În rândurile cercurilor politico-militare de la Washington exista convingerea că, după cum în Primul Război Mondial capitularea Puterilor Centrale fusese grăbită de armistiţiul bulgar, în cel de-Al Doilea Război Mondial, Reich-ul putea primi o lovitură cu grele consecinţe tot în Sud-Estul Europei. Pe 11 august 1943, analistul John C. Wiley din OSS îl informa pe preşedintele F. D. Roosevelt, cu aprobarea generalului W. Donovan, că „deschiderea celui de-al doilea front veritabil în Balcani putea avea cea mai bună influenţă asupra cursului războiului, relaţiilor diplomatice cu Kremlinul, ca şi asupra păcii viitoare”[1]. Tot în anul 1943, dar în luna august, Comitetul mixt al şefilor statelor-majore de la Washington, dezbătând şi acceptând cererea OSS referitoare la intensificarea activităţii sale în Balcani, apreciind tocmai dificultăţile enorme care se creau Germaniei, a recomandat „să se uzeze o presiune subversivă asupra Bulgariei, României şi Ungariei pentru a le determina să se retragă din război”[2]. Sub povara acestor decizii strategice se vor afla românii care se vor confrunta cu un masiv val de bombardamente aeriene asupra teritoriului național.
Bombardamentele Aliaților Occidentali impun noi măsuri
Referindu-se la perspectivele și implicațiile geopolitice ale acestui nou front, analistul John C. Wiley din OSS, menționase, în raportul din 11 august 1943, asupra faptului că „numai o invazie anglo-americană încununată de succes a sud-estului european ne-ar putea da un cuvânt real în eventuala organizare a păcii”[3]. Pe 10 decembrie 1943, OSS a prezentat raportul intitulat Comparaţie privind situaţia din Balcani în 1918 şi în 1943. Analiştii OSS apreciau că o campanie militară, diplomatică şi psihologică a Aliaţilor Occidentali împotriva Germaniei „poate, foarte uşor, avea drept rezultat o prăbuşire tot atât de totală ca şi în 1918”[4]. Pe 18 noiembrie 1943, secretarul de stat Cordell Hull adresa o circulară reprezentanţelor diplomatice americane din Spania, Portugalia, Marea Britanie, Suedia, Elveţia şi Turcia şi în care se aprecia: „1. Capitularea imediată a României ar fi în interesul cauzei aliate; 2. Aliaţii nu sunt interesaţi în nicio propunere de capitulare, alta decât necondiţionată; 3. Orice propuneri de capitulare necondiţionată trebuie să fie prezentată principalilor trei aliaţi, respectiv Marii Britanii, Rusiei Sovietice şi Statelor Unite, de către un reprezentant al guvernului român pe deplin autorizat”[5]. Sub povara acestor două înscrisuri îşi vor desfăşura activitatea mesagerii opoziţiei române şi ai Guvernului Antonescu, în perioada de sfârşit a anului 1943 şi până la 23 August 1944.
Aliaţii Occidentali au încercat să forţeze capitularea României şi prin executarea unor raiduri de bombardament asupra oraşelor Bucureşti, Ploieşti şi Braşov chiar în zilele de Paşti ale anului 1944[6]. Campania de bombardamente aliate împotriva României începuse pe 12 mai 1942, când s-a consemnat un aşa zis raid de probă al aviaţiei americane care s-a soldat cu un eşec total[7]. Pe 1 august 1943, se va desfăşura Operaţiunea „Tidal Wave” (Valul seismic)[8]. De pe aeroporturile aflate în nisipurile roşii ale Cirenaicei au decolat 178 de avioane americane „Liberator” B-24. Ţinta acestei armade aeriene erau oraşul Ploieşti şi rafinăriile din Valea Prahovei. Raidul american a fost un eşec de proporţii, în condiţiile în care rafinăriile româneşti au reuşit să prelucreze, pe 18 august 1943, cantitatea de 1.070 de vagoane/zi, faţă de 1.328 de vagoane/zi prelucrată în iulie 1943. Un număr de 163 de avioane americane aveau să ajungă deasupra ţintelor fixate în timp ce 13 avioane s-au întors prematur la bază. La finalul operaţiunii „Tidal Wave” s-au întors la baza de la care decolaseră un număr de 89 de avioane americane în timp ce alte 22 au aterizat la alte baze aeriene aliate (58 fiind avariate). Au fost pierdute 54 de avioane (41 în acţiune, 8 au aterizat în Turcia şi 5 din alte cauze)[9]. Echipajele americane au revendicat 51 de avioane germane distruse în cursul operaţiunii. Rapoartele autorităţilor româneşti relevă faptul că americanii au pierdut un număr de 350 de piloţi şi navigatori, din care 112 morţi, 110 prizonieri (valizi şi răniţi) şi 128 dispăruţi (mulţi carbonizaţi odată cu aparatele căzute). Sursele US Air Force indică un număr de 516 oameni pierduţi pe 1 august 1943 (132 capturaţi de inamic, 76 internaţi în Turcia, 308 declaraţi morţi, dintre care 6 au murit în spitalele româneşti ca urmare a rănilor suferite).
În urma inspecției Mareșalului Ion Antonescu în orașele Ploiești și Câmpina, din ziua de 1 august 1943, precum și a Conferinței de Apărare Pasivă din 3 august 1943, s-a hotărât înființarea Corpului Special de Intervenție. Organizarea unei astfel de structuri militare era impusă de faptul că s-a putut constata, după bombardamentul din 1 august 1943, că „măsurile de apărare pasivă, bazate numai pe iniațiva și posibilitățile locale nu sunt suficiente și nu pot face față cu eficacitate și promtitudine consecințelor bombardamentelor masive aeriene, pe care inamicul le-ar putea dezlănțui asupra centrelor vitale”[10] ale României. Corpului Special de Intervenție avea în compunere 4 Detașamente Speciale de Intervenție dislocate inițial la Otopeni, Brașov, Galați și Lipova și care urmau să intervină la ordinul și cu aprobarea Marelui Stat Major român în localitățile de reședință sau în localitățile din zona de responsabilitate. Totodată, vor mai fi organizate 3 Batalioane de intervenție subordonate Marelui Stat Major și dislocate în Craiova, Alba-Iulia și Cernăuți. În conformitate cu cele decise la Conferința de Apărare Pasivă, din 3 august 1943, s-a înființat Regimentul 1 de Apărare Pasivă – Pompieri[11] după model german. Comanda noului regiment va fi dislocată la Câmpina, iar cele 3 batalioane din compunerea sa vor fi dislocate la Câmpina, Băicoi și Ploiești. Se înființează, totodată, două companii militare independente de camuflaj prin ceață artificială, după model german, cu efective 50% românești și 50% germane și care urmau să fie instruite și comandate de germani, precum și o secție militară de camuflaj electric. Comanda supremă a întregului dispozitiv de apărare antiaeriană în zona Văii Prahovei o va avea Divizia 5 Apărare Antiaeriană germană. În contextul în care autoritățile militare ale statului continuau să caute cele mai bune soluții pentru realizarea operațiunilor de apărare pasivă[12], pompierii militari vor continua să funcționeze din punct de vedere operativ în subordinea Ministerului de Interne și numai în perioada intervențiilor de după bombardamente se vor afla sub comanda structurilor de apărare pasivă.
Operaţiunea „Drept la ţintă”
În conformitate cu prevederile Operaţiunii „Pointblank” (Drept la ţintă), se vor intensifica, în primăvara anului 1944, bombardamentele aeriene aliate pentru distrugerea sistemului feroviar al Europei de Vest[13] şi „raidurile politice” asupra capitalelor balcanice. Forţa aeriană 15 a Statelor Unite va fi însărcinată cu executarea acestor raiduri în Peninsula Balcanică. Pe 4 aprilie 1944, va avea loc cel mai puternic şi mai devastator raid aerian american asupra României[14]. 220 bombardiere B-17 „Fortăreţe zburătoare” şi 93 bombardiere B-24 „Liberator” au aruncat peste 860 tone de bombe în urma cărora au murit 2.942 oameni şi au fost răniţi alţi 2.126. A doua zi, 5 aprilie 1944, în intervalul de timp 14.37 – 15.30, a 15-a Forţă Aeriană a SUA a atacat depourile CFR din Ploieşti cu 146 de avioane B-24 şi 90 de tip B-17. 588 tone de bombe au lovit şi au avariat grav grupul „Astra-Română”. Concomitent, Grupa RAF 205 a umplut Dunărea cu mine, pentru a răzbuna, într-un fel, eşecul de la Dunăre din 1940.
Pierderile sunt semnificative: 350 de morți (17 militari români și 25 germani), 364 de răniți și 4.386 de sinistrați. Atacul aerian va distruge total sau parțial patru unități de învățământ liceal și profesional, două spitale, o biserică, centrul de informații a.a.t., precum și: șase rezervoare cu cca. 3.000 de vagoane de benzină și petrol de la Rafinăria Standard; un rezervor cu reziduuri, Atelierul de reparat cisterne, Atelierul mecanic, Laboratorul chimic, Foarlagărele de la batalul I de la Rafinăria Astra Română; două răcitoare de la Rafinăria Concordia; un rezervor cu petrol și Casa de pompe de la Rafinăria Orion. S-au înregistrat 120 de incendii mari și 180 de incendii mici, izolate, ca urmare a atacului aerian cu bombe incendiare, precum și distrugerea sau avarierea a 364 de clădiri particulare. Două companii de pompieri militari din București, secțiile de pompieri din Buzău și Târgoviște, Detașamentul nr. 3 din Galați al Corpului Special de Intervenție și echipele militare de ridicare a dărâmăturilor din Buzău, Brașov și Târgoviște se vor implica în efortul de a șterge urmele bombardamentului aerian aliat. Pe 9 aprilie 1944, în articolul Bătălia pentru România, cotidianul Neue Berner Zeitung scria: „Regiunea de la Ploieşti a adus României multă bogăţie, dar şi gelozie din partea altor ţări. De partea aliată se crede că pierderea Ploieştilor ar pune capăt războiului într-un timp relativ scurt”[15].
Generalul D. D. Eisenhower a autorizat verbal, în cursul zilei de 19 aprilie 1944, iniţierea unei ofensive limitate împotriva producţiei germane de petrol. În acest context, vor avea loc raidurile aeriene din 15 şi 24 aprilie 1944, când numeroase bombardiere grele au atacat depourile de vagoane de la Ploieşti şi rafinăriile de petrol. 770 de avioane B-24 escortate de către 180 de aparate de vânătoare vor bombarda Ploieștiul, pe 15 aprilie la ora 12.32, de la un plafon de 7.700 de metri, respectiv atât zona industrială cât și cea civilă a orașului. 245 de clădiri vor fi distruse total, 198 parțial și se vor înregistra 54 de morți, 59 de răniți și 1.527 de sinistrați. Vor fi înregistrate avarii la rafinăriile Orion, Xenia, Noris și la uzina Vlăhița care va fi grav avariată. În urma atacului din 24 aprilie, cele 200 de bombardiere B-24 vor distruge total 216 locuințe și parțial 169, Școala Normală, o grădiniță de copii, sediul Corpului V Armată, un spital, Regia IMP, precum și structuri din componența rafinăriilor Astra Română, Orion, Vega și Gara Ploieși-Sud. Bilanțul: 84 de morți, 32 de răniți și 1.687 de sinistrați.
Forţele Aeriene 15 americană şi 8 britanică vor bombarda orașul Ploieşti pe 5 mai, între orele 13.59 – 14.45, şi vor distruge circa 25.000 de tone de petrol care urmau a fi livrate Germaniei. 167 de morți, 87 de răniți, 2.895 de sinistrați, 264 de clădiri distruse total, 286 parțial și 658 avariate reprezintă un bilanț negru al acestei zile de bombardament. Rafinăria Astra Română va fi scoasă din funcțiune pentru tot restul războiului, în timp ce Orion și Standard vor suferi, totuși, mai puțin în urma acestui bombardament. Două companii de pompieri specializați în problematica apărării pasive vor fi trimise din București pentru a sprijini Comandamentul Apărării Pasive locale, precum și 10 autobuze cu personal mediacl și materiale sanitare de prim-ajutor. În noaptea de 5 spre 6 mai 1944, între orele 01.11 – 01.30, orașul Câmpina va suferi atacul aviației Aliaților Occidentali, respectiv 100 de bombardiere britanice. Bilanțul: 10 morți, 45 de sinistrația, 11 locuințe distruse total și 20 parțial, două locuințe incendiate, precum și trei rezervoare cu ulei parafinat, o magazie și o rampă de încărcare pentru rafinăria Astra Română. În dimineața de zilei de 6 mai 1944, Câmpia va fi atacată, din nou, de către avioanele de bombardament americane, iar bilanțul este extrem de dureros: 19 morți, 28 de răniți, 127 de case distruse total, 148 parțial și 450 avariate. 700 de avioane aliate vor ataca regiunea Ploieşti pe 18 mai 1944, între orele 11.00 – 11.40, iar pe 31 mai încă 900 de aparate. Raidul din 9 august 1944 a fost realizat cu aproape 300 de aparate B-24 şi B-17. Pe 15 mai 1944, Mihail Sebastian nota în jurnalul său: „Cinci zile fără alarme, opt zile fără bombardament. Cât va ține pauza nu știm, dar, oricum, ne-a dat răgaz să ne refacem puțin nervii ciuruiți”[16]. Extrem de edificatoare această mărturisire pentru a înțelege starea de spirit a locuitorilor Bucureștiului și nu numai.
În ședința Consiliului de Miniștri din 29 mai 1944, prezidată de către Mihai Antonescu, se vor discuta problemele generate de evacuări și apărarea pasivă, iar participanții vor înțelege că bombardamentele Aliaților Occidentali deveneau, pe zi ce trece, pur și simplu insuportabile pentru autorități și populația civilă. Pe 30 mai 1944, generalul Alfred Gerstenberg, șeful Misiunii Militare Aeronautice Germane în România, comunica Berlinului faptul că sesizase o pasivitate „periculoasă a populației”[17] și că este posibil ca regimul de la București „să nu mai facă față situației”[18]. Nemulţumit profund de modul în care Aliaţii Occidentali înţelegeau să trateze România, respectiv de campania de bombardamente aeriene, Mareşalul Ion Antonescu a cerut explicaţii, prin intermediul lui Eugen Cristescu, colonelului de Chastelain din Grupul „Autonomus”, referitor la maniera atacurilor aeriene, care „nu priveau numai punctele strategice sau instalaţiile ce lucrau în legătură cu susţinerea războiului, ci multe cartiere locuite numai de populaţia civilă”[19]. Referindu-se la raidul aerian din 10 iunie 1944, executat asupra oraşului Ploieşti cu circa 100 de avioane-bimotoare, Marele Stat Major român aprecia că acesta s-a caracterizat prin folosirea de „procedee de luptă asasine ale aviatorilor americani împotriva populaţiei civile, localităţilor şi obiectivelor fără însemnătate militară (localităţi rurale, gări fără importanţă, trenuri de pasageri, trenuri sanitare cu emblema vizibilă a Crucii Roşii, autovehicule civile de pe căile de comunicaţii, locuitori aflaţi la munca câmpului)”[20]. Confruntate cu o asemenea situaţie, autorităţile militare române au cerut „transmiterea unui avertisment, prin intermediul unei puteri neutre sau radio, prin care se arăta că în cazul când nu vor înceta aceste procedee, aviatorilor americani prizonieri li se va aplica un tratament corespunzător”[21].
Raidul american din 10 iunie 1944, executat la joasă înălțime de către Grupurile 1 și 82 Vânătoare americane, avea să primească o replică extrem de consistentă din partea piloților din Grupurilor 1, 6 și 7 Vânătoare românești. Piloții Grupului 6 Vânătoare au doborât 14 avioane P-38 Lighting, în timp ce aviația de vânătoare germană (66 de avioane Me-109 și Fw-190 ridicate în aer) a doborât 15 aparate P-38 și a avariat grav un alt P-38 care s-a prăbușit în Iugoslavia. Artileria antiaeriană de la Ploiești a doborât ale cinci P-38, în timp ce aviația de vânătoare germană a doborât cinci aparate P-38. Avioanele americane au bombardat la Ploiești mai multe conducte, rzervoare și răcitoare de la Rafinăria Româno-Ameriancă, fiind, totodată, avariate și rafinăriile de ulei și de petrol, precum și două rezervoare și o sondă de la Urlați și Boldești. Americanii au lovit, la ora 09.15, aerodromul de la Boteni, la ora 09.45 au atacat podul de cale ferată Olt-Slatina, precum și aerodromul de la Craiova undeau doborât un avion Me-110 din escarila 12 Vânătoare de Noapte care se pregătea să aterizeze.
Grupul 82 Vânătoare american a pierdut, în total, 10 avioane și 8 piloți dispăruți în misiune, însă pentru îndeplinirea cu succes a misiunii a fost distins cu Distinguished Unit Citation. Căpitanul Bert Morris, ofițer din Biroul de Operații al Escadrilei 96, aprecia că pierderile de avioane, precum și cele grav avariate, în urma raidului din 10 iunie 1944, reprezintă 50% din puterea combativă a Grupului 82 Vânătoare. Grupul 1 Vânătoare a pierdut 14 avioane și 11 piloți dispăruți în misiune, în timp ce Escadrila 71 Vânătoare a pierdut aproape toate avioanele în confruntarea cu piloții Grupului 6 Vânătoare românesc. Comandamentul Forței 15 Aeriene a SUA a ajuns la concluzia, în urma raidului din 10 iunie 1944, că atacurile la joasă altitudine asupra unor obiective puternic apărate antiaerian, precum Ploieștiul, sunt extrem de costisitoare și nu se vor mai repeta.
În cursul zilei de 11 iunie 1944, aviația americană a atacat orașele Focșani, Constanța și Giurgiu. 126 de bombardiere B-17 Flying Fortress, escortate de 60 de avioane de vânătoare P-51 Mustang, au decolat de pe aerodromurile Poltava, Piriatin și Mirgorod din URSS, au trecut Nistrul pe la nord de Cetatea Albă, s-au îndreptat, apoi, spre două direcții Cahul și Huși și s-au reunit, la ora 09.15, deasupra Focșaniului. După bombardament s-au retras spre Galați și Brăila. Orașul Constanța avea să fie bombardat de către 157 de bombardiere B-24 Liberator și 46 de avioane de vânătoare P-51 care decolaseră din sudul Italiei. Bombardamentul a fost ineficient, bombele căzând departe de obiectiv. Totodată, trei aparate B-24 au fost doborâte, în timp ce un avion P-51 s-a prăbușit în Italia. Giurgiu va fi atacat în două valuri, la ora 08.53, de către 268 de bombardiere B-24 și 46 avioane de vânătoare P-38, declate din sudul Italiei. Aviația de vânătoare româno-germană s-a confruntat cu bombardierele americane în zona Alexandria – Giurgiu. Vor fi doborâte trei bombardiere B-24, în timp ce un alt bombardier B-24 va fi avariat și se va prăbuși în Italia. În intervalul 5 aprilie-19 august 1944, vor fi executate 50 de raiduri, dintre care 38 în timpul zilei şi 12 în cursul nopţii. „Petrolul rămâne prioritatea absolută”[22], preciza categoric, pe 9 august 1944, o directivă a Comitetului Reunit al Şefilor de State Majore ale Forţelor Armate ale Statelor Unite.
Teroare aeriană și tratative de armistițiu
Bombardamentul din 28 iunie 1944, executat de către 250 de cvadrimotoare asupra Bucureștiului, a produs panică și deziluzie printre bucureșteni. „În după-amiaza de 28 iunie a.c., unanimitatea discuțiilor cercurilor politice și ale opiniei publice din Capitală ce s-au purtat asupra bombardamentului efectuat de aviația inamică în dimineața acelei zile s-a constatat o deziluzie generală față de convingerea acreditată aproape în toate cercurile că, în urma unor intervenții și acorduri tacite, aviația anglo-americană primise instrucțiuni precise de a nu mai bombarda sub niciun motiv obiective nemilitare. Astfel, pe lângă efectul material al bombardamentului, s-a înregistrat un efect moral de o importanță deosebită”[23], consemnau ofițerii din Poliția Capitalei într-o notă secretă.
Teroarea bombardamentelor aliate va continua, iar raidul de noapte efetuat de către Grupul 205 Bombardament al RAF, în noapte de 27 spre 28 iulie 1944, este edificator în acest sens. 60 de avioane Wellington ale Flotilelor 231, 236 și 330, 22 de avioane Liberator ale Flotilelor 240 și 2 ale Forțelor Aeriene Sud-Africane (SAAF) și 8 avioane Halifax ale Escadrilei 614 au atacat Bucureștiul la ora 23.00. Ca urmare a numărului mare de incendii, unitățile de pompieri au intervenit înainte de încetarea alarmei care s-a dat la ora 00.40. Compania 3 Pompieri a intrat în acțiune la ora 00.20 și s-a deplasat pentru a sitinge incendiile de pe străzile Șerban-Vodă și Oițelor. La ora 00.25 au intrat în acțiune Companiile 1 și 6 Pompieri pe strada Mântuleasa și la Spitalul Brâncovenesc. Compania 4 Pompieri, Secția Băneasa și formațiunea de pompieri de la Malaxa au intervenit, la ora 0030, pe Lipscani, urmate de Compania 2 Pompieri pe calea Moșilor și Compania 5 Pompieri la Primăria Municipiului București. Pompierii români vor fi sprijiniți și de către trei companii de pompieri germani, însă acestea au acționat cu întârziere, incendiile fiind localizate de către pompierii militari români. La ora 04.30, comandanții Zonei de Apărare Pasivă București și Grupării de Pompieri București au constatat că „datorită activității și intervenției pompierilor, focurile au fost localizate mistuindu-se numai clădirile care au luat foc”[24]. În total au fost semnalate 30 de incendii, iar dărâmăturile au fost înlăturate de către circumscripțiile de Apărare Pasivă până la ora 06.00 când au intervenit Companiile de Dărâmături ale Detașamentului de evrei. Având în vedere amploarea atacului și pagubele materiale (42 de imobile distruse total, 112 dărâmate parțial și 130 ușor avariate), fără a mai vorbi despre victimele civile (36 de morți și 67 de răniți, dintre care 27 au fost spitalizați), Comandamentul Zonei de Apărare Pasivă București considera că „acest atac a avut caracterul unui atac de teroare fără obiective precise, nefiind vizat niciun obiectiv militar”[25].
După Conferinţa de la Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943), sovieticii ajunseseră la concluzia că Aliaţii Occidentali recunoscuseră dreptul URSS de a institui guverne prietene în ţările învecinate. Departamentul de Stat al SUA a emis, pe 13 ianuarie 1944, două documente devenite celebre, respectiv WS-16[26] şi WS-17[27], care au cuprins un număr de 27 de principii umilitoare care urmau a fi impuse României în momentul capitulării, practic o adevărată debellatio. Mareşalul Ion Antonescu era convins de faptul că, foarte puţin probabil, va primi un ajutor militar, din partea Aliaţilor Occidentali, pe măsură ce bombardamentele aeriene se intensificau, pentru a-l ajuta să iasă din război. Pe 22 decembrie 1943, Serviciul Special de Informații (SSI) comunicase Mareşalului Ion Antonescu, după o „sursă serioasă”, printr-o notă intitulată Pătrunderea influenţei sovietice în centrul şi sud-estul Europei, faptul că faţă de presiunea URSS în zonă, Statele Unite şi Marea Britanie nu se pot opune, fiindcă Moscova a promis concursul în războiul actual împotriva Japoniei, după învingerea Germaniei.
Pe 12 aprilie 1944, principelui Barbu Ştirbey îi erau înmânate, la Cairo, condiţiile preliminare de armistiţiu: a) capitularea trupelor române de pe frontul de Est şi întoarcerea armelor contra Wehrmachtului; b) lupta alături de Naţiunile Unite pentru restaurarea independenţei şi suveranităţii României; c) restabilirea frontierei de la 28 iunie 1940; d) despăgubiri de război; e) repatrierea tuturor prizonierilor de război şi eliberarea internaţilor din lagăre şi închisori. În aceeaşi zi, la Stockholm, sovieticii îşi manifestau dorinţa, prin ambasadoarea Kollontay, ca discuţiile să rămână secrete, lăsând partea română să înţeleagă că Stalin ar putea fi generos. Mareşalul Ion Antonescu şi Iuliu Maniu, fiecare prin canalul său, au respins propunerile de armistiţiu de la Cairo. Asigurările pe care le cerea Iuliu Maniu[28] nu puteau fi acceptate de către Aliaţii Occidentali, iar reprezentanţii guvernelor american, britanic şi sovietic au comunicat, pe 1 iunie 1944, că „prelungirea negocierilor nu mai serveşte nici unui scop şi negocierile sunt considerate încheiate”[29]. Totodată, sovieticii au comunicat ambasadorului Frederic C. Nanu, pe 12 aprilie 1944, „condiţiuni minimale”[30] ale armistiţiului. Ministrul Frederic C. Nanu a protestat printr-un memoriu împotriva acestor condiţii. Pe 31 mai 1944, diplomatul sovietic Semenov, alias Kaufman (ofiţer acoperit al NKGB în Stockholm), a comunicat că punctele 1, 2 şi 4 ale condiţiilor minimale de armistiţiu formulate pe 12 aprilie nu puteau fi schimbate, iar în ceea ce priveşte punctul 3, sovieticii erau dispuşi ca, ţinând seama de situaţia grea a României, să reducă într-o oarecare măsură suma reparaţiilor. Guvernul sovietic nu avea nicio obiecţie împotriva propunerii de a se acorda trupelor germane un termen de 15 zile pentru a părăsi teritoriul românesc. În ceea ce priveşte cererea Guvernului român referitoare la păstrarea administraţiei civile româneşti, se putea ajunge la un compromis în favoarea României dar era respinsă cerinţa de a se pune la dispoziţia Guvernului român un district în care să nu pătrundă nicio forţă armată străină.
Tratativele de la Stockholm intrau astfel într-o fază critică şi decisivă. Pe 2 iunie 1944, Frederic C. Nanu s-a întâlnit din nou cu Semenov, pentru a discuta unele „neclarităţi”. Cu acel prilej, Moscova a comunicat că dacă, prin imposibil, germanii părăsesc România de bună voie în termen de 15 zile, Guvernul sovietic n-are nici o obiecţiune ca România să rămână neutră. O delegaţie română era aşteptată la Moscova pentru semnarea armistiţiului. Pe 4 iunie 1944, Semenov a transmis lui Frederic C. Nanu, dar şi lui George I. Duca (emisaul secret al opoziției politice anti-antonesciene), că sovieticii aşteaptă să li se comunice semnele distinctive ale avionului sau parola delegaţiei, precum şi locul şi ora trecerii delegaţiei române sau a avionului. Pe 16 iunie 1944, George I. Duca îi va remite lui Semenov un mesaj de la Bucureşti, din partea regelui Mihai I şi a opoziţiei politice, prin care sovieticii erau informaţi că până la 20 iunie va fi trimis la Cairo un plan de acţiune în vederea ieşirii României din război şi a insistat asupra faptului că elementul esenţial al acestui plan era coordonarea acţiunii româneşti cu o ofensivă sovietică pe frontul din Moldova.
Mareşalul Ion Antonescu încerca să obţină toate condiţiile cerute de el, precum şi garanţia anglo-americană, fiindcă în sovietici nimeni nu avea încredere, iar o ieşire din Axă în clipele premergătoare debarcării din Normandia (6 iunie 1944) ar fi fost o mare greşeală militară pentru România. Putem conchide că Mareşalul Antonescu era călăuzit de trei principii, în demersurile sale pentru încheierea unui armistiţiu cu Uniunea Sovietică: a) o înţelegere prealabilă cu Reich-ul; b) asigurări că România nu se va afla singură în faţa URSS, prin prezenţa unei forţe militare anglo-americane în ţară; c) numai dacă Germania ar fi refuzat, la capătul perioadei de 15 zile, să-şi dea acordul pentru ieşirea României din război şi, în condiţiile prezenţei militare anglo-americane în ţară, Armata română ar fi întors armele împotriva trupelor germane. Prin respectarea fermă a acestor trei principii, Mareşalul Antonescu salva onoarea poporului român, a Armatei române şi a sa, ca militar, în faţa oprobriului generat de faptul că ar fi lovit pe la spate Wehrmacht-ul, respectiv naţiunea germană. La jumătatea lunii iulie 1944, în cadrul unei reuniuni a Consiliului de Miniştri, desfăşurată la Snagov, Mareşalul Ion Antonescu va declara: „Armata germană poate fi bătută, dar poporul german nu va putea fi distrus. Noi trebuie să menajăm poporul german pentru că vom avea totdeauna legături cu el şi nevoie de el. Nici o ordine nu poate fi stabilită în Europa de mâine fără ca acest popor să nu joace rolul principal…Pentru că acesta nu este ultimul război…Primul război, cel din 1914-1918, a deschis criza orânduirii sociale, acest al doilea război o adânceşte. Va mai fi unul, care va permite societăţii moderne să se aşeze pe adevăratele ei baze. Atunci România va trebui să stea cu fruntea curată în faţa poporului german…”[31].
„Pointblank” nu și-a atins ținta
Pe 23 august 1944, printr-un act de voinţă unilateral, România a încetat ostilităţile cu Uniunea Sovietică şi cu statele membre ale Coaliţiei Naţiunilor Unite. „Prima ştire încă neclară a fost primită la Grupul de Armată prin telefon pe la ora 20.30, din partea Statului Major al Misiunii Militare Germane din Bucureşti. (…) Convorbirile au confirmat în curând situaţia schimbată. (…) Mai rău decât aici în România cred că n-au fost încă contracarate nicăieri planurile unui conducător de oşti bazat pe fidelitatea aliaţilor!”[32], îşi aminteşte generalul-colonel Hans Friessner, comandantul Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, despre acele clipe de maximă încordare. Prin urmare, ieşirea României din războiul germano-sovietic şi alăturarea ei Naţiunilor Unite, măsurile de ordin militar întreprinse începând cu deschiderea zonei fortificate din Poarta Focşanilor[33], curăţirea rapidă a teritoriului de prezenţa trupelor germane[34], concomitent cu executarea unei puternice apărări în lungul frontierei şi a liniei de demarcaţie, au asigurat scurtarea duratei războiului cu aproape 200 de zile. Aceasta este cea mai importantă consecinţă de ordin strategic pe care a produs-o actul de la 23 august 1944, unică în forma şi în conţinutul ei din toată perioada celui de Al Doilea Război Mondial. Trecerea României de partea Naţiunilor Unite va permite sovieticilor să ajungă la Belgrad, Budapesta şi Viena înainte ca trupele Aliaţilor Occidentali să fi străpuns Linia Siegfried.
Evenimentele petrecute la Palatul Regal din Bucureşti, în după-amiaza zilei de 23 august 1944, au fost generate de inexacta cunoaştere şi apreciere a situaţiei politico-militare internaţionale şi de pe frontul Moldovei, de graba nejustificată a regelui Mihai I, de antipatii şi orgolii, iar consecinţele au fost teribile, România urcând calvarul capitulării fără condiţii. Decizia luată la 23 august 1944 reprezintă, după opinia noastră, cea mai mare eroare politico-militară, din istoria României, cu consecinţele de-acum binecunoscute. Comandantul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” avea să consemneze, cu referire la momentele de după 23 august 1944: „Din fericire, a fost nevoie de un anumit timp până ce dipoziţiile guvernului român şi-au făcut efectul asupra trupelor de pe front. Mai existau unităţi române care, deocamdată, nu voiau să abandoneze pe fraţii lor de arme germani în timpul bătăliei şi care luptau împreună cu aceştia împotriva duşmanului comun. Poate că ele bănuiau de acum ce avea să li se întâmple. Altele, însă, încetau imediat lupta şi se puneau în mişcare spre înapoi. Am văzut cu propriii mei ochi cum companii române în coloană de marş s-au întâlnit în retragerea de pe front cu soldaţi germani care se deplasau înspre front în sprijinul camarazilor lor aflaţi în grea cumpănă. Nimeni nu ştia bine ce anume se întâmplase. Era o situaţie deznădăjduită pentru trupele germane şi pentru conducerea lor. Prin plecarea diviziilor române, sovieticilor le-au fost deschise toate ecluzele. De acum încolo trupele germane erau la cheremul sovieticilor şi, în curând, şi al românilor”[35].
În pofida sacrificiilor materiale și umane făcute în cadrul operaţiunii „Pointblank”, fără a mai vorbi de pierderile României, ieșirea din război a României s-a realizat în condițiile specifice generate de ofensiva sovietică declanșată în zorii zilei de 20 august 1944 pe frontul din Moldova.
________________________
*Articol publicat în Monitor Cultural-Educativ (Editor Ministerul Afacerilor Interne), nr. 2/2016, p. 41 – 55.
[1] Gheorghe Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, vol. II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p. 367.
[2] Ibidem.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem, p.231.
[5] Ibidem, p. 250.
[6] Referitor la acţiunile de apărare a spaţiului aerian al României, a se vedea: Alexandru Armă, Sorin Turturică, Misiuni de sacrificiu. Grupul 1 Vânătoare în apărarea teritoriului naţional (aprilie – iunie 1944), Editura Militară, Bucureşti, 2011, 275 p.
[7] A se vedea: Locotenent-colonel (r) dr. Gavriil Preda, Sistemul de apărare aeriană a regiunii petrolifere Prahova şi oraşului Ploieşti în anii 1939 – 1945, în Buletinul Muzeului Militar Naţional, serie nouă, nr. 1/2003, partea a II-a, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2003, p. 425 – 435; general-maior (r) prof. univ. dr. Visarion Neagoe, Participarea artileriei antiaeriene în campaniile militare desfăşurate în perioada 1943 – 23 august 1944, în Document, Anul XV, nr. 1 (55)/2012, p. 61 – 73; Lucian Vasile, Apărarea antiaeriană a oraşului Ploieşti, în Magazin istoric, Anul XLVII, serie nouă, nr. 8 (557), august 2013, p. 71 – 74.
[8] SSI-ul informase cu o săptămână înainte, datorită surselor sale din Istanbul şi Ankara, de ziua în care va avea loc raidul aerian aliat (Apud Mihai Pelin, Italieni, vă ordon, treceţi Prutul!, Editura Elion, Bucureşti, 2003, p. 300).
[9] A se vedea pentru amănunte: Victor Donciu, Misiunea Tidal Wave, Editura Militară, Bucureşti, 1993, 208 p.; James Dugan, Carrol Stewart, Ploieşti. Marea bătălie de la 1 august 1943, în Războiul mondial al II-lea în documente şi literatură, Cluj-Napoca, 1985, p. 109-122; Narcis I. Gherghina, O nouă viziune asupra Operaţiei „Tidal Wave”, în Document, anul VIII, nr. 2-3 (28-29), 2005, p. 13-16 şi Valeriu Avram, Alexandru Armă, Infern deasupra Ploieştiului. Bombardamentul american de la 1 august 1943, Editura Militară, Bucureşti, 2012, 460 p.
[10] Colonel (r) Gheorghe Florea Creangă-Stoilești, Istoria Apărării Pasive, vol. I, Editura Porto-Franco, Galați, 1993, p. 305.
[11] Întregul efectiv al Regimentului era compus din 40 de ofițeri, 246 de subofițeri, 1.228 militari și 6 funcționari civli.
[12] Pe 28 septembrie 1943 se desfășura o nouă Conferință de Apărare Pasivă la care au participat toate ministerele și serviciile interesate în probleme de apărare pasivă. Totodată, Marele Stat Major continua să eludeze existența Comandamentului Apărării Pasive ce fusese creat în baza Decretului-Lege nr. 1.150/18.02.1943 și încerca să-și asume toate responsabilitățile privind apărarea teritoriului național.
[13] În ciuda intensei campanii de bombardamente aeriene aliate, industria Reich-ului a produs, în cursul anului 1944, muniţie şi echipament complet pentru 170 de divizii. Dispersarea industriei germane şi construirea a 300.000 m2 de uzine subterane au făcut posibilă menţinerea unei productivităţi de 70% din ceea ce s-ar fi putut obţine fără bombardamentele aeriene ale Aliaţilor Occidentali.
[14] A se vedea: Vali Corduneanu, Emil Bârzu, Sub covorul de bombe. Bombardamentul din 4 aprilie 1944, în Magazin istoric, Anul XLIV, serie nouă, nr. 12 (525), decembrie 2010, p. 49 – 55; Raluca Tudor, Aprilie 1944. Bombardamentele anglo-americane asupra Bucureştiului în jurnalul de operaţii al Regimentului 1 Artilerie Antiaeriană, în Document, Anul XIII, nr. 3 (49)/2010, p. 12 – 14.
[15] Gheorghe Buzatu, O istorie a petrolului românesc, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 366.
[16] Alexandru Armă, Bucureștiul sub bombardamente (1941 – 1944), Editura Militară, București, 2015, p. 118.
[17] Ibidem, p. 119.
[18] Ibidem.
[19] Cristian Troncotă, Eugen Cristescu. Asul serviciilor secrete româneşti, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1994, p. 424. Pentru amănunte privind campania de bombardamente ale Aliaţilor Occidentali, a se vedea: Mihai Stratulat, 55 de ani de la declanşarea bombardamentelor anglo-americane asupra României (I), în Ultima Oră, din 9-15 aprilie 1999, p. 3 şi Idem (II), în Ibidem, din 16-22 aprilie 1999, p. 6. Despre soarta prizonierilor aviatori aliaţi, a se vedea studiile lui Mihai Pelin, Misiune în România şi Sub sângele cerului, în Antonescu, Mareşalul României şi răsboaiele de reîntregire, vol. IV, Editura Nagard, Cannaregio, Veneţia, 1986, vol. IV, p. 557-571 şi 572 – 604 şi Alexandru Armă, Mărturii ale prizonierilor americani doborâţi la 1 august 1943 în raidul asupra Ploieştiului. „În luptă întotdeuna îţi imaginezi că ceilalţi vor fi doborâţi”, în Istorie şi Civilizaţie, Anul IV, nr. 36, septembrie 2012, p. 12 – 16. Referitor la prizonierii de război sovietici în România, a se vedea: Vasile Gabriel, Prizonieri sovietici în România, în Magazin istoric, Anul XLV, serie nouă, nr. 2 (527), februarie 2011, p. 39 – 43 şi Vitalie Buzu, Răscoală în lagărul de prizonieri de la Slobozia?, în Magazin istoric, Anul XLVI, serie nouă, nr. 9 (546), septembrie 2012, p. 83 – 86.
[20] Gavriil Preda, Importanţa strategică a petrolului românesc (1939-1947), Editura Printeuro, Ploieşti, 2001, p. 266.
[21] Ibidem.
[22] Gheorghe Buzatu, op. cit, p. 366.
[23] Alexandru Armă, op. cit., p. 150.
[24] Ibidem, p. 168.
[25] Ibidem.
[26] A se vedea: Foreign Relations of the United States, Diplomatic Papers 1944, vol. IV, Washington, 1966, p. 136-142.
[27] A se vedea ANIC, Microfilme SUA, rola 663, cadrele 1.032-1.038.
[28] 1. orice teritoriu ocupat trebuie să se afle exclusiv sub administraţie românească; 2. regiuni ale României care nu se găseau în zona de operaţii, ca de exemplu oraşul Bucureşti, să nu fie ocupate de forţe Aliate; 3. fonduri ale Băncii Naţionale a României confiscate de germani să fie înapoiate Guvernului român; 4. fonduri guvernamentale româneşti sechestrate în Marea Britanie şi SUA să fie deblocate; 5. întrega Transilvanie să fie înapoiată României.
[29] Ioan Scurtu, Istoria Partidului Naţional Ţărănesc, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994, p. 394 – 395.
[30] 1) desprinderea de germani, iar trupele române să lupte alături de trupele aliate, inclusiv de Armata Roşie, împotriva germanilor, pentru restabilirea independenţei şi suveranităţii României; 2) restabilirea frontierei româno-sovietice potrivit tratatului din 1940; 3) despăgubiri pentru pagubele provocate Uniunii Sovietice de operaţiile militare şi ocuparea unor teritorii sovietice de către România; 4) eliberarea tuturor prizonierilor de război sovietici şi aliaţi, precum şi a persoanelor internate în lagăre.
[31] George Magherescu, Adevărul despre Mareşalul Antonescu, vol. III, Editura Păunescu, Bucureşti, 1991, p.7.
[32] Hans Friessner, Verratene Schlachten. Die Tragödie der deutschen Wehrmachtt in Rumänien und Ungarn, Editura Holsten-Verlag, München, 1956, p. 84.
[33] În Jurnalul de luptă al Armatei 4 române se menţionează faptul că unităţile germane au preluat în cursul zilei de 26 august 1944 cazematele liniei Focşani-Nămoloasa-Brăila şi au dus lupte pentru întârzierea avansului trupelor sovietice. Localitatea Mărăşeşti va cădea în mâinile sovieticilor în dimineaţa zilei de 26 august 1944. Germanii vor folosi toate obstacolele naturale, şi nu numai, care le permiteau o retragere tactică spre trecătorile Carpaţilor astfel încât sovieticii vor reuşi abia pe 28 august 1944 să taie retragerea trupelor germane din Buzău spre munţi prin ocuparea defileului Nehoiaşi, la nord de Buzău. Jurnalul de luptă al Armatei 4 române consemnează faptul că trupele care au rămas la nord de Valea Trotuşului şi la vest de Siret erau trupele Marilor Unităţi care până în seara de 23 august 1944 nu suferiseră decât pierderi reduse, unele chiar fără pierderi, şi care aveau să fie dezarmate şi luate în prizonierat de către sovietici.
[34] Grupul de Armate „Ucraina de Sud” a transmis, la ora 01.00, prin telegrama nr. 3.240 din 24 august 1944, Armatelor 6 şi 8 germană, Detaşamentului de Legătură de pe lângă Marele Stat-Major român, precum şi celorlalte servicii militare germane, următorul ordin: „Reacţia faţă de rege şi faţă de noul guvern român nu are nici o legătură cu atitudinea faţă de armata română. Nu se vor lua nici un fel de măsuri împotriva acesteia atâta vreme cât va avea o atitudine loială” (Apud Klaus Schönherr, Luptele Wehrmachtului în România. 1944, Editura Militară, Bucureşti, 2004, p. 186).
[35] Hans Friessner, op. cit., p. 93.
