După un scenariu care a mai fost aplicat în zona Golfului, împotriva Irakului cu ani în urmă, s-ar părea că pe acolo se pregăteşte un nou război. De această dată vizat ar fi Iranul. Atunci motivul intervenţiei a fost vânturat în faţa Congresului sub forma unei eprubete cu mostre de arme de distrugere în masă de care ar dispune un dictator. Acele arme nu s-au găsit niciodată. Acum se invocă acte de sabotaj cu autor nedovedit. Şi tot ca atunci, nici acum nu se doreşte un răspuns la clasica întrebare, în astfel de situaţii, cine ar avea cel mai mult de câştigat dintr-o astfel de provocare. O invadare a Iranului ar fi un moment decisiv al unei geostrategii în care de decenii se investesc trilioane pentru a muta accentele de pe confruntarea arabo-israeliană, care a dominat istoria recentă, pe cea arabo-persană, cu tradiţie milenară. Încă din vremurile în care hidrocarburile nu se foloseau nici măcar pentru opaiţe.

Operaţia militară împotriva Irakului, ilegală dar necesară, cum a afirmat unul dintre artizani, a generat modificări dramatice, în mediul de securitate din Orientul Mijlociu şi proximităţi. Ele au fost prognozate, dar ignorate înaintea intervenţiei: terorismul inexistent încă, insecuritate, destabilizări la un pas de haos, într-un cuvânt, violenţă. Dar toate acestea în geopolitică înseamnă perspective suficiente pentru alte intervenţii, pentru ajustări. După logica impusă atunci, situaţia rezultată ar cere acum o altă intervenţie, ca în Siria. Însă consecinţele ar fi dezastruoase pentru pacea întregii lumi şi este puţin probabil ca actorii politici responsabili să-şi dorească o asemena evoluţie.

Strategic, situaţia este acum cu totul alta, deşi pare cam la fel, iar dorinţa unei alte invazii nu mai este împărtăşită ca altădată, pentru simplul motiv că ar putea genera avantaje pentru actori cu totul neaşteptaţi, cum s-a întâmplat după 2003. În schimb, invocarea progresivă a perspectivei războiului cu Iranul este utilă pentru campanii electorale, rezolvarea unor situaţii interne dificile, apeluri la coeziunea de altădată, influenţarea evenimentelor din Siria, deturnarea atenţiei publice de la afacerea ziaristului saudit ucis la Istanbul, ce zdruncină din temelii universul democraţiilor atât de corecte politic etc.

Propagandistic, pare că Statele Unite ale Americii iau în serios perspectiva unei intervenţii militare. S-au retras unilateral din tratatul care reglementează programul nuclear iranian, cerând renegocierea acestuia. Este continuarea strategiei actualei administraţii de-a se retrage zgomotos din aranjamente internaţionale pentru a le renegocia. Au impus sancţiuni economice şi financiare împotriva statului iranian, dar şi a tuturor firmelor din lume care nu le vor respecta. Sancţiunile se alătură altor episoade globale de război economico-financiar iniţiate de ele. Toate promit serioase destabilizări, deoarece afectează şi interese ale multora dintre statele care-i sunt aliate ori partenere şi care, treptat, caută măsuri de răspuns.

Se pare că superputerea a uitat de ceva vreme lecţiile de soft power ori realizează că acestea nu mai oferă rezultatele dorite şi transmite lumii întregi, pragmatic, că totul a fost tactică, realitatea fiind cea pe care o susţine acum. Preşedintele Trump arată cu degetul către Iran, Iranul către SUA, secretarul general al ONU cere anchetă independentă pentru sabotaje şi declară că singurul abilitat cu aplicarea sancţiunilor internaţionale este Consiliul de Securitate al ONU. În cazul Irakului, secretarul general de atunci nu a făcut nimic.

Cu toată duritatea declaraţiilor, este puţin probabil ca SUA să recurgă la gesturi extreme împotriva Iranului în viitorul apropiat. Jocurile de acum sunt, mai curând, inerţii ale măreţiei de altădată. Preşedintele SUA consideră intervenţia din 2003 ca fiind o eroare istorică, deci intuieşte ce s-ar întâmpla, la proporţii şi mai mari, dacă se repetă. Dincolo de complicaţiile globale şi probabilitatea redusă de a obţine sprijinul internaţional, există cel puţin două motive pentru care nu o vor face şi ambele ţin de specificul zonei.

Primul, Iranul este un stat cu o populaţie ce depăşeşte 80 milioane de locuitori, o suprafaţă de peste 1,6 milioane km pătrați de teren dificil, un important potenţial de război dispersat pe acest teritoriu. Rezistă de peste o jumătate de secol sancţiunilor occidentale, tentativelor de a fi destabilizat şi a învăţat să gestioneze situaţia în raport cu restul lumii. Mai mult, în tot acest timp şi-a creat propria industrie de război, a încheiat în lumea musulmană alianţe şi a realizat instrumente cu care poate influenţa securitatea zonei, după cum a dovedit-o, a devenit partener comercial pentru multe state occidentale şi asiatice. Vecinii importanţi îi sunt mai curând binevoitori decât ostili, aşa că este greu de presupus că poate fi izolat. Vecinii ostili nu-şi doresc războiul. Orice acţiune militară împotriva lui va cere desfăşurări, unice în istoria postbelică, de efective terestre şi colosale consumuri de resurse. Fizionomia acţiunilor militare suferă modificări substanţiale, dar în viitorul previzibil tot forţelor terestre le revine rolul determinant în operaţiile militare de amploare.

Geopolitic, lucrurile ar putea fi şi mai complicate, deoarece adevăraţii câştigători ar fi alţii, situaţie de coşmar. Prin comparaţie, invadarea Irakului şi-a atins obiectivul şi datorită faptului că statul arab se afla după aproximativ un deceniu de război cu Iranul, urmat de un alt deceniu în care a fost subiect al unei operaţii militare autorizate de Consiliul de Securitate, al unor sancţiuni internaţionale, a tot felul de interdicţii generate de actul de agresiune împotriva Kuweitului şi era complet izolat politic. Chiar şi aşa a fost necesară o importantă grupare de forţe. A existat şi acel episod departe de bravura hollywoodiană, descris de presă. Înaintea glorioaselor trupe invadatoare au debarcat câţiva indivizi cu genţi burduşite de dolari pe care le-ar fi transmis unor generali irakieni care, desigur, îşi apărau patria. În Irak au dispărut fără urme zeci de milioane de dolari ai contribuabililor americani. S-a vorbit atunci şi de grave acte de corupţie din partea administraţiei de ocupaţie, dar tema ce începuse să fie mediatizată prin lume a dispărut brusc din discursul public, apoi corupţia a început să fie căutată prin alte zări. Având în vedere tăcerea ulterioară instalată şi analizând modul selectiv în care au fost executaţi comandanţii lui Hussein, putem bănui de ce armata irakiană nu a desfăşurat operaţii serioase, unii militari de rang înalt au fost executaţi, alţii au rămas în viaţă şi, probabil, bogaţi.

Al doilea motiv este generat de dilema în care se află SUA în zonă. Este situaţie ideală pentru un război prin intermediari, dar nu ştiu exact cine poate fi intermediarul. În Europa de Est şi la Marea Neagră au clarificat lucrurile cu ajutorul aliaţilor din NATO. Scenariul este acelaşi: au generat situaţia conflictuală, apoi propagandistic şi informaţional au dezvoltat percepţia ameninţării, iar acum gestionează perfect motivul apărării, rezultat din succesiunea etapelor.

În Europa s-a produs o substituire perversă a conceptului de securitate cu cel de apărare. Securitatea este un proces la care participă deopotrivă toţi actorii politici, mari şi mici, şi toţi se regăsesc în starea de securitate rezultată. Indicatorii de stare se reflectă în bună măsură în calitatea vieţii. Apărarea reduce procesul multidimensional al securităţii la o singură componentă, cea militară. Când se vorbeşte despre apărare se operează cu indicatori de putere care nu mai sunt aceiaşi pentru toţi, exprimă diferenţele dar şi dependenţele generate. Ei nu se regăsesc în calitatea vieţii, o afectează, chiar. Astfel s-a ajuns ca, de la Marea Neagră la Marea Baltică, securitatea să se confunde cu apărarea, iar starea acesteia să fie reprezentată în percepţia publică de numărul militarilor americani din zonă. Reacţiile la prezenţa lor sunt complexe, în realitate nu întăresc apărarea, dar afectează mediul de securitate. În termeni strict militari, niciun stat din Frontul Estic al NATO nu a devenit mai puternic, ci mai dependent de cel puternic, tansformându-se astfel în piaţă ideală pentru producătorii de arme.

Dar în Golf lucrurile sunt mai complicate. Acolo există mult petrol, deci şi multă bogăţie, care trebuie păstrată şi multiplicată. Desigur, ideal ar fi ca intermediari să fie şeicii şi regii petrolului, dar ei nu se prea înghesuie, dimpotrivă, declară că nu vor război în regiune, iar pentru mai multă siguranţă, şi-ar dori ca rolul de intermediar să-l joace chiar SUA, eventual împreună cu Israelul, acesta din urmă ar fi fericit ca alţii să-i elimine un duşman de moarte ş.a.m.d. Iranul, la rându-i, are şi el posibilitatea să susţină în zonă un conflict prin intermediari, de proporţii mai mici, dar la fel de dureros. Oficiali de la Teheran au declarat de nenumărate ori că dacă statul lor va fi atacat, vor lovi Israelul. SUA, Israel şi întregul Occident, de exemplu, au suferit eşecuri în Siria şi din cauza sprijinului iranian pentru statul arab. Dacă încercăm să depăşim nivelul regional, nu este greu să observăm că SUA ar putea fi angajate într-un război convenţional de lungă durată, epuizant, cu un Iran în spatele căruia s-ar putea afla o mare parte a lumii, aşa cum s-a întâmplat în Vietnam, altă parte păstrând distanţa. Secretarul general ONU consideră că urmările unui război în zonă ar putea fi catastrofale.

SUA nu vor recurge la măsuri militare imediate împotriva Iranului, care să semene cu o invazie, pentru că o victorie ar costa prea mult, inclusiv politic, iar riscurile pentru poziţia lor în lume ar fi imense. În situaţia de acum, principala problemă este cum vor prezenta lumii această realitate fără a-şi afecta prestigiul. Vor invoca motive care să justifice executarea loviturilor de la distanţă, desfăşurările de trupe, episoadele de cyberwar, intensificarea presiunilor, demonstraţiile cu puternice efecte de imagine ş. a., dar nu vor depăşi anumite limite, deoarece ştiu că reacţiile Iranului vor destabiliza întreaga regiune. Cel mai probabil, SUA vor aplica strategia îndelungată de epuizare economică şi izolare folosită cândva împotriva Irakului, aşteptând roadele acesteia şi circumstanţele realizării coaliţiei de altădată. Dinamismul desfăşurărilor geopolitice este cu totul altul faţă de 2003. Iranul nu poate fi izolat, în lume se aud tot mai multe voci, inclusiv dinspre aliaţi, care cer superputerii să renunţe la unilateralism şi să respecte principii ale ordinii internaţionale, la consacrarea cărora a contribuit, iar – ceea ce nu poate fi ignorat – lumea afacerilor începe să caute soluţii pentru a ocoli sancţiunile ce bântuie mediul internaţional. Petrolul iranian reprezintă 35% din consumul Chinei, 33% din al Indiei, 20% din al UE, 7% din al Turciei, 5% din al Japoniei, de pildă.

Agresiunea împotriva Irakului şi-a dorit instaurarea unei stări de instabilitate controlabilă, de genul celei din Libia de astăzi, atâta cât totul să fie sub control, iar marfa numită hidrocarburi să circule. Dar, colateral, a obţinut ceea ce nu şi-a dorit, dinamizarea geopolitică a doi actori importanţi din regiune, Iran şi Turcia. Iranul, pentru că, analizând secvenţele în desfăşurare, a socotit că, mai devreme ori mai târziu, va fi următoarea ţintă, Turcia, pentru că a sesizat noile oportunităţi. Niciunul dintre cei doi nu a sprijinit invadarea Irakului.

Iranul a scăpat de Irak, ca adversar ce îi condiţiona comportamentul, şi datorită contribuţiei generoase a multor state arabe. Cum se întâmplă de regulă, în fostul stat dictatorial au apărut destabilizări, ce nu puteau fi gestionate decât cu asistenţa militară a invadatorilor. S-a reactualizat problema kurdă cu prelungirile ei regionale, au apărut teroriştii, apoi Statul Islamic, pentru înfrângerea căruia noua armată irakiană trebuia ajutată. Dar cel mai şocant a fost când la Bagdad au început să se succeadă democratic autorităţi mai curând favorabile Iranului decât ostile. Nu a durat prea mult până când lumea a descoperit proporţiile influenţei persane în lumea musulmană. Noua competiţie geopolitică globală îi este favorabilă, dar statul iranian nu se grăbeşte să intre în aranjamente strategice internaţionale stricte care să-i afecteze libertatea de acţiune, chiar şi în Siria. Dispune încă de suficiente argumente pentru a-şi păstra o anumită libertate de acţiune. Foloseşte informaţional cât poate argumentul blocării circulaţiei libere a petrolului prin strâmtoarea Ormuz. Este o temă cu multe capcane politice, deoarece o asemenea acţiune ar putea coaliza lumea dezvoltată împotriva sa. Oricum, posibilitatea nu poate fi exclusă, mai ales pentru scurt timp.

Militar, conducerea iraniană a răspuns adecvat. După apropierea portavioanelor de graniţele sale a prezentat un complex antiaerian de producţie proprie. O apărare antiaeriană riguros eşalonată ar putea fi o soluţie potrivită împotriva atacurilor de pe portavioane. Secvenţa dronei doborâte cu tehnologie iraniană s-a dorit probabil a fi un avertisment care să demonstreze că Iranul nu are complexe, că totul este posibil, iar lecţiile oferite de războiul din Siria au fost învăţate. Acolo, avioanele şi rachetele israeliene se lovesc de reacţia tot mai eficientă a apărării antiaeriene siriene, chiar şi atunci când sunt combătute cu sisteme învechite. Este evident că în Siria s-au folosit doar mijloacele antiaeriene cunoscute de către atacator. Iranul a prezentat sistemele despre care a dorit să se ştie, dar n-au fost folosite, deci ar putea oferi multe surprize. În Iran, distanţele până la obiective sunt mari, timpii de zbor la fel, condiţiile mai dificile.

La ameninţările terestre a reacţionat prin mişcări ale Gardienilor Revoluţiei, care îşi demonstrează astfel pregătirea pentru război. De altfel, declaraţiile oficiale subliniază insistent că Iranul va răspunde simetric la orice acţiune a Statelor Unite. S-a intrat deja în faza în care toate declaraţiile referitoare la evoluţiile din Golf aparţin războiului informaţional. Dar dinamica cea mai intensă se manifestă în jurul programului nuclear iranian. Nimeni nu-şi doreşte un Iran cu armă nucleară şi acest lucru este bine ştiut la Teheran.

În 2015 a semnat un document internaţional prin care îşi asuma restricţii în programul său nuclear. Principalele prevederi se refereau la cantităţile de apă grea şi uraniu îmbogăţit. Ceilalţi semnatari au fost membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate al ONU şi Germania. În schimb, urma să fie ridicate progresiv sancţiunile aplicate de ONU, precum şi cele unilaterale impuse de SUA şi UE. Înţelegerea a fost considerată un succes important de toată lumea, cu excepţia Israelului şi a început să fie aplicată. În mai 2018, preşedintele Trump declară că SUA se retrag din înţelegere şi cere renegocierea documentului, ceilalţi semnatari îşi menţin poziţiile, dar situaţia începe să se inflameze, se înăspresc sancţiunile SUA care afectează exportul petrolului iranian, dar şi interesele economice ale partenerilor săi.

AIEA, instituţie a ONU, declară că centrifugele iraniene şi întreaga infrastructură legată de acestea se află sub control, iar cantităţile de apă grea şi uraniu îmbogăţit sunt sub nivelurile negociate. Încep demonstraţii de forţă în Golf, acuzaţii, ameninţări, preşedintele Iranului suspectează statele occidentale semnatare că nu fac suficient pentru a apăra documentul asupra căruia au convenit şi declară că din iunie anul acesta va trece la reconsiderarea treptată a obligaţiilor asumate ca răspuns la sancţiuni. În Iran se înfiinţează o comisie care să identifice modalităţile de evitare a embargoului. Se va desfăşura o reuniune între reprezentanţii SUA şi ai aliaţilor care au semnat documentul. Ceilalţi semnatari insistă asupra respectării obligaţiilor asumate de toate părţile, inclusiv de Iran. Dacă vrem să fim optimişti putem considera că, deocamdată, totul se va derula în registrul politic. Perspectiva încălcării principiului neproliferării armei nucleare rămâne, oricum, motiv de coagulare a unor eventuale acţiuni internaţionale împotriva Iranului, sub egida ONU.

Turcia a interzis în 2003 folosirea teritoriului său pentru acţiuni militare împotriva Irakului. Important şi activ membru NATO, cu o consistentă infrastructură a Alianţei, desfăşurată încă din perioada bipolarităţii, ea s-a simţit pusă în pericol de acţiunile insuficient gândite ale celui mai important aliat strategic. Politicienii turci au realizat că eforturile lor îndelungate de-a menţine sub control problema kurdă, atât de delicată pentru securitatea Turciei, au fost desfiinţate peste noapte de alte jocuri geopolitice, care-i anulau eforturile şi îi ignorau interese evidente. Atunci şi-au amintit politicienii turci, probabil, de evenimente petrecute pe aceleaşi meleaguri cu sute de ani în urmă, când otomanii au cucerit strălucitul Constantinopol ortodox, după ce creştinii cruciaţi contribuiseră pragmatic la slăbirea statului bizantin. De asemenea, n-au uitat că Imperiul Otoman fusese actor important în regiune şi menţinuse o relativă stabilitate, distrusă rapid de recroielile puterilor coloniale care i-au succedat.

De altfel, problema kurdă poate fi considerată barometru pentru comportamentul geopolitic al Turciei. Când prin anii ’70 ai secolului trecut, URSS era sprijinitor important al kurzilor şi furnizor de arme pentru ei, Turcia îşi demonstra importanţa şi locul în confruntarea bipolară de partea Occidentului. Când cu câţiva ani în urmă, conducerea de la Damasc a început să acorde anumite libertăţi kurzilor din Siria, Turcia a fost la un pas de a-i declara război. Nu a făcut-o pentru că între timp s-a amestecat Rusia, Iranul era de ani buni acolo, dar a profitat de situaţie. Când SUA au devenit mentorul kurzilor, Turcia a început să se detaşeze de aliatul său strategic şi să-şi modeleze propriul comportament, ignorându-i obiecţiile. Astăzi kurzii sunt cei care constituie liantul apropierii politice a Turciei de Rusia şi Iran şi bază pentru viitoare soluţii în Siria. Împreună cu cei doi, Turcia gestionează probleme de securitate regională, iar rolul ei este în creştere. A reluat operaţiile militare limitate împotriva kurzilor din Irak, sub ochii forţelor SUA, la fel cum proceda înainte de prezenţa acestora pe teritoriul statului arab.

Energiile consumate în jurul achiziţiei sistemului antirachetă rusesc S-400, dincolo de semnificaţia militară – care nici măcar nu este analizată public -, nu fac altceva decât să confirme mutaţiile din relaţiile de putere ale lumii, în rapidă reconfigurare. La avertismentele SUA, oficiali turci declară că vor răspunde corespunzător. Nu mai există coeziunea din timpul bipolarităţii. Oricum, tonul dialogului are o intensitate neobişnuită pentru o relaţie între doi aliaţi. Indiferent ce se va întâmpla cu tranzacţia comercială de armament, rezultatul final al controverselor va fi analizat propagandistic drept impunere a unei voinţe. Cineva va fi considerat învingător, altcineva învins.

Cu doar vreo două decenii în urmă, Grecia, ţară membră NATO, a achiziţionat de la acelaşi furnizor sistemul S-300, la vremea respectivă, tot printre cele mai performante din lume. Nimeni nu a obiectat, doar Turcia a făcut unele comentarii, ignorate de ceilalţi. Aliaţii i-au demonstrat că şi alte armate, aliate ori viitoare aliate, au în înzestrare armament rusesc, deci nu e nicio problemă. Atunci oficialii greci nu au avut reţineri în a declara că sistemul le va proteja insulele de eventuale acţiuni ostile ale Turciei. Achiziţia de acum a aliatului şi vecinului nostru turc la Marea Neagră poate fi un precedent căruia SUA nu-i pot permite să se dezvolte şi, probabil, în viitorul imediat vor urma secvenţe interesante nu numai între cei doi, ci şi în relaţiile de putere dintre aliaţi.

Din punct de vedere militar lucrurile sunt mai previzibile, cu toate că foarte multe scenarii devin posibile. Turcia urmează să instaleze pe teritoriul său un sistem antiaerian şi antirachetă ce va acoperi o mare suprafaţă, dar este incompatibil cu alte sisteme militare de care dispune şi nici cu ale NATO. Pe acea suprafaţă anumite activităţi militare se vor desfăşura în viitor după alte reguli. Aceasta este adevărata semnificaţie a disidenţei turce şi de aceea SUA ameninţă cu serioase consecinţe. Dar nu pot merge prea departe decât asumându-şi riscuri serioase. Devine, astfel, foarte importantă zona în care sistemul va fi instalat prin decizii ale autorităţilor politice şi militare turce. Acel perimetru ar putea fi transformat într-o zonă de interdicţie aeriană ce se va alătura altora existente prin vecinătăţi. Preşedintele turc nu a uitat cu siguranţă că, pe timpul încercării de lovitură de stat de acum câţiva ani, în spaţiul aerian al NATO, asigurat cu echipamente perfect compatibile, se desfăşurau acţiuni ostile de hăituire a unui conducător politic ales democratic.

Turcia şi-a declarat interesul pentru hidrocarburile din Mediterana orientală şi pregăteşte prospecţiuni în proximitatea statului cipriot turc. Se profilează tulburări serioase, dar şi perspective pentru reafirmarea statutului său geopolitic în dezvoltare. Pentru acele zăcăminte îşi manifestă interesul şi alţi actori din zonă, Israel, Siria, Cipru. La Marea Neagră, Turcia este nevoită tot mai des să ofere explicaţii cu privire la Tratatul de la Montreux. Este un instrument de drept internaţional care, la vremea lui, a fost negociat, a blocat alte idei şi a oferit un important avantaj statului turc în influenţarea mediului de securitate, mai eficient decât portavioanele. Ce i s-ar putea oferi Turciei la schimb pentru a renunţa la acest avantaj? Iată cum sistemul SS-400 ar putea avea un util rol de descurajare în disputele aflate la orizont, în jurul Turciei.

⁎*⁎

Într-o atmosferă de adâncă evlavie, emoţii, ipocrizie şi slugărnicie bizantină, TVR ne-a oferit timp de câteva zile un spectacol geopolitic, sub aripa ocrotitoare a corectitudinii politice şi privirea inteligentă a Înaltului Pontif. Este televiziune publică, deci a făcut-o pe banii noştri şi peste timp, în sfânta tradiţie, va fi îndreptăţită să spună că ne-am dorit cu toţii spectacolul, dornici să fim mântuiţi din când în când. Pe ecran a încăput totul, comentarii, apeluri, ierarhii bisericeşti şi laice, clopote, uniforme, costume de ceremonie, odăjdii strălucitoare alături de nefericiţi, icoane, vanităţi, aşteptări, curcubee şi toate cele. Am fost îndemnaţi să mergem înainte împreună, fără a uita. Aceasta ar semnifica nu doar sanctificarea episcopilor greco-catolici martirizaţi pentru că au rămas până la capăt în credinţa lor. Ar fi însemnat şi amintirea acelor anonimi ortodocşi ucişi cu două-trei secole în urmă, în mănăstirile lor, pentru o credinţă a lor, ce se înlocuia cu tunul. Apelul Papei ar fi căpătat semnificaţia meritată dacă şi Biserica Ortodoxă Română ar fi sanctificat, tot atunci, câţiva dintre acei martiri, din alte generaţii, dar de pe aceleaşi meleaguri. BOR nu şi-a amintit de ei nici măcar simbolic. Din fundal, TVR ne-a sugerat că astfel au fost salvaţi de păcatul Reformei. Deşi s-a repetat mereu că prezenţa urmaşului Sfântului Petru este pelerinaj, ecumenism şi abia apoi treaba unui şef de stat, Televiziunea Română, liberă şi independentă, ne-a transmis că a fost vizita liderului a peste un miliard de locuitori şi, în sfânta tradiţie bizantină, ar trebui să facem o plecăciune. Viziunea sugerată de cea mai eficientă instituţie de propagandă este că a merge înainte împreună nu înseamnă a fi alături unii de ceilalţi, ci într-o coloană în care cel mai înalt este primul, la fel ca în geopolitică.

Ar fi interesant ce ar spune Ştefan Vodă şi Sfânt, de acolo, din ceruri. Putem da frâu liber imaginaţiei, dar nu vom afla niciodată!