Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989 a organizat în cursul zilei de 31 ianuarie 2019, în contextul aniversării a 30 de ani de la izbucnirea și desfășurarea Revoluției Române din Decembrie 1989, o primă conferință, dintr-un ciclu de conferințe publice, referitor la acțiunile de opoziție și disidență față de regimul Ceaușescu la începutul Anului 1989. Președintele Consiliului-Director al AESGS „Gheorghe I. Brătianu”, dr. Constantin CORNEANU, care exercită și mandatul de Director General-adjunct al IRRD 1989, a susținut o prelegere la această conferință intitulată Opoziția față de regimul Ceaușescu la începutul Anului 1989.

Discuțiile purtate cu invitații la această conferință publică (istorici, jurnaliști, revoluționari etc.) au relevat faptul că Securitatea a jucat un rol extrem de important în împiedicarea coagulării unei opoziții intelectuale, nu numai politice. „Scrisoarea celor șase” (11 martie 1989) și disidența deschisă a lui Silviu Brucan au fost provocările cele mai mari cu care Nicolae Ceaușescu și regimul său politic s-au confruntat în interiorul PCR, generând o emoție aparte în întreaga societate românească, în activul de partid și de stat. Silviu Brucan intrase într-o atitudine de ostilitate absolută față de regimul Ceaușescu, după 15 noiembrie 1987, însă sub presiunea oficialităților americane restricțiile de domiciliu, poștale și telefonice asupra acestuia au fost ridicate în februarie 1988. În aprilie 1988, conform propriilor mărturisiri, Silviu Brucan a discutat cu Gheorghe Apostol, în Parcul Herăstrău, despre ceea ce avea să devină „Scrisoarea celor șase”. Corneliu Mănescu va declara că iniți­a­ti­va unei acțiuni de opoziție deschisă îi aparținuse lui Gheorghe Apostol care discutase, deja, cu Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu și Constantin Pârvulescu în clipa în care l-a contactat pe el. La sfârșitul lunii octombrie 1988, Gheorghe Apostol îl va contacta pe Mircea Răceanu la sediul MAE pentru a-i cere să-i comunice lui Grigore Răceanu că-l așteaptă în Parcul Herăstrău, în fiecare marți și joi între orele zece și douăsprezece, pentru niște discuții. În volumul său de amintiri (Infern ’89. Povestea unui condamnat la moarte), Mircea Răceanu subliniază faptul că tatăl său adoptiv, Grigore Răceanu, a fost implicat încă de la început în pregătirea „Scrisorii celor șase” și nu după 31 ianuarie 1989, așa cum a încercat Silviu Brucan să acrediteze ideea, după 22 decembrie 1989, având în vedere faptul că Nicolae Ceaușescu nu l-a primit în audiență pe tatăl diplomatului arestat.

O primă formă a „Scrisorii celor șase” a fost văzută de către Mircea Răceanu pe 30 ianuarie 1989, în casa tatălui său, împreună cu observațiile făcute de către Grigore Răceanu asupra textului. „În concepția autorilor acelui mesaj de protest, potrivit celor explicate de tata, toate acțiunile grupului nu vizau abandonarea sistemului comunist, ceea ce era ușor de înțeles având în vedere că aveam de-a face cu vechi cadre de partid atașați ideologiei comuniste, ci doar cu reformarea acestuia, concomitent cu înlăturarea de la putere a clanului ceaușist, în spiritul reformelor inițiate de Gorbaciov în URSS”, mărturisește Mircea Răceanu. În contextul arestării lui Mircea Răceanu, Gheorghe Apostol s-a întâlnit cu Grigore Răceanu și au decis, de teama Securității, să distrugă toate materialele legate de „Scrisoarea celor șase”, urmând ca finalizarea și difuzarea ei să se facă în mai 1989. În ancheta Securității din 22 martie 1989, Silviu Brucan va recunoaște că textul final al „Scrisorii celor șase” a fost analizat și convenit cu Gheorghe Apostol, pe 26 februarie 1989, într-o întâlnire din Parcul Herăstrău, urmând ca el să se ocupe de finalizarea textului și difuzarea lui în străinătate și la CC al PCR.

„Scrisoarea celor șase” a fost difuzată în premieră de către către BBC World Service și, mai apoi, de către Radio Vocea Americii și Radio Europa Liberă în cursul zilei de 11 martie 1989. Pe 10 martie 1989, jurnalistul Misha Glenny de la BBC a sunat la Bu­cu­rești și a avut două convorbiri telefonice cu Silviu Brucan, prima la ora 20.47 și, mai apoi, la ora 20.52, întrerupte de către specialiștii DSS-ului. Silviu Brucan a confirmat faptul că el este unul dintre autorii „Scrisorii celor șase” și a solicitat ștergerea Norvegiei din textul inițial, deoarece diplomații acesteia reveniseră la posturile din București. Un exemplar al „Scrisorii celor șase” a fost trimis lui Urmă Viorel, corespondent la Viena al Agenției Associated Press, iar un alt exemplar a fost trimis pe adresa de acasă a unui reporter BBC, pe 27 februarie 1989. Pe 6 martie 1989, diplomatul american Michael Parmly a primit un alt exemplar, iar în dimineața zilei de 11 martie 1989, ambasadorul Olandei a intrat și el în posesia unui exemplar oferit de către Silviu Brucan, care a recompus textul „Scrisorii celor șase”.

Semnatarii „Scrisorii celor șase” vor fi trecuți printr-o anchetă extrem de dură a Securității a cărei miză era, dincolo de confirmarea datelor care atestau legături de natură informativă ale celor șase cu servicii de informații străine, determinarea semnatarilor „Scrisorii” de a se dezice de ea. Pe 11 martie 1989, Silviu Brucan a fost arestat de către ofi­țerii DSS-ului și dus la sediul Direcției a VI-a Cercetări Penale (UM 0638) din Calea Ra­hovei. Înfricoșat, umilit, terorizat, hăituit și fără speranță pentru ziua de mâine, ca urmare a anchetei ofițerilor DSS, Silviu Brucan va deveni un dușman de moarte al conducerii DSS și al instituției în ansamblu. Din această perspectivă, putem înțelege faptul că, pe 31 decembrie 1989, Silviu Brucan va propune desființarea Securității ca instituție și arestarea, într-un mod umilitor, a șefilor DSS în a căror mână fusese câteva luni de zile.

Furia ofițerilor de securitate provenea și din faptul că nu reușiseră să împiedice difuzarea „Scrisorii celor șase” în condițiile în care conducerea Ministerului de Interne și a DSS aprobase, pe 21 noiembrie 1988, un „Plan de măsuri privind prevenirea, descoperirea și neutralizarea autorilor de înscrisuri cu conținut ne­co­res­­punzător și a altor fapte de natură să afecteze interesele statului, pe raza municipiului București”. Securitatea și Miliția Municipiului București, precum și unitățile centrale operative ale Departamentului Securității Statului și ale Inspectoratului General al Mili­ției, potrivit competențelor și atribuțiilor, urmau să acționeze „pentru identificarea și introducerea în baza de lucru, pe profiluri de muncă, a tuturor persoanelor care pot fi atrase ori sunt pretabile să se antreneze în conceperea, redactarea și difuzarea unor înscrisuri cu conținut dușmănos sau să săvârșească alte fapte de natură a prejudicia interesele statului”. Pe 13 martie 1989, Nicolae Ceaușescu a convocat o ședință specială a CPEx al CC al PCR în care a fost prezentată situația lui Mircea Răceanu, care fusese arestat pentru activități de spionaj în favoarea SUA, și a făcut, totodată, referire la „câțiva vechi clienți”, la niște „derbedei politici, declasați și moral și politic, față de care partidul a luat o serie de măsuri”. Membrii CPEx al CC al PCR au luat act de „trădarea” vechilor activiști de partid și au fost de acord cu cele exprimate de către secretarul general al PCR.

Silviu Brucan a fost anchetat între 11 martie și 7 mai 1989, suportând 51 de in­te­ro­gatorii ale ofițerilor Direcției a VI-a Cercetări Penale. În timpul acestor interogatorii, DSS-ul a obținut și o serie de informații valoroase privind politica SUA și a țărilor membre ale CEE față de Ro­mânia socialistă. „Din discuțiile purtate (de către Silviu Brucan – n. n.) cu ambasadorul Roger Kirk și consilierul politic Michael Parmly a reținut că actuala campanie inițiată împotriva R. S. România de guvernele statelor membre ale NATO a fost concepută în cadrul unei ședințe a ambasadorilor acestora la București, care ar fi avut loc la misiunea diplomatică americană”, raportau ofițerii-anchetatori, pe 2 aprilie 1989, către șeful DSS, generalul-colonel Iulian Vlad. Diplomații americani îl informaseră pe Silviu Brucan de faptul că Franța urma să dețină rolul de „prim atacant”, alături de celelalte țări membre ale CEE, deoarece „Washingtonul nu mai are capacitatea de a exercita influență asupra Bucureștiului, datorită renunțării la clauză, în timp ce Franța și celelalte țări vest-europene prin relațiile economice ce le au cu țara noastră (România – n. n.) dispun de posibilități mult mai mari în acest sens”. În interogatoriul din 5 aprilie 1989, Silviu Brucan va declara, cu referire la strategia SUA față de România, că diplomații americani „apreciază că, în momentul de față în România nu există forțe politice care să determine o schimbare și tocmai de aceea doresc o stabilizare a relațiilor româno-americane”, însă aceasta nu înseamnă că SUA „nu vor continua, ca și până acum, să contacteze și să încurajeze pe disidenți și opozanți și chiar să condiționeze anumite vizite sau înțelegeri de modul în care sunt rezolvate așa-zisele probleme ale drepturilor omului” în România.

Pe măsură ce ancheta DSS-ului continua, având drept miză dezbinarea și asmuțirea unuia împotriva altuia a semnatarilor „Scrisorii celor șase”, folosindu-se de vechile lor animozități și resentimente, precum și de declarații scrise sau înregistrate, Nicolae Ceaușescu a ordonat mutarea semnatarilor „Scrisorii” la periferia Bucureștiului „pe mo­tiv că nu pot locui în cartierul prezidențial sau în proximitatea lui”. Constantin Pârvulescu fusese mutat, încă din 1979, într-un „bloc muncitoresc”, astfel încât Grigore Răceanu va fi mutat în comuna Cojocna (județul Cluj) unde avea o casă, iar Alexandru Bârlădeanu a fost mutat într-un apartament dintr-un „cartier popular”, unde va fi supra­vegheat continuu de echipele de filaj ale DSS-ului. Corneliu Mănescu a fost evacuat de către cadre ale UM 0620 (USLA) care au intrat cu forța în locuință și l-au luat pe sus pe fostul demnitar al statului român. Silviu Brucan va fi mutat în cartierul Dămăroaia pe strada Izbiceni. Opoziția intelectualilor față de regim avea să se amplifice, iar Mircea Dinescu va acorda un interviu pentru Liberation, trimis la Paris prin intermediul ambasadorului olandez Coen F. Stork, ce va fi publicat pe 17 martie 1989 și în care poetul condamnă, în stilu-i caracteristic, regimul comunist din România, abordând, într-o formă ironică, realitățile din regimul Ceaușescu. Mircea Dinescu devine, astfel, un disident activ în condițiile în care el atacă, în formule memorabile, regimul comunist al lui Nicolae Ceaușescu. Regimul va trece la represalii, poetul va fi sub arest la domiciliu și i se va interzice să mai publice. Pe 10 aprilie 1989, peste 60 de scriitori români aflați în exil se vor declara solidari cu poetul Mircea Dinescu și cu ceilalți scriitori români protestatari.

Regimul comunist din România va mai înregistra o nouă lovitură de imagine, pe 2 martie 1989, când Liviu Cornel Babeș își va da foc pe Pârtia Bradu, din Poiana Brașov, în semn de protest față de comunism. Avea cu el un carton pe care scrisese Stop Mörder! Brașov=Auschwitz” (Opriți crima! Brașov=Auschwitz – n. n.). A murit după două ore, la spital, păzit de ofițeri de securitate. Gestul lui Liviu Cornel Babeș a reprezentat o sfidare la adresa regimului Ceaușescu, fiind considerat un Jan Palach” al României. După numai câteva ore de la tragedie, Radio Europa Liberă va anunța sacrificiul suprem al lui Liviu Cornel Babeș în numele libertății. În categoria acțiunilor de disidență activă pot fi considerate și acțiunile tipografului Valentin Hurduc cel care a tipărit cotidianul-manifest Luneta și o serie de manifeste anticeaușiste ce au fost răspândite în perioada aprilie 1987 – decembrie 1989. Operațiunea Petarda” a fost numele de cod al uneia dintre operațiunile DSS-ului care s-a încheiat cu un eșec de proporții pentru ofițerii de securitate și ale cărei urme în arhivele fostului DSS par să nu se mai găsească.

În categoria încercărilor de opoziție față de regimul Ceaușescu se înscrie și scrisoarea pe care viitorul președinte post-decembrist al României, Ion Iliescu, a pregătit-o pentru a fi transmisă la Radio Europa Liberă la sfârșitul lui martie 1989. Din păcate, scrisoarea s-a blocat la București pe canalul de legătură care promisese ajungerea ei la destinație. În contextul desfășurării de către DSS a unei vaste operațiuni de supraveghere și influențare a tuturor celor care ar fi putut face parte dintr-o grupare opoziționistă din interiorul PCR, Ion Iliescu a înțeles, la începutul anului 1989, că nu existau „forțe capabile să izoleze cuplul Ceaușescu pentru a înlesni o «revoluție de catifea»”. Con­fruntat cu un val de acuzații privind „teoria complotului”, de sorginte moscovită, care ar fi stat la baza declanșării Revoluției Române din Decembrie 1989, Ion Iliescu, al cărui nume a fost scandat pe străzile Timișoarei pe 20 decembrie 1989, declară că ar fi fost mân­dru dacă ar fi putut „provoca evenimentele de la Timișoara sau pe cele de la Bu­cu­rești, dar, se subînțelege, nu este cazul”. Referindu-se la această impo­si­bilitate de coagulare a unei opoziții politice împotriva regimului Ceaușescu, jurnalistul Nestor Rateș, directorul Departamentului pentru România de la Radio Europa Liberă, va con­semna faptul că „mizeria cumplită a vieții de zi cu zi, care consuma, practic, întreaga ener­gie, imaginație și inventivitate în lupta pentru supraviețuirea fizică a făcut mari servicii scopurilor regimului, lăsând oamenilor prea puțin timp și vlagă pentru activismul social și politic și chiar mai puțin încă pentru preocupări spirituale”. Într-o astfel de situație, „Scrisoarea celor șase” devenea unul dintre cele mai spectaculoase și provocatoare gesturi de sfidare a regimului Ceaușescu.