât „doar printr-o autorestricţionare treptată şi prin adoptarea unei conduite atente pe scena mondială”[42] poate fi redusă presiunea „excesivă” exercitată de către „contra-coaliţie” asupra Uniunii Sovietice.
Totodată, analizele relevau faptul că economia sovietică nu rămânea doar în urma cursei tehnologice, dar devenise, de asemenea, incredibil de risipitoare. O serie de analize economice, făcute la nivelul anului 1987, aveau să releve faptul că economiile de tip sovietic consumau de două ori până la trei ori mai multă energie/unitate de producţie decât societăţile bazate pe economia de piaţă din Occident. Risipa economică rezultată, starea de înapoiere industrială şi tehnologică demodată, au avut un impact negativ asupra capacităţii de participare a URSS la comerţul mondial. Din ce în ce mai mult, ea exporta cu precădere materii prime şi minereuri, precum cea mai mare parte a lumii a treia, incapabilă să concureze cu exportatorii de frunte ai bunurilor manufacturate.
Raportul anual GATT, pe anul 1985, arăta că URSS cădea de pe locul 11 în 1973 pe locul 15, la exportul de bunuri manufacturate, fiind întrecută, în anii dintre aceste două momente, de Taiwan, Coreea de Sud, Hong Kong şi Elveţia. Sistemul sovietic devenea din ce în ce mai corupt, în beneficiul nomenclaturii şi al mafioţilor, care făceau în mod aproape deschis legea în republicile din Caucaz şi Asia Centrală şi îşi extindeau reţelele în întreaga Uniune Sovietică. Problemele naţionalităţilor erau din ce în ce mai evidente. Popoarele – de altfel, în ansamblul lor, bine educate – căpătaseră de-a lungul deceniilor o deosebită abilitate în arta supravieţuirii în condiţiile cele mai dificile[43]. Planificarea centralizată impunea raţionalizarea, însă industriile legate de armament şi de cercetarea spaţială[44] continuau să aibă prioritate absolută[45].
În 1984, Comitetul de Stat al Planificării solicitase Institutului de Economie Mondială şi Relaţii Internaţionale (IMEMO) al Academiei de Ştiinţe a URSS un studiu prospectiv de dezvoltare a Uniunii Sovietice până în anul 2000. „Rezultatul a fost un text de 90 de pagini care conţinea concluzii fără drept de apel. Dacă erau menţinute metodele în baza cărora funcţiona atunci economia sovietică – metode dirijiste, centralizatoare, planificate – pe scurt modelul care a existat dintotdeuna, ţara noastră avea să se vadă împinsă printre puterile economice de mâna a doua, iar la sfârşitul secolului avea să coboare poate la nivelul ţărilor sărace din lumea a treia”[46], mărturisea Alexandr N. Iakovlev[47], directorul IMEMO.
Mihail S. Gorbaciov avea să scrie în lucrarea La Perestroika, vues neuves sur notre pays et le monde (Perestroika, puncte de vedere noi despre ţara noastră şi despre lume) următoarele: „Ideile perestroikăi nu sunt numai rezultatul unor interese şi considerente pragmatice, ele indică şi o modificare a conştiinţelor noastre (…); ele sunt şi rezultatul unei anchete teoretice care ne-a permis o mai bună cunoaştere a societăţii şi ne-am întărit hotărârea de a merge înainte”[48]. Menţionăm faptul că pe 7 februarie 1972, ministrul comerţului din Cabinetul Nixon, Maurice Stans, avea să deschidă lucrările unei conferinţe în care urma să se pună în discuţie perspectiva lumii industriale şi a lumii afacerilor în anul 1990. Această întrunire a 1.500 de oameni de afaceri din SUA s-a încheiat cu o declaraţie memorabilă şi profetică a lui Roy L. Ash, preşedintele firmei Litton Industries: „Capitalismul de stat poate constitui forma în care se vor face afacerile pe plan mondial, deoarece ţările din vest se îndreaptă tot mai mult înspre o economie unificată şi controlată, pentru o mai mare eficienţă, iar tendinţa statelor comuniste spre sistemul liberului schimb devine tot mai accentuată. Problema pusă (în timpul conferinţei), asupra căreia s-au ridicat o mulţime de opinii divergente, a fost dacă Estul şi Vestul se vor întâlni undeva la mijloc, în jurul anului 1990”[49]. Extrem de interesantă şi de tulburătoare această întâlnire în perspectiva marilor jocuri geopolitice, geoeconomice şi geostrategice, de la sfârşitul secolului XX, printre care perestroika şi glasnosti.
„Complotul de fum”
În contextul politico-economic de la începutul anilor ’80, amplificat de pierderea „Liniei X” şi creşterea, astfel, a decalajului tehnico-ştiinţific dintre Occident şi URSS, secretarul general al CC al PCUS, Iuri V. Andropov, a ajuns la concluzia că dacă evoluţia Uniunii Sovietice continua conform programului, atitudinilor, mentalităţilor şi prejudecăţilor existente, baza economică prin care se dorea dominarea lumii avea să se prăbuşească[50]. Iuri V. Andropov a ajuns la conştiinţa[51] necesităţii unei reforme complete a sistemului[52] şi putem vorbi de faptul că el este părintele perestroikăi[53]. În acest context, Iuri V. Andropov a creat „Comisia Biroului Politic” cunoscută ca fiind şi „Comisia Tihonov – Rîjkov” şi a cărei misiune consta în pregătirea reformei economice în Uniunea Sovietică.
Nikolai A. Tihonov (n. 14 mai 1905 – d. 1 iunie 1997) era preşedintele Sovietului de Miniştri din URSS (23 octombrie 1980 – 27 septembrie 1985) şi având în vedere vârsta lui înaintată, în jur de 80 de ani, nu reprezenta un pericol pentru planurile lui Andropov şi ale echipei lui de „conspiratori” din KGB. Nikolai I. Rîjkov, secretar al CC al PCUS pentru economie, conducea această „Comisie a Biroului Politic” a cărei conducere ştiinţifică o avea directorul VNIISI, academicianul D. M. Gvişiani, însă pregătirea documentelor o realiza academicianul Stanislav S. Şatalin. În aparatul de lucru al „Comisiei Biroului Politic” se aflau Egor T. Gaidar şi Piotr Olegovici Aven[54] iar pentru scrierea unor capitole au fost chemaţi cei din „echipa lui Ciubais” din Leningrad (Anatoli Borisovici Ciubais[55], Serghei Alexandrovici Vasiliev[56], Mihail Egonovici Dmitriev[57], Serghei Mihailovici Ignatiev[58], Iuri Vladimirovici Iarmagaev[59] etc.). Rezultatul activităţii „Comisiei Biroului Politic” a fost un document de 120 de pagini intitulat „Concepţia perfecţionării mecanismului economic”. Referindu-se la acest document, jurnalistul rus Oleg Grechenevsky consemnează faptul că nu cunoaştem cu exactitate conţinutul amănunţit al documentului, însă acesta nu prognoza „dărâmarea a tot şi construirea pe aceste dărâmături a unei societăţi capitaliste”[60]. Ungaria era un model de perspectivă pentru URSS.
Institutul Central pentru Economie şi Matematică (ŢEMI) a fost o altă pepinieră de cadre pentru adepţii reformei sistemului sovietic. Alexandr Nikolaevici Şohin[61] (şef de laborator la ŢEMI) s-a separat de curentul lui Egor T. Gaidar şi a devenit, în 1987, consilierul ministrului Afacerilor Externe, Eduard A. Şevardnadze, iar în 1990 a preluat conducerea Direcţiei pentru Relaţii de Economie Externă a MAE. Alexandr N. Şohin a ocupat mai multe funcţii importante pe scena politică şi economică a Federaţiei Ruse. În martie 2002 a preluat preşedinţia Consiliului de Monitorizare a companiei „Renaissance Capital” prin care se derulează miliarde de dolari de „investiţii străine”. Directorul administrativ al „Renaissance Capital” era Iuri Kobaladze, fost general în Serviciul de Informaţii Externe al Federaţiei Ruse (SVR). Nikolai Iakovlevici Petrakov[62], adjunct al directorului pentru ştiinţă al ŢEMI, a devenit consilierul lui Mihail S. Gorbaciov pentru probleme economice. ŢEMI a oferit doi vice-premieri, trei miniştri, un conducător al aparatului guvernului, şase adjuncţi de ministru, precum şi numeroşi alţi funcţionari în aparatul de stat. VNIISI a oferit doar doi vice-premieri şi patru miniştri. În proiectul KGB de reformă economică a sistemului socialist sovietic „masa principală a «tinerilor economişti» provine din ŢEMI, însă nucleul conducător al acestei grupări s-a format la Institutul de Cercetări Ştiinţifice în Domeniul Cercetărilor Sistemice”[63].
„Grupul Ciubais” a creat, în februarie 1987, clubul „Restructurarea”, la Moscova, iar mai apoi şi la Leningrad, adică o organizaţie politică de luptă pentru democraţie. În clădirea în care funcţiona clubul lui Ciubais se afla ŢEMI, iar din 1986 s-a mutat IEPNTP, unde au venit, mai apoi, cei de la VNIISI conduşi de academicianul Şatalin. Clubul „Restructurarea” a fost nucleul în jurul căruia s-a creat, în 1989, Frontul Popular[64] din Leningrad. Membrii fondatori ai clubului „Restructurarea” din Leningrad, în frunte cu Petr Filippov, au intrat în prezidiul Sovietului din Leningrad după 1990. Clubul „Restructurarea” din Moscova avea să realizeze, în martie 1987, prima dezbatere referitoare la Legea întreprinderii de stat ce va fi pusă în aplicare foarte curând. „Grupul Ciubais” va fi suplinit cu un “al doilea val” de tineri reformatori ce proveneau din clubul „Sintez” de pe lângă Palatul Tineretului.
Clubul „Sintez” a apărut în primăvara anului 1987 şi a fost creat pe baza Clubului Tinerilor Economişti (apărut în 1984) care au absolvit Institutul Economico-Financiar din Leningrad (LFEI). Dintre personalităţile care au făcut parte din acest club „Sintez”, menţionăm pe Alexei Leonidovici Kudrin[65], Alexei Borisovici Miller[66] şi Andrei Nikolaevici Illarionov[67] care a pronosticat, în primăvara anului 1998, faptul că peste o jumătate de an va avea loc default-ul Federaţiei Ruse, ceea ce a constituit biletul de intrare în „echipa Putin”. „Grupul Ciubais” a propulsat spre guvernare trei vice-premieri, doi miniştri şi cinci adjuncţi de miniştri.
Conform unor mărturii ale generalului Mihail P. Liubimov[68], şeful Secţiei Prognoze din Direcţia Generală I a KGB, cu puţin timp înainte să moară, în 1984, secretarul general Iuri V. Andropov a aprobat în formă definitivă operaţiunea de demantelare a Uniunii Sovietice[69]. Operaţiunea denumită „Golgota”[70], după mărturisirile fostului general KGB Mihail P. Liubimov, urma să aibă patru etape esenţiale: 1) dezorganizarea sistematică a rânduielilor politice şi economice din URSS[71]; 2) introducerea forţată a sistemului capitalist în varianta lui sălbatică[72]; 3) prelungirea direcţionată a haosului; 4) revoluţia socialistă[73]. Avea să urmeze în istoria Uniunii Sovietice şi a lumii ceea ce poate fi denumit ca fiind „COMPLOTUL DE FUM”[74].
În timpul mandatului secretarului general Iuri V. Andropov se vor amorsa cele trei bombe cu efect întârziat care vor zgudui, câţiva ani mai târziu, PCUS din temelii: a) campania antialcoolică; b) ancheta asupra acţiunilor mafiei uzbece şi c) adoptarea, în iunie 1983, a decretului intitulat „Măsuri complementare pentru lărgirea drepturilor întreprinderilor privind planificarea şi activitatea economică şi pentru întărirea responsabilităţii asupra rezultatelor muncii lor”. Conform acestui decret, numărul de indicatori impuşi prin plan întreprinderilor este redus, iar ele pot să dispună în mod liber de fondurile de dezvoltare şi să încurajeze din punct de vedere material muncitorii merituoşi. Legea întreprinderilor din iulie 1987 avea să fie bomba cu efectul întârziat care a făcut să explodeze economia URSS şi federaţia sovietică. Legea va pune în mişcare angrenajul inflaţionist: directorii de întreprinderi vor mări cu generozitate preţurile şi salariile, reducând totodată volumul producţiei şi înghiţind cu repeziciune creditele alocate cu dărnicie de către stat. În mai 1988 aveau să fie create aşa-numitele „cooperative”, adică „un eufemism de tip sovietic – aprecia sovietologul Thierry Wolton -, pentru a desemna întreprinderea privată[75] căreia puterea politică, încă impregnată de mentalitatea ei comunistă, nu voia să-i anunţe răspicat apariţia”[76]. Mihail S. Gorbaciov va confirma faptul că, începând din iulie 1990, PCUS “şi-a redus aparatul la jumătate şi a investit banii[77] în structuri comerciale”[78]. Totodată, conducerea KGB adoptă, la 4 iulie 1983, un text care stabileşte modalităţile de organizare şi exploatare a reţelelor de agenţi „pentru a întări din punct de vedere calitativ sistemul de agenţi”[79]. Principiul reformei în KGB se rezuma într-o frază: „Sistemul de agenţi ai organelor KGB trebuie să fie excepţional şi puţin numeros”[80].
Pe măsură ce descoperea mai multe despre vechiul sistem[81], Mihail S. Gorbaciov[82] îşi dădea seama că acesta merita cele mai aspre critici. În plenul Comitetului Central, în 1987, a lansat conceptul de glasnosti[83] şi a criticat aspru epoca lui Leonid I. Brejnev, caracterizând-o ca fiind una de stagnare[84]. Până în 1987, Mihail S. Gorbaciov i-a înlocuit pe jumătate dintre secretarii PCUS, iar în 1988 nu mai supravieţuiau politic, la nivel regional, decât 20% din vechea echipă. În ceea ce priveşte aparatul de stat sovietic, 40% dintre miniştri erau nou-veniţi, în ianuarie 1986, iar 80% dintre miniştri se aflau în funcţie, în 1988, datorită lui Gorbaciov. Ca urmare a şedinţei Biroului Politic din 13 martie 1986, Mihail S. Gorbaciov a concentrat în mâinile sale coordonarea celor mai importante domenii[85]: organizarea activităţii Biroului Politic, principalele probleme ale activităţii interne şi externe, repartizarea cadrelor, problemele generale ale economiei, apărarea şi securitatea de stat[86], comerţul exterior, precum şi coordonarea principalelor secţii ale CC al PCUS.
În timpul desfăşurării celui de al XXVII-lea Congres al PCUS, Mihail S. Gorbaciov va declara că „fără glasnosti nu există şi nu poate exista democratism, creaţie politică a maselor, participarea lor la conducere”[87]. Istoricul Dmitri A. Volkogonov consideră că politica de glasnosti a lui Gorbaciov „a făcut să explodeze din interior un sistem bazat pe minciuna de stat”[88] astfel încât „sistemul leninist a devenit neputincios”[89]. În urma aterizării lui Matthias Rust, cetăţean vest-german, la 28 mai 1987 în Piaţa Roşie, Mihail S. Gorbaciov a decapitat conducerea Ministerului Apărării de la Moscova. Mareşalul Serghei L. Sokolov, ministrul Apărării, a demisionat şi a fost înlocuit cu mareşalul Dmitri T. Iazov. Totodată, peste 150 de ofiţeri sovietici au fost destituiţi şi trimişi în faţa Curţii Marţiale pentru partea lor de vină în cazul „Matthias Rust”. În decurs de un an, eşalonul de vârf al Ministerului Apărării sovietic, Marelui Stat-Major de la Moscova, comandanţii sovietici ai structurilor Pactului de la Varşovia şi alţi comandanţi din statele-majore sovietice au fost înlocuiţi.
Un observator militar al momentului remarca faptul că „nici chiar în timpul epurării sângeroase întreprinse de Stalin în 1937 – 1938 în rândurile Armatei Roşii procentul schimbărilor din posturile de vârf nu a fost atât de ridicat”[90]. În cursul lunii noiembrie 1988, Mihail S. Gorbaciov avea să ţină un discurs extrem de dur în faţa liderilor Ministerului Apărării de la Moscova. „De ce ne trebuie o armată atât de mare? Adevărul este că avem nevoie de calitate, nu de cantitate. De ce cheltuim cu apărarea de două ori şi jumătate mai mult decât Statele Unite? Nici o ţară din lume – cu excepţia celor subdezvoltate, pe care le alimentăm cu armament fără să primim vreun ban pentru asta – nu cheltuieşte mai mult pentru armată…Vrem să continuăm să fim ca Angola?…[Armata] încă are talente ştiinţifice şi tehnice, cel mai bun sprijin financiar, furnizat întotdeauna fără rezerve…De ce avem nevoie de o armată de 6 milioane de oameni? Ce facem? Facem praf cele mai bune tinere talente din rezervorul intelectual. Cu cine o să implementăm reformele?”[91], declara Mihail S. Gorbaciov în faţa celor care se împotriveau reformelor secretarului general al PCUS.
În timpul desfăşurării Plenarei CC al PCUS din 21 octombrie 1987, Boris N. Elţîn, prim-secretar al organizaţiei orăşeneşti de partid Moscova, a fost eliberat din funcţia deţinută în Biroul Politic, ca urmare a cererii sale născute în urma scandalului cu Egor K. Ligaciov. Plenara a calificat ca fiind „greşită din punct de vedere politic”[92] cuvântarea lui Boris N. Elţîn şi l-a eliberat din funcţie. La 11 noiembrie 1987, Plenara Comitetului orăşenesc de partid Moscova l-a eliberat din funcţia de prim-secretar pe Boris N. Elţîn. Ca urmare a succesului repurtat de către Egor K. Ligaciov în disputa cu Boris N. Elţîn, PCUS se împarte în două fracţiuni: liberală şi conservatoare. La Plenara CC al PCUS, din 18 februarie 1988, Mihail S. Gorbaciov va declara că „este absolut necesar să se facă deosebire între momentul instaurării efective a socialismului şi deformările sale ulterioare…(trebuie ca poporul) să-şi poată forma prin instrucţie o conştiinţă istorică corectă…”[93].
Articolul publicat în Sovetskaia Rossia de către Nina Andreeva, profesoară de chimie la un institut superior din Leningrad, şi intitulat Nu pot renunţa la principii a fost perceput ca fiind un semnal „de sus” care marca revizuirea ideilor de perestroika. La 5 aprilie 1988, ziarul Pravda a publicat articolul Principiile perestroikăi: gândirea revoluţionară în acţiune sub semnătura lui Aleksandr N. Iakovlev şi Vadim Medvedev. Apariţia acestui articol contra-replică a fost perceput, de păturile largi ale intelectualităţii sovietice, ca fiind un semnal privind „ultimul pas spre condamnarea întregii istorii a partidului şi a socialismului ca sistem”[94].
Reformarea partidului și statului
În timpul celei de-a XIX-a Conferinţe unionale a PCUS, din perioada 28 iunie – 1 iulie 1988, s-a luat decizia de delimitare a funcţiilor de partid şi de stat, ceea ce a dus la slăbirea influenţei PCUS. S-a propus şi s-a acceptat crearea unui Congres al Deputaţilor Poporului din URSS[95]. Istoricul Rudolf Pihoia consideră că această a XIX-a Conferinţă a PCUS „a dat startul reformei politice, a deschis calea spre alegeri în ţară ca modalitate de formare a puterii reprezentative”[96] şi a constituit „un pas real pe calea reformării orânduirii socialiste sovietice”[97]. Plenara din 8 septembrie 1988 va avea drept rezultat decizia de a reorganiza conducerea aparatului de partid prin împărţirea Secretariatului CC al PCUS în 10 comisii, astfel încât prin „crearea de comisii – nota Egor K. Ligaciov – se înmormântează în mod automat Secretariatul”[98]. PCUS avea să fie lipsit, astfel, de statul său major operaţional, va fi distrusă, foarte curând, şi ierarhia verticală care forma scheletul statului sovietic aşa încât Kremlinul, începând cu 1989, nu va mai trimite cadre de conducere la periferie. Istoricul Rudolf Pihoia consideră că Mihail S. Gorbaciov „a demolat întregul edificiu al acestei orânduiri, al clasei guvernante create în anii puterii sovietice”[99] care devenise un „instrument de conducere a uriaşei proprietăţi de stat create după 1917”[100].
În urma acestor măsuri urmau a fi îndepărtaţi între 700.000 – 800.000 de activişti de partid, iar la nivelurile republican, regional, raional şi orăşenesc urmau a fi eliberaţi din funcţii circa 550.000 de persoane. În perioada 1986 – 1989 au fost înlocuiţi 82,2% dintre secretarii comitetelor raionale şi orăşeneşti de partid şi 90,8% dintre secretarii comitetelor regionale, de ţinut şi republicane. „Organizaţiile republicane – scria istoricul Rudolf Pihoia – au devenit în aceste condiţii leagănul separatismului naţional, au pregătiti condiţiile pentru «parada suveranităţilor» care avea să înceapă peste un an”[101].
La 25 septembrie 1987, Filip D. Bobkov[102], primul-adjunct al preşedintelui KGB, avea să rezume într-un discurs rolul KGB în desfăşurarea procesului de perestroikă: „Scopul nostru final este să asigurăm dezvoltarea perestroikăi prin mijloace cekiste, să apărăm revoluţia în noile condiţii, aşa cum cekiştii au făcut-o şi după glorioasele zile din Octombrie”[103]. Dintr-o astfel de perspectivă, pot fi înţelese şi dorinţa lui Filip D. Bobkov de a se publica parţial arhivele de care dispune KGB, astfel încât PCUS va putea fi ajutat la „formarea unei opinii publice sănătoase”[104], iar pe de altă parte „societatea va înţelege mai bine acţiunile noastre (ale conducerii de partid şi a KGB – n. n.), muncitorii se vor convinge că ele sunt necesare”[105]. Eforturile aparatului KGB[106] în ceea ce priveşte perestroika şi glasnosti[107]-ul au fost analizate de către instanţele conducătoare ale KGB, respectiv CC al PCUS, la 10 – 12 decembrie 1987, în prezenţa lui Anatoli I. Lukianov, responsabil, în cadrul Secretariatului, cu activitatea organelor de securitate sovietice. Analiza muncii desfăşurate de ofiţerii KGB va releva faptul că „apare ceva asemănător unei opoziţii”[108].
Viktor M. Cebrikov, preşedintele KGB, va cere perfecţionarea muncii cu reţelele de agenţi şi utilizarea mijloacelor de informare în asigurarea victoriei perestroikăi. Vice-preşedintele Bobkov va prezenta un referat intitulat Democratizarea societăţii sovietice şi perestroika organelor de securitate. La 22 ianuarie 1988, Filip D. Bobkov va raporta: „Am intrat într-o etapă decisivă a perestroikăi, toate planurile noastre încep să capete o formă concretă…Avem acum un program de acţiune pentru viitor…”[109]. La 14 octombrie 1988, conducerea KGB emite o circulară cu un titlu extrem de explicit: Îmbunătăţirea muncii cu agenţii în actualele condiţii. Ordinele erau extrem de clare pentru ofiţerii KGB: „Fiecare ofiţer trebuie să stăpânească arta de a lucra cu masele…Fiecare ofiţer trebuie să ştie să poarte un dialog în atmosfera cea mai politizată cu putinţă, fără a cădea în confruntare şi filosofie inutilă. (…) Cekiştii trebuie să facă mult mai des referiri la valorile umane comune, să pună accentul pe apărarea drepturilor omului, pe nonviolenţă, pe dreptate socială”[110].
Aceste ordine şi indicaţii erau date într-un moment în care unii dintre agenţii folosiţi pentru a controla elementele naţionaliste căzuseră sub influenţa lor, iar unii intelectuali au refuzat să mai colaboreze cu ofiţerii KGB. Modul în care Alexandr N. Iakovlev a reuşit să adoarmă vigilenţa membrilor Biroului Politic, alarmaţi de rapoartele KGB, privind situaţia din Lituania, a îndreptăţit-o pe Françoise Thom să concluzioneze că, în fond, perestroika „a fost mai curând o lovitură de stat în interiorul conducerii politice sovietice, desfăşurată cu încetinitorul, rămasă multă vreme într-o stare larvară, care s-a manifestat vizibil din ce în ce mai des în 1990-1991, pentru a culmina cu puciul din august 1991”[111].
Divergențe privind înțelegerea evoluției unei lumi
Robert Gates, fost director CIA, referindu-se la perestroika[112], afirma: „Am avut încredere în eforturile făcute de Gorbaciov în primi doi ani şi jumătate petrecuţi la conducere pentru implementarea reformei, dar…am prevăzut cu precizie că încercarea de a restructura sistemul economic centralizat de stat nu va avea succes…Începând cu 1987, agenţia a furnizat detalii precise despre eşecul reformei lui Gorbaciov şi despre criza economică tot mai mare din Uniunea Sovietică. Neîncrederea agenţiei în politica economică a lui Gorbaciov s-a reflectat, în decembrie 1987, într-un raport în care se spunea: «Prevederile reformei constituie măsuri incomplete care lasă la locul lor stâlpii reformei planificate socialiste centralizate…». Acelaşi studiu pronostica cu acurateţe efectele negative provocate economiei de către reformele inadecvate ale lui Gorbaciov”[113]. Într-un memorandum din 24 noiembrie 1987, directorul CIA avertiza asupra faptului că Mihail S. Gorbaciov are intenţia de-a ameliora performanţele economice ale URSS, de-a dinamiza politica internă şi, cu ajutorul unei diplomaţii active, să facă din Uniunea Sovietică un adversar mai puternic şi mai competitiv decât până atunci[114].
Totuşi, la nivelul CIA, la începuturile „perioadei Gorbaciov”, nu exista un consens cu privire la modalitatea de interpretare a evenimentelor din URSS. La începutul anilor ’80 în CIA exista un conflict între Robert Gates şi Melvin Goodman, şeful de divizie de la SOVA (Biroul de analiză al CIA pentru URSS). Melvin Goodman susţinea că în URSS au loc schimbări reale, în timp ce Robert Gates era acuzat de politizarea informaţiilor şi de faptul că încearcă să suprime părerile aflate în dezacord cu linia dură pe care o promova[115]. „Când Gorbaciov a apărut la orizont, CIA a spus că «numai gura e de el», că era doar o încercare a sovieticilor de a ne trage pe sfoară. Când această părere a început să pară tot mai absurdă, CIA a schimbat tonul: Gorbaciov chiar voia schimbarea, dar URSS avea un sistem bine înrădăcinat şi care funcţiona în general, dar care nu putea fi schimbat…Când schimbările din URSS au devenit evidente, linia adoptată de CIA a fost că schimbările nu vor marca o diferenţă importantă faţă de trecut”,[116] concluziona fostul secretar de stat George Schultz, făcând referire la analizele şi interpretările factorilor de decizie politică[117], militară şi de intelligence[118] de la Washington.
Într-un interviu acordat revistei Politique Internationale, Richard Helms, fost director al CIA între 1965 şi 1973, referitor la supraestimarea de către Occident a puterii sovietice[119], declara că, în fapt, a fost supraestimată vigoarea economiei sovietice[120]. După destrămarea Uniunii Sovietice, în faţa valului de critici la care au fost supuşi analiştii intelligence-ului american, directorul CIA a cerut să se redacteze un raport privind modul în care CIA a înţeles evoluţia evenimentelor din spaţiul sovietic. Memorandumul realizat de către experţi avea să releve faptul că analiştii CIA[121] s-au înşelat mai puţin[122] decât universitarii specializaţi în problematica URSS. Memorandumul a evidenţiat faptul că ofiţerii CIA se concentraseră, totuşi, mai mult asupra ameninţării militare sovietice[123], ipoteza de bază a ofiţerilor Agenţiei. În Memorandum se menţiona faptul că datele deţinute de către CIA şi împărtăşite de către comunitatea academică relevau faptul că exista o probabilitate scăzută ca sistemul să se prăbuşească sub efectul mişcărilor populare şi al presiunilor interne[124]. Analiştii CIA s-au chinuit să ţină pasul în materialele lor cu vestea dezintegrării sistemului socialist, anunţată zilnic prin imagini televizate[125]. La 26 februarie 1994 a venit cutremurul în sediul central de la Langley. Pe primele pagini ale ziarelor şi la posturile de televiziune, cu titluri mari, era anunţată arestarea unui „cuplu de spioni CIA”.
Coşmarul unei cârtiţe KGB infiltrată în CIA devenise o realitate. „Cazul Aldrich Ames[126] scoate în evidenţă faptul că CIA, adesea înfăţişată ca o organizaţie secretă care dirijează abil din umbră evenimentele globale, este de fapt o birocraţie obosită, care trăieşte în trecut, poartă ochelari de cal şi este măcinată de carenţe profunde”[127], concluziona David Wise un reputat ziarist american şi autor al unor cărţi despre istoria şi operaţiunile secrete ale CIA. Jurnalistul David Wise, analizând activitatea CIA, concluziona că de la criza din Cuba (1962) şi afacerea Iran-Contras, agenţii secreţi ai CIA au provocat dezastre după dezastre. Analiştii, de la Langley, au judecat greşit aproape fiecare evoluţie principală din lumea postbelică, realizând şi cea mai spectaculoasă eroare: eşecul categoric de a prezice colapsul Uniunii Sovietice[128].
Mihail S. Gorbaciov avea să-şi afirme noile principii şi metode de politică externă, cu ocazia unei conferinţe ţinute, în mai 1986, în faţa funcţionarilor superiori din Ministerul de Externe al URSS: „În prezent trebuie să învăţăm cât se poate de repede a transpune ideile şi orientările în acţiuni concrete şi s-o facem având mereu în minte – atât în lucrurile mari cât şi în cele mici – obiectivele mometului şi perspectivele strategice. (…) Este neapărat necesar a evalua cu precizie situaţia şi a stabili planuri concrete. Trebuie acordată mai multă atenţie elaborărilor, previziunii evenimentelor, trebuie sesizată orice posibilitate de creştere a eficacităţii, facultăţii de manevră raţională şi a dinamismului global al politicii noastre externe”[129]. În ceea ce priveşte „noua gândire politică”[130] sovietică în planul relaţiilor internaţionale, Anatoli Goliţin, un defector sovietic şi un specialist în materie de dezinformare strategică a KGB, avertiza, încă din 1984, că mai întâi va avea loc o „liberalizare” în Europa Centrală şi de Est, apoi retragerea unuia sau mai multor state din Tratatul de la Varşovia pentru a mina structurile actuale ale NATO şi pentru a le înlocui cu un sistem european de securitate colectivă[131]. Principalul ţel va fi acela de a răsturna în mod ireversibil echilibrul mondial al puterilor.
Noua linie de politică externă[132] inaugurată la Kremlin reprezenta aplicarea la politica internaţională a strategiei ideologului comunist italian Antonio Gramsci, respectiv renunţarea la cucerire prin intermediul luptei de clasă şi recurgerea la strategia şantajului, nu prin forţă, ci prin slăbiciune, în parte reală, în parte simulată, pentru a-şi asigura ajutorul şi simpatiile occidentale[133]. În martie 1987, Mihail S. Gorbaciov avea să declare în faţa membrilor Biroului Politic: „Sarcina importantă este utilizarea potenţialului ştiinţific şi tehnologic vest-european. Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât prietenii noştri din Europa de Est au reuşit deja s-o facă. Apropierea noastră de Europa occidentală le-ar face munca mai uşoară (…) Fără Europa, nu suntem, în realitate, capabili de nimic. (…) Nu să separăm Europa Occidentală de Statele Unite, ci mai degrabă să îndepărtăm Statele Unite de Europa”[134]. Trebuie să remarcăm faptul că programul politic lansat de Mihail Gorbaciov a dus în final, vis-à-vis de NATO şi Occident, la ceea ce avea să-i declare politologul rus Gheorghi A. Arbatov, în 1989, unui general american, în timpul unei vizite la Bonn: „O să facem un lucru nemaipomenit, o să vă lipsim[135] de duşmanul vostru!”[136].
Renașterea rușilor
Perestroika şi glasnosti-ul aveau să permită renaşterea naţiunii ruse. Perioada regimului sovietic (1917 – 1991) a însemnat un recul şi în existenţa acestei naţiuni de primă mână a spaţiului sovietic. Distrugerea locurilor şi a monumentelor istorice, criza demografică a ruşilor, evidenţiată de recensămintele din 1970 şi 1979, distrugerea mediului rural, alcoolismul şi dezbinarea familiei, proiectele „prometeice”, precum abaterea fluviilor din Siberia spre regiunile meridionale ale URSS, şi nu numai, au fost factori de influenţă ai reculului naţiunii ruse. „Pentru că puterea a fost rusă, pentru că toate popoarele Uniunii Sovietice consideră Rusia şi sistemul cele două faţete ale aceleiaşi realităţi, societatea rusă nu poate scăpa de constatarea că ea a fost victimă şi călău în acelaşi timp. După decenii de nenorociri, ea trebuie să se redescopere, să măsoare amploarea pustiirii sale, să-şi recunoască responsabilitatea pentru a se accepta. Trezindu-se, Rusia trebuie să meargă până la capătul adevărului. Aceasta conferă naţionalismului său o tonalitate particulară. Nu avem de-a face cu naţionalismul triumfător al unui popor care are revelaţia forţei sale. Naţionalismul său este acela al durerii şi al umilinţei”[137], scria Hélène Carrère d’Encausse în lucrarea sa despre triumful naţiunilor în spaţiul sovietic.
Preşedintele Mihail S. Gorbaciov nu a rămas insensibil la această trezire la viaţă a naţiunii ruse şi l-a numit pe academicianul Dmitri L. Lihaciov, considerat de compatrioţii săi ca fiind „conştiinţa Rusiei”, în funcţia de preşedinte al Fondului pentru cultura sovietică. Scriitorul ruralist Serghei P. Zalîghin devine redactorul-şef al revistei Novîi Mir care va deveni port-drapelul renaşterii intelectuale şi morale a Rusiei. În paginile revistei Novîi Mir vor fi redescoperite scrierile lui Boris Pasternak, Bulgakov şi Soljeniţîn, iar Serghei S. Averinţev, o figură emblematică a gândirii liberale ruse, va avea responsabilitatea de a regăsi şi publica textele gânditorilor ruşi din secolul XIX.
Celebrarea cu o pompă extraordinară a unui mileniu de creştinare a ruşilor, întâlnirea preşedintelui Mihail S. Gorbaciov cu Patriarhul Rusiei şi cu Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, la 29 aprilie 1988, critica sistemică adusă de Gorbaciov restrângerii libertăţilor religioase, restituirea lăcaşelor de cult, multă vreme închise, celebrarea unei slujbe în Catedrala Înălţării din Kremlin, reprezintă tot atâtea eforturi ale liderului sovietic de a-şi alătura Biserica Rusă procesului de perestroika. Preşedintele KGB, Viktor M. Cebrikov, anunţa, la 18 aprilie 1988, personalul care preda în şcolile KGB, că, în viitor, sarcina ofiţerilor KGB este „de a face deosebire între religie şi clericalismul militant, între activitatea religioasă autorizată şi subversiunea ilegală”[138].
În această perioadă de efervescenţă a sufletului şi spiritului rus vor lua fiinţă Asociaţia artiştilor ruşi şi Fundaţia pentru literatura şi cultura slavă care vor reuni în jurul lor acele energii intelectuale şi spirituale ce aveau drept scop să redescopere şi să răspândească patrimonial cultural şi istoric al Rusiei, să mobilizeze intelectualii pentru a păstra unitatea Rusiei în faţa sfâşierilor naţionaliste. Fundaţia pentru literatura şi cultura slavă, născută în urma cooperării dintre Uniunile scriitorilor din cele trei republici slave, Biserica Rusiei şi Biserica Rusiei de Rit Vechi, are drept obiectiv reunirea într-un efort de redresare toate popoarele slave din spaţiul sovietic. Programul naţionalismului rus s-a dezvoltat în perioada 1986-1990 şi reflectă, în mare, programul celor patru curente existente în sânul lui (naţionalismul liberal, conservator, radical de dreapta şi de stânga) şi care cereau: 1) guvern rus independent; 2) puteri locale; 3) amplă autonomie economică în chiar interiorul Rusiei, pentru a permite iniţiativei populare să se exprime; 4) refacerea unei ţărănimi proprietare de pământ; 5) separarea reală a Bisericii de Stat şi 6) revenirea la denumirile ruseşti tradiţionale ale oraşelor şi străzilor.
Naţional-liberalii ruşi care ar putea fi calificaţi drept creştin-democraţi, respingeau cu putere marxismul şi mai ales „nihilismul său naţional”[139], precum şi şovinismul care duce la anti-semitism, încearcau să apere naţionalismul de devierile şovine şi considerau că ar trebui să se sprijine pe ceea ce reprezintă însăşi esenţa culturii ruse autentice, în condiţiile în care chiar Mihail S. Gorbaciov a declarat, într-un discurs, că „Rusia este ultimul refugiu al spiritualităţii”[140]. Naţional-bolşevicii nu sunt stalinişti, resping marxism-leninismul, deşi acceptă, o variantă rusă şi recunosc meritul liderilor URSS de a fi păstrat Imperiul Rus, de a fi construit un Stat puternic care a ştiut să preia o mare parte din tradiţiile Statului Rus. O serie de naţionalişti ruşi, adunaţi prin cluburile politice din Moscova şi Leningrad, vor poza în reformatori de tip social-democrat şi occidentalizaţi şi vor considera, spre deosebire de liberali, că la baza reconstrucţiei Rusiei nu trebuie să se afle creştinismul ca element constitutiv al culturii politice ruse.
Conservatorii ruşi resping Occidentul care l-a produs pe Karl Marx şi consideră că valorile morale ale creştinismului, salvarea personală şi păstrarea unei comunităţi de cultură stabile reprezintă refugiul împotriva pseudo-culturii Occidentului. Criticul Vadim Kojinov va bulversa acele momente de renaştere naţională rusă printr-un eseu ce va rezuma o dezbatere foarte importantă existentă în societatea sovietică/rusă: „Este Stalin cel care a provocat tragedia rusă – rezumă Hélène Carrère d’Encausse ideile lui Kojinov –, sau originea ei trebuie căutată într-un sistem de gândire care a condus la revoluţie? Rusia, înapoierea ei, poporul ei neobişnuit cu democraţia, sunt, oare, răspunzătoare de stalinism? Oferea stalinismului un mediu ideal, sau era vorba doar de o pervertire a spiritului, străină de Rusia şi importată din străinătate?”[141].
Abandonarea PCUS
Abolirea, la 14 martie 1990, a articolului 6 din Constituţia URSS, care făcea din PCUS unicul partid politic autorizat în URSS, avea să genereze apariţia unui imens număr de partide politice şi mişcări pe tot cuprinsul Uniunii Sovietice[142]. În cursul anului 1990, circa 3 milioane de membri din cele 19 milioane de membri ai PCUS au părăsit partidul. Totodată, organizaţiile de komsomol şi de pionieri, subordonate PCUS, şi-au încetat activitatea[143]. Cel de-al III-lea Congres extraordinar al Deputaţilor Poporului (12 – 15 martie 1990) a aprobat alegerea lui Mihail S. Gorbaciov în funcţia de preşedinte al URSS cu 1.329 voturi „pentru” şi 495 voturi „contra”. Alegerea lui Boris N. Elţîn ca preşedinte al Sovietului Suprem al RSFSR, la 29 mai 1990, cu sprijinul discret al lui Alexandr N. Iakovlev, va impulsiona lupta pentru afirmarea statului şi a naţiunii ruse. Ambasadorul american la Moscova va fi informat de către Ruslan I. Hasbulatov, numit adjunct al preşedintelui Boris N. Elţîn, în iunie 1990, de faptul că Federaţia Rusă va fi succesoarea Uniunii Sovietice şi că viitoarea organizare a spaţiului sovietic va însemna o confederaţie liberă, dominată de Rusia, iar Mihail S. Gorbaciov trebuia distrus deoarece le stătea în cale.
Congresul al XXVIII-lea al PCUS, desfăşurat în perioada 2-13 iulie 1990, avea să releve existenţa a trei mari grupări în interiorul partidului: a) conservatorii, conduşi de Egor K. Ligaciov; b) centriştii, regrupaţi în jurul lui Mihail S. Gorbaciov, şi care predică introducerea treptată a economiei de piaţă şi c) radicalii, dirijaţi de Boris N. Elţîn, Gavriil H. Popov şi Anatoli A. Sobceak, care militează pentru transformarea PCUS într-un partid politic de tip parlamentar, pluripartidism şi introducerea imediată a mecanismelor de piaţă în URSS. La sfârşitul Congresului al XXVIII-lea, Boris N. Elţîn demisionează din PCUS.
La 4 decembrie 1990, Sovietul Suprem al URSS va aproba realizarea unei ample reforme constituţionale a puterii centrale, care îi reîntăreşte autoritatea lui Mihail S. Gorbaciov. Se înfiinţează funcţia de vicepreşedinte al URSS, propus de către preşedinte şi ales de către Congres şi, totodată, se lărgeşte Consiliul Federaţiei, cu vicepreşedintele Uniunii Sovietice şi cu preşedinţii republicilor autonome, urmând ca acesta să preia coordonarea politicii guvernului central cu politicile guvernelor republicilor, precum şi recomandarea de metode pentru reglarea conflictelor interetnice. Guvernul îşi schimbă denumirea în Cabinet de Miniştri şi un Consiliu de Securitate, format din 8 membri, înlocuieşte Consiliul Prezidenţial cu cei 15 membri ai săi. Sub presiunea exercitată de amploarea nemulţumirilor sociale, ca urmare a agravării crizei economice, Sovietul Suprem a legalizat, la 20 decembrie 1990, pluralismul sindical. Totuşi, Imperiul Sovietic se dezmembra, încetul cu încetul, sub presiunea activităţii Fronturilor Populare şi a procesului alegerilor locale desfăşurate în primăvara anului 1990. În urma acestor alegeri locale, republicile sovietice îşi proclamă independenţa sau reabilitează simbolurile suveranităţii (imnul naţional, drapelul etc.). Parlamentele naţionale aveau să legifereze separat, deschizând, astfel, calea unui “război al legilor” între centrul sovietic şi republici.
În cursul lunii septembrie 1990 este respins Programul celor 500 de zile[144], ca model de reformă economică, ceea ce va adânci prăpastia dintre Mihail S. Gorbaciov şi reformatori. La 20 decembrie 1990, Eduard A. Şevardnadze, ministrul de Externe al URSS, demisionează deoarece „printre reformatori domneşte dezordinea”[145] şi, totodată, „se pregăteşte o dictatură”[146], iar el nu poate accepta această înaintare spre dictatură. Alexandr N. Iakovlev demisionase, la 28 iulie 1990, din funcţia de consilier al preşedintelui Mihail S. Gorbaciov, iar, mai apoi, din PCUS, la 16 august 1990, după ce denunţă o viitoare lovitură de stat împotriva lui Gorbaciov: „Aş dori să previn societatea că o grupare stalinistă influentă s-a format în sânul nucleului conducător al Partidului. Aceasta pregăteşte o revanşă socială, o lovitură de stat şi o preluare a puterii în rândurile Partidului”[147].
Referindu-se la eforturile lui Mihail Gorbaciov de a restructura PCUS-ul la toate nivelurile şi de a accelera mersul înainte al proceselor de perestroikă[148], jurnalistul L. Mandeville scria, la 30 august 1991, în Le Figaro, următoarele: „Încetineala datorată vechilor obiceiuri şi, mai ales, absenţa unei definiri clare şi unanime a rolului Partidului în noul context creat de perestroika au anihilat, în bună parte, aceste eforturi. În pofida declaraţiilor oficiale şi a măsurilor luate, birocraţia Partidului continua să ceară să gestioneze ea totul şi să domine, refuzând orice transfer efectiv de responsabilitate, orice împărţire a puterii cu vreun stat autonom sau cu noile organizaţii înfiinţate de societatea civilă”[149].
Evenimentele dramatice de la Vilnius, din noaptea de 12 spre 13 ianuarie 1991, când paraşutiştii sovietici vor lua cu asalt Ministerul lituanian al Apărării şi sediul Televiziunii, vor genera ample proteste interne şi internaţionale şi va readuce în discuţie problema viitorului Uniunii Sovietice. „Nu ne trebuie o Uniune în forma existentă în prezent. Nu ne trebuie un asemenea centru, uriaş şi birocratic. Nu ne trebuie ministere, nu ne trebuie această uriaşă maşină birocratică ce dictează în mod rigid totul de sus şi până jos de peste 70 de ani. Trebuie să ne eliberăm de acest lucru”[150], declara Boris N. Elţîn la 9 martie 1991 cu ocazia discursului rostit la Casa Cineaştilor din Moscova.
Parada suveranităților și drumul spre independență
La 17 martie 1991, 80% dintre cetăţenii sovietici (148.574.606 de persoane) din cele 185.647.355 de persoane înscrise pe listele de vot participă la referendumul asupra „menţinerii unei Uniuni reînnoite”, cu excepţia cetăţenilor din Estonia, Letonia, Lituania, RSS Gruzină, RSS Armeană şi Republica Moldova. 76,4% dintre participanţii la referendum au votat pentru noul proiect de Uniune, respectiv 90% din sufragii în republicile Asiei Centrale, 71% în Rusia şi 70,2% în Ucraina, iar 21,7% au votat împotrivă. În RSFS Rusă au participat la vot 71,3% din populaţie, dintre care 75,4% au fost de acord cu noua Uniune. În Ucraina au participat la vot 70% din votanţi, din care 83% s-au pronunţat şi ei pentru noua Uniune. Totodată, 69,85% dintre ruşi au fost împotriva instituirii funcţiei de preşedinte ales prin vot universal în RSFS Rusă. La 22 mai 1991, deputaţii ruşi adoptă principiul regimului prezidenţial în republica lor. Ruşii vor fi chemaţi, la 12 iunie 1991, la urne pentru a-şi alege preşedintele. Boris N. Elţîn obţine 53,7% din voturi, la o rată de participare de 76,66% pentru cei 106.000.000 de înscrişi. Noul preşedinte ales al RSFS Ruse a interzis, la 20 iulie 1991, activitatea partidelor politice în sânul întreprinderilor şi al administraţiei din RSFS Rusă.
Parlamentul de la Kiev va decide, la 27 iunie 1991, amânarea până în septembrie a examinării viitorului tratat unional. „Imposibilul tratat” negociat de republicile sovietice lăsa loc la multiple interpretări din cauza numeroaselor sale incoerenţe juridice şi consacra, în ochii aripii conservatoare din PCUS, mai ales în versiunea sa finală, dezmembrarea Uniunii Sovietice[151]. Textul acestui tratat trebuia să fie semnat pe 20 august 1991[152]. Liderii RSFS Ruse şi ruşii încep să fie îngrijoraţi de avântul spre independenţă al formaţiunilor autohtone (21 de republici autohtone), încurajat şi dirijat de către oamenii lui Mihail S. Gorbaciov, comuniştii de şcoală veche. „Pe de altă parte, în drumul ei spre democraţie, Rusia pare să fie depăşită de un mare număr de republici. Ţara este stăpânită de mari temeri, de spaime apocaliptice, de psihoza comploturilor. «Mâna forte», al cărei mit a apărut în vara anului 1989, stârneşte frica, dar este şi dorită. Se caută trădători. Periodic, lumea este înspăimântată de zvonurile despre lovituri de stat”[153], scria Françoise Thom cu referire la acele premergătoare loviturii din 19 august 1991.
În timpul evenimentelor din 19 – 21 august 1991, KGB-ul a fost divizat în mai multe facţiuni, iar modul de acţiune a părut mai mult decât dubios. Unităţile KGB din Sankt-Petersburg nu s-au implicat în arestarea oponenţilor politici ai Comitetului de Stat pentru Starea Excepţională (GKCP) şi nu l-au împiedicat pe Anatoli A. Sobceak în organizarea unui miting anti-GKCP pe 20 august 1991. La Moscova, pe lista celor 69 de oameni propuşi pentru arestare de către preşedintele KGB se aflau foarte mulţi necunoscuţi, iar Boris N. Elţîn era pe ultimul loc. Conducerea Direcţiei Generale I a KGB a fost extrem de rezervată în ceea ce priveşte implicarea în planurile GKCP-ului. Leonid Vladimirovici Şerbaşin, şeful Direcţiei Generale I a KGB, nu a executat ordinul de-a pregăti un detaşament de forţe speciale (100 de oameni) pentru a fi pus la dispoziţia GKCP. Din proprie iniţiativă, el a remis GKCP-ului informaţii privind reacţia Occidentului la evenimentele aflate în derulare la Moscova[154]. Leonid V. Şerbaşin a devenit preşedintele KGB-ului pentru 24 de ore, după întoarcerea lui Mihail S. Gorbaciov la Moscova pe 22 august 1991[155], pentru a fi înlocuit, la cererea lui Boris N. Elţîn, cu Vadim V. Bakatin. Puciul de la Moscova[156] din perioada 19-21 august 1991 a consemnat participarea doar a circa 1% din populaţia fostei Uniuni Sovietice, ceea ce semnifică un procent infim, şi a însemnat începutul sfârşitului pentru regimul politic reprezentat de PCUS şi al său secretar general[157].
Evenimentele care s-au succedat după reîntoarcerea lui Mihai S. Gorbaciov din Crimeea la Moscova, la 22 august 1991, au creat Occidentului impresia că principiile democratice şi ideea de democraţie au câştigat[158]. În realitate capetele de afiş ale fostei clase conducătoare sovietice au fost înlocuite de oameni din eşalonul al doilea al PCUS iar privatizarea a constat, în esenţă, în acapararea fostului sector public de către ofiţerii KGB-ului[159] şi liderii nomenclaturii[160]. Rememorând întâmplările petrecute în culisele Kremlinului, Evgheni Novikov[161] scria: „În august 1990 aparatul Comitetului Central a emis un document ultrasecret, denumit «Notă» (din 23 august 1990), care propunea o penetrare de mare anvergură a elitei Partidului pe pieţele financiare mondiale…La sfârşitul lui 1990, CC al PCUS a început să creeze bănci comerciale spre a spăla banii Partidului. Trei dintre ele erau situate la Moscova…Pe scară locală, alţi reprezentanţi ai elitei Partidului au pus mâna pe bănci pe care le-au folosit ca baze ale unor întreprinderi comerciale. În total, Comitetul Central şi grupările regionale ale Partidului au creat câteva sute de societăţi pe acţiuni”[162].
Politologii ruşi Vladimir Soloviov şi Elena Klepikova consideră că principala cauză a eşecului restructurării constă în faptul că elita birocratică şi de intelligence a Uniunii Sovietice a subestimat forţa adormită a naţiunilor, dorinţa lor de libertate şi independenţă[163]. „Oamenii” KGB-ului aflaţi în fruntea mulţimilor au fost nevoiţi să ţipe tot mai tare în lupta cu „ocupanţii” pentru a putea să-şi menţină puterea asupra mulţimii care se radicaliza din toate punctele de vedere cu fiecare clipă care se scurgea. „Greşeala noastră, a lui Gorbaciov, a mea şi a altora este de a nu ne fi gândit, când vorbeam despre glasnosti şi democraţie, că toate acestea vor avea repercusiuni asupra problemei naţionaliştilor”[164], avea să mărturisească Nikolai I. Rîjkov. Cunoscutul disident Vladimir Bukovski, referindu-se la planurile secrete ale KGB pentru reformarea Imperiului Sovietic, atrăgea atenţia asupra faptului că, dincolo de orice plan, în clipa când poporul a ieşit în stradă, având destule nemulţumiri şi năzuinţe, elita comunistă a pierdut în parte controlul evenimentelor.
La 8 decembrie 1991, conducătorii Rusiei, Ucrainei şi Bielorusiei au constatat că URSS nu mai există ca subiect de drept internaţional şi realitate geopolitică[165] şi au început tratativele pentru constituirea a ceea ce avea să fie Comunitatea Statelor Independente (CSI). Pe 21 decembrie 1991 s-a creat CSI din fostele republici ale URSS[166]. Destructurarea Uniunii Sovietice se va desfăşura într-un mod programatic, urmărindu-se două ţinte precise: a) să nu se înregistreze nici o modificare de frontiere între republicile componente ale URSS şi b) minoritatea rusă să rămână în cuprinsul acestora, evitându-se, astfel, mişcări masive de populaţie. La 25 decembrie 1991, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste a încetat să mai existe iar locul ei a fost luat de o serie de state dintre care cel mai important avea să se dovedească, în perspectiva secolului XXI, Federaţia Rusă. Începea „Epoca Boris Elţîn” generatoare de mari turbulenţe economice, sociale şi politice, ceea ce îl va determina pe Aleksandr Soljeniţîn să scrie: „«Chestiunea rusă» la sfârşit de secol XX se pune pentru poporul nostru în termeni fără echivoc: a fi sau a nu fi”[167].
Caracterizându-l pe ultimul secretar general al PCUS, Françoise Thom era de părere că vanitatea, dorinţa de a fi adulat în Occident şi în ţară l-au împins pe acesta să se transforme în campionul „schimbării”, dorind, totuşi, „gloria «democratului» în Occident, şi acasă puterea dictatorului comunist”[168]. Cel mai bun portret al lui Gorbaciov a ieşit de sub pana lui Pavel E. Felgenhauer, jurnalist la Nezavissimaia Gazeta, care scria: „Izbucnirile nervoase, aproape isterice, alternau cu lungi faze de pasivitate apatică. Adesea neaşteptat de prompt în a ceda şi a fi de acord, i se întâmpla să facă dintr-o dată dovada unei încăpăţânări subite, să se vexeze fără a da vreun avertisment – era în mod constant imprevizibil în comportamentul său, ceea ce nu înceta să perplexeze pe oricine. Ne întrebam ce voia, de fapt, Gorbaciov. Acum e clar că nu ştia nici el…Gorbaciov, zâmbitor, vorbăreţ şi mereu inconstant, atât la bine cât şi la rău…”[169].
Referindu-se la Mihail S. Gorbaciov şi la noua sa politică, Oleg Gordievski, unul din cei mai importanţi transfugi ai KGB, nota: „Am sentimentul că i se datorează o oarecare recunoaştere, dar nu prea multă, deoarece cele întâmplate n-au fost lucrul pe care şi l-a dorit sau spre care a ţintit el. Gorbaciov a creat o mişcare în sensul schimbării, dar această schimbare a prins atâta avânt, încât i-a scăpat de sub control. El a început cu ideea de «uskorenie», adică de accelerare, de grăbire a progresului industrial şi tehnologic, pentru că îşi dăduse seama de faptul că prăpastia dintre Uniunea Sovietică şi Occident se adâncise atât de mult, încât, dacă nu se întreprindea ceva, Rusia ar fi sfârşit prin a se depărta într-atât, încât să trebuiască să se supună”[170].
Unele ezitări ale lui Mihail S. Gorbaciov în procesul de reformare a Uniunii Sovietice l-au făcut să se despartă de principalii săi colaboratori, precum Alexandr N. Iakovlev[171] şi Eduard A. Şevardnadze, iar forţele conservatoare din PCUS au încercat să-şi ia o revanşă asupra reformatorilor în august 1991. Rolul lui Mihail S. Gorbaciov în evenimentele din 19 – 21 august 1991 rămâne sub semnul întrebării[172], însă ultimul secretar general al PCUS avea să rămână în conştiinţa contemporanilor săi, după cum scria generalul Dmitri A. Volkogonov, ca „o figură tragică pe care unii o vor idolatriza, iar alţii o vor urî, unii vor vedea în el un mare reformator[173], iar alţii – un demolator perfid”[174]. Ziarul Komsomolskaia Pravda scria, la 26 decembrie 1991, la plecarea lui de pe scena politică a lumii: „A făcut tot ce a putut. Şi ceea ce s-a făcut nu putea să fie făcut decât de el”[175].
Mihail S. Gorbaciov a fost cel mai strălucit „locotenent” al lui Iuri V. Andropov în încercarea lui şi a unei elite birocratice şi de intelligence sovietice de „a pleca pentru a rămâne”[176].
___________________________________________
* Comunicare susținută la simpozionul științific intitulat 20 de ani de la prăbuşirea Imperiului Sovietic – „lecţii” în retrospectivă, desfășurat pe 21 noiembrie 2011 în organizarea Facultății de Ştiinţe Politice a Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative (SNSPA), Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989 şi Centrului pentru Geopolitică şi Studii de Securitate al Universităţii Europei de Sud-Est „Lumina”
[1] Oleg Gordievski, Următorul Pas: Execuţia, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p. 295.
[2] Vasili Mitrokhin, Christopher Andrew, Arhiva Mitrokhin. KGB în Europa şi în Vest, Editura Orizonturi&Sirius, Bucureşti, 2003, p. 473 – 474.
[3] Thierry Wolton, KGB-ul în Franţa, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 308.
[4] Jacques Attali, François Mitterrand aşa cum a fost, Editura Historia, Bucureşti, 2008, p. 204.
[5] Thierry Wolton, op. cit., p. 320-321.
[6] În 1980, 61,5% din informaţiile aflate la dispoziţia VPK provenea din surse americane, 10,5% din RFG, 8% din Franţa, 7,5% din Marea Britanie şi 3% din Japonia (A se vedea Oleg Gordievski, op. cit., p. 447 – 449).
[7] Thierry Wolton, op. cit., p. 314.
[8] Françoise Thom, Sfârşiturile comunismului, Editura Polirom, Iaşi, 1996, p. 36.
[9] Stanislav Sergheevici Şatalin (1934 – 1997) a devenit în 1976 adjunctul directorului Institutului Unional de Cercetări Ştiinţifice în Domeniul Cercetărilor Sistemice (VNIISI) şi a fost artizanul unui seminar intitulat „Modelarea sistemică a proceselor socio-economice”.
[10] Françoise Thom, op. cit., p. 36.
[11] Sovietologul Thierry Wolton, analizând efortul de subminare a puterii PCUS, scria: „Această mică lume (de viitori reformatori – n. n.) s-a pus pe căutat modele alternative şi mijloacele necesare pentru a face sistemul mai raţional, mergând până la a se exprima în publicaţii intelectuale redactate într-un limbaj sociologic sofisticat, pentru un public restrâns. «Intelectualii» KGB-ului, care alcătuiau de acum grosul trupelor sale, supravegheau această efervescenţă, sub ochiul binevoitor al lui Andropov. Cu toţii erau de acord cu privire la faptul că partidul constituia principalul obstacol în calea îmbunătăţirii sistemului” (Apud Thierry Wolton, KGB-ul la putere. Sistemul Putin, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 23).
[12] „Partidul şi poliţia secretă aveau să opereze ca două departamente ale unuia şi aceluiaşi organism; oamenii din Lubianka încetau să mai fie nişte forţe de ordine în slijba PCUS, devenind executivul din conducerea partidului. Mersul evenimentelor avea să-i convingă pe cekişti, aflaţi acum la porţile Kremlinului, să parcurgă şi ultima etapă, înainte de a prelua frâiele ţării”, concluziona sovietologul Thierry Wolton (Apud Ibidem, p. 19 – 20).
[13] Sovietologul Thierry Wolton consideră că ofensiva împotriva corupţiei începută de către KGB în ianuarie 1982, la indicaţia secretarului general Iuri V. Andropov, împotriva corupţilor din PCUS reprezintă începutul ofensivei KGB-ului de a prelua controlul asupra partidului după moartea lui Mihail A. Suslov. „Până atunci, un acord între PCUS şi Lubianka voia ca liderii comunişti să nu aibă a se teme de poliţia secretă. Între nomenclaturişti, aceste practici nu trebuiau să-şi aibă locul”, scria Thierry Wolton (Apud Ibidem, p. 19 – 20).
[14] În 1970, 51% dintre ofiţerii KGB aveau o formaţie universitară pentru a se ajunge la cifra de 88% în 1987. Unii sovietologi sunt de părere că „serviciul KGB ar fi reprezentat pentru URSS ceea ce însemna École Nationale d’Administration pentru Republica Franceză” (Apud Ibidem, p. 19).
[15] Françoise Thom, op. cit., p. 36.
[16] Egor Timurovici Gaidar (n. 19.03.1956 – d.16.12.2009) a absolvit Facultatea de Economie a Universităţii de Stat din Moscova (MGU) şi a devenit doctor în ştiinţe economice sub conducerea lui Stanislav S. Şatalin. Tatăl lui Egor T. Gaidar, Timur Arkadievici Gaidar a fost corespondent militar, în rang de contraamiral, al ziarului Krasnaia Zvezda şi a locuit împreună cu fiul său în Cuba şi Iugoslavia. În 1986, Egor T. Gaidar şi secţia lui Şatalin au plecat de la VNIISI la IEPNTP. Egor T. Gaidar a preluat, în 1987, conducerea secţiei economice a revistei Kommunist. În 1990 a preluat conducerea secţiei economice de la ziarul Pravda iar în 1991 a devenit directorul Institutului pentru Economie Politică. După puciul din august 1991 a demisionat din PCUS, iar prietenia cu Ghenadi E. Burbulis i-a permis să ajungă, la 5 noiembrie 1991, vice-premier şi ministru al Economiei şi Finanţelor în guvernul Rusiei. În perioada 15 iunie – 14 decembrie 1992 a fost prim-ministru al Federaţiei Ruse. Referindu-se la eşecul reformei sale economice în Federaţia Rusă, Egor T. Gaidar avea să declare, la 17 iulie 2001, în Moskovski Novosti: „Am extrapolat în mod greşit la Rusia ceea ce vedeam pe atunci întâmplându-se în Polonia. Nu am ţinut seama de istoria, mult mai lungă, a socialismului din Rusia, şi nici de disproporţiile mai mari. Ne-ar fi trebuit de două ori mai mult timp faţă de polonezi, pentru a ieşi la liman” (Apud Thierry Wolton, op. cit., p. 68)
[17] Oleg Grechenevsky, Originile regimului nostru “democratic”, Editura Concordia, Arad, 2009, p. 172 – 173.
[18] Ibidem, p. 173.
[19] Viitorul primar al Moscovei din perioada 1991 – 1992, Gavriil Harotonovici Popov, absolvent al Facultăţii de Economie din cadrul Universităţii de Stat din Moscova (MGU) şi doctor în ştiinţe economice, a efectuat un stagiu la MIPSA în 1977 şi era un presupus viitor adjunct al directorului MIPSA. G. H. Popov a fost rechemat la Moscova şi numit decan al Facultăţii de Economie din MGU.
[20] D. M. Gvişiani era fiul generalului-locotenent Mihail Maximovici Gvişiani din NKVD, un apropiat al lui L. P. Beria. Academicianul D. M. Gvişiani era în relaţii extrem de strânse cu Direcţia Generală I a KGB (general sau „colaborator extern” de rang foarte înalt). El era membru al Clubului de la Roma şi unul dintre fondatorii MIPSA unde a devenit preşedintele Consiliului Institutului.
[21] În perioada 1969 – 1979 a condus secţia pentru probleme de conducere de la Institutul pentru SUA şi Canada. Directorul acestui Institut era academicianul Gheorghi Arbatov, identificat ca fiind ofiţer acoperit al Direcţiei Principale I a KGB, cu numele de cod VASILI. Boris Z. Milner a participat activ la crearea MIPSA în Austria şi a devenit, în 1987, primul adjunct al directorului Institutului Academic pentru Economie. A lucrat acolo până în anul 2000. Un tânăr, Milner Iuri Borisovici, a devenit vicepreşedinte al MENATEP în 1996.
[22] Doctor în ştiinţe tehnice şi mare specialist în probleme de administrare, Stanislav V. Emelianov a lucrat la Institutul pentru Probleme de Administrare în perioada 1952 – 1976. A fost adjunct al directorului VNIISI până în 2003.
[23] Comitetul Unional al Tineretului Sovietic Leninist.
[24] Identificat ca fiind omul de afaceri Serghei Kuguşev.
[25] Oleg Grechenevsky, op. cit., p. 200.
[26] Ibidem, p. 447.
[27] Ibidem.
[28] Françoise Thom, op. cit., p. 82.
[29] Oleg Grechenevsky, op. cit., p. 449.
[30] Iuri Petrovici Batalin a construit primele conducte de petrol şi gaz în regiunea Tiumen. În 1970 a devenit adjunctul ministrului Industriei Gazului până în 1983. În timpul lui Iuri V. Andropov a fost numit preşedinte al Comitetului de Stat pentru Muncă din URSS (GOSKOMTRUD). În 1985, Iuri P. Batalin a fost numit adjunct al Preşedintelui Sovietului de Miniştri din URSS. Din august 1986, Batalin combina acest titlu înalt cu funcţia de preşedinte al GOSSTROI-ului din URSS. În iulie 1989, Iuri P. Batalin a fost scos din toate funcţiile şi, la scurt timp, exclus din CC al PCUS pentru faptul că l-a ajutat pe unul dintre adjuncţii săi, Boris N. Elţîn, să ajungă în Sovietul Suprem al URSS. În noiembrie 1987, Mihail S. Gorbaciov l-a numit pe Boris N. Elţîn în funcţia de prim-adjunct al preşedintelui GOSSTROI în rang de ministru. O funcţie inventată special pentru Boris N. Elţîn. După eliminarea din postul de candidat la Biroul Politic, Boris Nikolaevici Elţîn era distrus, însă şi-a revenit repede, iar directorul GOSSTROI i-a pus la dispoziţie un spaţiu la etajul I şi i-a făcut o intrare specială. Cabinetul lui Elţîn de la GOSSTROI devine, astfel, de dimineaţa până seara, o zonă asediată de corespondenţii străini, de reprezentanţii organizaţiilor informale şi de alţi democraţi. GOSSTROI devenise statul electoral al lui Elţîn.
[31] Oleg Grechenevsky, op. cit., p. 299.
[32] Originar din Lvov, Grigori A. Iavlinski a absolvit Institutul de Economie Naţională din Moscova (MINH) în 1973. În 1978 a devenit doctor în economie, iar în 1980 a început să lucreze la Institutul de Cercetări Ştiinţifice al Muncii de pe lângă GOSKOMTRUD. Ideile sale reformatoare în domeniul economic i-au adus unele neplăceri cu KGB-ul, în perioada 1982 – 1984, apoi a fost transferat ca şef de secţie la GOSKOMTRUD. A fost internat în spital de către KGB, după propriile sale mărturisiri, şi s-a aflat la un pas de o operaţie inutilă şi periculoasă pentru viaţa lui. După alegerea lui Gorbaciov, în martie 1985, Iavlinski a fost lăsat să revină la GOSKOMTRUD. În 1988 a devenit şef de direcţie, iar în vara anului 1989 a trecut în aparatul de lucru al Sovietului de Miniştri al URSS. A devenit secretarul Comisiei pentru Reformă Economică a vice-premierului Abalkin. După puciul din august 1991, G. A. Iavlinski a devenit responsabilul pentru semnarea Tratatului economic între republicile URSS, cu rangul de vice-premier. G. A. Iavlinski a fondat, în 1993, o formaţiune politică liberală numită Partidul Democrat IABLOKO.
[33] Liudmila Fiodorovna Bezlepkina, Konstantin Nikolaevici Parmenenkov, Tatiana Alexeevna Golikova, Anatoli Sergheevici Cernâşov, Akim Nikolaevici Hromuşkin, Anatoli Ivanovici Baranovski, Frantişek Petrovici Kovrigo şi Iaroslav Ivanovici Kalagurski sunt funcţionari ai GOSKOMTRUD care au îndeplinit funcţii guvernamentale sau pe linie financiar-bancară pe scena politico-economică a Federaţiei Ruse.
[34] A absolvit Institutul Politehnic din Togliati în 1969 şi a lucrat ca inginer la construcţia VAZ-ului. După o perioadă (1974 – 1976) petrecută la Şcoala Superioară a Komsomolului a revenit la AvtoVAZ unde a devenit şef de direcţie. Vladimir Ivanovici Şerbakov s-a ocupat mai mult de practică decât de teorie economică. În 1985 a fost transferat la GOSKOMTRUD în postul de şef al secţiei de construcţii de maşini. A devenit preşedintele GOSKOMTRUD în 1989 şi membru al CC al PCUS în 1990. În martie 1991 a devenit vice-premier în guvernul URSS iar, mai apoi, prim vice-premier şi ministrul Economiei din URSS (mai 1991). Începând din septembrie 1991 s-a ocupat de organizarea Fondului INTERPRIVATIZAŢIA. Un Fond care se va implica în operaţiuni financiare internaţionale şi care va ajunge la un capital de 500.000.000.000 de dolari.
[35] A absolvit Facultatea de Economie a Universităţii de Stat din Moscova (MGU) şi a început să lucreze la GOSKOMTRUD în 1977. În 1986 a fost numit adjunctul şefului pentru administraţie al Sovietului de Miniştri al URSS iar, mai apoi, adjunctul preşedintelui Consiliului de Stat al Federaţiei Ruse. A fost ministrul Muncii (iunie 1992 – august 1996), ministrul Muncii şi al Protecţiei Sociale (august 1996 – martie 1997), adjunct al preşedintelui SBERBANK (din iulie 1997) şi adjunct al preşedintelui ŢENTROBANK (din aprilie 2003).
[36] Jurnalistul Oleg Grechenevsky consideră că cei de la GOSKOMTRUD au fost discriminaţi în „verticala puterii”, deoarece „dacă privim scurtele lor biografii, atunci sare în ochi legătura puternică a acestor cadre cu clanul moscovit al KGB-ului” (Apud Oleg Grechenevsky, op. cit., p. 467).
[37] Martin McCauley, Rusia, America şi războiul rece. 1949-1991, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 169.
[38] Ibidem.
[39] Ibidem.
[40] Ibidem, p. 169-170.
[41] Ibidem, p. 171.
[42] Ibidem.
[43] În raportul Soviet Elite Concerns about Popular Discontent and Official Corruption (Îngrijorările elitelor sovietice faţă de nemulţumirea populară şi corupţia oficială), CIA menţiona: „În 1980, oficialii KGB îşi exprimau îngrijorarea faţă de instabilitatea crescândă a societăţii, datorată lipsei hranei şi a bunurilor de consum. În cursul unor discuţii cu străinii, anumiţi oficiali sovietici şi-au mărturisit neliniştea cu privire la chestiunile legate de morala civică; în cadrul Comitetului Central al Academiei de Ştiinţe Sociale, s-a exprimat deschis opinia că ţara era «într-o situaţie de criză economică, politică şi ideologică»” (Apud Catherine Durandin, CIA în război, Editura Incitatus, Bucureşti, 2003, p. 206).
[44] La începutul anilor ’80, cheltuielile atinseseră circa 20 – 25% din PIB-ul URSS.
[45] Ponderea producţiei bunurilor de consum s-a redus considerabil în volumul total al producţiei industriale: de la 60,5% în 1928 la 39% în 1940, de la 27,5% în 1960 la 26,2% în 1980 şi la 24,9% în 1987. Veniturile realizate din exportul de petrol şi ţiţei au crescut de la 1,8 miliarde ruble valută la 40,5 miliarde în perioada 1970 – 1984, respectiv de la 15,6% în structura exportului la 50,4%.
[46] Alexandr Iakovlev, Ce vrem să facem din Uniunea Sovietică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 25. Viitoarea „eminenţă cenuşie” a perestroikăi, Alexandr N. Iakovlev, s-a născut la 2 decembrie 1923 într-o familie de ţărani din satul Korolevo, regiunea Iaroslav. A participat la Marele Război pentru Apărarea Patriei în perioada 1941 – 1943, în cadrul Brigăzii a VI-a de puşcaşi marini, fiind demobilizat în februarie 1943 ca urmare a unei răni grave. După război va deveni jurnalist şi, mai apoi, activist de partid. În 1953 este promovat în aparatul Comitetului Central al PCUS, iar în 1958 pleacă la studii în SUA la Universitatea Columbia. Devine prim-adjunct al şefului Secţiei de Propagandă a CC al PCUS, în 1965, şi şef de facto în perioada 1969 – 1973. În perioada 1971 – 1976 va fi membru al Comisiei Centrale de Revizie a PCUS şi va înţelege, dintr-o astfel de poziţie, că este imposibil să ataci frontal Partidul. La 15 noiembrie 1972 va publica în Literaturnaia Gazeta un articol intitulat Împotriva anti-istoricismului în care realizează o critică ascunsă, însă profundă, a şovinilor slavi şi a naţionaliştilor ruşi. „Acest articol – scria Lilly Marcou – joacă rolul de catalizator al unei fronde ce mocnea din anii ’60 şi pericolul nu-i scapă deloc lui Suslov, paznicul templului” (Apud Ibidem, p. 12). Mai târziu, în epoca lui Mihail S. Gorbaciov, Alexandr N. Iakovlev va fi atacat sistematic de către revistele Naşe sovremenie şi Literaturnaia Rossia pe motiv că a scris acel articol, din 1972, sub „dictatul sionismului internaţional”. Alexandr N. Iakovlev a mărturisit, mai apoi, că motivul pentru care a scris acel articol era convingerea lui că „şovinismul velicorus se dezvolta paralel cu naţionalismele locale” în condiţiile în care „o parte a intelectualităţii noastre (sovietice – n.n.) ştiinţifice şi artistice făcea apologia vieţii patriarhale, a trecutului prerevoluţionar” astfel încât s-a ridicat „împotriva tentativelor celor ce provăduiau superioritatea mesianică a spiritului rus”. Într-un timp al „prosternării şi al laşităţii”, Alexandr N. Iakovlev va părăsi URSS la 21 iulie 1973 pentru a deveni ambasador în Canada. Va reveni la Moscova pe 19 iulie 1983 şi se va implica în susţinerea perestroikăi şi a glasnostului. A încetat din viaţă la 18 octombrie 2005.
[47] „Atunci când am început dezbaterea despre piaţă şi economia de piaţă am făcut-o în perspectiva de a ne schimba sistemul politic. Libertatea economică merge mână-n mână cu libertatea politică. Individul trebuie să se simtă liber dacă vrem ca el să întreprindă ceva. Trebuie, de asemenea, abolit monopolul proprietăţii de stat, pentru că el împiedică orice iniţiativă economică pe care doar multitudinea formelor de proprietate o autorizează. Omul trebuie să fie complet liber, atât din punct de vedere politic, cât şi economic, pentru a întreprinde ceva. Eu cred că esenţială nu este piaţa, ci libertatea economică şi libertatea de a crea”, mărturisea Alexandr N. Iakovlev în septembrie 1990 (Apud Ibidem, p. 67 – 68).
[48] Ibidem, p. 25 – 26.
[49] L. Fletcher Prouty, JFK, Editura RAO, Bucureşti, 1996, p. 463-464.
[50] În ianuarie 1983, Directorate of Intelligence al CIA realiza un studiu (A Research Paper) intitulat Pierderea de viteză a industriei sovietice, 1976 – 1982 în care se preciza: „În timp ce încearcă să revigoreze creşterea economiei sovietice, noii conducători avându-l în frunte pe secretarul general Andropov trebuie să se confrunte cu o serie de probleme deosebit de dificile în industrie. Creşterea industrială, care s-a aflat în declin după cel de-al Doilea Război Mondial, a scăzut într-o manieră uimitor de rapidă în perioada 1976 – 1982. Creşterea anuală a producţiei industriale era, în medie, de peste 9% în anii ’50, de 6,4% în anii ’60 şi de 5,9% în anii 1971 – 1975. Pentru anii 1976 – 1980, creşterea anuală nu a fost decât de 3,2% şi a scăzut la 2,4% în 1981 – 1982. Scăderea brutală a productivităţii – adică a eficacităţii articulaţiei dintre muncă şi capital – este încă şi mai dramatică. În pofida unor eforturi considerabile, sovieticii au fost incapabili să blocheze această deteriorare (…) Perspectivele unei redresări a situaţiei pentru anii ’80 nu sunt deloc bune” (Apud Catherine Durandin, op. cit., p. 205).
[51] Raportul de la Novossibirsk (1984) redactat de către un grup de cercetători universitari sub coordonarea sociologului Tatiana Zaslavskaia, la cererea lui Iuri V. Andropov, a fost publicat în numărul 28 al revistei Survey. În raport se releva faptul că în URSS „planificarea hipercentralizată submina vizibil orice progres, iar societatea era scurt-circuitată de mult prea desele conflicte interne” (Apud Teodora Stănescu-Stanciu, Efectul Gorbaciov şi statele Europei Central-Estice, în CLIO 1989, Anul IV, nr. 2/8, 2008, p. 8).
[52] „Economia de piaţă trebuie introdusă cât mai repede cu putinţă. Dar acest lucru nu se va putea face cu actualele structuri de conducere centralizată. (…) Asta înseamnă că vechile cadre trebuie să-şi piardă puterea. Dar cum ele nu vor, fac totul pentru ca mecanismele economiei să nu se schimbe. (…) De aceea, daca sunt pentru participarea ţării la diviziunea internaţională a muncii, mă opun introducerii fără discernământ a tot ceea ce se face în Vest. Cred că trebuie să preluăm şi să învăţăm tot ce este util, că trebuie să fim deschişi, să avem contacte, să întreţinem raporturi culturale cât mai strânse, să deschidem frontierele capitalurilor străine în sectoarele în care acestea sunt necesare”, mărturisea Alexandr N. Iakovlev în dialogul cu jurnalista Lilly Marcou în septembrie 1990 (Apud Alexandr Iakovlev, op. cit., p. 69 – 70).
[53] În Nezavisimaia Gazeta, din 28 decembrie 1990, Filip D. Bobkov, fost prim-adjunct al preşedintelui KGB, mărturisea că „încă din 1985, KGB-ul a înţeles limpede că URSS nu se mai putea dezvolta fără perestroika” (Apud Thierry Wolton, op. cit., p. 25).
[54] Absolvent al Facultăţii de Economie din cadrul Universităţii de Stat din Moscova (MGU) în 1977 şi candidat la titlul de doctor în ştiinţe economice. A lucrat la VNIISI în perioada 1981 – 1988. În 1988 a plecat în Austria la MIPSA în calitate de colaborator permanent de unde a revenit în Federaţia Rusă în postura de ministru pentru Relaţii de Economie Externă în guvernul lui Egor T. Gaidar (1991). A fost concediat de către preşedintele Boris N. Elţîn în decembrie 1992 şi a devenit, după o scurtă perioadă în care a fost om de afaceri, preşedintele Consiliului Director la ALFA-BANK. Averea sa personală este estimată la peste 2 miliarde de dolari.
[55] A crescut în familia unui lucrător politic din Armata Roşie, iar în 1977 a terminat Institutul pentru Inginerie şi Economie din Leningrad (LIEI). În ultimul an de facultate a intrat în PCUS. La 8 octombrie 1979, în sovhozul Boksitogorski s-au întâlnit trei colaboratori ştiinţifici ai LIEI şi LFEI (Institutul Economico-Financiar din Leningrad): Anatoli B. Ciubais, Grigori Iurievici Glazkov şi Iuri Vladimirovici Iarmagaev. Cei trei au hotărât, la sfârşitul anilor ’80, să organizeze seminarii dedicate vieţii economice, după toate regulile: rapoarte, discuţii etc. Prima şedinţă a avut loc pe data de 9 ianuarie 1981. Anatoli B. Ciubais avea să lucreze, din 1983, la alcătuirea documentelor guvernamentale secrete ale „Comisiei Biroului Politic”.
[56] A absolvit Institutul Economico-Financiar din Leningrad (LFEI) în 1979 şi a intrat în aspirantură la doctorat la Facultatea de Economie a Universităţii de Stat din Leningrad (LGU). El s-a specializat în problematica Iugoslaviei şi a condus laboratorul de cercetare a LFEI până în 1990. Laboratorul a fost un punct de sprijin extrem de important al lui Anatoli B. Ciubais şi al apropiaţilor săi. În 1990 a devenit deputat în Sovietul din Leningrad şi a condus Comisia pentru Reformă Economică a Sovietului. Un an mai târziu a devenit consilier al guvernului şi a condus Centrul de Lucru pentru Reforme Economice (RŢER). În 1994 a devenit adjunct al ministrului Economiei, apoi primul-adjunct al conducătorului aparatului guvernului (aprilie 1997). În august 1998 a părăsit guvernul şi a devenit preşedintele Băncii Internaţionale de Investiţii (active în jur de 17 milioane de dolari), după care a condus Centrul Leontiev (1999 – 2004). Din 2004 este reprezentantul regiunii Sankt-Petersburg în Consiliul Federaţiei Ruse.
[57] Absolvent al Institutului Economico-Financiar din Leningrad (LFEI) în 1983 şi doctor în ştiinţe economice, Mihail E. Dmitriev a devenit, în 1991, deputat în Consiliul Suprem al RSFSR. În 1994 s-a reîntors la ştiinţă, iniţial la Institutul pentru Analiză Economică şi, mai apoi, la Centrul Carnegie din Moscova. În 1997 a devenit prim-adjunct al ministrului Muncii (până în octombrie 1998), apoi prim-adjunct al ministrului Economiei şi Comerţului (iulie 2000 – mai 2004).
[58] Promoţia 1975 a Facultăţii de Economie din cadrul Universităţii de Stat din Moscova (MGU) şi doctor în ştiinţe economice al aceleiaşi facultăţi. În 1978 a început să lucreze ca profesor la Institutul Comerţului Sovietic din Leningrad. În 1991 a devenit adjunct al ministrului pentru Economie şi Finanţe, apoi adjunct al preşedintelui ŢENTROBANK (1992 – 1993). A revenit în octombrie 1993 în funcţia de adjunct al ministrului Economiei, iar în septembrie 1996 a fost sprijint de către Anatoli B. Ciubais să preia funcţia de consilier al preşedintelui Federaţiei Ruse pentru probleme economice. În aprilie 1997 a redevenit prim-adjunct al ministrului Finanţelor. Din martie 2002 este preşedinte al ŢENTROBANK din Federaţia Rusă.
[59] Absolvent al Facultăţii de Matematică-Mecanică a Universităţii de Stat din Leningrad (LGU) şi candidat în ştiinţe economice la începutul anilor ’80. A început să lucreze la Institutul Economico-Financiar din Leningrad unde era considerat un anticomunist învederat. El dorea o ruptură totală cu sistemul socialist şi nu agrea participarea grupului lui Anatoli B. Ciubais la lucrările „Comisiei Biroului Politic”. În perioada 1991 – 1993 a fost conducătorul Comitetului de Sprijinire a Reformelor Economice din cadrul Consiliului Suprem şi a pregătit proiectul reformei bugetare. După părăsirea postului, a preluat funcţia de director general al Institutului pentru Progresul Dezvoltării Socio-Economice.
[60] Oleg Grechenevsky, op. cit., p. 301.
[61] Absolvent al Facultăţii de Economie a MGU (1974) şi doctor în ştiinţe economice. În 1982 s-a angajat la ŢEMI, iar în 1986 a trecut la IEPNTP ca şef de laborator.
[62] A absolvit Facultatea de Economie a MGU în 1959, fiind coleg de bancă cu Gavriil Popov. În perioada 1965 – 1990 a lucrat la ŢEMI. Doctor în ştiinţe economice şi academician din 1990. Din 1995 este preşedintele Consiliului de Monitorizare al Investsberbank.
[63] Oleg Grechenevsky, op. cit., p. 311.
[64]Apariţia Fronturilor Populare a fost determinată de întrunirea, într-o vilă de la periferia Moscovei, în martie 1988, unui mic grup de experţi şi de responsabili ai PCUS care vor încerca să pună la punct o politică naţională coerentă. La 6 martie 1988, juristul Boris Kuraşvili, un apropiat al lui Alexandr N. Iakovlev, va publica în Nouvelles de Moscou un articol intitulat Trebuie să formăm fronturi naţionale?. Unul dintre iniţiatorii Frontului Popular din Azerbaidjan, Hikmet Hadjizadeh, avea să mărturisească: „Înţelesesem că, singure, republicile baltice nu ar fi creat niciodată această breşă: deci exista încuviinţarea de sus şi acest fapt ne-a hotărât. Speranţa că vom profita de breşă a pus stăpânire pe noi” (Apud Françoise Thom, op. cit., p. 67).
[65] A absolvit Facultatea de Economie a Universităţii de Stat din Leningrad (LGU) în 1983. Doctoratura şi-a făcut-o la Institutul de Economie din Moscova, în 1988, după care s-a întors la Leningrad şi a început să lucreze la Institutul pentru Probleme Social-Economice (ISEP). Anatoli B. Ciubais a candidat la conducerea ISEP la invitaţia lui Alexei L. Kudrin. În 1990, Alexei L. Kudrin a devenit adjunctul preşedintelui Comitetului pentru Reformă Economică, apoi în fruntea Comitetului pentru Economie şi Finanţe a Primăriei din Sankt-Petersburg. A. L. Kudrin va deveni, în martie 1995, al doilea prim-adjunct, alături de Vladimir V. Putin, al primarului Anatoli A. Sobciak. După demiterea din funcţie şi plecarea la Moscova, Alexei L. Kudrin a îndeplinit mai multe funcţii importante în administraţie, cu ajutorul lui Anatoli B. Ciubais, iar din mai 2000 a devenit vice-prim-ministru şi ministru de Finanţe.
[66] A. B. Miller a absolvit Institutul Economico-Financiar din Leningrad (LFEI) în 1984 şi era considerat cel mai slab în domeniul ştiinţific din „Grupul Ciubais”. În 1990 a început să lucreze în cadrul secţiei pentru „zona economică” a Comitetului Executiv al Sovietului din Leningrad. Din octombrie 1991 a trecut la Comitetul pentru Relaţii de Economie Externă unde a devenit adjunctul lui Vladimir V. Putin. A mai fost adjunct al directorului general al Portului Maritim Sankt-Petersburg (1996 – 1999), director general al Sistemului de Conducte Baltic (1999 – 2000), adjunct al ministrului Energeticii (iulie 2000) şi preşedinte al GAZPROM din mai 2001.
[67] A absolvit Facultatea de Economie a MGU în 1983, iar din 1990 a început să lucreze la laboratorul lui Serghei Vasiliev din Institutul Economico-Financiar din Leningrad. În aprilie 1992 a devenit consilierul lui Egor T. Gaidar şi, mai apoi, a lui Viktor S. Cernomîrdin. În februarie 1994 a demisionat din guvern şi a devenit directorul Institutului pentru Analiză Economică. La începutul anilor ’80 a efectuat un stagiu în Austria, precum şi în SUA şi Marea Britanie.
[68] Oleg Gordievski adnota, referitor la generalul KGB Mihail P. Liubimov, următoarele: „Deşi foarte inteligent şi plin de sentimente frumoase pentru Anglia, pentru literatura şi tradiţiile ei, Liubimov nu renunţase la o mulţime de idei nebuneşti de stânga. În 1976 şi 1977, după ce lucrase la Londra, încă mai putea discuta despre Troţki cu un real interes şi, în ciuda experienţei sale din Occident, el spera în continuare să ajungă general KGB. Visul lui era să devină o binecunoscută figură literară, în stare să recite volume întregi de poezii englezeşti, dar să fie, în acelaşi timp, şi general KGB – o combinaţie imposibilă” (Apud Oleg Gordievski, op. cit., p. 370).
[69] Un rol important în acest plan avea să-l joace Arkadi I. Volski, asistent personal al lui Iuri V. Andropov în perioada 1982 – 1984 şi, mai apoi, al lui Konstantin U. Cernenko. „Atunci când Andropov a murit, la 9 februarie 1984, Volski s-a aflat alături de el. I-a consemnat testamentul politic, în care dorea ca succesorul său să fie Mihail Gorbaciov. Dinozaurii de la Kremlin au hotărât altefel. Au şters numele delfinului şi l-au ales pe Cernenko” (Apud Thierry Wolton, op. cit., p. 39). În iunie 1990, Arkadi I. Volski a primit însărcinarea din partea CC al PCUS să înfiinţeze o structură menită să apere interesele industriale ale PCUS. Astfel, s-a înfiinţat Uniunea Ştiinţifică şi Industrială care şi-a schimbat denumirea, după 1991, în Uniunea Industriaşilor şi Antreprenorilor din Rusia. Misiunea lui era să convingă Occidentul pentru a susţine financiar reformele lui Gorbaciov. În 2005, Arkadi I. Volski a pierdut controlul asupra uniunii sale în favoarea noii elite politico-economice ruse grupate în jurul lui Vladimir V. Putin.
[70] A se vedea: Florentina Dolghin, Adevăr sau diversiune? Nume de cod „Golgota”? în Curierul Naţional Magazin (CNM), nr. 226, 227, 228, 229/1996.
[71] „În prima etapă – în care planul trebuia să poarte «marcă de idiotism», cum s-a exprimat Andropov – urmau a fi păstraţi la conducere dinozauri respectabili ca Cernenko şi Şcerbiţki, pentru că prezenţa lor trezea în popor dorinţa de reforme. Această perioadă era şi cea mai importantă. Urmau a fi trezite la viaţă forţe ascunse ale societăţii”, mărturisea ex-generalul KGB Mihail P. Liubimov (Apud Ibidem, nr. 226/1996, p. 15).
[72] „De realizarea reformelor «sălbatice» din epoca Elţîn trebuie să se ocupe intelectualitatea, în special de naţionalitatea evreiască. În acest sens, depozitul de cadre îl reprezentau institutele de cercetare ştiinţifică, în care mişunau teoreticieni roşi de ambiţii. Trebuie să găsiţi acolo – a continuat bolnavul (Iuri V. Andropov – n.n.) – o echipă de oameni inteligenţi, cărora le lipseşte total practica”, avea să declare Mihail P. Liubimov cu referire la etapele a doua şi a treia a operaţiunii „Golgota”. Referindu-se la rolul jucat de crima organizată în această operaţiune de demantelare a URSS, ex-generalul KGB Mihail P. Liubimov declară: „În Rusia, după revoluţie, nu mai existau mari oameni de afaceri. Numai caracudă şi huligani din belşug. Aşa că, încă din timpul lui Andropov, s-au creat şcoli speciale, în cadrul KGB, care au pregătit o mafie supercalificată, cu limbi străine predate ca la carte, pentru că afacerile acestor mafioţi aveau să cuprindă întreaga lume” (Apud Ibidem, nr. 228/1996, p. 5). Sovietologul Thierry Wolton scria: „«Organele» (KGB – n. n.) erau în parte responsabile de această escaladare a puterii în rândul lumii interlope. Andropov avusese ideea de a antrena unităţi speciale, care să se infiltreze în mafie. Această decizie a favorizat o primă simbioză între cekişti şi crima organizată. Sub Gorbaciov, infiltrarea şi tutelarea principalelor bande criminale au continuat, ceea ce l-a făcut pe James Moody, pe atunci şef al departamentului de crimă organizată al FBI-ului american, să afirme că KGB-ul se afla în spatele a numeroşi gangsteri ruşi” (Apud Thierry Wolton, op. cit., p. 72). Secretarul de stat Bernd Schmidbauer, responsabil cu coordonarea serviciilor de informaţii în guvernul german, avea să declare: „Am dobândit certitudinea că membri ai KGB joacă astăzi un rol important în sectorul crimei organizate. Structurile KGB participă activ la traficul de droguri, de arme, de materiale nucleare, la traficul de carne vie şi la producerea de monedă falsă” (Apud Ibidem, p. 73).
[73] „În plan strategic mai îndepărtat «Golgota» prevedea că, în urma unei masive infiltrări în spaţiul vestic al mafiei ruse, al unor criminali şi disidenţi, Occidentul ar putea ridica o nouă «cortină de fier», chiar un zid, ca cel al Berlinului, dar lung cât cel chinezesc. În felul acesta, Occidentul ar fi recunoscut totalul eşec al realizărilor sale democratice, iar noi am fi înregistrat o victorie politică de proporţii, favorabilă pentru triumful noului socialism”, scria ex-generalul KGB Mihail P. Liubimov cu referire la ultima etapă a demantelării Uniunii Sovietice (Apud CNM, nr. 228/1996, p. 5).
[74] Menţionez faptul că generalul Alexandr V. Korjakov, despre care face referire Mihail P. Liubimov, în serialul Adevăr sau diversiune? Nume de cod „Golgota”?, şi din a cărui casă se confesează opiniei publice, este una şi aceeaşi persoană cu fosta gardă de corp a lui Iuri V. Andropov din anii 1983 – 1984. Generalul Alexandr V. Korjakov a fost garda de corp a liderului afgan Babrak Karmal înainte de a deveni „îngerul păzitor” al preşedintelui KGB. După 1985, maiorul Alexandr V. Korjakov a fost garda de corp a lui Boris N. Elţîn, viitorul preşedinte al Federaţiei Ruse. Prezenţa lui Korjakov în Afganistan relevă faptul că acesta lucra pentru direcţia sudică a Direcţiei Principale I din KGB.
[75] Institutul de Sociologie din Moscova confirmă faptul că trei sferturi din societăţile de tip joint-venture aflate în activitate la sfârşitul anilor ’80 au fost create la iniţiativa KGB. În 1987, generalul V. A. Kriucikov ordonase „crearea de societăţi mixte, care să permită accesul la tehnologia de vârf” (Apud Thierry Wolton, op. cit., p. 38).
[76] Ibidem, p. 36.
[77] Peste 3 miliarde de ruble-aur (circa 2 miliarde de dolari) au stat la baza naşterii a aproximativ 600 de societăţi şi bănci, precum: Avtobank, Tokobank, Unikombank, Banca de Comerţ Internaţional, Asociaţia Municipală a Moscovei, Casa Bursei Ruse, Asociaţia Azerbaidjan.
[78] Thierry Wolton, op. cit., p. 38
[79] Françoise Thom, op. cit., p. 78.
[80] Ibidem.
[81] Referitor la modul în care era perceput Mihail S. Gorbaciov de către aparatul de partid şi stat, la cel mai înalt nivel, a se vedea Jacques Attali, François Mitterrand…, p. 228 – 230. Referindu-se la relaţiile dintre KGB şi Mihail S. Gorbaciov, fostul ofiţer KGB Oleg Gordievski scria: „În timpul ultimelor două luni de viaţă ale lui Cernenko, KGB-ul a depus mari eforturi pentru a-l instrui pe Gorbaciov, astfel încât el să poată impresiona Biroul Politic cu nivelul cunoştiinţelor sale în domeniile cele mai diverse. (…) În perioada iniţială a administraţiei sale, în care a acordat un puternic suport KGB-ului, Gorbaciov s-a ridicat la înălţimea celebrei descrieri pe care i-o face Gromîko: «un om cu zâmbet prietenos şi cu dinţi de oţel»” (Apud Oleg Gordievski, op. cit., p. 438).
[82] „În clasa politică a ţării noastre nu era nici un alt responsabil alături de care să fi petrecut mai mult timp, de care să fi fost mai legat şi căruia să am a-i fi mai recunoscător decât lui Andropov”, scria Mihail S. Gorbaciov în Memoriile sale (Apud Thierry Wolton, op. cit., p. 25).
[83] „Glasnosti” înseamnă „acţiunea de a face public” şi nu „transparenţă” cum a fost tradus în Occident.
[84] „Cred că Andropov şi Gorbaciov au avut aceeaşi poziţie, aceeaşi ideologie şi poate chiar aceeaşi metodologie în rezolvarea problemelor”, mărturisea fostul preşedinte al KGB, generalul Vladimir A. Kriucikov (Apud Ibidem).
[85] „După (Zdeněk – n. n.) Mlynář, Gorbaciov este un politician realist, al cărui scop primordial este modernizarea, iar nu destructurarea sistemului comunist. (…) Perestroika, imaginată exclusiv ca revoluţie de sus, nu avea şanse să învingă. În dezbaterile purtate în cercul intimilor secretarului general (Gheorghi Şahnazarov, Aleksandr Iakovlev, Fiodor Burlatki, Ivan Frolov, Vadim Medvedev, Abel Aganbegian), s-a ajuns la concluzia că numai o deschidere a sistemului politic prin democratizarea instituţiilor şi acceptarea ideii unui stat de drept pot garanta succesul reformelor economice preconizate iniţial”, concluziona politologul Vladimir Tismăneanu (Apud Vladimir Tismăneanu, Irepetabilul trecut, Editura Albatros, Bucureşti, 1994, p. 85 – 86).
[86] Alexandr N. Iakovlev a povestit despre încrederea nelimitată pe care Mihail S. Gorbaciov o avea în generalul Vladimir Aleksandrovici Kriucikov, şeful Direcţiei Generale I din KGB (Informaţii Externe), devenit preşedinte al KGB în 1988, precum şi în dosarele înaintate de către KGB. „Şi, cum toate informaţiile tranzitau prin Lubianka, înainte de a fi redistribuite responsabililor de partid şi de stat, se găsea în ele materie pentru manipularea conducătorilor”, concluziona Thierry Wolton (Apud Ibidem, p. 31). Generalul Vladimir A. Kriucikov a devenit membru al Biroului Politic în 1989 şi, mai apoi, membru de drept al Consiliului Prezidenţial al URSS.
[87] Vasile Buga, Apusul unui Imperiu. URSS în epoca Gorbaciov (1985-1991), Editura INST, Bucureşti, 2007, p. 37.
[88] Ibidem, p. 41.
[89] Ibidem.
[90] Victor Sebestyen, 1989. Prăbuşirea Imperiului Sovietic, Editura Litera, Bucureşti, 2009, p. 187.
[91] Ibidem, p. 220.
[92] Vasile Buga, op. cit., p. 43.
[93] Françoise Thom, op. cit., p. 73.
[94] Vasile Buga, op. cit., p. 45.
[95] În primul Congres al Deputaţilor Poporului din URSS, rezultat al alegerilor din martie 1989, se aflau 292 deputaţi fără de partid, din 2.500. Printre aceştia se aflau şi 12 ofiţeri KGB. În martie 1990, 86% dintre cei 2.756 de ofiţeri KGB care candidaseră în alegeri la nivel local, regional şi federal au fost aleşi.
[96] Françoise Thom, op. cit., p. 84.
[97] Vasile Buga, op. cit., p. 50,
[98] Ibidem.
[99] Ibidem.
[100] Ibidem.
[101] Ibidem, p. 51.
[102] Filip D. Bobkov este considerat de către sovietologi ca fiind mentorul discret şi popular al intelighenţiei moscovite, „creierul” din conducerea organelor KGB. El a jucat un rol foarte important în organizarea şi controlarea, „mişcărilor informale” din fosta URSS. A fost debarcat de la conducerea KGB la 9 ianuarie 1991, iar analiştii consideră că acesta a fost momentul în care conservatorii din KGB vor trece la contraatac. La 13 ianuarie 1991, paraşutiştii sovietici vor lua cu asalt Ministerul lituanian al Apărării şi sediul Televiziunii, ceea ce va genera ample proteste interne şi internaţionale. După părăsirea KGB-ului, Filip D. Bobkov va lucra în cadrul grupului MEDIA-MOST al oligarhului Vladimir A. Gusinski, aflat în relaţii cu clanul moscovit al lui Iuri M. Lujkov. În 1994, fostul preşedinte al KGB, V. A. Kriucikov, după ieşirea din închisoare, a intrat în serviciul de securitate al companiei AFK Sistema aflată în sfera de interes a clanului Lujkov.
[103] Françoise Thom, op. cit., p. 78.
[104] Ibidem, p. 73.
[105] Ibidem.
[106] „Elita societăţii era incredibil de laşă şi indecisă. Intelectualitatea – sprijinul «perestroikăi» – era mai fricoasă decât prevăzusem noi. Ne întrecuse toate aşteptările şi ţinea grozav la existenţa ei călduţă. Aşa că a trebuit să luăm măsuri pentru crearea unui bloc democratic foarte activ, care să unească intelectualii (molipsiţi, încă din anii ’60, de ideile «dezgheţului», îndeosebi de libertatea de a se vântura prin lume, evident, pe banii statului) cu cercurile criminale, pregătite de noi în şcolile KGB”, scria ex-generalul KGB Mihail P. Liubimov (Apud CNM, nr. 229/1996, p. 5).
[107] În Pravda din 8 ianuarie 1988, Evgheni M. Primakov, directorul Institutului de Economie Mondială şi Relaţii Internaţionale (IMEMO) al Academiei de Ştiinţe a URSS, declara că „glasnostul este un mijloc esenţial de influenţare a opiniei publice, la noi şi în Occident” (Apud Thierry Wolton, op. cit., p. 28).
[108] Françoise Thom, op. cit., p. 82.
[109] Ibidem.
[110] Ibidem, p. 83.
[111] Ibidem, p. 85.
[112] „Concepţia perestroikăi, aşa cum a fost ea formulată în rapoartele lui M. Gorbaciov, la congrese şi plenare, în discursuri şi în cartea lui, «Perestroika pentru ţara noastră şi pentru întreaga lume», tradusă în multe limbi, într-un număr de 5 milioane de exemplare, reprezenta un amalgam de postulate ale marxism-leninismului, de idei ale social-democraţiei contemporane şi de concluzii luate din rapoartele Clubului de la Roma, comisiilor Palme, Brandt, ale Comisiei Trilaterale şi ale altor centre occidentale. Prioritate aveau valorile globale, general-umane, interesele de clasă fiind date la o parte”, declara istoricul rus Valeri L. Musatov în 2009 în cadrul unui simpozion internaţional organizat de către Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989 şi dedicat prăbuşirii socialismului în Europa Centrală şi de Est (Apud Valeri L. Musatov, Metamorfoza atitudinii lui Mihail Gorbaciov faţă de conducerile din ţările blocului sovietic, în Accentuarea crizei de regim în ţările socialiste europene. 1980 – 1990, Editura Artpress, Timişoara, 2009, p. 33).
[113] Christopher Andrew, CIA şi Casa Albă, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p. 441.
[114] „Printre liderii sovietici există un acord general privind nevoia modernizării economiei lor, nu atât de dragul ei sau pentru a face ca cetăţenii sovietici să fie mai prosperi, cât pentru întărirea URSS-ului pe plan intern, pentru extinderea puterii personale şi pentru a permite consolidarea şi expansiunea puterii sovietice în străinătate. Cu siguranţă, acum au loc mari schimbări…în diplomaţia sovietică. Cu toate acestea, nu se remarcă schimbări fundamentale, în derulare sau în stadiul de proiect, în felul în care sovieticii conduc pe plan intern sau în ceea ce priveşte principalele lor obiective în străinătate…Un scop important al modernizării economiei – ca în timpul Rusiei lui Petru cel Mare – rămâne sporirea puterii militare sovietice şi a influenţei politice. Timp de secole, vesticii au sperat ca modernizarea economiei ruse şi reforma politică – chiar şi revoluţia – să reprezinte sfârşitul despotismului şi începutul occidentalizării. După 1917, Vestul a sperat ca schimbările interne din URSS să ducă la schimbarea dominaţiei brutale a comunismului în ţară şi a agresivităţii acestuia în străinătate. Aceste speranţe au fost spulberate de fiecare dată…” se putea citi în Memorandumul din 24 noiembrie 1987 al CIA (Apud Victor Sebestyen, op. cit., p. 213).
[115] „În depoziţia mea am descris felul în care Casey şi Gates au lăsat la o parte numeroase studii alcătuite de colegii mei şi de mine însumi; studiile acestea, foarte bine documentate, descriau eforturile făcute de Gorbaciov pentru a restructura sistemul sovietic şi a renunţa la angajamentele din Lumea a Treia. În 1985 am scris un memorandum care conchidea că Uniunea Sovietică nu avea să furnizeze aparate MIG 29 guvernului sandinist din Nicaragua; Gates a respins memorandumul şi a declarat că CIA nu avea să se situeze pe o poziţie incertă în această privinţă”, mărturisea Melvin Goodman (Apud Catherine Durandin, op. cit., p. 202).
[116] Christopher Andrew, op. cit., p. 442.
[117] „Obiectivul lui Gorbaciov era să redea dinamismul sistemului socialist şi să revitalizeze Uniunea Sovietică pe plan intern şi internaţional, pentru a concura cu Vestul. (…) Gorbaciov era diferit. Dorea să ne ucidă prin bunătate, nu prin brutalitate. Spunea lucrurile pe care noi ne doream să le auzim, făcând nenumărate propuneri seducătoare pentru a cuceri şi a menţine teren de propagandă în bătălia pentru cucerirea opiniei publice internaţionale…Teama mea era că Gorbaciov vorbea cu noi despre dezarmare fără ca sovieticii să facă vreun pas semnificativ în structura propriei lor armate şi că, într-un deceniu, ne puteam confrunta cu o ameninţare mult mai gravă decât în trecut” mărturisea Brent Scowcroft, consilierul pentru securitate naţională al preşedintelui SUA, George W. Bush (Apud Victor Sebestyen, op. cit., p. 251 – 250).
[118] La 1 aprilie 1989, Robert Gates, ofiţerul de legătură al CIA cu Casa Albă, avea să declare cu ocazia unui discurs ţinut la Bruxelles că nici Mihail S. Gorbaciov şi nici „structura puterii sale nu erau supuse irevocabil reformei” (Apud Ibidem) şi a apreciat că liderul sovietic încă era supus dictaturii PCUS care rămânea imposibil de zdruncinat din temeliile sale.
[119] Amiralul William Crowe, preşedintele Comitetului Şefilor de Stat-Major, referindu-se la rapoartele CIA despre evenimentele din URSS, declara: „Vorbeau despre Uniunea Sovietică ca şi cum nu ar fi citit niciodată ziarele, cu atât mai puţin rapoartele serviciilor de spionaj” (Apud Ibidem). Referindu-se la modul în care CIA înţelegea evoluţiile politico-economice şi sociale din Uniunea Sovietică, Douglas MacEachin, analist CIA pe probleme sovietice timp de peste două decenii şi jumătate, mărturisea: „Însă, chiar dacă ştiam, nu am fi putut niciodată să facem publice aceste informaţii. Dacă am fi făcut asta, toţi mi- ar fi cerut capul” (Apud Ibidem). Fostul ambasador al SUA în Ungaria, Mark Palmer, declara că ofiţerii CIA „pur şi simplu se luau după ce anunţau oficial sovieticii, eliminau un procent din acele afirmaţii şi transmiteau mai departe de rămânea” ceea ce „era complet greşit” în condiţiile în care „toţi care trăiau…(acolo) în oraşe şi sate priveau în jur şi puteau vedea că era o nebunie”.
[120] În 1984, senatorul Daniel Patrick Moynihan le-a declarat studenţilor de la Universitatea din New York că „America «n-ar trebui să fie obsedată de sovietici», deoarece ideea sovietică e depăşită, istoria înaintează şi o lasă în urmă…Când va veni timpul, va fi clar că libertatea va triumfa” (Apud Catherine Durandin, op. cit., p. 202). Daniel Patrick Moynihan avea să confirme faptul că anumitor membri ai CIA li s-a impus să tacă în ceea ce priveşte modul de interpretare şi analiză a informaţiilor privind URSS.
[121] Ambasadorul Robert D. Blackwill, specialistul Consiliului Naţional de Securitate (NSC) al SUA pentru afacerile sovietice şi europene între 1989 şi 1990, mărturisea că dispreţul pentru analizele CIA era cvasigeneral în acea perioadă. „Agenţia încă producea grămezi de analize pe care nu le citeam niciodată. În cei doi ani, nu am citit nici o estimare naţională. Nici măcar una. Iar cu excepţia lui Gates (Robert – n. n.), nu cred că mai era cineva la NSC care să facă asta”, mărturisea Robert D. Blackwill (Apud Tim Weiner, CIA. O istorie secretă, Editura Litera, Bucureşti, 2011, p. 685).
[122] „Nu există motive care să ne facă să ne îndoim de dorinţa [lui Gorbaciov] de a interveni pentru păstrarea conducerii Partidului Comunist şi a influenţei sovietice decisive în regiune. Pentru Gorbaciov, ca şi pentru precedesorii săi, importanţa Europei de Est nu poate fi exagerată. Aceasta serveşte drept zonă-tampon, din punct de vedere militar şi ideologic, între URSS şi Vest, o bază pentru proiectarea puterii şi influenţei sovietice în toată Europa şi un canal pentru comerţul şi tehnologia din Vest. Este un stâlp extern cheie al însuşi sistemului sovietic…Nu avem motive să ne îndoim de dorinţa sovieticilor de a folosi forţa armată pentru a menţine conducerea partidului şi pentru a păstra poziţia sovietică în regiune…Viziunea lui Gorbaciov despre o «casă europeană comună», despre dezvoltarea unei cooperări intra-europene implică un grad de autonomie naţională mult mai mare decât poate aproba el sau orice alt lider sovietic…Moscovei îi va fi din ce în ce mai dificil să promoveze această direcţie în Vest fără să introducă divizii noi şi în Europa de Est. Zidul Berlinului va rămâne…”, scriau analiştii CIA în septembrie 1988 (Apud Victor Sebestyen, op. cit., p. 214).
[123] „Astfel, la fiecare ofensivă americană ce viza mai mult sau mai puţin direct URSS, Moscova a ales să prezinte o faţă «angelică», lansând o nouă propunere în materie de dezarmare. De fapt, acest aspect defensiv ar putea să fie doar aparent, întrucât, refuzând să adopte logica reaganiană, URSS intenţionează să se prezinte ca «garantul păcii mondiale», joc care, pe termen lung, poate da roade…Acestea fiind spuse, dacă Moscova nu reacţionează direct pe teren nu înseamnă că rămâne pasivă. Nu trece nici o săptămână fără ca presa sovietică, atât de uz intern (Pravda, Izvestia…), cât şi de uz extern (Vie Internationale, Temps nouveaus…) să nu condamne «neo-globalismul» administraţiei lui Reagan”, scriau analiştii francezi din cadrul Grupului de Studii şi Cercetări privind Strategia Sovietică (GERSS) în 1986 (Apud Catherine Durandin, op. cit., p. 209).
[124] În National Intelligence Estimate II-4-89, Condoleezza Rice, consilierul pentru probleme sovietice al lui Brent Scowcroft, avea să scrie: „Cel mai probabil, folosirea de către Uniunea Sovietică a puterii militare ca pârghie în relaţiile externe va fi redusă şi mai mult. Procesul iniţiat de Gorbaciov…va duce la schimbări de durată în comportamentul sovieticilor” (Apud Victor Sebestyen, op. cit., p. 252).
[125] „Costul acestui eşec în îndeplinirea activităţii de bază a serviciilor de informaţii este vizibil: enormele cheltuieli din bugetul alocat apărării în epoca Reagan; o confruntare prelungită, fără a fi necesară, între Washington şi Moscova; pierderea oportunităţii de a influenţa evoluţia Confederaţiei Ruse”, scria Melvin Goodman, în ziarul Washington Post la 19 decembrie 1999, cu referire la eşecul CIA de a prezice colapsul URSS (Apud Catherine Durandin, op. cit., p. 202). Milt Bearden, şeful Diviziei Sovietice a Serviciului Clandestin al CIA, avea să privească mut de uimire transmisia CNN ce înfăţişa căderea Zidului Berlinului (9 noiembrie 1989).
[126] Aldrich Ames a fost numit, în iulie 1983, şeful Secţiei Sovietice a Grupului de Contraspionaj din cadrul Departamentului Sovietic/Europa de Est din CIA. La 22 iulie 1986 a preluat conducerea de şef al Secţiei Sovietice în cadrul reprezentanţei CIA de la Roma, iar, mai apoi, după întoarcerea la Washington, a fost numit şeful Secţiei pentru operaţiunile în Cehoslovacia din cadrul Departamentului Sovietic al CIA. Prin acţiunea sa, Aldrich Ames, a adus un preţios concurs la lichidarea surselor de informare ale CIA în URSS. Înalţi funcţionari de la Iasenevo (Cartierul General al SVR – Serviciul de Informaţii Externe al Federaţiei Ruse) au primit recunoaşteri ale meritelor avute în recrutarea şi dirijarea uneia din cele mai importante “cârtiţe” din istoria confruntărilor sovieto-americane. În 1986, prestigiosul şi rar oferitul Ordin Lenin, a doua distincţie sovietică în ordinea importanţei, a fost acordată următorilor: Viktor I. Cerkaşin, şeful contraspionajului KGB de la Washington, Anatoli Kireev, şeful Directoratului K, ramura de contraspionaj a KGB la Moscova, Valentin Novikov, director adjunct al Directoratului K şi alţi patru înalţi funcţionari KGB. Cei 10 agenţi sovietici care au lucrat pentru CIA şi care au fost executaţi, după ce Aldrich Ames le-a dezvăluit identitatea, sunt: GTBEEP (nume de cod în dosarele CIA) – general GRU Dmitri Federovici Poliakov (nume de cod în dosarele FBI – TOPHAT); GTGENTILE – locotenent-colonel KGB Valeri F. Martînov (PIMENTA), detaşat la Washington; GTGAUZE – maior KGB Serghei M. Motorin (MEGAS), detaşat la Washington; GTJOGGER – locotenent-colonel KGB Vladimir M. Piguzov, detaşat în Indonezia; GTACCORD – colonel GRU Vladimir Mihailovici Vasiliev, detaşat la Budapesta; GTCOWL – Serghei Voronţov, ofiţer KGB de la Moscova, care a informat CIA despre praful pentru spioni; GTMILLION – locotenent-colonel GRU Ghennadi Smetanin, detaşat la Lisabona; GTFITNESS – Ghennadi Grigorievici Varenik, ofiţer KGB detaşat în Germania; GTWEIGH – Leonid Polişuk, ofiţer KGB detaşat în Africa; GTSPHERE – Adolf G. Tolkacev, cercetător militar sovietic de la Moscova.
[127] David Wise, Cea mai înaltă trădare (Nightmover), Editura Elit, Bucureşti, 1996, p. 264.
[128] CIA a editat, în cooperare cu Center for the Study of Intelligence de la Washington, în anii 1999 şi 2001 două volume care conţineau documente declasificate ale CIA privind analizele despre URSS din ultima perioadă a Războiului Rece. Primul volum (At Cold War’s End) a fost editat de către istoricul Benjamin B. Fischer, iar cel de-al doilea (CIA’s Analysis of the Soviet Union 1947 – 1991) de către istoricii Gerald K. Haines şi Robert E. Leggett. Volumele cuprind o serie de National Intelligence Estimates (NIE) şi National and Special National Intelligence Estimates (SNIE) cu privire la evoluţia URSS şi sunt aşezate, în ordine cronologică, însă „cu o logică demonstrativă, evident refăcută a posteriori, vizibilă în alegerea şi organizarea documentelor” (Apud Catherine Durandin, op. cit., p. 201). Miza era obţinerea calificativului „Good Job” pentru CIA din partea opiniei publice interne şi internaţionale.
[129] Mihail Gorbaciov, Memorii, Editura Nemira, Bucureşti, 1994, p. 135.
[130] Principalele componente ale acesteia, în viziunea istoricului Martin McCauley, erau: „1) confruntarea dintre superputeri este neproductivă, de vreme ce orice avantaj tangibil câştigat de una dintre părţi o stimulează pe cealaltă să-l anuleze şi să-şi îmbunătăţească performanţele în domeniu; 2) puterea militară nu garantează securitatea, care poate fi atinsă doar prin mijloace politice şi prin căutarea unor soluţii comune; 3) securitatea unui stat nu poate fi sporită dacă aceasta se face în detrimental unui alt stat; 4) conflictul dintre superputeri în lumea a treia a adus Moscovei puţine avantaje tangibile, dar a contribuit la creşterea tensiunii dintre acestea; Rusia şi America ar trebui să-şi conjuge eforturile pentru a rezolva problemele lumii a treia împreună; 5) toate statele sunt interdependente, în consecinţă securitatea fiecărui stat depinde de relaţiile cu celelalte, de interacţiunile acestora; 6) valorile universale comune, cum sunt drepturile omului, nefolosirea forţei în rezolvarea problemelor politice, democraţia şi libertatea conştiinţei ar trebui să constituie fundamentul şi inspiraţia actelor decizionale de politică externă; 7) abordarea prin prisma ideologiei de clasă a strategiei de politică externă ar trebui abandonată în favoarea intereselor comune ale omenirii; 8) Uniunea Sovietică este un stat normal, care nu are ca obiectiv stăpânirea lumii, ci îşi doreşte să se afle în relaţii de strânsă cooperare cu toate celelalte state” (Apud Martin McCauley, op. cit., p. 106).
[131] La 22 ianuarie 1991, într-un document al Secretariatului CC al PCUS, se menţionau, la art. 15/2 („Despre evoluţia situaţiei în Europa de Est şi politica noastră în regiune”), următoarele: „Uniunea Sovietică este interesată de relaţii bune, de bună vecinătate cu statele din regiune. E foarte important ca aceste ţări să ducă faţă de noi o politică prietenoasă, să nu fie surse de antisovietism, să nu joace rolul de catalizator extern al separatismului naţional şi al tendinţelor centrifuge din Uniunea Sovietică, să nu fie promotorii politicii acelor forţe care doresc redesenarea hărţii politice a Europei” (Apud Valeri L. Musatov, op. cit., p. 44).
[132] Într-un document strict-secret al MAE sovietic se menţiona, cu referire la criza din spaţiul ţărilor socialiste şi poziţia de urmat a URSS, următoarele: „Trebuie să pornim de la faptul că folosirea forţei militare ca parte a relaţiilor noastre cu statele socialiste…este total exclusă, chiar şi în situaţiile extreme (cu excepţia agresiunilor externe asupra aliaţilor noştri). Intervenţia militară nu va preveni, ci va înrăutăţi criza socială şi politică, va provoca proteste de masă, chiar şi rezistenţă armată, iar în final va duce la efectul opus, întărirea antisovietismului. Va submina grav autoritatea Uniunii Sovietice, va înrăutăţii relaţiile noastre cu puterile vestice…şi va duce la izolarea Uniunii Sovietice. Dacă situaţia se agravează în vreo ţară socialistă, trebuie să ne abţinem…de la a oferi sprijin public acţiunilor represive ale autorităţilor” (Apud Victor Sebestyen, op. cit., p. 221).
[133] „Tentativa pentru a face Europa «socialistă» şi pentru a pune potenţialul ei industrial în slujba cauzei socialismului a fost marea problemă a politicii externe sovietice încă din epoca lui Lenin: de asta depindeau şi supravieţuirea URSS şi succesul oricărei experienţe socialiste”, concluziona fostul disident sovietic Vladimir Bukovski (Apud Vladimir Bukovski, Judecată la Moscova, Editura Albatros, Bucureşti, 1998, p. 399).
[134] Thierry Wolton, op. cit., p. 42.
[135] „Odată, demult, Agenţiei îi fusese uşor să fie unică şi mistică. Nu era o instituţie. Era o misiune. Iar misiunea era o cruciadă. Apoi ni s-a luat Uniunea Sovietică şi nu ne-a mai rămas nimic. Nu avem o istorie. Nu avem un erou. Până şi medaliile noastre erau secrete. Iar acum s-a încheiat şi misiunea. Fini”, mărturisea Milt Bearden, şeful Diviziei Sovietice a Serviciului Clandestin al CIA (Apud Tim Weiner, op. cit., p. 450). Phil Giraldi, şeful staţiei CIA din Barcelona, scria: „Tragedia fundamentală este una spirituală. Cei mai mulţi dintre ofiţerii tineri pe care îi cunoşteam eu au demisionat. Erau cei mai buni şi mai străluciţi. 80 sau 90% din oamenii pe care îi ştiam eu, aflaţi în culmea carierei, şi-au făcut bagajele. Nu mai exista motivaţie. Se pierduse entuziasmul” (Apud Ibidem, p. 451).
[136] Oleg Kalughin, fost general KGB, declara la CNN, cu referire la sfârşitul Războiului Rece, următoarele: „Vestul a câştigat Războiul Rece folosind toate mijloacele pe care le-a avut la îndemână, inclusiv acţiunile clandestine şi manipulările psihologice. Cu toate acestea, victoria în Războiul Rece, dizolvarea URSS şi decesul Imperiului Răului nu înseamnă că Occidentul a câştigat bătălia spirituală. Aşa cum ştiţi, Rusia încearcă să-şi revină, are loc un proces de redresare. Dar asta nu înseamnă că Rusia se va întoarce la comunism. Însă bătălia pentru câştigarea spiritelor este un proces lent şi cred că Vestul şi-a abandonat prea devreme eforturile depuse pentru a schimba mentalităţile sovietice, pentru a câştiga de partea sa majoritatea poporului rus” (Apud Catherine Durandin, op. cit., p. 201).
[137] Hélène Carrère d’Encausse, Triumful naţiunilor, Editura Remember, Bucureşti, 1993, p.195.
[138] Françoise Thom, op. cit., p. 74.
[139] Hélène Carrère d’Encausse, op. cit., p. 201.
[140] Ibidem, p. 202.
[141] Ibidem, p. 203.
[142] În martie 1991 a fost adoptată Legea cu privire la uniunile obşteşti prin care a început procesul de înregistrare a noilor partide. Curentul social-democrat era reprezentat de Partidul Socialist şi partidele social-democrate, iar curentul de extremă dreapta era reprezentat de Uniunea Democratică. Curentul de orientare creştin-democrată era reprezentat de Partidul Creştin-Democrat Rus, Partidul Creştin-Democrat din Rusia. Liberalismul era reprezentat de Partidul Democrat al Uniunii Sovietice, devenit ulterior Partidul Democrat al Rusiei, precum şi de trei partide ale democraţilor constituţionali (kadeţii). În octombrie 1990, toate aceste partide s-au unit în cadrul unei mişcări politico-sociale de masă intitulată Rusia Democratică care a devenit, astfel, principala forţă de opoziţie la adresa PCUS.
[143] În perioada ianuarie 1990 – iunie 1991, efectivul PCUS s-a redus cu 4 milioane de membri, de la 19 milioane la 15 milioane. Numărul celor primiţi în partid a scăzut în termen de un an (1 ianuarie 1990 – 1 ianuarie 1991) de la 313.000 persoane la 108.000 persoane.
[144] Programul celor 500 de zile a fost elaborat de către academicianul Stanislav S. Şatalin şi G. A. Iavlinski şi urmărea câteva obiective extrem de clare: 1) descentralizarea economiei; 2) trecerea la darea în arendă şi privatizarea întreprinderilor; 3) lichidarea controlului statului asupra preţurilor şi 4) menţinerea şomajului în anumite limite. „Programul Şatalin – Iavlinski” se opunea programului guvernamental al premierului Rîjkov, care pleda pentru menţinerea rolului de regularizator al statului şi, totodată, pentru un grad mai mare de protecţie socială.
[145] Pascal Lorot, Perestroika, Editura Corint, Bucureşti, 2002, p. 102.
[146] Ibidem.
[147] Ibidem, p. 103.
[148] „Partidul care se pronunţă cel mai activ în favoarea unei examinări a problemelor recent apărute este Partidul Socialist Francez, ceea ce se explică înainte de toate prin poziţia sa de partid la putere şi prin atitudinea conducerii sale care este vizibil alarmată de problema supravieţuirii ideii socialiste în condiţiile de criză prin care aceasta trece în Europa răsăriteană. Astfel reprezentanţii PS şi-au manifestat în ultima vreme, de nenumărate ori, dorinţa să fie studiată, în sânul stângii europene, o nouă concepţie de acţiune pentru partidele socialiste şi social-democrate în condiţiile unei Europe în mutaţie. P. Mauroy a spus de mai multe ori, în legătură cu acest lucru, că este dispus să vină în URSS şi să cerceteze acest ansamblu de probleme cu conducerea PCUS. (…) Vedem în ansamblu sporind în sânul stângii europene înţelegerea privind necesitatea de a căuta răspunsuri la întrebările pe care le pun răsturnările politice din Europa, îndeosebi în ceea ce priveşte riposta dată forţelor politice care preconizează ideile «neoliberalismului» şi care şi-au creat deja organizaţiile lor şi structurile lor politice în Europa de Est”, consemna directorul-adjunct al Departamentului Internaţional al CC al PCUS într-o notă înaintată către CC al PCUS la 7 iunie 1991 (Apud Vladimir Bukovski, op. cit., p. 403).
[149] Pascal Lorot, op. cit., p. 104.
[150] Vasile Buga, op. cit., p. 87.
[151] Liderii republicilor sovietice doreau o autonomie maximă, nu o dezmembrare a Uniunii Sovietice. La întâlnirea lărgită a cabinetului ministerial, din 5 iulie 1991, au fost analizate eventualele consecinţe ale dezmembrării URSS, iar liderii republicilor s-au pronunţat împotriva acestui proces.
[152] La 2 august 1991, Mihail S. Gorbaciov a anunţat în cadrul unui interviu televizat că noul Tratat unional „este deschis pentru semnare” şi preşedinţii Rusiei, Kazahstanului şi Uzbekistanului vor fi primii care îl vor semna.
[153] Françoise Thom, op. cit., p. 128.
[154] Jurnalistul rus Oleg Grechenevsky consideră că predarea generalului Vladimir A. Kriucikov, în dimineaţa zilei de 21 august 1991, a fost determinată de faptul că „în sfârşit, el a înţeles că la Moscova este înconjurat de sabotorii «mafiei asiatice» şi că este mai bine pentru el să se predea singur, fără a aştepta până când Şerbaşin sau Prilukov îl vor prinde” (Apud Oleg Grechenevsky, Originile regimului nostru…, p. 71). În opinia jurnalistului de investigaţie Oleg Grechenevsky această „mafie sud-asiatică” a fost creată de către generalul KGB Yakov Medianik, fost rezident KGB în India, şi, mai apoi, şef al direcţiei de spaţiu şi locţiitor al şefului Direcţiei Generale I a KGB. Şefii Direcţiei Generale I a KGB au provenit din cadrul Departamentelor 8 (Ţările non-arabe din Orientul Apropiat, inclusiv Afganistan, Iran, Israel, Turcia), 6 (China, Vietnam, Laos, Cambodgia, Coreea de Nord) şi 7 (Thailanda, Indonezia, Japonia, Malaezia, Singapore, Filipine): Leonid Şerbaşin (1988 – 1991) a fost rezident KGB în India şi Iran; Evgheni Maksimovici Primakov (1991 – 1996) a îndeplinit misiuni de spionaj în spaţiul Orientului Mijlociu şi în India; Viaceslav Ivanovici Trubnikov (1996 – 2000) a fost rezident în India. „Orientaliştii” au ţinut sub control spionajul sovietic/rus timp de 11 ani. Sergei Nikolaevich Lebedev a fost numit director al SVR (Serviciul de Informaţii Externe) în mai 2000. Noul şef al SVR a lucrat împreună cu Vladimir V. Putin în spaţiul german, respectiv la Departamentul 4. „Mafia europeană” a Direcţiei Principale I a KGB prelua pentru prima dată controlul asupra informaţiilor externe.
[155] „Vreau să cred că, în acest complot, Mihail Gorbaciov este victima şi nu instigatorul, căci, dacă ar fi aşa, şi-ar fi semnat condamnarea la moarte. O moarte fizică, morală şi politică (…) Părăsirea capitalei şi abandonarea postului său este evident o eroare grosolană care ţine de inconştienţă”, declara Eduard A. Şevardnadze în faţa camerelor de televiziune în cursul zilei de 20 august 1991 (Apud Andrei S. Graciov, Naufragiul lui Gorbaciov. Adevărata istorie a destrămării URSS, Editura Nemira, Bucureşti, 1995, p. 245).
[156] „Totul nu a fost decât o farsă nemaipomenită, grandioasă, planificată şi executată în mod strălucit. În acest cadru, rolurile au fost scrise deopotrivă pentru actorii inteligenţi, ca şi pentru cei nătângi, pentru toţi aceia care, cu voie sau fără de voie, şi-au jucat partitura”, avea să declare, la 19 august 1994 într-un interviu acordat Agenţiei ITAR-TASS, generalul Alexandr I. Lebed, unul dintre militarii chemaţi să joace un rol în executarea acestei pseudo-lovituri de stat (Apud Thierry Wolton, op. cit., p. 49).
[157] Referindu-se la destrămarea URSS, fostul preşedinte al Sovietului Suprem al URSS, A. I. Lukianov, consideră că preşedintele URSS şi cel al Rusiei, împreună şi cu ceilalţi lideri republicani, se fac vinovaţi de acest lucru. „În confruntarea cu Centrul – scrie A. I. Lukianov -, se ducea o luptă disperată pentru putere, în cadrul căreia adevăratele interese ale popoarelor, ale milioanelor de oameni simpli, soarta unei mari puteri mondiale erau împinse în planul al doilea” (Apud Vasile Buga, op. cit., p. 164).
[158] Cu prilejul unei dezbateri ştiinţifice organizate la Moscova, în octombrie 2004, Mihail S. Gorbaciov a vorbit, în premieră, despre faptul că „în luna iulie 1991, în cadrul unei plenare a CC al PCUS s-a discutat posibilitatea ca în luna noiembrie 1991 să se constituie, pe baza PCUS, mai multe partide: comunist, social-democrat, liberal etc.” (Apud Ibidem).
[159] „Ne-am introdus oamenii – specialişti în finanţe, formaţi la KGB – în băncile noastre sovietice, după cum şi în băncile mixte de la Londra şi de aiurea. Începând de atunci, am dezvoltat, de exemplu, capacitatea de a manipula cursul aurului”, avea să declare ex-generalul KGB Oleg Kalughin în dialogul cu Pavel Klebnikov de la Paris din 2001 (Apud Thierry Wolton, op. cit., p. 63).
[160] Firma de investigaţii economice Kroll Associates, chemată de către Boris N. Elţîn pentru a încerca să găsească miliardele de ruble furate de funcţionarii PCUS, a renunţat, totuşi, la anchetă deoarece nu aveau rezultate probante. O Comisie de anchetă parlamentară a făcut referire la dispariţia a 60 de tone de aur, 8 tone de platină, 150 de tone de argint, 15 – 20 miliarde de dolari în lichidităţi. În decembrie 1990, Valentin S. Pavlov, ministrul de finanţe al URSS, a reuşit să-i convingă pe câţiva bancheri elveţieni să răscumpere 100 de miliarde de ruble sovietice (devalorizate) în schimbul a 5 miliarde de dolari în lichidităţi. În ianuarie 1991, noul ministru de Finanţe al URSS, Vladimir Orlov, a reuşit să schimbe 145 de miliarde de ruble contra 4,5 miliarde de dolari.
[161] Fost membru al Departamentului Internaţional al CC al PCUS, Evgheni Novikov a publicat, în colaborare cu Patrick Bascio, lucrarea Gorbatchev and the Collapse of the Soviet Communist Party, Peter Lang Publishing, New York, 1994.
[162] Vladimir Bukovski, op. cit., p. 404 – 405. Într-o notă intitulată În legătură cu măsuri urgente, referitoare la organizarea activităţii comerciale a partidului, în URSS şi peste hotare, Nikolai I. Krucina, administrator al CC al PCUS, scria că „vor fi indispensabile respectarea unei confidenţialităţi rezonabile şi utilizarea, în anumite cazuri, a unor societăţi anonime, care să împiedice identificarea directă a PCUS” în condiţiile în care „scopul final ar fi crearea în mod planificat a structurilor unei economii «invizibile» a partidului, cunoscută de un cerc foarte restrâns de persoane, în paralel cu o comercializare a bunurilor declarate ale partidului” (Apud Thierry Wolton, op. cit., p. 62).
[163] Sovietologul Thierry Wolton este de părere că eşecul planurilor lui Mihail S. Gorbaciov sunt legate de „un calcul politic greşit, un efect de oglindă care a orbit Moscova şi deşteptarea naţionalismelor” astfel încât „favorizând Fronturile Populare, echipa conducătoare a crezut că, totuşi, comuniştii vor reuşi să se infiltreze printre nemembrii de partid” însă „cum Moscova şi-a supraestimat capacitatea de manipulare, s-a produs exact contrariul” (Apud Ibidem, p. 45).
[164] Françoise Thom, op. cit., p. 62.
[165] „Am vorbit cu Boris Elţîn înaintea plecării sale la Minsk. I-am oferit argumentele mele, vechi şi noi. Iar el se mărginea să repete: dar Ucraina, puteţi să garantaţi că va face parte din Uniune? Simţeam deja că există un plan secret. Şi când am aflat că Burbulis şi Şahrai mergeau şi ei la Minsk, totul a fost clar. Burbulis scrisese un memoriu care «se plimba» prin diferite birouri deşi era notat «strict confidenţial». Care era sensul acestui memoriu? Rusia, afirma el, a pierdut deja jumătate din ceea ce câştigase după puciul din august. Gorbaciov, viclean, întinde plasele, reface vechiul centru iar republicile îl susţin. Toate acestea sunt contrare intereselor Rusiei şi trebuie întrerupte. Ştiind aceasta, încercam să-l conving pe Elţîn că Ucraina putea fi antrenată în procesul de aprobare a Tratatului şi că pasul principal era ca Federaţia Rusă să-l semneze prima. Dar preşedintele rus mi-a dispreţuit argumentele şi simţeam deja de ce. Conducerea rusă era plictisită de orice «centru». Iată originile celor ce s-au petrecut în pădurea Belovejskaia”, scria Mihail S. Gorbaciov în volumul de amintiri intitulat Decembrie 1991 (Apud Andrei S. Graciov, op. cit., p. 168). Menţionăm faptul că Serghei Şahrai era consilier de stat în aparatul de lucru al preşedintelui Rusiei şi unul dintre cei mai influenţi membri ai echipei „tinerilor turci” (Mladoturki) care-l înconjurau pe Boris N. Elţîn.
[166] În întâlnirea de rămas bun cu jurnaliştii sovietici, din 12 decembrie 1991, Mihail S. Gorbaciov a făcut apel la scrierile gânditorului rus Ivan A. Ilin: „Separarea unui organism în mai multe părţi nu oferă niciodată şi nicăieri o asanare, nici echilibru creator, nici pace. (…) Diferende neîntrerupte, confruntări şi războaie civile vor clocoti pe teritoriul Rusiei şi se vor extinde în permanenţă în conflicte mondiale. Iar această perioadă va fi absolut inevitabilă, căci puterile din întreaga lume, europeni şi asiatici, îşi vor investi banii, interesele comerciale şi calculele strategice în micile state nou create. Ele îşi vor face concurenţă şi vor încerca să domine punctele cheie. În plus, vecini imperialişti vor aspira la supremaţia directă sau ascunsă asupra noilor formaţiuni neorganizate şi neapărate, şi trebuie să ne pregătim să-i vedem pe cei ce au disecat Rusia încercând să-şi desfăşoare experienţa ostilă şi necuviincioasă, chiar în haosul post-bolşevic, prezentând-o în mod fraudulos ca pe triumful suprem al libertăţii, al democraţiei şi al federalismului. Două posibilităţi se deschid: fie va apărea o dictatură naţională rusă şi va prelua frâiele guvernului pentru a conduce Rusia spre unitate, oprind toate mişcările separatiste din ţară, fie că ea nu va apărea şi se va instaura un haos inimaginabil cu deplasări ale populaţiei, răzbunări, pogromuri, dezastrul transporturilor, şomaj, foamete, frig şi anarhie” (Apud Ibidem, p. 190 – 191).
[167] Aleksandr Soljeniţîn, Chestiunea rusă la sfârşit de secol XX, Editura Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 172.
[168] Françoise Thom, op. cit., p. 45.
[169] Ibidem, p. 46 – 47.
[170] Oleg Gordievski, op. cit., p. 295.
[171] În interviul acordat jurnalistei franceze Lilly Marcou, în 1991, Alexandr N. Iakovlev mărturisea: „O Europă nouă este pe cale să se nască. Ideile de centru stânga îşi croiesc drum şi condiţiile de viaţă cunoscute de Occident se pot extinde la Est. Dar nu tot ce a fost făcut este rău, nu se poate nega totul în bloc. A fi nihilist este tot atât de periculos ca a fi suficient. Perestroika s-a născut pe ruinele unor probleme care n-au fost rezolvate, ale unor contradicţii nedepăşite, pe erori inavuabile, pe deformări de principiu, pe descompunerea socială. Ea este cea care plăteşte factura trecutului, acest lucru era inevitabil. Timpul pierdut nu se câştigă, dar alte orizonturi ne aşteaptă. Trebuie prezentată într-o nouă lumină ideea socialistă, bazată pe speranţa umanităţii” (Apud Alexandr Iakovlev, Ce vrem să facem…, p. 119 – 120).
[172] A se vedea Gheorghe E. Cojocaru, Puciul din august 1991 de la Moscova: de la eşec la consecinţe, în Cugetul, nr. 1 (25)/2005, p. 22 – 31.
[173] „Eu am trăit multe, multe le-am regândit, prin multe am trecut şi am ajuns la viziunea social-democrată a socialismului. Pentru mine e mai aproape acum libertatea (aceasta, fie spus, e o valoare liberală), solidaritatea, economia orientată social şi, legat de aceasta, rolul statului…Mai departe, eu fac drumul spre conceptul «noii civilizaţii»”, declara Mihail S. Gorbaciov în 2005 (Apud Valeri L. Musatov, Metamorfoza atitudinii…, p. 33).
[174] Vasile Buga, op. cit., p. 167.
[175] Andrei S. Graciov, op. cit., p. 191.
[176] „Ieşirea din acest impas care a fost lumea Războiului Rece se va face prin perestroika în URSS şi prin evoluţia celorlalate ţări din Est. Pe termen mediu, o muncă intensă de reevaluare a ceea ce a fost respins este inevitabilă; pe termen lung, stânga va redescoperi alte orizonturi. Pentru moment, popoarele refuză socialismul: ideea s-a lovit de condiţiile reale din ţările din Est; ea a fost spulberată de contrarevoluţia stalinistă. Acum, când modelul stalinist este eliminat, vom vedea apărând un socialism «post-termidorian»”, declara Alexandr N. Iakovlev în septembrie 1990 (Apud Alexandr Iakovlev, op. cit., p. 119).
