În ansamblul desfășurării operațiunile militare din perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, Bătălia Berlinului (16 aprilie – 2 mai 1945) a avut o însemnătate aparte pentru toți combatanții: pentru Națiunile Unite (Aliații Occidentali și URSS) era prețul suprem al unei victorii scump plătită, până atunci, și atât de dorită, iar pentru Reich-ul german era sfârșitul unei iluzii. Totodată, cucerirea Berlinului, în pofida înțelegerilor interaliate privind guvernarea spațiului german în perioada postbelică, putea influența o reconsiderare a comportamentului unuia/unora dintre Aliați. Capturarea de către soldații Diviziei 9 Tancuri americane a unui pod peste Rin, la Remagen, pe 7 martie 1945, a provocat o vie emoție la Marele Cartier General sovietic (STAVKA) și a amplificat îngrijorările generalissimului Stalin în ceea ce privește onestitatea Aliaților Occidentali. Modul în care s-a decis cucerirea Berlinului de către Armata Roșie, precum și abandonarea sa de către Aliații Occidentali, pe moment, reprezintă unul dintre episoadele cele mai neplăcute din istoria raporturilor interaliate și, totodată, avea să influențeze evoluția raporturilor dintre Aliații Occidentali și URSS în perspectiva a ceea ce avea să fie Războiul Rece.

Duplicități interaliate

În istoria raporturilor interaliate, suspiciunea privind posibilitatea derulării unor tratative de pace separată cu Reich-ul lui Hitler, în secret, în pofida declarațiilor oficiale ale liderilor Coaliției Națiunilor Unite privind capitularea necondiționată, avea să influențeze în mod semnificativ deciziile politico-militare. Istoriografia celui de-Al Doilea Război Mondial a consemnat o prelungită tatonare a unei posibile păci separate între Germania şi URSS. Pe 14 decembrie 1942 va avea loc o primă întâlnire între diplomatul german Peter Kleist[1], un apropiat al ministrului von Ribbentrop, şi Edgar Klauss[2] care se afla în relaţii foarte bune cu ambasada URSS în Suedia. Pe 31 august 1943, analiștii Serviciul de Informaţi francez consemnau: „Se constată o fisură în Germania între statul-major (dornic înainte de toate de a stabili un compromis cu puterile anglo-saxone) şi partidul care pledează pentru o apropiere cu URSS. Armătura creată de partid poate fi utilizată într-o zi pentru o apropiere ruso-germană”[3]. În pofida numeroaselor întâlniri dintre Edgar Klauss și diplomații sovietici, cu acordul germanilor, Hitler îi va interzice lui Peter Kleist o întâlnire cu vice-ministrul sovietic de externe, Dekanozov, care urma să se afle la Stockholm în perioada 12 – 16 septembrie 1943.

Pe 12 noiembrie 1943, V. M. Molotov îi va remite ambasadorului american la Moscova un Memorandum despre discuţiile purtate de către sovietici cu dr. Peter Kleist şi Edgar Klauss la Stockholm. MAE sovietic a prezentat desfăşurarea evenimentelor ca fiind o iniţiativă germană. După ce Hitler a refuzat categoric să mai negocieze cu URSS, Kremlinul a informat guvernul Statele Unite cu intenţia de a-i impresiona pe Aliaţii Occidentali. Într-o Notă din 25 noiembrie 1943, Serviciul de Informaţii francez concluziona: „Discuţiile care se poartă în Suedia între nemţi şi ruşi ar fi ajuns într-un impas. Condiţiile puse de ruşi drept bază a negocierilor fiind destrămarea partidului nazist şi întoarcerea imediată la graniţele din 1939. Cercurile germane ar fi foarte îngrijorate de constituirea în Rusia a unei armate germane comandată de generalul Seydlitz şi compusă din foşti luptători de la Stalingrad, violent antinazişti”[4]. Întâlnirile dintre dr. Peter Kleist şi Edgar Klauss vor continua şi în toamna anului 1944, respectiv pe 3 şi 5 octombrie. Pe 8 octombrie 1944, Peter Kleist va fi rechemat la Berlin de către von Ribbentrop care îi va comunica că nu mai acceptă să se negocieze decât dacă sovieticii vor trimite negociatori formali. În contextul evoluției evenimentelor politico-militare, dr. Peter Kleist va părăsi Stockholmul, pe 9 octombrie 1944, şi îi va înainta un raport lui Ernst Kaltenbrunner, şeful Reichssicherheithauptamt (RSHA).

Totodată, Kremlinul era informat despre faptul că amiralul Wilhelm Franz Canaris, şeful Abwehr-ului, „cel mai periculos om din Europa” în opinia sovieticilor, întreţinea o serie de legături discrete cu şefi de servicii secrete, mai ales din Ungaria şi din statele baltice, care erau membri ai unor societăţi secrete care fuseseră interzise în Germania lui Hitler. Prin intermediul unor astfel de „prietenii”, şeful Abwehr-ului păstrase linii de comunicaţii deschise cu Aliaţii Occidentali, în special cu britanicii[5]. Şeful Abwehr-ului întreţinea contacte secrete şi cu OSS-ul american, în Elveţia şi Turcia, în condiţiile în care emisarul american Allen Dulles aprecia în termeni favorabili o pace de compromis care ar fi păstrat integritatea Germaniei, ar fi menţinut Anschluss-ul şi ar fi instalat un cordon sanitar în jurul URSS-ului[6].

Trădarea lui Erich Vermehren, ofiţer al Abwehr-ului la Istanbul, şi fuga sa în Marea Britanie aveau să se constituie într-o lovitură devastatoare pentru întregul sistem de relaţii secrete construit de-a lungul Europei de către amiralul Canaris. Erich Vermehren va sta ascuns în apartamentul mamei lui Kim Philby[7], agent sovietic infiltrat în Intelligence Service (MI6), fost corespondent al ziarului Times în Spania în timpul Războiului Civil, şi îi va oferi acestuia lista celor mai importante personalităţi anti-naziste din lumea catolică a Germaniei. Serviciile de „intelligence” sovietice vor reuşi, astfel, să lichideze coloana vertebrală a unui viitor guvern german postbelic de orientare creştin-conservatoare. Ofiţerii de informaţii ai Aliaţilor Occidentali nu îi vor mai găsi în viaţă pe foarte mulţi dintre aceşti oameni, după război. Kim Philby făcuse totul pentru a împiedica un acord politic şi o pace separată între Berlin şi Londra[8]. Kim Philby a denigrat constant rapoartele OSS, realizate pe baza informaţiilor diplomatului german Fritz Kolbe (nume de cod George Wood), şi pe cele privitoare la Rezistenţa antinazistă venite de la Allen Dulles, rezidentul OSS în Elveţia. Fritz Kolbe a furnizat peste 1.600 de copii ale unor telegrame, scrisori şi rezumate ale mesajelor dintre Ministerul de Externe german şi ambasadele sale din toată lumea. Consecinţele unui armistiţiu sau ale unei păci separate pe Frontul de Vest sunt greu de evaluat în perspectiva timpului, dar fără îndoială că acordul sovieto-britanic de trei luni privind sferele de influenţă în Europa Răsăriteană, din 12 iunie 1944, n-ar mai fi fost respectat, deoarece Aliaţii Occidentali ar fi obţinut un avantaj militar care ar fi înclinat balanţa de putere în favoarea lor şi implicit, s-ar fi constituit într-un atu politic la viitoarea Conferinţă de Pace.

Într-un interviu acordat Agenţiei Ria Novosti în mai 2005, istoricul și diplomatul rus Valentin Falin, autorul cărţii Al Doilea Front, susţinea ideea că liderii politici occidentali au cerut generalului Dwight D. Eisenhower ca pe lângă  pregătirea debarcării în Franţa (6 iunie 1944), să nu piardă din vedere realizarea Planului RANKIN, care prevedea instaurarea unui control anglo-american asupra întregii Germanii, asupra tuturor statelor din Europa de Est, astfel încât să se poată interzice pătrunderea sovieticilor în centrul şi vestul Europei[9]. „Războiul se ducea nu numai pe cele două fronturi, oriental şi occidental, ci şi pentru două fronturi. Formal, este incontestabil că Aliaţii au desfăşurat, pentru noi, operaţiuni importante de război şi au imobilizat părţi considerabile din rândul forţelor germane. Totuşi, scopul lor major a fost de a opri, în măsura posibilului, Uniunea Sovietică, după cum spunea Churchill şi «de a stopa descendenţii lui Gingis-Han», ca să folosesc limbajul unor generali americani. Până la urmă, această idee a fost formulată, de către Churchill, în termeni antisovietici grosieri, în octombrie 1942, înainte de începutul contra-ofensivei noastre, din 19 noiembrie, pentru apărarea Stalingradului: «Trebuie opriţi aceşti barbari cât mai departe posibil spre Est». Când vorbim despre aliaţii noştri, cu niciun preţ n-aş diminua meritele soldaţilor şi ofiţerilor din trupele aliate, care au luptat întocmai ca noi, fără să fie la curent cu intrigile politice şi maşinaţiunile conducătorilor lor. (…) Împreună am încercat să învingem răul şi tot împreună să facem o lume mai bună. Din păcate, nu am avut succes cu cea de-a doua parte”[10], a declarat Valentin Falin, fost ambasador al URSS în RFG.

Membrii conjuraţiei împotriva lui Hitler („Schwarze Kapelle”/Orchestra Neagră). doreau, pe lângă lichidarea fizică a cancelarului, să trateze un armistiţiu şi o pace separată cu anglo-americanii, cu speranţa că germanii vor beneficia de aportul trupelor anglo-americane la înfrângerea sovieticilor. Aceste intenţii se vor răsfrânge şi asupra deciziilor militare de pe Frontul de Vest, luate în zilele care au urmat actului de la 20 iulie 1944, dorindu-se retragerea trupelor în Germania, dar fără să se depună armele, urmând a fi întărit, mai apoi, Frontul de Est. Istoricii au consemnat faptul că, pe 15 august 1944, feldmareşalul von Kluge, adept al ideilor organizaţiei „Schwarze Kapelle”, dar lipsit de curaj în aplicarea lor, la 20 iulie 1944, va încerca să-şi ia revanşa, urmând a trata un armistiţiu şi mai apoi pacea cu anglo-americanii pe Frontul de Vest, din postura de comandant al Grupului de Armate „B”. Pe 25 iunie 1945, în revista Time se puteau citi următoarele: „Calea spre Avranches – Anul trecut, într-o zi de august, (Kluge) a plecat pe neaşteptate de la Cartierul său General de pe frontul de Vest…Kluge şi câţiva ofiţeri din Statul său Major s-au îndreptat cu maşina către un punct de pe un drum izolat din vecinătatea oraşului Avranches, din nord-vestul Franţei. Aici au aşteptat ore de-a rândul sosirea unui grup de ofiţeri din Armata a III-a americană cu care stabiliseră în secret să discute condiţiile de capitulare. Aceştia nu s-au prezentat la punctul de întâlnire. Temându-se de un act de trădare, Kluge s-a întors în grabă la Cartierul său General. În ziua fixată pentru întâlnire, atacurile aeriene ale Aliaţilor au blocat deplasarea grupului de ofiţeri din Armata a III-a spre Avranches [de fapt, oraşul Falaise – n. n]. Când au sosit negociatorii americani, Kluge plecase”[11]. Allen Dulles, rezidentul Oficiului American al Serviciilor Strategice (OSS)[12] la Berna, îşi amintea că feldmareşalul von Kluge a făcut „o încercare zadarnică de a se preda armatei generalului Patton undeva în breşa de la Falaise”[13]. Doctorul Udo Esch, din Corpul Medical al Wehrmacht-ului, ginerele lui von Kluge, întăreşte această ipoteză prin declaraţia pe care o dă, după război, unui agent al Aliaţilor: „După acest eşec, socrul meu a considerat că e de datoria lui să trateze capitularea în faţa Aliaţilor pe frontul de Vest, în speranţa de a răsturna regimul nazist cu sprijinul lor. La început, a discutat cu mine planul acesta şi cred că nici generalul Speidel, şeful său de stat-major, nu-l cunoştea”[14]. Pe 31 august 1944, Hitler mărturisea anturajului său: „Feldmareşalul von Kluge plănuia să determine capitularea întregii Armate din Vest şi să treacă el însuşi de partea inamicului. Se pare că planul a eşuat din cauza unui atac aerian al inamicului. El îşi trimisese în altă parte ofiţerul său de stat-major. Patrulele britanice şi americane au avansat, dar, după cât se pare, contactul nu s-a realizat…Totuşi, britanicii au raportat că au fost în legătură cu un general german”[15]. Istoricul Anthony Cave Brown a remarcat faptul că în preajma debarcării aliate în Normandia comanda Armatei germane din Franţa nu era „doar pusă în încurcătură de un spirit defetist, ea era de-a dreptul ineficientă, până într-un asemenea grad care te duce cu gândul la trădare”[16].

În planul operaţiunilor militare, vom consemna faptul că, în noaptea de 12 spre 13 august 1944, Divizia 5 Blindată americană, aflată sub comanda generalului Oliver, îşi făcea intrarea în periferiile Argentanului, în timp ce unitățile Diviziei 2 Blindată franceză, de sub comanda generalului Jacques Leclerc, sprijinite de cele ale Diviziilor 79 şi 90 infanterie americane, ajunseseră la 25 km sud de Argentan şi îşi continuau înaintarea, întâmpinând o foarte slabă rezistenţă. În seara zilei de 12 august 1944, blindatele generalului George S. Patton s-au oprit, creându-se astfel breşa de la Falaise. Cine a dat ordinul şi din ce raţiuni? Politice sau militare? „Deodată – scria generalul Wallace din statul-major al Armatei 3 americane – am primit ordinul să oprim înaintarea spre nord. Ni se fixa o linie pe care să nu o depăşim. Motivul care se invoca era acela că trebuie să lăsăm forţele germane să iasă prin breşă, în timp ce le-am fi distrus cu aviaţia. Istoria va trebui să explice într-o zi mult mai bine ordinul acesta”[17]. Generalul Dwight D. Eisenhower a ţinut să precizeze, referitor la acest ciudat ordin, că „se produseseră învălmăşeli şi nu era chip să le descurci, poate doar prin oprirea în loc a trupelor, fie şi cu preţul fugii câtorva germani”[18]. Generalul Eisenhower a ţinut să precizeze, referitor la acest ciudat ordin, că „se produseseră învălmăşeli şi nu era chip să le descurci, poate doar prin oprirea în loc a trupelor, fie şi cu preţul fugii câtorva germani”[19]. Breşa de la Falaise a fost închisă pe 20 august 1944, după ce aproximativ 200.000 de soldaţi germani au reuşit să scape din încercuire, luând cu ei tancuri, vehicule de toate felurile şi o cantitate uriaşă de material de război. Totodată, în mod surprinzător, Statul-Major al Comandamentului Unificat al Şefilor de Stat Major (SHAEF) a elaborat un document intitulat Capitularea Forţelor Germane. Redactarea lui a început pe 13 august 1944, în clipele în care Aliaţii Occidentali deschideau Breşa de la Falaise.

Insurecția de la Varșovia izbucnită pe 1 august 1944 a fost un alt moment delicat din istoria raporturilor interaliate în care strategia lui Stalin[20] a fost pusă în pericol. Referindu-se la modul în care liderii politico-militari ai Aliaților Occidentali înțelegeau evoluția evenimentelor de pe Frontul de Est în cursul anului 1944, istoricul Norman Davies concluziona că, totuși, „în ultimele faze ale războiului, Frontul de Est n-a mai reprezentat un motiv major de îngrijorare pentru calculele strategice ale puterilor vestice, fiind desemnat de comun acord ca fiind o sferă nedefinită de influenţă sovietică”[21], însă „în ochii vesticilor, cea mai îngrijorătoare ameninţare reieşea din posibilitatea ca Stalin, după ce-i scosese pe germani în afara teritoriului sovietic, să fie tentat după aceea să încheie o pace separată, sau, şi mai rău, să ocupe o mare bucată din Europa Centrală”[22].

 Un 1 Aprilie de neuitat

Ca urmare a experiențelor avute în vara – toamna anului 1944 în relația cu Aliații Occidentali și a dificultăților[23] ivite în îndeplinirea planurilor sale strategice[24], Stalin a devenit extrem de îngrijorat de faptul că Aliații Occidentali aveau un cap de pod dincolo de Rin în seara zilei de 7 martie 1945. Pe 8 martie 1945, Stalin l-a convocat la Moscova pe mareșalul Gheorghi K. Jukov, comandantul Frontului 1 Bielorus, pentru a schița împreună cu generalul Alexei Antonov, șeful de stat-major al STAVKA, planurile operației strategice de cucerire a Berlinului. „Stalin, întotdeauna dornic să încurajeze rivalitatea dintre cei doi militari, știa că granița operațională dintre cele două fronturi, așa cum fusese trasată de STAVKA, mergea de la sud de Guben, pe râul Neisse, prin Michendorf, până la Schönebeck, pe fluviul Elba. Stalin a șters, în tăcere, linia trasată dincolo de Lübben, pe râul Spree, dând de înțeles că, din acel punct, orice s-ar fi ântâmplat depindea de comandanți – cine ajungea acolo primul ar fi avut și prima șansă să cucerească Berlinul”[25], consemna istoricul Peter Antill.

Mareșalul G. K. Jukov va recunoaște în memoriile sale că Stalin era profund îngrijorat de faptul că britanicii încă mai visau să cucerească Berlinul. În octombrie 1944, feldmareșalul Sir Alan Brooke îi declarase lui Stalin că, după încercuirea Ruhr-ului, „axa principală a înaintării Aliaților va fi direcționată spre Berlin”[26]. Totodată, trebuie menționat faptul că dintr-o eroare a birocrației germane, un transport de oxid de uraniu fusese trimis la Dahlem, o suburbie din sud-vestul Berlinului, unde funcționase Institutul de Fizică „Kaiser Wilhelm” care se ocupa de cercetarea atomică germană[27]. Acest episod avea să influențeze semnificativ planurile de cucerire a Berlinului, în condițiile în care SUA refuzase să vândă URSS o cantitatea de opt tone de oxid de uraniu care urmau a fi folosite în cercetarea atomică sovietică[28]. Serviciile de informații sovietice cunoșteau faptul că la Institutul de Fizică „Kaiser Wilhelm” se continuau cercetările atomice ale germanilor, însă profunzimea și seriozitatea acestor cercetări va rămâne pentru multă vreme un mister greu de elucidat. Necesitățile programului atomic sovietic vor influența deciziile politico-militare ale lui Stalin din acel aprilie 1945.

Planurile operaționale ale celor doi înalți comandanți militari sovietici erau complet diferite. Mareșalul G. K. Jukov, comandantul Frontului 1 Bielorus, ale cărui trupe se aflau la 80 de kilometri est de Berlin și dețineau un mic cap de pod peste fluviul Oder, la Küstrin, voia să folosească peste 140 de proiectoare uriașe spre a-și orbi inamicul și 10.000 de piese de artilerie, într-un baraj scurt, de 30 de minute. Unitățile Frontului 1 Bielorus se confruntau cu probleme în ceea ce privește camuflajul, deoarece primăvara venise târziu, mulți copaci fiind desfrunziți și pământul reavăn. Mareșalul Ivan S. Konev, comandantul Frontului 1 Ucrainean, pregătea un atac la adăpostul întunericului, cu un baraj de artilerie de 145 de minute.

Liderii militari ai Aliaților Occidentali aveau numeroase controverse privind obiectivul strategic al Aliaților după trecerea Rhinului, la Remagen: spre Berlin sau spre sudul Germaniei în Bavaria și nord-vestul Austriei? În Memoriile[29] sale, generalul Dwight D. Eisenhower va declara că „Berlinul constituia un obiectiv firesc, fiind important pe plan politic și psihologic, ca simbol a ceea ce mai rămăsese din puterea militară germană”[30], însă „pentru forțele aliate occidentale, nu era un obiectiv logic și nici deosebit de oportun”[31]. Comandantul SHAEF va considera că o operațiune de încercuire și capturare a Berlinului de către trupele Aliaților Occidentali, aflate la 300 de mile de Berlin, în timp ce sovieticii se aflau într-un cap de pod la 80 de mile de capitala Reich-ului, „ar fi dus, practic, la imobilizarea unităților de pe tot restul frontului”[32], ceea ce era, în opinia generalului Dwight D. Eisenhower, „nu numai nechibzuit, ci de-a dreptul prostesc”[33]. Generalul Dwight D. Eisenhower dorea ca trupele sale din centrul și sudul Germaniei să facă joncțiunea cu Armata Roșie, cât mai rapid posibil, „fracționând astfel teritoriul țării și privând trupele naziste de orice posibilitate de a acționa unitar”[34]. Pe 30 martie 1945, deciziile comandantului SHAEF au spulberat visurile liderilor politico-militari ai britanicilor și ale feldmareșalului Bernard Law Montgomery, comandantul Grupului de Armate 21, de-a ataca Berlinul. Misiunea strategică a Grupului de Armate 21 devenise clară: spre nord-est, spre coasta Mării Baltice.

Totodată, spre nemulțumirea generalilor britanici, generalul Dwight D. Eisenhower a comunicat Kremlinului, prin telegrama SCAF-252, planurile SHAEF care începeau să fie puse în aplicare după forțarea Rhinului de către Grupul de Armate 21 al lui Montgomery. În același timp, SUA a refuzat participarea sovieticilor la negocierile privind capitularea trupelor germane din nordul Italiei, iar aviația de vânătoare americană va doborâ opt avioane sovietice, pe 18 martie 1945, în spațiul aerian dintre Berlin și Küstrin. O telegramă din 27 martie 1945 a corespondentului Reuters de pe lângă Grupul de Armate 21 menționa faptul că trupele britanice și americane care avansau spre inima Germaniei nu se confruntau cu niciun fel de rezistență a Wehrmacht-ului. STAVKA a intrat în stare de alertă. O serie de informații venite din partea serviciilor de informații sovietice confirmau faptul că Aliații Occidentali negociau, în secret, cu reprezentanți ai Germaniei naziste și se contura posibilitatea, foarte probabilă, ca germanii să lase deschis drumul spre Berlin pentru Aliații Occidentali. Mareșalul G. K. Jukov a fost informat de către Stalin că la o analiză atentă a hărților operative s-a observat că germanii își întăresc grupurile de luptă pe axele principale, împotriva Armatei Roșii.

În cursul serii de 31 martie 1945, la ora 20.00, ambasadorul SUA la Moscova, Averell Harriman, și cel al Marii Britanii, Sir Archibald Clark Kerr, însoțiți de generalul american John Russell Deane, s-au întâlnit cu Stalin și principalii săi colaboratori. Diplomații occidentali i-au înmânat lui Stalin un mesaj, în rusă și engleză, care reitera informațiile din telegrama SCAF-252. Generalul John R. Deane a prezentat situația operativă a trupelor Aliaților Occidentali și planurile operaționale ale SHAEF. Stalin a fost extrem de mulțumit și a încurajat intenția Aliaților Occidentali de-a lichida ultima redută a naziștilor din sudul Germaniei. Stalin le va comunica diplomaților și militarilor occidentali că STAVKA este de acord cu intențiile militare ale Aliaților Occidentali și va insista asupra faptului că Armata Roșie și Aliații Occidentali trebuiau să facă joncțiunea pe linia Erfurt – Leipzig – Dresda. Totodată, Stalin îi va informa că Berlinul își pierduse importanța strategică pentru sovietici și urma să fie ocupat de către o serie de forțe secundare într-o etapă ulterioară. Principalul asalt al forțelor sovietice urma să înceapă în a doua jumătate a lunii mai 1945. Sovieticii îi informau, totodată, că germanii întăriseră Frontul de Est cu Armata a VI-a Panzer SS, precum și cu trei divizii aduse din Italia și două aduse din Norvegia. Reprezentanții STAVKA nu au furnizat nicio informație despre pregătirile care se făceau pentru cucerirea Berlinului.

Mareșalii Jukov și Konev aveau să fie informați, în dimineața zilei de 1 aprilie 1945, de către Stalin, că există informații provenite de la ofițerul de legătură sovietic de pe lângă SHAEF care comunica faptul că feldmareșalul Montgomery se va îndrepta, totuși, spre Berlin, iar Armata 3 americană a lui Patton se va abate de la drumul său spre Leipzig și Dresda pentru a ataca Berlinul dinspre sud. Totodată, diviziile de parașutiști aliate[35] erau gata să desanteze asupra Berlinului. Rămâne sub semnul întrebării dacă percepțiile ofițerului de legătură sovietic erau reale sau Stalin încerca să-i motiveze pe cei doi mareșali sovietici?

Și, totuși…în cursul zilei de 2 aprilie 1945, Armata 9 americană primise misiunea să „exploateze orice ocazie pentru a cuceri un cap de pod peste Elba și să fie pregătită să continuie înaintarea spre Berlin sau spre nord-est”[36]. În pofida faptului că Diviziile 2 și 5 Tancuri, 84 și 102 Infanterie americane erau gata de a porni atacul asupra Berlinului, folosindu-se de autostrada ce mergea spre Berlin, comandantul SHAEF a refuzat să dea ordinul de atac[37]. Generalul Dwight D. Eisenhower fusese informat de către STAVKA, în cursul zilei de 1 aprilie 1945, că Berlinul „și-a pierdut importanța strategică din trecut”[38], iar Armata Roșie va declanșa o nouă ofensivă în a doua jumătate a lunii mai, spre sud, cu scopul de-a realiza joncțiunea cu trupele Aliaților Occidentali. În consecință, generalul Dwight D. Eisenhower îl va informa pe feldmareșalul Bernard L. Montgomery, sprijinit fiind de către generalul George C. Marshall, că Berlinul a devenit „doar o locație geografică”[39]. Comandantul SHAEF rămânea la convingerea că axa Leipzig – Dresda, care împărțea Germania în două, era mult mai importantă decât capitala Reich-ului și era convins de faptul că Stalin credea la fel.

Însă, Stalin continua să se teamă de un posibil joc dublu al liderului SHAEF și i-a scris, pe 7 aprilie 1945, președintelui SUA pentru a protesta asupra faptului că importante orașe din centrul Germaniei, respectiv Osnabruck, Mannheim și Kassel, se predaseră fără niciun fel de rezistență. „Nu sunteți de acord că un asemenea comportament este mai mult decât ciudat și de neînțeles?”[40], întreba Stalin. Din păcate, președintele F. D. Roosevelt nu avea să mai răspundă niciodată, fiind deja muribund, iar…Comitetul de Informații al SHAEF va recunoaște, pe 10 aprilie 1945, că nu exista nicio informație credibilă din care să rezulte că OKW și OKH pregăteau o rezistență în așa-numita „redută națională”. Totodată, contrainformațiile militare sovietice (SMERȘ) îi raportau lui Stalin, pe 14 aprilie 1945, că soldații din Armatele 1 și 2 poloneze erau pregătiți să se alăture trupelor anglo-americane în cazul realizării unei joncțiuni cu acestea, având în vedere rapida înaintare a Aliaților Occidentali pe Frontul de Vest și faptul că Elba fusese trecută, pe 11 aprilie, la sud de Dessau. Cartierele generale aliate estimaseră că în 48 de ore se putea intra în Berlin. Unitățile Wehrmacht-ului păreau dispuse să se predea anglo-americanilor, iar pe latura de vest a Berlinului se mai aflau în apărare doar câteva unități SS. În pofida moralului excelent al trupelor aliate aflate în capul de pod de pe Elba și a estimărilor realiste ale comandanților Armatei 9 americane, privind situația tactică și perspectivele strategice, generalul Dwight D. Eisenhower a ordonat, în dimineața zilei de 15 aprilie 1945, ca Armata 9 americană să se oprească pe Elba.

În cursul zilei de 11 aprilie 1945, o stație radio a guvernului francez care emitea din Köln a emis în eter următorul anunț: „Germania, spațiul tău vital este acum spațiul morții!”[41]. Germanii au fost șocați. Tot în aceeași zi, Ilia Ehrenburg a publicat în Krasnaia Zvezda un articol, cu titlul Hvatit (Destul!), în care scria că „Germania moare într-un mod mizerabil, fără patos sau demnitate”[42] și că „Germania nu mai există: este numai o adunătură enormă de criminali”[43]. Ilia Ehrenburg făcea parte din grupul de propagandiști sovietici care aveau misiunea de-a transforma dorința inamicului de a lupta în nehotărâre și șovăială, „promițând imunitate tuturor celor care nu făcuseră altceva decât să îndeplinească ordinele lui Hitler”[44]. În conformitate cu rapoartele NKVD-ului și ale SMERȘ-ului, care concluzionau că scrierile lui Ilia Ehrenburg sunt, totuși, „dăunătoare” din punct de vedere politic în actualul context, Stalin a dat dispoziții lui Gheorghi Aleksandrov, un important ideolog al CC al PCUS și șeful aparatului sovietic de propagandă, să-i replice lui Ehrenburg. Pe 14 aprilie 1945, Gheorghi Aleksandrov va scrie în Pravda: „Tovarășul Ehrenburg simplifică prea mult”[45], precum și faptul că „Cei ca Hitler vin și pleacă, dar Germania și poporul german rămân”[46]. Referindu-se la acest aspect din pregătirile pentru ofensivă a Armatei Roșii asupra Berlinului, istoricul Antony Beevor consemna: „Schimbarea politicii, chiar înaintea marii ofensive, survenise mult prea târziu pentru soldații plini de ură personală și saturați de ura indusă de propaganda ultimilor trei ani. (…) După ce propaganda nazistă îi dezumanizase pe slavi numindu-i Untermenschen, ca răzbunare, propaganda sovietică își convinsese cetățenii că toți germanii erau niște bestii rapace”[47].

În zilele de 14 și 15 aprilie 1945, Armata Roșie va lansa o serie de misiuni de cercetare prin luptă, în pregătirea marii ofensive asupra Berlinului. „Cercetarea prin luptă pe tot frontul s-a executat la 14 aprilie. În această zi, la ora 7 și 40 de minute, după un ciocan de foc cu durata de 10 minute, batalioanele de cercetare au atacat simultan poziția întâi a inamicului și au cucerit-o în sectorul de ofensivă al Armatei 8 de gardă, înaintând pe o distanță de 2- 4 km. Aceeași situație era și în sectorul vecinului din dreapta – Armata 5 de izbire. Luat prin surprindere, inamicul a suferit pierderi și s-a retras pe poziția a doua”[48], consemna V. I. Ciuikov, mareșal al Uniunii Sovietice și comandant al Armatei 8 Gardă sovietică în Bătălia Berlinului. În dimineața zilei de 16 aprilie 1945, 2,5 milioane de oameni din compunerea Fronturilor 1 Bielorus (mareșal G. K. Jukov) și 1 Ucrainean (mareșal I. S. Konev), sprijiniți de 41.600 de tunuri și mortiere grele, 6.250 de tancuri și tunuri autopropulsate, precum și patru armate aeriene (7.500 avioane), au dezlănțuit Bătălia Berlinului. Cucerirea Berlinului de către Armata Roșie avea să influențeze evoluția raporturilor dintre Aliații Occidentali și URSS, precum și realizarea intereselor strategice și geopolitice ale Kremlinului în perspectiva a ceea ce avea să fie Războiul Rece.

_____________________________________________________________________________________

*Articol publicat în Valahian Journal of Historical Studies 22 (2014), p. 58 – 73.

[1] Este vorba despre dr. Peter Kleist, şeful Departamentului Estic din MAE de la Berlin.

[2] Edgar Klauss era un evreu care lucra pentru Crucea Roşie la Stockholm şi pentru Abwehr, sub controlul lui Werner Boening, sub acoperirea de om de afaceri baltic. Amiralul Canaris ordonase ca Edgar Klauss să menţină deschise legăturile cu ambasada sovietică din Suedia, respectiv cu Alexandra Kollontay, o veche prietenă a lui Vladimir I. Lenin, pe care omul de afaceri baltic o cunoscuse prin intermediul unei cunoştinţe slovene comune. Serviciul de Informaţii francez consemna la 12 iunie 1943 într-o Notă: „Führer-ul şi anturajul lui ar căuta să pună capăt ostilităţilor de pe frontul rus prin încheierea unui acord cu sovieticii. Stalin ar putea fi tentat de această soluţie din cauza dezacordurilor care există pe plan politic între el şi Aliaţi. Reich-ul ar considera că un reviriment de opinie în Rusia în favoarea lui ar fi posibil, bazându-şi părerea mai ales pe faptul că comandamentul german a putut recruta trei divizii dintre prizonierii şi populaţiile ţărilor ruseşti ocupate şi că aceste unităţi se bat foarte bine. O personalitate germană a declarat de curând: «Lucrul nu s-a făcut încă, dar totul lasă de gândit că nu este imposibil»” (Apud Thierry Wolton, Roşu – Brun. Răul Secolului, Editura Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2001, p. 375).

[3] Ibidem.

[4] Ibidem, p. 378.

[5] În februarie 1939, Winston S. Churchill a fost informat de către contele Richard Coudenhove-Kalergi, o persoană care stăpânea „pârghiile ascunse” ale istoriei, în prezenţa lui Julian Amery (viitor coordonator al SOE în Balcani), că Hitler şi Stalin sunt pe punctul de a încheia o alianţă strategică. Informaţia provenea prin filierele Vaticanului. Soţia fostului ataşat militar polonez la Berlin, colonelul Szymanski, avea să devină unul dintre oamenii de încredere ai amiralului Canaris în operaţiunea de păstrare a contactului cu Londra, prin intermediul Misiunii Poloneze Libere din Berna. „Canaris ştia că orice îi va spune acestei doamne poloneze va fi transmis mai departe, ea fiind o patrioată poloneză, fidelă serviciilor de informaţii poloneze, care la rândul lor ne vor transmite nouă informaţiile”, mărturisea Nicholas Elliot, un tânăr ofiţer din Intelligence Service implicat în legăturile discrete şi periculoase cu Abwehr-ul german (Apud Richard Bassett, Spionul-şef al lui Hitler. Misterul Wilhelm Canaris, Editura RAO, Bucureşti, 2008, p. 203). Amiralul Canaris s-a implicat în scurgerea de informaţii către Marea Britanie privind planurile germane de invazie ale Imperiului Britanic (Operaţiunea „Leul de Mare”), în menţinerea Spaniei în afara conflictului, în protejarea lui Paul Thümmel (A-54 pentru Intelligence Service) şi a membrilor opoziţiei politice germane anti-Hitler etc. Rămâne un mister dacă amiralul Canaris şi Sir Stewart Menzies s-au întâlnit în timpul războiului, în decembrie 1942, la Algeciras în Spania.

[6] Prinţul Max Hohenlohe şi Reinhard Spitzy, agenţii secreţi ai Germaniei în dialogul cu OSS-ul, rămăseseră cu impresia că „în timp ce Londra încerca atingerea unui echilibru de puteri în Europa între diferitele sfere de influenţă, Dulles îşi dorea o Europă ca o singură entitate, care să reprezinte o piaţă largă de desfacere pentru interesele comerciale ale SUA” (Ibidem, p. 299 – 300).

[7] Kim Philby va fi implicat în lichidarea Rezistenţei olandeze care lucra cu SOE (Operaţiunea „Polul Nord”), miza fiind ruperea legăturii dintre Canaris şi Sir Stewart Menzies, directorul Intelligence Service, care se realiza prin Olanda.

[8] Cazul lui Otto John, fost şef al contraspionajului vest-german (Bundesamt fuer Verfassungsschutz – BfV) în perioada 1950-1954, este semnificativ pentru influenţa pe care agenţii secreţi ai Moscovei au exercitat-o asupra relaţiilor dintre Aliaţii Occidentali şi Rezistenţa antinazistă germană. Otto John a fost unul dintre emisarii secreţi ai „Schwarze Kapelle” în spaţiul iberic unde lucra, încă din 1939, la Lufthansa. Potrivit rapoartelor rezidenţei NKVD din Berlin, Otto John se afla în relaţii cordiale cu jurnalistul american Louis Lochner, care era văzut de opoziţioniştii germani ca fiind un posibil canal de legătură cu preşedintele Roosevelt. Dosarul lui Otto John din Arhiva KGB de la Moscova conţine numeroase rapoarte ale lui Kim Philby privind informaţiile oferite Intelligence Serviceului, prin intermediul lui John, de către Schwarze Kapelle. Vizitele lui Otto John la Lisabona, în decembrie 1942 şi apoi în 1943, când a descris cu lux de amănunte planurile şi problemele rezistenţei antinaziste, au fost raportate Centralei de la Moscova. Recrutarea lui Otto John de către KGB, după refugierea lui în Marea Britanie, via Portugalia, ca urmare a eşecului loviturii din 20 iulie 1944, îşi are originea în aceste rapoarte ale lui Kim Philby privind nemulţumirea lui faţă de regimul naţional-socialist, respectiv faţă de naziştii care se vor  infiltra, după război, în guvernul cancelarului Konrad Adenauer. Infiltrările agenţilor NKGB în OSS erau coordonate de către „colonelul Alexandr P. Osipov”, alias Haig Badalovici Ovakimian, rezident al NKVD la New York, în perioada 1933-1941 şi cunoscut de către FBI ca fiind „armeanul cel  isteţ”. Sovieticii aveau în OSS o serie de agenţi extrem de valoroşi, foarte bine plasaţi, în cadrul operaţiunii cu nume de cod „IZBA” (Coliba). Asistentul personal al generalului Donovan, directorul OSS, respectiv Duncan Chaplin Lee, nume de cod „KOCH”, era unul dintre agenţii NKGB. Colonelul „Alexandr P. Osipov” va conduce discuţiile cu directorul OSS, din decembrie 1943, de la Moscova, privitoare la posibila cooperare dintre NKGB şi OSS pe fronturile celui de-Al Doilea Război Mondial. Pe 16 ianuarie 1944, presa turcă, indicând o „sursă” din Budapesta, a publicat primele informaţii despre lansarea şi capturarea agenţilor din grupul „Autonomus”, precum şi o serie de informaţii care erau menite să tulbure raporturile dintre Londra şi Moscova. Presa turcă scria despre faptul că agenţii secreţi britanici ar fi înmânat Mareşalului Ion Antonescu copia fotografică a propunerilor făcute ruşilor de germani, conform căreia germanii ar lăsa ruşilor teritoriul românesc până la râul Siret. Era o manifestare elocventă a neînţelegerilor inter-aliate. Cotidianul Pravda a publicat, pe 17 ianuarie 1944, o corespondenţă primită de la colaboratorul din Cairo care vorbea, pe baza unor „informaţii demne de încredere” că ar fi avut loc o întrevedere secretă între două personalităţi britanice importante şi von Ribbentrop într-un oraş de pe coasta Peninsulei Iberice iar scopul întâlnirii a fost lămurirea condiţiilor unei păci separate cu Germania. Ziaristul sovietic presupunea că „întrevederea nu a fost fără rezultat”. Generalul George Hill, reprezentantul SOE la Moscova, a fost autorizat, la 28 ianuarie 1944, să informeze pe sovietici despre rosturile misiunii lui de Chastelain în România, precum şi despre faptul că membrii misiunii nu au transportat, cu excepţia cifrurilor personale, niciun fel de documente „germano-sovietice”.

[9] Articolele publicate în revista Foreign Affairs, organul de presă al Consiliului pentru Relaţii Externe (CFR – Council on Foreign Relations, ramura americană a Institute of International Affairs – Institutul Afacerilor Internaţionale), înfiinţat la 30 mai 1919, aveau să prezinte soluţii care în perspectivă vor conduce la globalism. CFR a jucat un rol important în elaborarea, după 12 septembrie 1939, a unor analize şi previziuni de politică externă, care au permis, după război, instaurarea hegemoniei SUA în lume. Până la sfârşitul războiului, parteneriatul dintre CFR şi Departamentul de Stat a generat 682 de note confidenţiale pentru guvern, cu fonduri asigurate în parte de Fundaţia Rockefeller. Analiştii şi planificatorii CFR-ului anticipau că înfrângerea Germaniei şi Japoniei şi distrugerile din Europa în urma războiului vor lăsa Statele Unite într-o poziţie incontestabilă de dominaţie a economiei postbelice. Cu cât acea economie era mai deschisă la comerţ şi investiţii străine, cu atât mai repede vor fi Statele Unite în stare să o domine. Planurile întocmite de grupurile de planificare ale Departamentului de Stat şi ale CFR au pus un accent deosebit pe crearea unui cadru instituţional, necesar edificării unei economii mondiale deschise. Nota EB 34 elaborată la 24 iulie 1941, referitor la problemele pe termen lung ale războiului şi al planurilor de pace, avea să schiţeze conceptul „unei Mari Zone”, pe care SUA va trebui să o domine din punct de vedere economic şi militar, asigurând astfel materiile prime necesare industriei americane, cu „cele mai mici neplăceri posibile” (A se vedea: Nota internă EB 34 din 24 iulie 1941, Consiliul pentru Relaţii Externe, War-Peace Studies, NUL, în studiul lui Laurence H.Shoup şi William Winter, Shaping a New World Order: The Council on Foreign Relations Blueprint for World Hegemony, în volumul Trilateralism: The Trilateral Commission and Planing for World Management, editor Holly Sklar, Boston, South End Press, 1980, p. 157). În legătură cu influenţa exercitată de CFR asupra evoluţiei relaţiilor internaţionale în secolele XX şi XXI se poate citi Dinu Moraru, Foreign Affairs – laboratorul Casei Albe, în Lumea Magazin, Anul IX, nr. 9 (101), 2001, p. 39 şi Idem, Un laborator de idei, în Lumea, Anul XI, nr. 10 (126), 2003, p. 19 – 22. Minimul necesar al acestei mari zone ar fi urmat să cuprindă majoritatea lumii negermane. Dimensiunea preferenţială ar fi cuprins emisfera vestică, Marea Britanie, restul Commonwealth-ului britanic, Indiile orientale Olandeze, China şi Japonia. Conceptul schiţat în cuprinsul notei implica dezvoltarea integrării economice, cu un nucleu cât mai întins posibil şi apoi, lărgirea acestuia pentru extinderea lui şi în alte regiuni, în funcţie de circumstanţe. Se propunea crearea unor instituţii financiare mondiale pentru stabilizarea valutelor şi facilitarea programelor de investire a capitalului în dezvoltarea regiunilor înapoiate sau subdezvoltate. Această recomandare combinată cu o serie de propuneri similare, înaintate de Harry White, de la Departamentul American al Trezoreriei, au condus la înfiinţarea Fondului Monetar Internaţional (FMI), urmând ca acesta să răspundă de păstrarea stabilităţii şi lichidităţii valutelor, pentru a facilita comerţul, şi a Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, cunoscută îndeobşte sub numele de Banca Mondială, ce a fost înfiinţată pentru a facilita investiţiile de capital în regiunile înapoiate şi subdezvoltate şi a le deschide pentru dezvoltare. Toate aceste planuri se subordonau unui singur scop: cucerirea celui de al treilea cerc geopolitic al lumii.

[10] Valentin Falin, Al Doilea Război Mondial s-ar fi putut încheia în 1943, în Historia, Anul 2, nr. 41, mai 2005, p. 26.

[11] Richard Rohmer, Rommel şi Patton, Editura Nemira, Bucureşti, 1995, p. 13-14.

[12] Precursorul Agenţiei Centrale de Informaţii (CIA) – principalul serviciu civil de informaţii externe al Statelor Unite ale Americii.

[13] Richard Rohmer, op. cit., p. 13-14.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem, p. 15. „Păreau a fi gata să renunţe la tot, până la Vistula…probabil până la Oder…chiar Elba. 15 august a fost cea mai proastă zi din viaţa mea. A fost o întâmplare că acest plan nu a reuşit. Numai aşa se poate explica felul în care a acţionat Grupul de Armată („B” – n. n.); altfel, totul e de neînţeles”, declara Hitler, pe 31 august 1944, în faţa generalilor-locotenenţi Westphal şi Krebs, cu referire la această posibilă capitulare de pe Frontul de Vest (A se vedea: Walter Warlimont, Al III-lea Reich: Comanda Supremă, Editura Elit, Iaşi, 1998, p. 487-492).

[16] Cristian Popişteanu, Dorin Matei, Marea Britanie. SIS la lucru, în Magazin istoric, Anul XXX, serie nouă, nr. 7 (352), iulie 1996, p. 29.

[17] Georges Blond, Debarcarea. Agonia Reichului, Editura Militară, București, 1980, p. 330.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] În fundamentarea atitudinii sale faţă de insurecţia din Varşovia, Stalin a luat în considerare şase factori: 1) ştirile din Varşovia; 2) discuţiile cu premierul polonez Stanislaw Mikolajczyk; 3) şansele militare ale lui Rokossovski pe front; 4) relaţiile cu Comitetului Lublin; 5) evaluările NKVD privind securitatea în Polonia eliberată şi 6) marea sa strategie. 

[21] Norman Davies, Varşovia. Insurecţia din 1944, Editura RAO, Bucureşti, 2007, p. 95.

[22] Ibidem.

[23] „Stalin s-a confruntat cu o serioasă problemă strategică. Odată ce armatele sale ocupaseră întregul teritoriu pe care-l revendica pentru URSS, a trebuit să se hotărească dacă să le menţină în cursa spre Vest, pe calea cea mai directă spre Berlin, sau să le întoarcă înspre sud, în Balcani. Sovieticii aveau şansa reală de a cuceri capitala Reich-ului înainte ca Wehrmacht-ul să-şi poată organiza apărarea şi înainte ca puterile vestice să ajungă la Berlin. Dacă se întorceau spre sud, probabil că puteau să invadeze trei sau patru ţări într-o succesiune rapidă, nepermiţând astfel accesul Vestului în zonă şi asigurând controlul sovietic asupra a jumătate din Europa. În cele mai bune condiţii, ei puteau să găsească resursele pentru a urmări ambele variante. În prima săptămână a lunii august, oricum, Moscova n-ar fi putut avea informaţii sigure despre drumurile blocate din Varşovia şi nici despre situaţia exactă a lui Rokossovski. Astfel că nu era deloc lipsit de înţelepciune să se stopeze înaintarea până când se clarificau toate aspectele problemei”, concluzionează istoricul Norman Davies (Ibidem, p. 323).

[24] În ciuda situaţiei extrem de grele de la mijlocul toameni anului 1941, Stalin nu a renunţat la ambiţioasele sale obiective de politică externă. Viitorul rezident al NKVD la Washington, Vasili Zarubin, alias Zubilin, a fost chemat de către Stalin pe 12 octombrie 1941, înainte de plecarea în SUA, pentru a i se cere să pună la punct un sistem eficient nu numai pentru monitorizarea evenimentelor, ci şi pentru a fi în stare să le influenţeze prin intermediul prietenilor URSS. Unul dintre cei mai importanți agenți de influenţă ai Uniunii Sovietice pe continentul american, prin poziţia oficială ocupată, a fost Harry Hopkins, consilierul personal al preşedintelui Roosevelt. El a fost exploatat „în orb”, cum este denumită una dintre tehnicile de spionaj, de către şeful „ilegalilor” sovietici din SUA, Isak Abdulovici Ahmerov, care a speculat admiraţia extraordinară şi încrederea lui Hopkins în Stalin. Lui Harry Hopkins i se pot adăuga o serie de nume devenite celebre în galeria spionajului sovietic şi a luptătorilor antifascişti: Hede Massing, Josephine Herbst, Noel Field, Alger Hiss, Whittaker Chambers, Dorothy Parker, Donald Ogden Stewart, Ella Winter, Sinclair Lewis şi mulţi alţii. Principala lor misiune a reprezentat-o trădarea şi subminarea politicii externe a Administraţiei Roosevelt, deturnarea opiniei publice de la crimele stalinismului, al unor importante fonduri în valută americană către operaţiunile ultrasecrete ale „apparat”-ului de spionaj sovietic, precum şi faptul cel mai grav şi cu consecinţe extrem de dure, al distrugerii oricărei forme de opoziţie antifascistă, pentru a se pune bazele puterii staliniste post-naziste în Europa. Alger Hiss lucra pentru Departamentul Patru (Informaţii Militare, mai târziu redenumit GRU) din NKVD, sub numele de cod ALES, iar din 1936 făcea parte din Departamentul de Stat. Pe listele de plată ale Departamentului Patru se mai aflau Julian Wadleigh (Departamentul de Stat), Harry Dexter White (Departamentul Trezoreriei) şi George Silverman, un statistician guvernamental. În martie 1945, după o întâlnire între Alger Hiss şi Isak Ahmerov, Centrul de la Moscova a fost informat că „ALES (Hiss) şi întregul său grup au fost distinşi cu decoraţii sovietice”, iar ALES povestea că „tovarăşul Vîşinski”, la cererea militarilor (NEIGHBOURS – GRU), i-a „transmis recunoştinţa acestora”. Dintre cei care au lucrat pentru NKVD pot fi amintiţi: Laurence Duggan (agentul „19”, mai târziu FRANK) din Departamentul de Stat; Martha Dodd Stern (LIZA), fiica fostului ambasador al SUA în Germania, William E. Dodd, şi soţia milionarului Alfred Kaufman Stern (de asemenea agent sovietic); fratele Marthei, William E. Dodd Jr. (PRESIDENT); Boris Morros (FROST), producător la Hollywood; Mary Wolf Price (KID şi, mai apoi, DIR), un comunist nedeclarat care a fost secretarul publicistului Walter Lippmann; Henry Buchman (HOSIAN), proprietarul unui salon de modă feminină în Baltimore; Michael Straigt (NOMAD şi NIGEL) din Departamentul de Stat; Harry Dexter White (KASSIR, mai târziu JURIST) din Departamentul Justiţiei; Duncan Chaplin Lee (KOCH), asistentul personal al directorului OSS, generalul Donovan; Cedric Belfrage (CHARLIE), membru al British Security Coordination (BSC) din New York, birou de legătură între OSS şi Intelligence Service în timpul războiului. Numărul rolelor de microfilm transmise, către Centrul din Moscova, de către rezidenţa ilegală a NKGB din SUA, condusă de Ahmerov, a crescut de la 59 în 1942 la 211 în 1943, de la 600 în 1944 la 1.896 în 1945.

[25] Peter Antill, Al Doilea Război Mondial. Berlin – 1945, Editura Litera, București, 2015, p. 50.

[26] Norman Davies, op. cit., p. 210.

[27] În perioada 1940-1941 cercetările fizicienilor şi chimiştilor germani, reuniţi în ceea ce autorităţile denumeau „Uranverein” („Clubul Uraniului”), s-au concentrat pe două direcţii: obţinerea energiei nucleare prin intermediul unui reactor şi separarea izotopilor U-235. Cercetările se efectuau de către două grupuri de cercetători, respectiv cei de la Institutul „Kaiser Wilhelm”, adunaţi în jurul lui Heisenberg, Weizsacker şi Karl Wirtz, în cartierul berlinez Dahlem, şi cei de la laboratorul de cercetări al Armatei, de la Gottow, sub conducerea lui Kurt Diebner. Acest „Club al uraniului” era, în opinia istoricului Thomas Powers, „o simplă listă de adrese ale unor oameni de ştiinţă, care se concurau între ei şi care nu aveau în comun decât speranţa că vor supravieţui războiului” (Apud Thomas Powers, Războiul lui Heisenberg. Istoria secretă a bombei atomice germane, Editura RAO, Bucureşti, 1995, p. 125), şi mai puţin o organizaţie coerentă, cu un conducător unic, care să semnifice existenţa unui program german de construire a bombei atomice. Rezultatele experienţelor făcute pe parcursul verii anului 1941 l-au obligat pe Werner Heisenberg să admită că se putea realiza un reactor şi, implicit, o bombă atomică. În curând, informaţia că în reactoare putea fi obţinută materia primă pentru bombe a început să se răspândească rapid. Totul se realizase cu o echipă de numai câţiva oameni şi un buget de 60.000 de mărci (aproximativ 15.000 de dolari la vremea aceea ). „Din septembrie 1941 – îi mărturisea Werner Heisenberg istoricului britanic David Irving – am văzut deschizându-se în faţa noastră calea către bomba atomică” (Ibidem, p. 164). Pe măsură ce „Proiectul Manhattan” avea să prindă viaţă în Statele Unite, aviaţia aliată va bombarda sistematic orice localitate suspectată că adăposteşte laboratoare de cercetare nucleară germană, iar serviciile secrete aliate îşi vor intensifica eforturile de culegere de informaţii despre Heisenberg şi oamenii lui. Va fi o cursă contra cronometru, până pe 16 decembrie 1944, implicând chiar tentative de asasinare a lui Heisenberg, în condiţiile în care acesta decisese să nu construiască bomba atomică germană. În istoria spionajului privind programul bombei atomice germane există o multitudine de „indiscreţii” ale savanţilor atomişti germani ceea ce-l va determina pe Albert Speer să afirme că „înşişi fizicienii nu au dorit să se implice prea mult în programul atomic” (Ibidem, p. 809). Întâlnirea atomiştilor germani, de la Harnack Haus, din 4 iunie 1942, cu ministrul Albert Speer avea să se dovedească decisivă pentru viitorul proiectului atomic german. „Le-am spus că, în principiu, da, putem face bombe atomice – mărturisea Heisenberg după război – şi putem produce un astfel de explozibil, dar întreg procesul necesită cheltuieli enorme şi pot trece ani de zile până la încheierea lui” (Ibidem, p. 206). Referindu-se la acest episod, Albert Speer considera că suma cerută de Heisenberg era ridicolă pentru continuarea cercetărilor, respectiv câteva milioane de mărci, ceea ce l-a făcut să creadă că lucrările se află într-un stadiu absolut incipient, şi fizicienii înşişi nu voiau să se investească prea mult în acest program. De ce Heisenberg s-a dus să-l viziteze pe Niels Bohr? De ce Heisenberg a susţinut în faţa lui Albert Speer că bomba este un obiectiv dificil de atins? De ce a susţinut că bombele necesită două tone de U-235? Acest comportament al savantului rămâne învăluit într-o mare enigmă. Era părerea unui om avizat sau a subliniat dificultăţile în speranţa îndrumării proiectului spre un unghi mort? În condiţiile în care, după opinia istoricului Thomas Powers, sfatul lui Heisenberg a jucat un rol determinant în stingerea interesului oficialităţilor germane pentru bomba atomică, întrebarea despre intenţia sa este crucială. Când serviciile secrete aliate au capturat, la 16 decembrie 1944, la Strasbourg, în cadrul Misiunii ALSOS, o serie de documente ale programului atomic german, s-a aflat că nu exista nicio urmă de proiect de construire a unei bombe atomice, ci doar un program de cercetare, de o anvergură destul de redusă, iar tentativa de a crea o reacţie în lanţ care să se susţină singură dăduse greş de şase-şapte ori. Samuel Goudsmit, conducătorul ştiinţific al Misiunii ALSOS, a fost de părere că germanii se amestecaseră într-o problemă care îi depăşea, astfel încât nu le rămânea decât să inventeze nişte presupuse scrupule morale. „Războiul lui Heisenberg”, născut dintr-o opţiune morală, îi va pune în dificultate pe savanţii atomişti aliaţi – mulţi dintre ei erau evrei fugiţi din Germania şi care suferiseră pierderi grele în Holocaust – care vor trebui, după război, să justifice construirea bombei pentru președintele F. D. Roosevelt.

[28] Comunitatea ştiinţifică internaţională a devenit extrem de îngrijorată în urma publicării, pe 5 mai 1940, de către William Laurence, reporter la „New York Times”, a unui articol („Imensă sursă de putere descoperită de ştiinţă în energia atomică”) despre efortul german pentru construirea unei bombe atomice. Informaţiile proveneau de la Peter Debye, laureat al Premiului Nobel pentru chimie în 1936. Articolul lui W. Laurence a ajuns, în mod surprinzător, la Moscova, prin intermediul lui Georgi Vernadski, profesor de istorie la Universitatea Yale şi fratele mineralogului Vladimir Vernadski. „Mulţumesc pentru tăieturile din «New York Times» despre uraniu – scria Vladimir Vernadski, pe 5 iulie 1940, fratelui său – , pe care mi le-ai trimis de la Washington. Au fost primele ştiri despre această descoperire pe care le-am primit eu şi Moscova în general. Lucrurile s-au mişcat repede. Pe 25 iunie, s-a format o «troikă» la Academie, sub conducerea mea (Fersman şi Hlopin), cu dreptul de a coopta şi pe alţii” (Apud David Holloway, Stalin şi bomba atomică, Editura Maşina de scris&Institutul European, Iaşi, 1998, p. 59). Pe 30 iunie 1940, a fost creată Comisia pentru Problemele Uraniului pendinte de Prezidiul Academiei de Ştiinţe a URSS. Comisia trebuia să determine: a) ce cercetări ar trebui să se facă pentru a dezvolta metodele de separare a izotopilor de uraniu; b) să iniţieze cercetări în privinţa controlului fisiunii nucleare; c) să coordoneze şi să conducă cercetările Academiei în acest domeniu. Uniunea Sovietică intra, astfel, în „cursa atomică”. Programul atomic sovietic va purta denumirea de Operațiunea „Borodino”.

[29] Dwight D. Eisenhower, Cruciadă în Europa, Editura Politică, Bucureşti, 1975, 592 p.

[30] Ibidem, p. 509.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem, p. 510.

[33] Ibidem.

[34] Ibidem.

[35] În cazul în care forțele militare SS fidele lui Ernst Kaltenbrunner, șeful RSHA, reușeau să anihileze pe fanaticii din SS și NSDAP-ul, printr-o lovitură de stat, în conformitate cu înțelegerile aflate în curs de realizare cu Aliații Occidentali, Divizia 101 aeropurtată trebuia să fie parașutată pe Aerodromul Tempelhof, iar Divizia 82 aeropurtată urma să aterizeze la Gatow, în timp ce britanicii din Divizia 6 aeropurtată la Oranienburg.

[36] Antony Beevor, Berlin. Căderea – 1945, Editura RAO, București, 2005, p. 277.

[37] Divizia 84 infanterie americană ocupase Hanovra și chestionat, de către generalul Dwight D. Eisenhower, privind viitoarea destinație, pe 8 aprilie 1945, generalul-maior Alexander Bolling va declara: „Domnule general, intenționăm să mergem tot înainte. Avem drum liber spre Berlin și nimic nu ne mai poate opri” (Ibidem, p. 278). Răspunsul lui Eisenhower („Ține-o tot așa! Îți urez tot norocul din lume și nu lăsa pe nimeni să te oprească!” ) a fost considerat ca fiind o confirmare clară a faptului că următoarea țintă era Berlinul.

[38] Ibidem, p. 222.

[39] Ibidem, p. 283.

[40] Ibidem, p. 284.

[41] Ibidem, p. 285.

[42] Ibidem.

[43] Ibidem.

[44] Ibidem, p. 286.

[45] Ibidem.

[46] Ibidem, p. 287.

[47] Ibidem, p. 288.

[48] V. I. Ciuikov, Sfârșitul Reichului hitlerist, Editura Politică, București, 1976, p. 202 – 203.