Opoziția față de regimul Ceaușescu la începutul Anului 1989*

Ofițerii STASI care monitorizau permanent evoluțiile politico-economice și sociale din România socialistă raportau, pe 15 decembrie 1983, că manifestările și declarațiile lui Nicolae Ceaușescu, „care nu au fost convenite cu Comitetul Politic Executiv, sunt din ce în ce mai frecvent întâmpinate de o parte dintre muncitori și intelectuali cu neînțelegere și dezacord/obiecții”[1] și, totodată, faptul că „de la începutul anilor 80 au apărut manifestări care denotă o deteriorare a relațiilor de încredere dintre conducerea de partid și de stat și populație”[2]. Pe măsură ce parametrii economici se aflau simțitor sub indicatorii de plan și se efectua o reducere severă a importurilor esențiale pentru sectorul materii prime și sectorul energie, ofițerii STASI semnalau faptul că „eforturile de fundamentare teoretică a cursului actual al conducerii României (Plenul Ideologic și Conferințele Naționale ale PCR din 1982), esențial influențate de tov. Ceaușescu, precum și transpunerea lor în practică, au drept rezultat o amploare crescândă a cultului personalității lui Ceaușescu și a soției lui Elena”[3].

 „Scrisoarea celor șase”, marea provocare

Conducerea politică a RDG era informată de către analiștii STASI, pe 15 noiembrie 1984, în preajma desfășurării lucrărilor celui de-al XIII-lea Congres al PCR (19-23 noiembrie 1984), că „poziția lui Nicolae Ceaușescu și a soției sale Elena în con­du­cerea României este necontestată”[4], menționând faptul că „nu există niciun fel de forțe la nivel mediu și înalt care să se exprime critic și în mod deschis la adresa liniei politice fundamentale a lui Ceaușescu, precum și la adresa cultului perso­na­lității lui și a familiei sale”[5]. Ofițerii STASI observaseră, totodată, că „influența Comi­tetului Politic Executiv al PCR s-a micșorat și ea simțitor”[6] în condițiile în care Nicolae și Elena Ceaușescu concentraseră în mâinile lor puterea în partid și în stat. Spionajul est-german realiza o radiografie excelentă a situației de criză din cadrul PCR menționând că „există o instabilitate crescândă în rândurile organelor de conducere de rang inferior și nesiguranță în rândurile cadrelor”[7].

Într-o astfel de situație, marcată de degradarea raporturilor din interiorul PCR și dintre acesta și poporul român, „Scrisoarea celor șase” și Silviu Brucan au fost provocările cele mai mari cu care Nicolae Ceaușescu și regimul său politic s-au confruntat în interiorul PCR la începutul Anului 1989. Nu minimalizez gestul lui Constantin Pârvulescu de la Congresul al XII-lea al PCR (23 noiembrie 1979), însă „Scrisoarea celor șase” (11 martie 1989) a generat o emoție aparte în întreaga societate românească, în activul de partid și de stat. Silviu Brucan intrase într-o atitudine de ostilitate absolută față de regimul Ceaușescu, după 15 noiembrie 1987, însă sub presiunea oficialităților americane restricțiile de domiciliu, poștale și telefonice asupra acestuia au fost ridicate în februarie 1988. În aprilie 1988, conform propriilor mărturisiri, Silviu Brucan a discutat cu Gheorghe Apostol, în Parcul Herăstrău, despre ceea ce avea să devină „Scrisoarea celor șase”[8]. Corneliu Mănescu va declara că iniți­a­ti­va unei acțiuni de opoziție deschisă îi aparținuse lui Gheorghe Apostol care discutase, deja, cu Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu și Constantin Pârvulescu în clipa în care l-a contactat pe el.

La sfârșitul lunii octombrie 1988, Gheorghe Apostol îl va contacta pe Mircea Răceanu la sediul MAE pentru a-i cere să-i comunice lui Grigore Răceanu că-l așteaptă în Parcul Herăstrău, în fiecare marți și joi între orele zece și douăsprezece, pentru niște discuții. În volumul său de amintiri (Infern ’89. Povestea unui condamnat la moarte), Mircea Răceanu subliniază faptul că tatăl său adoptiv, Grigore Răceanu, a fost implicat încă de la început în pregătirea „Scrisorii celor șase” și nu după 31 ianuarie 1989, așa cum a încercat Silviu Brucan să acrediteze ideea, după 22 decembrie 1989, având în vedere faptul că Nicolae Ceaușescu nu l-a primit în audiență pe tatăl diplomatului arestat. „Până la urmă, declarațiile lui Silviu Brucan au fost dezavuate în mod public, în perioada ianuarie-aprilie 1990, în presă și la televiziune de către Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Constantin Pârvulescu și Grigore Răceanu; toți au recunoscut fără echivoc că inițiativa a aparținut lui Gheorghe Apostol”[9], consemnează Mircea Răceanu.

În paralel cu aceste discuții dintre vechii activiști de partid, Silviu Brucan a acordat interviuri săptămânalului The Economist (pe 12 februarie 1988) și agenției Associated Press (pe 23 martie 1988) și a publicat un articol în ziarul The Independent (19 mai 1988). Pe 31 mai 1988, DSS-ul raporta că șeful delegației Marii Britanii la lucrările CSCE de la Viena a solicitat unui membru al delegației române să intervină pe lângă autoritățile de la București pentru ca Silviu Brucan să poată călători liber în Occident. Demersul diplomatului britanic era urmarea unor dispoziții exprese primite de la Londra. În contextul unui puternic sprijin mediatic și diplomatic de factură occidentală, Silviu Bru­can a primit pașaportul, pe 17 iunie 1988, și viza de ieșire din țară pentru următoarele șase luni. Conducerea DSS i-a propus lui Nicolae Ceaușescu două variante de acțiune în „Cazul Silviu Brucan”: 1) excluderea lui Brucan din PCR după întoarcerea în țară, din Occi­dent, în cazul unor noi declarații ostile conducerii de partid și de stat a României socialiste și 2) excluderea din PCR înainte de acordarea vizei și a unui simplu pașaport turistic. Pe 22 iunie 1988, Silviu Brucan a părăsit România cu destinația Statele Unite în timp ce șeful UM 0625 (Direcția a III-a Contraspionaj), generalul-maior Aurelian Mortoiu, transmitea șefului UM 0195 (Contrainformații externe) și UM 0225 (unitatea pentru emigrație din CIE/UM 0544) ordinul șefului DSS de a se continua, prin „posibilități specifice”, obținerea unor „aspecte de interes operativ” în legătură cu acest opozant al regimului Ceaușescu. În confesiunile făcute după 1990, Alexandru Bârlădeanu va mărturisi: „Am hotărât cu Apostol – era în vara lui 1988 – să nu dăm încă drumul la scrisoare, pentru că aveam prea puține semnături…Riscam să compromitem acți­unea, iar până la Congresul din 1989 mai era un an. Eu i-am comunicat lui Brucan, prin soția lui – tocmai se pregăteau să plece în străinătate, să nu întreprindă încă nimic. Fără să ne spună, Brucan s-a dus la Ambasada americană, a povestit de scrisoare și, în acest fel, ne-a trădat pe toți. Întrucât Securitatea avea o «cârtiță» tocmai acolo unde a dat el informările despre pregătirile noastre, Securitatea nu știa când se va da drumul scrisorii. Și atunci, oamenii DSS s-au pregătit să-i anihileze efectul anticipat”[10].

Silviu Brucan, un adversar extrem de incomod

În volumul său de memorii (Generația irosită. Memorii[11]), Silviu Brucan a lăsat să se înțeleagă că diplomații occidentali Michael Parmly și Thomas Simmons, precum și Mircea Răceanu, ar fi avut cunoștință în acel moment despre intenția de a difuza o scrisoare de protest în Occident (SUA), însă „pentru a avea eficacitate politică, trebuia să devină publică în timp ce mă aflam acasă, la București”[12]. După o vară și un început de toamnă petrecut în Statele Unite, Silviu Brucan va vizita, la începutul lui noiembrie 1988, trei universități din Marea Britanie (Oxford, Londra și Sussex), precum și Academia Militară Regală de la Sandhurst, și se va întâlni cu Martin Nicholson, consilier al prim-ministrului însărcinat cu probleme privind Europa de Est, și cu ministrul de stat William Wallegrave din cadrul Foreign Office. Pe 2 noiembrie 1988 va participa la Institutul Wilton Park din Londra la un simpozion internațional (cu tema Reformele din URSS și tendințele proceselor de democratizare din Europa de Est), iar pe 10 noiembrie la Centrul Cultural Marea Britanie – Europa de Est la o dezbatere pe tema Dilema statului socialist, reforme sau moarte. Va acorda o serie de interviuri pentru The Independent, Radio Vocea Americii, BBC, Radio Europa Liberă, difuzate pe 28 noiembrie 1988, și a anunțat că va pleca la Moscova, începând cu 14 noiembrie 1988, ca invitat al Academiei de Științe a URSS. În timpul vizitei de la Londra s-a întâlnit cu istoricul Dennis Deletant[13], lector de limba română și istoria României la Universitatea din Londra, colaborator al BBC, precum și cu Christian Mititelu, șeful redacției române de la BBC.

Silviu Brucan va efectua o vizită la Institutul de Economie a Sistemului Mondial Socialist al Academiei de Științe a URSS și se va întreține cu R. N. Evstigneev, șeful Sectorului pentru probleme de con­ducere a economiei naționale din Institut, cu N. N. Saveliov, adjunct al șefului Sectorului pentru relații științifice, precum și cu Igor E. Guriev, director-adjunct care se ocupă cu probleme sociale. Într-o notă-informativă a UM 0195 (Contrainformații ex­terne), din 3 decembrie 1988, înaintată UM 0625 (Direcția a III-a Contraspionaj) se men­țio­nau următoarele: „Silviu Brucan a participat, de asemenea, la o întâlnire cu Guriev și încă 10 persoane. Întâlnirea a durat cca 2 ore, timp în care Silviu Brucan ar fi «prezentat o lecție urmată de discuții». Interlocutorii sovietici[14] s-au es­chi­vat să dea detalii în legătură cu conținutul convorbirilor”[15]. Buletinul Radio nr. 693 al CIE înaintat conducerii DSS în cursul zilei de 29 noiembrie 1988 menționa faptul că Eduard Speen, corespondentul la Viena al ziarului The Independent, a publicat, în cursul zilei de luni, 28 noiembrie 1988, un interviu cu profesorul Silviu Brucan după întoarcerea acestuia de la Moscova. „Silviu Brucan a fost oaspetele Academiei de Științe de la Moscova. El a mărturisit că, spre surprinderea lui, i s-a cerut să vorbească despre «Pluralismul socialist». Și, tot spre surprinderea lui, vorbitorii au fost de acord când a criticat decizia lui Mihail S. Gorbaciov de a prelua președinția URSS, «o acțiune retrogradă de tipul marxismului românesc» − cum a definit-o Silviu Brucan. Deși, în opinia sa, Mihail S. Gorbaciov nu deține un puternic fundament teoretic, el are marele merit de a analiza realitatea socială și de a trage concluzii pragmatice”[16]. Liderii de partid și de stat ai României socialiste urmau a fi informați de către conducerea DSS-ului de faptul că Silviu Brucan afirmase într-un interviu acordat lui Jolyon Naegele, corespondentul Radio Vocea Americii la Viena, printre altele, că „inte­grarea economică europeană în anul 1992 va crea pentru forțele dogmatice din Europa răsăriteană probleme mult mai dificile decât cele prezentate de reformele preconizate de conducătorul sovietic Mihail S. Gorbaciov”[17].

Rămâne sub semnul întrebării dacă Silviu Brucan s-a întâlnit cu Mihail S. Gorbaciov sau a mistificat[18], din dorința de a fi mai important pentru posteritate sau de a-și legi­tima acțiunea și atitudinea din decembrie 1989. În volumul Generația irosită. Me­morii[19], Silviu Brucan a declarat, precum și graficianului Eugen Mihăescu[20], că a avut o discuție cu secretarul general al PCUS, care a dorit ca întâlnirea să rămână secretă. Mihail S. Gorbaciov a fost de acord cu o răsturnare a lui Nicolae Ceaușescu de la putere, însă PCR trebuia să rămână în picioare[21]. Într-un interviu acordat postului B1TV, pe 14 aprilie 2010, Mihail S. Gorbaciov a negat categoric faptul că l-a întâlnit pe Silviu Brucan la Moscova, în noiem­brie 1988. O astfel de întâlnire este pusă sub semnul întrebării și de către politologul rus Valeri L. Musatov, iar Vadim A. Medvedev, secretar al CC al PCUS și șef al Comisiei Ideo­logice a CC al PCUS, confirmă faptul că liderul de la Kremlin era informat despre sta­rea de spirit din România socialistă. Totodată, ambasadorul URSS la București informase despre faptul că generalul-colonel (r) Nicolae Militaru transmitea anumite semnale privind existența unei mișcări împotriva lui Nicoale Ceaușescu și care solicita sprijinul politico-diplomatic și militar al Uniunii Sovietice. „Aceste informații erau raportate de mine lui Gorbaciov. Hotărârea era să nu le dăm curs”[22], va mărturisi Vadim A. Medvedev. Chestionat asupra relației dintre Silviu Brucan și Kremlin[23], în noiembrie 1988, politologul Michael Shafir a declarat: „Eram la curent cu deplasările lui Brucan la Washington, Londra și Moscova. Colegul meu, Vladimir Socor îl întâlnise pe Brucan (pe care îl cunoștea din copilărie) la Viena, la întoarcerea acestuia în România. Și eu l-am întâlnit ulterior pe Brucan. Îmi amintesc că Brucan ne-a spus, mai târziu, lui Socor și mie, că o întâlnire cu Gorbaciov la Moscova îi fusese refuzată și că îl întâlnise pe Iakovlev (Aleksandr N., consilier apropiat al lui Gorbaciov, considerat ca fiind inspiratorul politicilor de reformă în URSS – n. n.). Mai târziu, Brucan și-a modificat povestea, dar înclin să cred că prima versiune este cea bună. El nu a schimbat niciodată fondul povestirii (dar a modificat data) în privința promisiunilor făcute de Moscova: ei doreau «succesul», dar spuseseră foarte clar: nu vor interveni!”[24].

Silviu Brucan va reveni în România pe 29 noiembrie 1988, prin punctul de frontieră de la Curtici, de unde a fost preluat în mod „discret” de către doi ofițeri de securitate care i-au devenit colegi de compartiment CFR până la București. În contextul în care docu­mentele Securității din volumul dedicat „Cazului Silviu Brucan” relevă faptul că acesta a informat mass-media internațională despre vizita pe care urma să o efectueze la Moscova, se nasc câteva întrebări referitoare la cele afirmate de către publicistul Alex Mihai Stoenescu privind preluarea lui Silviu Brucan, în mod discret, din Viena, de către o echipă de agenți din Divizia T a KGB[25]. Este o confuzie a autorului, a surselor DSS sau una dintre multele alte legende care vin de pe „frontul din umbră” românesc pentru a alimenta mitul unui profesionalism desăvârșit? În condițiile unui binecunoscut profesionalism al KGB, rămâne sub semnul întrebării motivul pentru care pe pașaportul lui Silviu Brucan nu figurează viza de intrare și ieșire din URSS? Lucrul acesta îi va fi reproșat în mod oficial, în cursul zilei de 4 ianuarie 1989, ambasadorului URSS la București, E. M. Tiajelnikov, de către Constantin Oancea[26], adjunct al ministrului Afacerilor Externe al României socialiste. „Ca prieteni ne între­băm, pe drept cuvânt, care au fost rațiunile care au determinat partea sovietică să acorde acestei persoane un astfel de tratament preferențial. Dacă sunt asemenea rațiuni, partea română roagă să i se comunice, pentru a le cunoaște”[27], îi va comunica Constantin Oancea ambasadorului sovietic la București.

DSS-ul va monitoriza extrem de strict accesul la locuința lui Silviu Brucan, precum și contactele sale cu cetățenii români[28] și diplomații occidentali[29], și, totodată, pregătirile pentru redactarea a ceea ce avea să devină „Scrisoarea celor șase”. Pe 25 decembrie 1988, între orele 09.50 și 10.45, Silviu Brucan se va reîntâlni cu Gheorghe Apostol la domiciliul acestuia pentru a discuta și a pune la punct modul în care vor redacta viitoarea „scrisoare” din 11 martie 1989. Cei doi se vor reîntâlni pe 12, 19 și 26 februarie 1989, în Parcul Herăstrău, și vor discuta despre modalitățile în care ar trebui făcut gestul de frondă față de regimul Ceaușescu. În ancheta DSS-ului, Silviu Brucan va recunoaște faptul că oficialii ambasadei americane la București erau la curent cu ceea ce se pregătea și chiar manifestau interes pentru persoana lui Ion Gheorghe Maurer, dorind să știe dacă acesta participă sau nu la această formulă de frondă față de Ceaușescu. Liderii DSS-ului erau informați, la mijlocul lui februarie 1989, că se intensificaseră contactele dintre Silviu Brucan și diplomații occidentali aflați la post în București. Alexan­dru Bârlădeanu va declara, în anii ’90, că se luase în calcul atragerea și altor personalități ale vieții publice și de partid la această „Scrisoare” de protest. „Apostol, prin alte per­soane, a propus altora mai importanți decât Brucan să semneze, dar au refuzat…Unii pentru cât sunt prea bătrâni. Alții, că sunt prea sever urmăriți. Nu vreau să mă extind asupra acestei probleme, nu vreau nici să dau numele celor care ne-au refuzat”[30], va mărturisi Alexandru Bârlădeanu. Fostul înalt demnitar comunist făcea referire la Ion Iliescu despre care va afirma că a fost invitat să semneze „Scrisoarea celor șase”. Informația o deținea de la Gheorghe Apostol, însă fără să aibă garanția că este corectă. Gheorghe Apostol[31] a declarat că Ion Iliescu a fost căutat pentru a semna „Scrisoarea”, însă a refuzat pe motiv că este urmărit.

Ion Iliescu și blocarea scrisorii sale

Referindu-se la acest episod, Virgil Măgureanu a declarat în dialogul cu publicistul Alex Mihai Stoenescu despre o întâlnire cu Ion Iliescu, după lansarea în eter a „Scrisorii celor șase”, în care s-a discutat despre posibilitatea redactării unui text menit a deveni o altă formă de frondă față de regimul Ceaușescu. Textul redactat de către Ion Iliescu a ajuns la politologul Ovidiu Trăsnea, prin intermediul lui Virgil Măgureanu, iar acesta nu a fost prea mulțumit de text. „Trăsnea atunci, după ce a citit, a zis: «Nu sunt mulțumit de text» și atunci s-a hotărât să scrie el unul. «Lasă că-l fac eu». Scenariul era așa: eu îl fac, tu îl bați la mașină și eu (Trăsnea – n. n.) îl dau atașatului cultural de la ambasada americană, pe care îl cunoștea personal. Acesta a fost circuitul real. (…) Așa a fost povestea cu acel text, care nici nu s-a difuzat, nici nu a trecut granița, cum se zice”[32], declară Virgil Măgureanu în dialogul din 6 septembrie 2005[33] cu Alex Mihai Stoenescu. Textul redactat inițial de către Ion Iliescu nu a ajuns niciodată la Radio Europa Liberă. Politologul Vladimir Tismăneanu l-a întrebat pe Ion Iliescu despre acest moment al „Scrisorii celor șase”, precum și despre presupusul său refuz de-a o semna, și a consemnat pe blogul său: „În discuțiile pe care le-am purtat cu Ion Iliescu în vara lui 2003 a apărut în chip recurent tema Scrisorii celor Șase. L-am întrebat dacă a fost la curent cu acel text și, dacă da, de ce nu l-a semnat. În ceea ce mă privește, iată ce spuneam: «Eu (VT) aș fi semnat Scrisoarea celor Șase din «n» motive. Principala mea obiecție la Scrisoarea celor Șase – nu vă spun că trebuia să o aveți și dvs. – se referea la următorul paragraf, citez din memorie: «Securitatea pe care noi am creat-o pentru apărarea cuceririlor revoluționare ale poporului a devenit un instrument al dictaturii, al familiei Ceaușescu». Obiecția mea este că nu cred că Securitatea a fost creată pentru apărarea cuceririlor revoluționare, cred că a fost o instituție teroristă de la bun început, ilegală și acționând ilegal». La care Ion Iliescu mi-a replicat: «Servicii speciale există în toate țările. Orice stat civilizat are și așa ceva». (…) Cât privește Scrisoarea celor Șase, l-am întrebat pe președintele din epocă al României dacă Al. Bârlădeanu sau altcineva a încercat să îl atașeze grupului lor. Răspunsul lui Ion Iliescu: «Nu m-au contactat. Era la mijloc și regimul de cvasi-totală izolare și foarte controlat. Nu știu, nu îmi dau seama care a fost motivația lor. Ei erau oameni de o anumită vârstă; eu eram «puștan» față de ei; au vrut, probabil, să dea această tentă, această notă: șase veterani de partid care se adresează țării. Dar, din păcate, niciunul dintre ei nu mai avea legături directe, concrete, cu oamenii din partid sau cu alte structuri»”[34].

Referindu-se la acest moment extrem de delicat din primăvara anului 1989, fostul președinte Ion Iliescu va declara într-un interviu acordat publicației on-line Art&Culture, pe 4 noiembrie 2013, următoarele: „După acțiunea de protest a muncitorilor brașo­veni, din noiembrie 1987, atmosfera în țară s-a degradat și mai mult, iar starea de nemulțumire a populației se apropia de punctul de explozie. Scrisoarea celor șase a avut un ecou evident, deși i se adresa lui Ceaușescu în termeni nu tocmai severi, cu oarecare condescendență, chiar. Am simțit nevoia unui text mai radical, mai aproape de starea de spirit a oamenilor, care nu mai suportau modul în care era condusă țara și care nu mai suportau greutățile vieții de zi cu zi. Pentru trans­mi­terea textului meu spre Europa Liberă am apelat la Virgil Măgureanu, pe atunci cadru didactic la «Ștefan Gheorghiu», care mi-a vorbit despre posibilitatea realizării acestui lucru prin intermediul profesorului Ovidiu Trăsnea. El descrie în cartea sa de dialoguri cu A. M. Stoenescu acest episod, explicând de ce textul nu a mai ajuns la destinație. Nu comentez explicațiile sale. Însă eu nu-i înmânasem textul meu pentru a-l supune avizării profesorului Trăsnea, ci doar pentru a-l trans­mite în afară. Dacă ar fi dorit, profesorul nu avea decât să-și asume con­ceperea oricărui alt text, care i se părea mai potrivit, nu în locul textului meu! (…) Se poate face și o distincție între tonul și poziția exprimate în scrisoarea celor șase și în textul redactat de mine, care era o veritabilă incitare la revoltă a populației. Și atunci, și acum, nu credeam și nu cred că revolta este neapărat cea mai bună cale de a te face auzit. Dar atunci era evident că doar revolta populației îi mai putea face pe cei de la conducerea României să asculte vocea poporului și a rațiunii”[35].

Virgil Măgureanu consideră că „Scrisoarea celor șase” era, în fapt, „adresată par­tidului și, într-un fel, românimii”[36], astfel încât „dacă ținem seama că acesta (PCR – n. n.) era, la modul clar, o organizație de masă, se adresa prin urmare părții celei mai integrate politic din România”[37]. Fostul director al SRI, politologul Virgil Măgureanu, consideră că, totuși, „Scrisoarea celor șase” reprezintă, din punct de vedere doctrinar și ideologic, „un document retrograd”[38]. În scrisoarea – manifest pregătită de către Ion Iliescu se făcea o critică a regimului Ceaușescu și se milita pentru o rezistență a întregului popor român, a membrilor PCR, față de clanul Ceaușescu și acoliții lor, o ridicare la acțiune. „(…) Tovarăși! Cetățeni! Regimul Ceaușescu se află într-o criză ireversibilă, fără ieșire. Zilele lui sunt numărate. Toți trebuie să-și facă socotelile – de partea cui se situează. Nu mai e de așteptat! Congresul al XIV-lea al partidului ar trebui să marcheze divorțul categoric al partidului de clanul Ceaușescu și de practicile sale. Numai astfel partidul va mai putea juca un rol activ în procesul de înnoire al țării. (…) La acțiune, stimați concetățeni, pentru a salva țara de paraziți și impostori, pentru a asigura reîntoarcerea ei în rândul țărilor europene civilizate, pentru a da socialismului din România trăsăturile sale firești, de orânduire populară, și regimului politic – un caracter cu adevărat democratic”[39], scria Ion Iliescu în martie 1989 în numele Comitetului de Inițiativă al Frontului Patriotic Socialist.

Într-un interviu acordat jurnalistului Vartan Arachelian, într-o emisiune de tele­viziune intitulată În fața dumneavoastră, jurnalistul Neculai Constantin Munteanu măr­tu­risea, cu referire la atitudinea lui Ion Iliescu față de realitățile sistemului socialist în raport cu alți lideri de partid și de stat, următoarele: ,,Dar, de exemplu, dacă discutam cu scriitori importanți din România sau cu artiști, așa cum s-a întâmplat în mod curent, toți se refereau la un faimos colocviu de poezie care a avut loc cred că în 1978 la Iași și de unde toți marii scriitori păstrau o amintire copleșitoare despre atitudinea acestui prim-secretar județean – o atitudine extrem de deschisă și extrem de umană față de oameni, care spusese lucruri foarte dure și care nu au apărut decât în Viața românească”[40]. Emil Hurezeanu va menționa, totodată, că la finalul întâlnirii, după discursul lui Ștefan Augustin Doinaș[41], Ion Iliescu, ,,la sfârșitul colocviului, ca prim-secretar de partid la Iași, l-a felicitat pe Ștefan Augustin Doinaș”[42] astfel încât se poate concluziona că ,,avea o atitudine complet diferită față de oficialii Bucureștiului”[43].

Represiunea

Într-o astfel de situație, „Scrisoarea celor șase” devenea unul dintre cele mai spectaculoase și provocatoare gesturi de sfidare a regimului Ceaușescu. O primă formă a „Scrisorii celor șase” a fost văzută de către Mircea Răceanu pe 30 ianuarie 1989, în casa tatălui său, împreună cu observațiile făcute de către Grigore Răceanu asupra textului. „În concepția autorilor acelui mesaj de protest, potrivit celor explicate de tata, toate acțiunile grupului nu vizau abandonarea sistemului comunist, ceea ce era ușor de înțeles având în vedere că aveam de-a face cu vechi cadre de partid atașați ideologiei comuniste, ci doar cu reformarea acestuia, concomitent cu înlăturarea de la putere a clanului ceaușist, în spiritul reformelor inițiate de Gorbaciov în URSS”[44], mărturisește Mircea Răceanu. În ancheta de la Securitate, fostul diplomat Mircea Răceanu nu a suflat un cuvânt despre pregătirile care se făceau pentru redactarea „Scrisorii celor șase”[45]. În contextul arestării lui Mircea Răceanu, Gheorghe Apostol s-a întâlnit cu Grigore Răceanu și au decis, de teama Securității, să distrugă toate materialele legate de „Scrisoarea celor șase”, urmând ca finalizarea și difuzarea ei să se facă în mai 1989. „Aflându-se sub presiunea evenimentelor, Gheorghe Apostol, după ce a strâns părerile celorlalți, le-a comunicat lui Silviu Brucan, care a dat forma finală a scrisorii și a acționat pentru difuzarea ei”[46], va mărturisi Grigore Răceanu. În ancheta Securității din 22 martie 1989, Silviu Brucan va recunoaște că textul final al „Scrisorii celor șase” a fost analizat și convenit cu Gheorghe Apostol[47], pe 26 februarie 1989, într-o întâlnire din Parcul Herăstrău, urmând ca el să se ocupe de finalizarea textului și difuzarea lui în străinătate[48] și la CC al PCR.

„Scrisoarea celor șase”[49] a fost difuzată în premieră de către către BBC World Service și, mai apoi, de către Radio Vocea Americii și Radio Europa Liberă în cursul zilei de 11 martie 1989. Pe 10 martie 1989, jurnalistul Misha Glenny de la BBC a sunat la Bu­cu­rești și a avut două convorbiri telefonice cu Silviu Brucan, prima la ora 20.47 și, mai apoi, la ora 20.52, întrerupte de către specialiștii DSS-ului. Silviu Brucan a confirmat faptul că el este unul dintre autorii „Scrisorii celor șase” și a solicitat ștergerea Norvegiei din textul inițial, deoarece diplomații acesteia reveniseră la posturile din București. „Pentru noi a fost un mic triumf. Ne-am bucurat că am fost primii care am difuzat-o. Scrisoarea a sosit printr-un curier, la poartă, după ora 4 pm. Am pregătit ime­diat un rezumat al ei. Rămânea problema confirmării autorilor și telefonul lui Misha Glenny a avut acest scop precis”[50], mărturisea Christian Mititelu, directorul Secției române a BBC.

Într-o declarație din 31 martie 1990, fostul șef al DSS-ului, generalul-colonel (r) Iulian Vlad, scrie că, deși existau informații certe privind pregătirea „Scrisorii celor șase” și transmiterea ei în străinătate, Securitatea nu a luat „nici o măsură care să împiedice acțiunea”[51]. În respectiva declarație, fostul șef al DSS-ului susține că a tergiversat „aplicarea ordinului de reținere (a celor șase vechi activiști de partid – n. n.), invocând mai multe motive mai ales legate de starea de sănătate a persoanelor respective, spunând că sufereau de afecțiuni care îi fac responsabili sau care pot avea urmări imprevizibile”[52]. Și, totuși, semnatarii „Scrisorii celor șase” vor fi trecuți printr-o anchetă extrem de dură a Securității a cărei miză era, dincolo de confirmarea datelor care atestau legături de natură informativă ale celor șase cu servicii de informații străine, determinarea semnatarilor „Scrisorii” de a se dezice de ea. Într-o conversație cu soția sa, din seara de 2 aprilie 1989, Silviu Brucan va mărturisi, cu referire la duritatea anchetei DSS-ului, că „este pe cale să înceapă să înțeleagă «de ce și cum unii oameni sfârșesc prin a renunța la toate»”[53]. Pe 11 martie 1989, Silviu Brucan a fost arestat de către ofi­țerii DSS-ului și dus la sediul Direcției a VI-a Cercetări Penale (UM 0638) din Calea Ra­hovei. „Erau atât de furioși, încât nici nu puteau vorbi limpede și strigau tot timpul «trădător», «agent american», «spion imperialist». «Un vierme ca tine merită să fie împușcat», a țipat unul dintre ei. O asemenea violență verbală m-a făcut să cred, o clipă, că mă vor ucide”[54], mărturisea Silviu Brucan după 22 decembrie 1989.

Înfricoșat, umilit, terorizat, hăituit și fără speranță pentru ziua de mâine, ca urmare a anchetei ofițerilor DSS, Silviu Brucan va deveni un dușman de moarte al conducerii DSS și al instituției în ansamblu. Din această perspectivă, putem înțelege faptul că, pe 31 decembrie 1989, Silviu Brucan va propune desființarea Securității ca instituție și arestarea, într-un mod umilitor, a șefilor DSS în a căror mână fusese câteva luni de zile. Pe 13 martie 1989, Nicolae Ceaușescu a convocat o ședință specială a CPEx al CC al PCR în care a fost prezentată situația lui Mircea Răceanu, care fusese arestat pentru activități de spionaj în favoarea SUA, și a făcut, totodată, referire la „câțiva vechi clienți”[55], la niște „derbedei politici, declasați și moral și politic, față de care partidul a luat o serie de măsuri”[56]. Membrii CPEx al CC al PCR au luat act de „trădarea” vechilor activiști de partid și au fost de acord cu cele exprimate de către secretarul general al PCR.

Silviu Brucan a fost anchetat între 11 martie și 7 mai 1989, suportând 51 de in­te­ro­gatorii ale ofițerilor Direcției a VI-a Cercetări Penale. „Când nu mai puteam, mă trânteam pe jos pe covor ca să adorm și atunci aduceau un pat de campanie și-mi acor­dau 2-3 ore de somn, după care o luau de la început. După trei zile au schim­bat macazul: mă aduceau acasă la 2-3 noaptea și veneau pe la 6 dimineața să mă ia cu Dacia. Duminica, e drept, mă lăsau până la 9-10 dimineața”[57], scria Silviu Brucan într-un articol din cotidianul Adevărul, din 25 iunie 1991, intitulat „Cine și de ce nu vrea «să-l supere pe generalul Vlad»”.

În condițiile în care Silviu Brucan era anchetat de către DSS, Corneliu Mănescu a fost chemat la CC al PCR unde va fi primit de Ion Radu și Nicolae Constantin, din partea Colegiului Central de Partid, care i-au cerut să-și retragă semnătura de pe „Scrisoarea celor șase”. Fostul ministru de externe va fi anchetat permanent de către ofițerii DSS-ului, până la 22 decembrie 1989, miza fiind dezicerea de ceilalți semnatari ai „Scrisorii celor șase” și, implicit, de document în sine. Gheorghe Apostol va fi chemat la Colegiului Central de Partid, în perioada martie-aprilie 1989, unde se va încerca convingerea lui pentru a se dezice de semnătura de pe „Scrisoarea celor șase”. În dialogul cu jurnalistul Ion Jianu, Gheorghe Apostol vă mărturisi: „Au încercat prin toate căile să mă determine să-mi exprim regretul pentru această acțiune. O calificau ca pe o acțiune trădătoare, ca un complot împotriva conducerii țării și a statului. Mi-am menținut poziția…Voiam să-i spun direct lui Ceaușescu…De fapt, pentru asta venisem în țară. Repet, puteam să rămân în Brazilia, ca ambasador, în continuare. Și aceste lucruri le explicam cu claritate celor de la Colegiul de Partid, asumându-mi toată răspunderea pentru acțiunea pe care am întreprins-o. (…) N-am semnat nimic, n-am dat niciun fel de declarație scrisă”[58]. Fostul înalt demnitar al PCR va fi exclus din PCR într-o ședință a Biroului de partid de la sectorul 1 București fiind acuzat de trădare a intereselor României socialiste, ale PCR etc. Excluderea a fost confirmată de către Comitetul de partid al Municipiului București unde s-a desfășurat aceeași regie. A urmat preluarea de către Securitate pentru anchetă care se va desfășura în perioada iulie-septembrie 1989. „O practică diabolică: te țineau în anchetă până la somnolență. Aveam impresia câteodată că urma să cad de pe scaun. (…) Le-am repetat întruna: «Eu, Gheorghe Apostol, român, mi-am făcut datoria de român, de patriot. Am organizat acest grup pentru a demasca politica și practicile lui Ceaușescu, care au dus țara într-o situație dezastruoasă». Cercetările s-au încheiat, urma să fiu dat în judecată. O judecată specială pentru trădare și condamnarea la moarte”[59], mărturisea Gheorghe Apostol cu referire la ancheta DSS-ului din vara-toamna anului 1989. Va rămâne în arest la domiciliu pe strada Barbu Ștefănescu Delavrancea până pe 22 decembrie 1989.

Pe măsură ce ancheta DSS-ului continua, având drept miză dezbinarea și asmuțirea unuia împotriva altuia a semnatarilor „Scrisorii celor șase”, folosindu-se de vechile lor animozități și resentimente, precum și de declarații scrise[60] sau înregistrate[61], Nicolae Ceaușescu a ordonat mutarea semnatarilor „Scrisorii” la periferia Bucureștiului „pe mo­tiv că nu pot locui în cartierul prezidențial sau în proximitatea lui”[62]. Constantin Pârvulescu fusese mutat, încă din 1979, într-un „bloc muncitoresc”, astfel încât Grigore Răceanu va fi mutat în comuna Cojocna (județul Cluj) unde avea o casă, iar Alexandru Bârlădeanu a fost mutat într-un apartament dintr-un „cartier popular”, unde va fi supra­vegheat continuu de echipele de filaj ale DSS-ului. Corneliu Mănescu a fost evacuat de către cadre ale UM 0620 (USLA) care au intrat cu forța în locuință și l-au luat pe sus pe fostul demnitar al statului român. Silviu Brucan va fi mutat în cartierul Dămăroaia pe strada Izbiceni. Oferta făcută de către Silviu Brucan autorităților de la București privind „promovarea intereselor R. S. România în raporturile cu țările occidentale”[63], cu ajutorul relațiilor sale din Occident, în schimbul încetării măsurilor coercitive îndreptate împotriva lui și a familiei[64], a fost respinsă. Anchetatorii DSS-ului i-au cerut să se dezică de conținutul „Scrisorii celor șase”, însă Silviu Brucan va declara, în ancheta din 6 aprilie 1989, că, totuși, „dezicerea ar fi ineficace pe plan politic și deosebit de dezonorantă pentru el”[65].

Diplomații occidentali aflați la post în București au încercat și, uneori, au reușit să ia legătura cu unii dintre semnatarii „Scrisorii celor șase”, precum și cu ceilalți disidenți români în condițiile în care DSS-ul va face tot posibilul pentru a-i izola pe aceștia. Pe 18 martie 1989, însărcinatul cu afaceri a.i. al SUA la București i-a comunicat Olimpiei Solomonescu, ministru-adjunct la MAE, că întâlnirea stabilită, pentru luna aprilie, cu adjunctul asistentului secretarului de stat a fost înghețată ca urmare a tratamentului aplicat de autoritățile române semnatarilor „Scrisorii celor șase” și familiilor acestora, precum și datorită situației drepturilor omului. Înaltul oficial al MAE român a acuzat guvernul SUA de faptul că sprijină aceste manifestări de disidență la adresa regimului politic din România. Ofițerii DSS-ului îl vor reține pentru scurtă vreme, la sfârșitul lunii aprilie 1989, pe secretarul II al Ambasadei SUA, Michael Buttler, care încerca să-l viziteze pe Constantin Pârvulescu. Pe 3 aprilie 1989, ambasadorul vest-german Klaus Terfloth va încerca să-l viziteze pe Corneliu Mănescu pentru a-i remite o scrisoare din partea ministrului de externe Hans-Dietrich Genscher, însă ambasadorul va fi împiedicat de către forțele de ordine. Vest-germanii își vor rechema ambasadorul de la București pe 5 aprilie, în semn de protest față de încălcarea drepturilor omului de către regimul Ceaușescu. Nicoale Ceaușescu îi va critica foarte dur, pe 27 martie 1989, pe semnatarii „Scrisorii celor șase” într-un dialog purtat cu rabinul Arthur Schneier. Ambasadorul Coen F. Sork și prim-secretarul Anthony Bas Backer de la ambasada Olandei vor fi împiedicați în efortul lor de a lua legătura cu disidenții Mircea Dinescu, Dan Deșliu, Mariana Celac, Nicu Stăncescu și Adalbert Kovacs.

Referindu-se la dorința regimului Ceaușescu de a ascunde existența unei „Scrisori a celor șase”, Nikolai Morozov, corespondent al Agenției TASS la București în toamna anului 1989, va consemna: „O adevărată panică a stârnit întrebarea corespondentei japoneze care cu o expresie asiatic-impenetrabilă a cerut oficialilor români să comenteze «Scrisoarea celor șase». Prezidiul a șușotit vreo zece minute, iar apoi unul dintre membri a răspuns: «Ne-am consultat și am ajuns la concluzia că nimeni dintre noi nu știe nimic despre nicio Scrisoare a celor șase!». Unii dintre cores­pon­denții străini părăseau sala (Congresului al XIV-lea – n. n.) indignați, alții râdeau ironic, notându-și în agende răspunsuri mai idioate, iar terții se amuzau deschis punând întrebări «cu șopârle»”[66].

Disidență și subminare a regimului

Opoziția intelectualilor față de regim avea să se amplifice, iar Mircea Dinescu[67] va acorda un interviu pentru Liberation, trimis la Paris prin intermediul ambasadorului olandez Coen F. Stork, ce va fi publicat pe 17 martie 1989 și în care poetul condamnă, în stilu-i caracteristic, regimul comunist din România, abordând, într-o formă ironică, realitățile din regimul Ceaușescu. Mircea Dinescu devine, astfel, un disident activ în condițiile în care el atacă, în formule memorabile, regimul comunist al lui Nicolae Ceaușescu[68]. Regimul va trece la represalii, poetul va fi sub arest la domiciliu și i se va interzice să mai publice[69]. Referindu-se la acele clipe și la teroarea pe care o resimțeau intelectualii, în contextul reținerii lui Mircea Dinescu în arest la domiciliu, poetul Florin Iaru mărturisește: „Sentimentul, pe de altă parte, era de neputință și de frică, o frică de zi cu zi. Că vei fi turnat. Noi vedeam ce se întâmpla la ușa lui Mircea Dinescu și ce se întâmplase cu Dorin Tudoran. Mircea Dinescu umbla tot timpul cu copiii în spate de frică să nu cumva să pățească ceva pe stradă aceștia. El se gândea la copii, și mai puțin la viața lui!”[70]. O parte dintre membrii breslei scriitoricești se vor solidariza cu poetul și îi vor scrie, pe 9 aprilie 1989, lui D. R. Popescu, președintele Uniunii Scriitorilor, cerându-i să-l apere pe poetul rebel. Scrisoarea fusese semnată de Geo Bogza, Ște­fan Augustin Doinaș, Octavian Paler, Dan Hăulică, Mihail Șora, Alexandru Pa­leologu și Andrei Pleșu, iar semnatarii ei anunțau regretul lor pentru scoaterea lui Mircea Dinescu din redacția României literare și lăsarea lui fără serviciu[71]. Conducerea politică a României a decis că semnatarii acestei scrisori nu vor mai avea dreptul la semnătură. Pe 10 aprilie 1989, peste 60 de scriitori români aflați în exil se vor declara solidari[72] cu poetul Mircea Dinescu și cu ceilalți scriitori români protestatari.

Regimul comunist din România va mai înregistra o nouă lovitură de imagine, pe 2 martie 1989, când Liviu Cornel Babeș[73] își va da foc pe Pârtia Bradu, din Poiana Brașov, în semn de protest față de comunism. Avea cu el un carton pe care scrisese „Stop Mörder! Brașov=Auschwitz” (Opriți crima! Brașov=Auschwitz – n. n.). A murit după două ore, la spital, păzit de ofițeri de securitate. Gestul lui Liviu Cornel Babeș a reprezentat o sfidare la adresa regimului Ceaușescu, fiind considerat un „Jan Palach” al României. După numai câteva ore de la tragedie, Radio Europa Liberă va anunța[74] sacrificiul suprem al lui Liviu Cornel Babeș în numele libertății[75].

În categoria acțiunilor de disidență activă pot fi considerate și acțiunile tipografului Valentin Hurduc cel care a tipărit cotidianul-manifest Luneta și o serie de manifeste anticeaușiste ce au fost răspândite în perioada aprilie 1987-decembrie 1989. Tipograful-zețar Valentin Hurduc, creatorul unui ziar clandestin numit Luneta, a fost omul care a îngrozit întreaga conducerea de partid și de stat a României socialiste și a alertat întreaga Miliție și Securitate care au încercat, din răsputeri, să-l identifice pentru a-l putea neutraliza. Operațiunea „Petarda” a fost numele de cod al uneia dintre operațiunile DSS-ului care s-a încheiat cu un eșec de proporții pentru ofițerii de securitate și ale cărei urme în arhivele fostului DSS par să nu se mai găsească. Securitatea română nu a putut să anihileze niciodată gruparea lui Valentin Hurduc, deși se apropiase destul de mult de grup în condițiile în care măsurile de securitate din Combinatul Poligrafic „Casa Scânteii” deveniseră draconice, iar informatorii erau în stare de alertă permanentă.

În contextul desfășurării de către DSS a unei vaste operațiuni de supraveghere și influențare a tuturor celor care ar fi putut face parte dintr-o grupare opoziționistă din interiorul PCR, Ion Iliescu a înțeles, la începutul anului 1989, că nu existau „forțe capabile să izoleze cuplul Ceaușescu pentru a înlesni o «revoluție de catifea»”[76]. Referindu-se la această impo­si­bilitate de coagulare a unei opoziții politice împotriva regimului Ceaușescu, jurnalistul Nestor Rateș, directorul Departamentului pentru România de la Radio Europa Liberă, va con­semna faptul că „mizeria cumplită a vieții de zi cu zi, care consuma, practic, întreaga ener­gie, imaginație și inventivitate în lupta pentru supraviețuirea fizică a făcut mari servicii scopurilor regimului, lăsând oamenilor prea puțin timp și vlagă pentru activismul social și politic și chiar mai puțin încă pentru preocupări spirituale”[77].

_______________________________________________________________________________________

* Textul a fost baza conferinței publice susținută în cadrul IRRD 1989 pe 31 ianuarie 2019 sub același titlu.

[1] Stejărel Olaru, Georg Herbstritt, STASI şi Securitatea, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 362.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem, p. 373.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem, p. 374.

[8] Gheorghe Apostol va declara ziaristului Ion Jianu, în februarie 1990, că în anul 1984, văzând că la niciun Congres nu s-au mai discutat problemele cuprinse în scrisoarea de 33 de pagini întocmită și trimisă lui Nicolae Ceaușescu, după Congresul al X-lea al PCR, s-a hotărât să facă un rezumat al ei. „Am trimis o scrisoare de 17-18 pagini lui Ceaușescu – va declara Gheorghe Apostol , în care men­țio­nam că rog să fie analizată la Congresul al XIII-lea. Mai precizam ca, în cazul în care conținutul scrisorii se discută în Comitetul Politic Executiv, să fiu chemat să particip și eu la discuție. N-am primit niciun răspuns și de aceea, după ce am primit aprobarea de a reveni în țară [în 1988], mi-am luat libertatea de a acționa” (Apud Ion Jianu, Gheorghe Apostol şi Scrisoarea celor şase, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2000, p. 60).

[9] Mircea Răceanu, Infern ’89. Povestea unui condamnat la moarte, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009, pp. 49-50.

[10] Dosarul Brucan. Documente ale Direcţiei a III-a Contraspionaj a Departamentului Securităţii Statului. 1987-1989, ediţia a II-a, editor: Radu Ioanid, Editura Polirom, Iaşi, 2013, p. 85.

[11] Silviu Brucan, Generația irosită. Memorii, Editurile Universal&Calistrat Hogaș, București, 1992,  p. 271.

[12] Dosarul Brucan…, p. 88.

[13] Istoricul Dennis Deletant scrie în volumul România sub regimul comunist (Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2006, p. 219) că nu a văzut textul „Scrisorii celor șase” decât pe 10 martie 1989 la BBC în clipa în care a fost invitat să comenteze semnificația „Scrisorii celor șase”. Nu a primit o copie a scrisorii de la Silviu Brucan, după cum va declara acesta în ancheta Securității din 29 martie 1989, precum și în interviul publicat în săptămânalul Expres Magazin din 13-19 martie 1991 (p. 9). Jurnalistul american William Pfaff confirmă faptul că nu a fost implicat în transmiterea „Scrisorii celor șase” în Occident, ci a fost transmisă prin poștă la Viena și Londra, la BBC și Agenției Associated Press, de către Silviu Brucan. Îngrijorat de faptul că ar putea să nu ajungă la destinație, Silviu Brucan a remis o copie scrisă de mână, în engleză, Ambasadei SUA la București. O sursă a DSS-ului din cadrul Ambasadei a oferit o copie ofițerilor Securității române. William Pfaff menționează faptul că Silviu Brucan i-a arătat un proiect de reformare a PCR, în timpul unei vizite la București, în iarna 1988-1989 (a se vedea: International Herald Tribune din 6 iunie 1991, p. 10).

[14] În cursul interogatoriului de la Securitate, din data 17 martie 1989, Silviu Brucan a declarat că pe parcursul vizitei în URSS (14-24 noiembrie 1988) l-a vizitat acasă pe Anatoli F. Dobrînin, secretar cu probleme internaționale al CC al PCUS, cu care a abordat „problematica construcției socialiste” din România (Apud Dosarul Brucan…, p. 511).

[15] Ibidem, p. 272.

[16] Ibidem, p. 769.

[17] Ibidem, p. 774.

[18] Vladimir Tismăneanu afirmă, din informațiile pe care le deține din spațiul ex-sovietic, că Silviu Brucan „n-a putut decât să-i remită un memorandum liderului sovietic, și că nu a fost vorba de o întrevedere reală între cei doi” (Apud Catherine Durandin, CIA în război, Editura Incitatus, Bucureşti, 2003, p. 234).

[19] A se vedea: Silviu Brucan, op. cit., p. 185.

[20] A se vedea: Eugen Mihăescu, Între linii, Editura RAO, București, 2011, p. 78.

[21] „Dorința exprimată de Mihail S. Gorbaciov în discuția cu Silviu Brucan (dacă aceasta a avut loc) în legătură cu schimbarea lui Ceaușescu nu poate fi socotită însă o implicare a părții sovietice în această acțiune, ceea ce demonstrează consecvența poziției conducerii sovietice, cel puțin în cazul României, de a nu se amesteca direct în influențarea situației din această țară”, concluzionează istoricul Vasile Buga (Apud Vasile Buga, Pe muchie de cuțit. Relațiile româno-sovietice. 1965-1989, Editura Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2014, p. 272).

[22] Ibidem, p. 272.

[23] În ancheta de la Direcția a VI-a Cercetări Penale a DSS-ului, din 27 martie 1989, Silviu Brucan va mărturisi faptul că Stanislav Petuhov, corespondent al ziarului Pravda la București, pe care îl va cunoaște prin intermediul lu Ambrozie Munteanu, fost corespondent al ziarului Scânteia la Moscova, primise sarcina de la Ambasada URSS din București să-l contacteze direct „pentru a afla amănunte în legătură cu chemarea lui la Colegiul de partid (după pozițiile publice luate în perioada 1987-1988 și vizita din URSS − n. n.) și măsurile luate împotriva sa” (Apud Dosarul Brucan…, p. 532). Era o formă de a sugera autorităților de la București că URSS era interesată de respectarea drepturilor omului, a dreptului la opinie.

[24] Catherine Durandin, Guy Hoedts, Moartea Ceaușeștilor. Adevărul despre o lovitură de stat comunistă, Editura Humanitas, București, 2011, p. 76.

[25] Direcția T (Informații S&T), după cum apare în organigrama Direcției I Principale a KGB, se ocupa de obținerea de informații tehnico-științifice. În organigrama KGB se afla și Direcția OT (Asistență tehnică operativă) care acorda sprijin ofițerilor din rezidențele KGB.

[26] Istoricul și diplomatul Vasile Buga scrie, în volumul dedicat relațiilor româno-sovietice din perioada 1965-1989, că fostul adjunct al ministrului Afacerilor Externe a confirmat, într-o discuție neoficială, că Nicolae Ceaușescu l-a sunat personal și i-a cerut în mod expres să-l cheme pe ambasadorul URSS la MAE pentru a-l informa despre nemulțumirile Bucureștiului în „Cazul Silviu Brucan” (A se vedea: Vasile Buga, op. cit., p. 272).

[27] Dosarul Brucan…, p. 312.

[28] Este vorba despre legătura cu poetul Dan Deșliu care era implicat, împreună cu Alexandru Paleologu și Mircea Dinescu, în redactarea unei scrisori de protest împotriva conducerii superioare de partid și de stat. În ancheta Securității din 28 martie 1989, Silviu Brucan va recunoaște faptul că a purtat discuții cu mai mulți cetățeni români care i-au furnizat informații din diferite domenii ale vieții social-economice și politice din România socialistă, respectiv: profesorii universitari Costin Murgescu, Alexandru Constantinescu și Victor Duculescu, ambasadorul Constantin Ene, scriitorul Ion Pilat, fostul jurnalist Ambrozie Munteanu, inginerul Radu Comșa, Constantin Pintilie, jurnalistul Tudor Olaru, Emil Galan, Ovidiu Trăznea, Eduard Mezincescu și ambasadorul Corneliu Bogdan.

[29] Silviu Brucan va confirma în anchetele Securității faptul că întreținea contacte permanente cu ambasadorul SUA la București, Roger Kirk, cu Michael Parmly, consilier politic al ambasadei americane, cu ambasadorul britanic Hugh Arbuthnott, atașatul de presă britanic Alper Mehmet și ambasadorul olandez Coen F. Stork. „A dat două declarații în care recunoaște că pe timpul frecventelor vizite efectuate la reședința diplomatului Michael Parmly, începând din 1987 și până în prezent, frecvență pe care singur o califică ca fiind ieșită din comun, i-a pus la dispoziție diverse informații, multe aflate din cercul său de relații. De asemenea, a subliniat că, în această activitate, a fost tot timpul conștient de faptul că diplomații americani vedeau în el nu numai o sursă de informații primare, ci și un om capabil să analizeze problemele în care erau interesați, să formuleze concluzii, să le completeze sau să le confirme datele pe care ei le dețineau”, consemnau ofițerii Securității în urma anchetei efectuate asupra lui Silviu Brucan în cursul zilei de 19 martie 1989 (Apud Dosarul Brucan…, p. 516).

[30] Ibidem, p. 94.

[31] În dialogurile sale cu Virgil Măgureanu din volumul intitulat De la regimul comunist la regimul Iliescu (Editura RAO, București, 2008, 316 p.), Alex Mihai Stoenescu insistă asupra ideii că la originea „Scrisorii celor șase” se află Kremlinul prin intermediul KGB&GRU care l-au readus în jocul operativ pe Gheorghe Apostol. După revenirea din Brazilia, Gheorghe Apostol a fost contactat de către cetățeanul sovietic Krasnov, „cu care a avut o întâlnire după toate regulile spionajului la Grădina Zoologică din Băneasa” (Apud Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, De la regimul comunist…, p. 46). Într-o notă a Securității din decembrie 1988, referitoare la supravegherea informativă a lui Silviu Brucan și a apropiaților săi în perioada 17-25 decembrie 1988, se menționează faptul că UM 0110 (anti-KGB) era extrem de interesată de comportamentul lui Gheorghe Apostol. „Teoria” lui Alex Mihai Stoenescu privind implicarea personală a lui Nicolae Ceaușescu în plecarea lui Silviu Brucan în SUA în vara anului 1988, în pofida avizului negativ al Securității și al generalului-colonel Iulian Vlad, este contrazisă de documentele Securității publicate la paginile 367-370 din volumul Dosarul Brucan. Documente ale Direcției a III-a…DSS-ul a propus două modalități prin care Nicolae Ceaușescu și regimul său politic ar trebui să-l trateze pe Silviu Brucan și a sa disidență politică.

[32] Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 105.

[33] Rămâne sub semnul întrebării faptul că o astfel de informație a apărut abia în 2008 în circuitul istoriografic și nu în 1990. În volumul Fragmente de viață și de istorie trăită (Editura Litera, București, 2011, 544 p.), fostul președinte al României post-decembriste, Ion Iliescu, consemna (p. 51): „Din păcate, ea (scrisoarea-manifest din martie 1989 – n. n.) nu a ajuns la destinație, prof. Trăsnea, căruia Virgil Măgureanu îi înmânase manuscrisul meu, nu a reușit să-l transmită (sau nu a dorit – nu am înțeles bine, din explicațiile lui V. Măgureanu, care se angajase să mijlocească această operațiune)”.

[34] Vladimir Tismăneanu, Pagini regăsite: Ion Iliescu și Scrisoarea celor Șase, pe http://tismaneanu.wordpress.com/2009/03/11/pagini-regasite-ion-iliescu-si-scrisoarea-celor-sase/ (accesat pe 13.07.2014, ora 01.15). Vladimir Tismăneanu și istoricul Cristian Vasile sunt de părere, cu referire la motivul pentru care Ion Iliescu nu a semnat Scrisoarea celor Șase, că „Ion Iliescu a preferat să nu se aventureze în semnarea Scrisorii pentru a evita o asociere potențial compromițătoare cu personaje direct implicate în marile decizii ale epocii stalinismului dezlănțuit (Apostol, Pârvulescu)” (Ibidem) în condițiile în care, în martie 1989, acesta „era preocupat mai presus de toate de confecționarea unei imagini de «comunist de omenie», antistalinist și perestroikist, un fel de Gorbaciov local” (Ibidem). Această interpretare a unui anumit comportament public și politic pare să fie generată de antipatia crescută față de primul președinte al României post-decembriste și a sa construcție politică: FSN-FDSN-PDSR-PSD.

[35]Apud http://cultural.bzi.ro/scrisoarea-lui-ion-iliescu-impotriva-lui-nicolae-ceausescu-6290 (accesat pe 14.07.2014, ora 20.45).

[36] Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 47.

[37] Ibidem, p. 48.

[38] Ibidem, p. 49.

[39] Ion Iliescu, Fragmente de viață și de istorie trăită, Editura Litera, București, 2011, p. 58-59.

[40] Vartan Arachelian, În fața dumneavoastră…, p. 26.

[41] „Ne-am plictisit să fim precum plantele cărora li se scot rădăcinile din pământ din când în când, să se vadă dacă au crescut. Nu suntem asta”, va declara poetul Ștefan Augustin Doinaș (Ibidem).

[42] Ibidem.

[43] Ibidem.

[44] Mircea Răceanu, op. cit., p. 52.

[45] Pe 5 februarie 1990, cotidianul Adevărul a publicat cu titlul Respect pentru adevăr o scrisoare deschisă adresată redacției, la 29 ianuarie 1990, de către Grigore Răceanu prin care afirmațiile lui Silviu Brucan privind originea ideii și a modului de redactare al „Scrisorii celor șase” erau considerate ca fiind „lipsite de principialitate și bun simț” (Ibidem, p. 198). Silviu Brucan a încercat din poziția sa de vicepreședinte al CFSN să oprească publicarea scrisorii, însă nu a reușit. Într-un interviu din 4 ianuarie 1990, acordat posturilor de radio și televiziune, Silviu Brucan îl acuzase pe Gheorghe Apostol de faptul că i-ar fi „trădat” Securității pe ceilalți semnatari ai „Scrisorii celor șase”. Silviu Brucan va continua denigrarea lui Grigore Răceanu și pe 19 mai 1998 va declara într-un interviu acordat TVR că prezența lui Grigore Răceanu printre semnatarii „Scrisorii celor șase” se datora nemulțumirii că nu a fost primit în audiență de către Nicolae Ceaușescu după arestarea fiului, Mircea Răceanu. Pe 9 octombrie 1990, cotidianul The New York Times a publicat un articol al jurnalistului David Binder intitulat Un diplomat român forțat să plece în exil în SUA, în care era prezentată „contribuția” lui Silviu Brucan la plecarea definitivă din țară a lui Mircea Răceanu. Silviu Brucan a oferit un „drept la replică” în care afirma că datorită trădării lui Mircea Răceanu a fost arestat și anchetat de ofițerii DSS-ului, însă conducerea The New York Times a refuzat să-l publice pentru faptul că „Silviu Brucan nu a putut să explice – nici atunci și nici ulterior – de ce a fost arestat abia după difuzarea la posturile străine de radio a «Scrisorii celor șase», ca și ceilalți semnatari” (Ibidem, p. 199) în condițiile în care Mircea Răceanu era arestat încă din 31 ianuarie 1989.

[46] Dosarul Brucan…, p. 98.

[47] Referindu-se la marginalizarea lui Gheorghe Apostol, după 22 decembrie 1989, istoricul Ioan Scurtu consemnează: „Considerându-se, și fiind în mod real, un opozant al lui Nicolae Ceaușescu, el s-a considerat îndreptățit să se implice în trasarea liniilor de evoluție a statului român după fuga dictatorului. A venit în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989 la Comitetul Central pentru a se alătura echipei care prelua conducerea țării, dar nu a fost primit în sala în care aveau loc discuțiile privind constituirea FSN. Apoi a încercat să-și exprime la TV adeziunea la revoluție, dar nici aici nu a fost acceptat. Având în vedere faptul că era figura cea mai proeminentă din cadrul PCR care «semnase» Scrisoarea celor șase, asemenea acte de respingere păreau a fi de neînțeles. O analiză mai atentă a situației din 22 decembrie și din zilele următoare conduce la concluzia că cel care a dat «cuvânt de ordine» ca Gheorghe Apostol să fie blocat de peste tot s-a numit Silviu Brucan, care s-a erijat în inițiatorul și autorul Scrisorii celor șase. În plus, a urmărit ca fostul prim-secretar al CC al PMR să nu aibă posibilitatea de a vorbi despre anii în care Brucan a fost «mâna dreaptă» a lui Iosif Chișinevschi și promova cu mult sârg principiul stalinist potrivit căruia pe măsura înaintării spre socialism, «lupta de clasă se ascute», iar dușmanii trebuiau lichidați; pe această bază, mulți adversari ai regimului au fost arestați, găsindu-și sfârșitul în închisori. Din ideolog bolșevic, Brucan a devenit promotorul democrației de tip occidental, iar trecutul său era ocultat. La rândul său, Gheorghe Apostol a rămas să-și expună punctele de vedere într-o carte apărută în regie proprie” (Apud Ioan Scurtu, Cazul Gheorghe Apostol: De la prim-secretar al CC al PMR, la derbedeu politic, 22 decembrie 2011, pe http://www.ioanscurtu.ro/cazul-gheorghe-apostol-de-la-prim-secretar-al-c-c-al-p-m-r-la-derbedeu-politic/, accesat pe 21.07.2014, ora 20.40).

[48] Un exemplar al „Scrisorii celor șase” a fost trimis lui Urmă Viorel, corespondent la Viena al Agenției Associated Press, iar un alt exemplar a fost trimis pe adresa de acasă a unui reporter BBC, pe 27 februarie 1989. Pe 6 martie 1989, diplomatul american Michael Parmly a primit un alt exemplar, iar în dimineața zilei de 11 martie 1989, ambasadorul Olandei a intrat și el în posesia unui exemplar oferit de către Silviu Brucan, care a recompus textul „Scrisorii celor șase”.

[49] Liderii DSS-ului au negat, după 22 decembrie 1989, importanța gestului celor șase veterani ai PCR. Generalul-colonel (r) Iulian Vlad, ultimul șef al DSS, va afirma pe 19 octombrie 1993, în fața Comisiei parlamentare pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989, că Securitatea „a cunoscut” textul „Scrisorii” cu „mult timp înainte” de lansarea oficială a ei, precum și faptul că veteranul Grigore Răceanu „nici nu a știut despre ce este vorba, apoi s-a dumirit și a regretat”, iar Constantin Pârvulescu se afla într-o „stare de semisenilitate” (Apud Șerban Săndulescu, Decembrie ’89. Lovitura de stat a confiscat Revoluţia Română, Editura Omega Ziua Press, Bucureşti, 1996, p. 192).

[50] Dosarul Brucan…, p. 101.

[51] Cristian Tron­cotă, Duplicitarii. O istorie a Serviciilor de Informații și Securitate ale regimului comunist din România, Editura Elion, București, 2003, p. 228.

[52] Ibidem.

[53] Dosarul Brucan…, p. 547.

[54] Ibidem, pp. 105-106.

[55] Ioan Scurtu, Cazul Gheorghe Apostol…

[56] Ibidem.

[57] Dosarul Brucan…, p. 108.

[58] Ion Jianu, op. cit., p. 64.

[59] Ibidem, pp. 66-67.

[60] Stenograma ședinței CPEx al CC al PCR din 18 august 1989 relevă faptul că fostul înalt demnitar al PMR/PCR, Gheorghe Apostol, a solicitat, pe 31 mai 1989, clemență din partea CC al PCR și a Consiliului de Stat al RSR, ca urmare a difuzării „Scrisorii celor șase”. În protocolul ședinței CPEx s-a consemnat următoarea hotărâre: „Comitetul Politic Executiv a fost informat asupra conținutului scrisorii prin care Gheorghe Apostol, vinovat de încălcarea legilor țării și nesocotirea obligațiilor de cetățean român, roagă conducerea partidului și Consiliului de Stat să-i acorde clemență. În legătură cu aceasta, Comitetul Politic Executiv a hotărât să se prezinte propuneri privind măsurile ce trebuie luate în continuare, inclusiv în privința informării membrilor partidului asupra gravelor abateri comise de Gheorghe Apostol” (Apud Petre Opriș, Acțiunile lui Gheorghe Apostol și Dumitru Mazilu împotriva lui Nicolae Ceaușescu. 1989, în Analele Universității Creștine „Dimitrie Cantemir”, București, Seria Istorie – Serie nouă, Anul 1, Nr. 3, 2010, p. 165). Totuși, documentul din 31 mai 1989 nu este semnat de Gheorghe Apostol, deși numele său se află menționat la sfârșitul scrisorii. Noi cercetări în arhive vor putea lămuri adevărul din jurul acestui document, deși istoricul Petre Opriș emite ipoteza că ar putea fi „de fapt, textul citit de Gheorghe Apostol, înregistrat de Securitate și auzit de Silviu Brucan pe durata anchetării sale de către locotenent-colonelul Rădulescu” (Ibidem).

[61] În fața ziaristului Ion Jianu, în cursul interviului acordat în ziua de 7 februarie 1990, la București, Gheorghe Apostol a dezmințit categoric afirmațiile lui Silviu Brucan care îl acuza de faptul că a trădat în timpul anchetei DSS-ului. „În sfârșit, duminică după-amiază am fost escortat în «Camera Philips», plină de aparate și instalații electronice. Lt. col. Rădulescu mi-a spus: «Acum ascultă cu atenție!» și a pus în priză un magnetofon. Era o voce care citea tare un text. Și am recunoscut imediat vocea lui Gheorghe Apostol. Am avut, într-adevăr, un șoc. El mă acuza ca trădător de patrie, vândut imperialiștilor americani și declara că am scris «Scrisoarea celor 6» la ordinul CIA și de aceea ar trebui să fiu judecat și condamnat pentru trădare și, în mod specific, menționa articolele din Codul Penal care trebuiau aplicate în cazul meu – o indicație clară că citea un text pregătit de Securitate”, va scrie Silviu Brucan în volumul său de amintiri intitulat Generația irosită (p. 204).

[62] Cristian Troncotă, op. cit., p. 228.

[63] Dosarul Brucan…, p. 559.

[64] Fiica lui, Anca Brucan, fusese concediată din TVR, iar ginerele său Nicolae Mircea, arhitect la Institutul de Proiectări „Carpați”, a fost transferat la Sectorul de proiectări din Municipiul Călărași. Se intenționa mutarea întregii familii Brucan în orașul Zimnicea.

[65] Dosarul Brucan…, p. 559.

[66] Nikolai Morozov, Corespondentul Agenției TASS care a văzut totul, Editura Fundației Culturale Române, București, 2002, p. 31.

[67] Pe 14 martie 1989 va fi concediat din redacția României literare pentru motivul că ar întreține relații prietenești cu ambasade occidentale.

[68] Este vorba de punerea în circulație a trei texte incendiare: a) discursul Pâinea și circul, rostit la un colocviu de literatură de la Academia de Arte din Berlinul de Vest în septembrie 1988; b) un interviu publicat pe 17 martie 1989 în ziarul francez Libération și c) articolul Mamutul și literatura, publicat pe 11 noiembrie 1989 în cotidianul vest-german Frankfurter Allgemaine Zeitung. Sorin Alexandrescu în prefața volumului Moartea citește ziarul (Editura Cartea Românească, București, 1990, 108 p.) va consemna: „În 1988, Mircea Dinescu trece Rubiconul, părăsește rezervația eticului și a ficțiunii și intră în lumea politicului. Decla­rațiile de la Radio Moscova și de la congresul de la Berlin sunt acțiuni, fapte politice, și nu literare” (Apud Lavinia Betea, Mircea Dinescu, premiat în Olanda și editat la Moscova, 30 septembrie 2009, pe http://jurnalul.ro/scinteia/special/mircea-dinescu-premiat-in-olanda-si-editat-la-moscova-522306.html, accesat pe 28.07.2014, ora 00.51).

[69] Jurnalistul Nikolai Morozov va face nenumărate demersuri pe lângă redacțiile revistelor literare din Moscova pentru a se publica un mic volum de eseuri (intitulat Cu Mircea Dinescu prin literatura română) despre scriitorii români contemporani, publicate de Mircea Dinescu în Suplimentul literar și artistic al Scânteii Tineretului, însă se va lovi de un refuz categoric. „Peste tot însă – va consemna Nikolai Morozov – m-a așteptat un refuz laș: și la Iunosti, și la Literaturnoe obozrenie, și la Inostrannaia literatura. Peste tot, sub diferite pretexte, redactorii s-au eschivat de la publicare, deși apreciau calitatea textului” (Apud Nikolai Morozov, op. cit., p. 17). Au fost publicate, totuși, în vara anului 1989, numai trei poezii, vechi și inofensive, într-o revistă moscovită. Opinia publică și elita culturală sovietică nu se arătau a fi interesate, nici după aprilie 1989, de existența disidenților de la București și de manifestările lor de atitudine.

[70] Ioana Ciodaru-Ceaușescu, Disperarea unei generații, în Caietele Revoluției, nr. 3/41, 2012, p. 24.

[71] A se vedea: Gabriel Dimisianu, Îngheț și dezgheț cultural, în Anii 1973-1989: cronica unui sfârșit…, pp. 611-618.

[72] „Din inițiativa lui Eugen Simion s-a constituit, prin contribuții ale unor colegi și prieteni apropiați, un fond de ajutorare a poetului rămas fără venituri (îi spuneam, glumind, «ajutorul roșu»), mie revenindu-mi misiunea, în câteva rânduri, de a face să-i ajungă ceea ce se strângea lunar. Ca în poveștile cu ilegaliști mă întâlneam «din întâmplare» cu Albert Kovács, socrul lui Dinescu, pe vreun culoar întunecos de la Casa Scânteii, vorbeam de una de alta și, la momentul crezut potrivit, îi înmânam «ajutorul», în spiritul celei mai depline conspirativități”, va mărturisi Gabriel Dimisianu (Ibidem, p. 617). A se vedea: Eliza Dumitrescu, Solidarizarea scriitorilor în istoria orală, în Jurnalul Național, 10 aprilie 2009, pe http://m.jurnalul.ro/scinteia/special/solidarizarea-scriitorilor-in-istoria-orala-503921.html, accesat pe 29.07.2014, ora 19.25).

[73] Liviu Babeș avea 47 de ani, era pictor și sculptor amator. Lucra ca maistru electrician la Trustul de Prefabricate Brașov. Soția sa, Etelka Babeș, povestește: „A știut atât de bine să păstreze tăcerea încât nimeni nu și-a dat seama că putea să facă așa ceva. Era revoltat, supărat, ca toată lumea. Le mai spunea prietenilor că nu mai poate, dar nimeni nu se gândea că va ajunge la un asemenea gest. Eu – nici atât” (Apud Laurențiu Ungureanu, Babeș, pictorul care a ars pentru libertate, 27 decembrie 2009, pe http://adevarul.ro/news/eveniment/babes-pictorul-ars-libertate-1_50aca0b97c42d5a663872164/index.html, accesat pe 28.07.2014, ora 00.15).

[74] Evenimentul a fost făcut public în mass-media internațională de către doi turiști scoțieni, care se aflau în acel moment pe pârtie, respectiv Douglas Wallace, din Renfrewshire, și George Melvin, din Edinburgh. Ei au relatat întâmplarea unei agenții de știri, aceasta fiind preluată mai departe de marile publicații. În aprilie 1989, ziarul The Free Romanian, condus de Ion Rațiu, va publica povestea sinuciderii lui Liviu Cornel Babeș.

[75] A se vedea: http://liviubabes.ro/nou/; http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/moartea-unui-erou-se-implinesc-24-ani-cand-liviu-cornel-babes-dat-f; In memoriam. Liviu Babeș, un sacrificiu tulburător, în Caietele Revoluției nr. 1 (39)/2012, p. 73; Prețuim memoria unui martir, în Caietele Revoluției nr. 1 (50)/2014, p. 124; Un sfert de veac de la sacrificiul unei conștiințe, în Caietele Revoluției nr. 2 (51)/2014, p. 19.

[76] Ion Iliescu, op. cit., p. 27.

[77] Nestor Rateș, România: Revoluția încâlcită, Editura Litera, București, 1994, p. 30.