În ciuda turbulențelor interne care vizau consolidarea regimului socio-economic şi politic instaurat pe 25 octombrie 1917, Uniunea Sovietică a continuat să se afirme pe plan extern, după sfârșitul Războiului Civil, ca un mare centru de putere în arena relațiilor internaționale, cu ambiţii geopolitice imense. Regimul de la Moscova și-a normalizat treptat relațiile internaționale după 1922, dar fără a plăti datoriile statului țarist și fără a renunța la rolul său de centru al revoluției mondiale. Pe de o parte, URSS a menținut relații diplomatice și comerciale „normale” cu alte state, iar pe de altă parte a controlat, prin Komintern, activitatea partidelor comuniste din alte țări, al căror scop final a fost destabilizarea guvernelor existente, cu care URSS a menținut relații „normale”. Punctul culminat al acestei politici de „coexistență pașnică, inaugurată de Pacea de la Brest-Litovsk, urma să fie atinsă la 23 august 1939, de Pactul Molotov-Ribbentrop.
Pași de apropiere, sub semnul unei strategii
Conferinţa internaţională de la Genova (10 aprilie – 19 mai 1922) a reprezentat momentul de început al acestei apropieri sovieto-germane. Delegaţia sovietică avea să propună o ordine de zi atât de cuprinzătoare care „n-a putut fi – aprecia Henry Kissinger – nici transpusă în practică, dar nici ignorată de guvernele democratice”[1], devenind astfel un procedeu tactic ce avea să devină o constantă a diplomaţiei sovietice. Stalin a rezolvat dilema politicii externe sovietice prin prioritatea acordată, în deceniul patru, intereselor de stat ale URSS, precum şi cea a dezvoltării forţelor revoluţionare din întreaga lume (teoria „revoluţiei permanente”), prin subordonarea intereselor fiecărui partid comunist, exclusiv intereselor Uniunii Sovietice. Concluzionând asupra personalităţii lui Stalin, Henry Kissinger scria: „Este adevărat că Stalin a fost un monstru; însă din perspectiva organizării relaţiilor internaţionale el s-a dovedit cel mai realist dintre toţi – răbdător, viclean şi implacabil, un adevărat Richelieu al acelei perioade. (…) Liderii democraţiilor au confundat discursurile lui greoaie, uşor teologizante, cu ceea ce li s-a părut a fi o rigiditate a gândirii şi a liniei politice.Totuşi, această rigiditate se extindea doar asupra ideologiei comuniste.Chiar convingerile lui comuniste i-au dat posibilitatea să se arate extrem de flexibil în tactica aleasă”[2].
Un eveniment cu implicaţii majore asupra cursului politicii externe sovietice va fi reprezentat de Congresul al VI-lea al Internaţionalei a III-a (iulie – septembrie 1928), care a născut „trei exigenţe tactice”, respectiv refuzul oricărei colaborări cu social-democraţia, calificată drept „duşmanul principal” al clasei muncitoare, lupta împotriva influenţei reformiste asupra clasei muncitoare şi epurarea partidelor comuniste de toate elementele şovăielnice, îndeosebi de „deviaţioniştii de dreapta”. Rezoluţiile adoptate la Plenara a X-a a Comitetului Executiv al Internaţionalei a III-a (aprilie 1929) a permis întărirea poziţiilor exprimate în 1928, precum şi afirmarea concepţiei că social-democraţia devenise social-fascism. În urma acestor orientări de politică externă, partidelor comuniste din străinătate le-a fost impusă o disciplină severă, mai ales Partidului Comunist German, iar diplomaţia sovietică şi Internaţionala a III-a au sprijinit întărirea Germaniei prezentată ca un „element pozitiv” care ar putea determina, în raport cu „militarismul franco-britanic”, o „agravare a contradicţiilor interimperialiste”. Partidul Comunist German a fost obligat, ca urmare a noii orientări, să aplice tactica luptei prioritare împotriva social-democraţiei, contribuind astfel la paralizarea instituţiilor politice ale Republicii de la Weimar şi la distrugerea singurei şanse reale de creare a unor bariere politice în calea preluării puterii de către nazişti.
În miezul nopţii de 30 iunie spre 1 iulie 1934 a avut loc, la Kremlin, o întâlnire a lui Stalin cu Biroul Politic şi cu şefii serviciilor de informaţii sovietice, fără participarea conducătorilor din Armata Roşie, la care au fost analizate evenimentele din Germania („Noaptea cuţitelor lungi”). Un personaj enigmatic se afla la această întrunire, care va marca o nouă etapă în evoluţia politicii externe sovietice. Invitatul era Karl Radek, director al Biroului de Informaţii al PCUS. În cursul acestei reuniuni a fost analizată, pe baza rapoartelor spionajului sovietic, evoluţia evenimentelor interne din Germania, unde Hitler se confrunta cu diferiţi oponenţi radicali, periculoşi, regalişti de dreapta neloiali şi radicali nazişti. Stalin şi-a anunţat, la finalul expunerii, colaboratorii civili şi militari că politica externă sovietică va fi legată, de acum înainte, de Germania. Karl Radek nu a fost surprins de „noua gândire” a lui Stalin, deoarece se număra printre puţinii care cunoşteau din start adevărata linie politică, respectiv faptul că politica duplicitară a lui Stalin faţă de Germania lui Hitler consta din antifascism făţiş, plus destindere secretă. Karl Radek era bolşevicul de rang înalt care cunoştea secretele campaniei antifasciste, care avea să reprezinte unul dintre actele duplicitare cele mai îndrăzneţe şi mai strălucite din întreaga istorie a politicii, orchestrate de Willi Münzenberg[3] în statele Europei Occidentale. Ideea lui Stalin era de a-l distruge pe Hitler şi democraţiile occidentale, în cadrul unui al doilea război mondial, care să se încheie cu Stalin conducând către Vest o Armată Roşie dar aceasta numai după ce adevărata confruntare ar fi luat sfârşit. Sub semnul acestei concepţii de politică externă Uniunea Sovietică se va arunca în „jocul securităţii colective”. Congresul al VII-lea al Internaţionalei a III-a (25 iulie – 20 august 1935) a aprobat „strategia Fronturilor Populare”, a reafirmat şi a teoretizat subordonarea generală a politicii diverselor partide comuniste faţă de politica Uniunii Sovietice. Semnarea pactului franco-sovietic (2 mai 1935) fusese însoţită şi de oficializarea solemnă a acestei noi strategii a Internaţionalei a III-a, cea de „Front Popular Antifascist”.
Invazia italiană în Abisinia, remilitarizarea Rhenaniei (martie 1936), crearea Pactului Anti-Komintern (noiembrie 1936), precum şi Războiul Civil spaniol, izbucnit la 17 iulie 1936, aveau să complice evoluţia relaţiilor internationale, prefigurând astfel dezlănţuirea celui de-Al Doilea Război Mondial, obiectiv dorit şi visat de Stalin. Războiul Civil spaniol (17 iulie 1936 – 1939) a reprezentat pentru diplomaţia sovietică, în opinia istoricilor Oleg Sarin şi Lev Dvoretsky, „solul pe care Moscova îl putea exploata spre a impune Franţei şi Marii Britanii obligaţii stricte privind opoziţia faţă de fascism şi, în consecinţă, a obţine de la ele garanţii solide de securitate colectivă”[4]. Implicarea în Spania satisfăcea planurile strategice ale Uniunii Sovietice pe termen lung, existând posibilitatea angrenării Spaniei într-un mare joc geopolitic în care Spania urma a fi folosită ca monedă de schimb.
Uniunea Sovietică a încercat, într-o primă etapă a Războiului Civil spaniol[5], să-şi limiteze angajarea, aderând la politica de neintervenţie preconizată de către Franţa şi Marea Britanie. Ca urmare a aprobării de către Biroul Politic, la 29 septembrie 1936, a planului special de asistenţă pentru Guvernul republican spaniol, au fost create companii speciale în diverse ţări pentru achiziţionarea de arme, provizii şi echipamente de luptă care urmau a fi trimise în Spania. Planul Biroului Politic prevedea trimiterea de unităţi regulate ale Armatei Roşii în Spania, ceea ce a fost dezaprobat de militari, care au cerut să fie trimişi numai specialişti şi consilieri militari. Spania devenea, astfel, terenul de încercare ideal pentru a repeta operaţiunile de luptă pe scară largă care urmau să aibă loc în viitor. Specialiştii care se întorceau la Moscova erau interogaţi despre eficacitatea echipamentelor furnizate republicanilor spanioli şi despre metodele de folosire a acestora. La 14 septembrie 1936, Stalin a convocat, la Lubianka, o reuniune politică în care s-a luat hotărârea ca toate operaţiunile din Spania ale Internaţionalei a III-a să fie preluate de către NKVD, ceea ce permitea infiltrarea în structurile militare şi politice ale Republicii de la Madrid, precum şi crearea de celule de spionaj care vor fi folosite în operaţiunile secrete din Europa şi SUA.
Posibilitatea unei victorii a stângii ne-staliniste spaniole şi instalarea unui guvern comunist în sud-vestul Europei îngrijorau în egală măsură nu numai ţările din Europa Occidentală ci şi pe Stalin, care se temea de posibila coalizare, ca urmare a noului pericol spaniol, a Franţei şi Marii Britanii cu Germania şi Italia. O parte din dilemele conducerii politice sovietice se pot identifica şi în conflictul dintre generalul Jan Karlovici Berzin, şeful consilierilor militari sovietici din Spania, şi Alexandr Orlov, şeful clandestin al unităţii NKVD din Spania, însărcinat să conducă Teroarea. În ciuda rapoartelor şi propunerilor înaintate de generalul Berzin, contrasemnate de Arthur Staşevski, principalul comisar al lui Stalin în Spania, şi mareşalul Mihail N. Tuhacevski, referitoare la necesitatea unei victorii militare pe fronturile spaniole, acceptate în principiu de către Stalin, a prevalat, totuşi, necesitatea de a nu se crea o reţea puternică de duşmani ai Germaniei în Vestul Europei. Existenţa unei astfel de reţele l-ar fi încurajat pe Hitler să atace mai curând în Estul Europei. Dintr-o astfel de raţiune politico-strategică s-a născut decizia de abandonare a Spaniei republicane şi-a luptătorilor ei. Semnele acestui abandon pot fi regăsite în discuţiile purtate, în decembrie 1936, la Paris, de către generalul Walter G. Kriviţki din NKVD şi Abram A. Slutsky, rezidentul NKVD pentru Europa. În cadrul acestei întâlniri, Slutsky i-a ordonat generalului Kriviţki să diminueze operaţiunile antigermane, deoarece tratativele secrete sovieto-germane erau pe cale de a începe. Despre antifascism, Abram A. Slutsky a adăugat: „Nu mai există nici un profit pentru noi în acest cadavru putred care este Franţa, cu Frontul ei Popular”[6].
Anschluss-ul (12 martie 1938), Acordul de la München (28 – 30 septembrie 1938), precum şi semnarea acordului de neagresiune germano-francez din 6 noiembrie 1938, de către Georges Bonnet şi J. von Ribbentrop, au fost interpretate la Moscova ca fiind „un semn că lui Hitler i se dădea, mai mult sau mai puţin, mână liberă în Est”[7], astfel încât la sfârşitul anului 1938 exista pericolul real al unui „front imperialist” împotriva URSS. Într-un asemenea context, sovieticii vor fi dispuşi să-şi înmulţească deschiderile spre Germania, continuând, în acelaşi timp, negocierile, generate de politica securităţii colective, cu democraţiile occidentale. Cu ocazia recepţiei de Anul Nou a Corpului Diplomatic (12 ianuarie 1939), Hitler l-a salutat pe ambasadorul sovietic deosebit de amical şi s-a întreţinut neobişnuit de mult cu el. „Nu ştiu ce a vorbit Führer-ul cu ambasadorul rus – îşi aminteşte aghiotantul Führer-ului, Fritz Wiedemann, dar maniera şi starea de spirit deschis amicală cu care el a făcut-o au constituit un semn limpede că se schimbase ceva în poziţia sa”[8]. Ocuparea a ceea ce mai rămăsese din Cehoslovacia, la 15 martie 1939, precum şi reacţia Cabinetului britanic la expansiunea Germaniei spre Sud-Estul Europei au impulsionat factorii de decizie politică de la Moscova spre intensificarea paşilor de apropiere faţă de Berlin. Pe 17 aprilie 1939, ambasadorul sovietic în post la Berlin, avea să destăinuiască secretarului de stat Ernst von Weizsäcker că politica sovietică „n-a deviat niciodată de la linia dreaptă”[9] şi că „Rusia nu vede nicio raţiune pentru a nu întreţine cu Germania relaţii normale, relaţii care ar putea să se îmbunătăţească fără încetare”[10]. După demiterea lui Maxim M. Litvinov, la 3 mai 1939, de la conducerea diplomaţiei sovietice şi înlocuirea lui cu Veaceslav M. Molotov, cele două părţi au continuat cu o intensitate sporită tatonările pentru încheierea unui pact de neagresiune.
Pe 1 aprilie 1939, cu ocazia lansării la apă a cuirasatului „Tirpitz”, Hitler a rostit un discurs în care unii istorici au văzut „o aluzie limpede la doctrina «coexistenţei paşnice» şi primul semn al unei atitudini conciliatoare a lui Hitler faţă de Uniunea Sovietică”[11]. Aliaţii Occidentali au fost informaţi că ceva se va petrece în Est. La 6 mai 1939, ambasadorul Robert Coulondre telegrafia, de la Berlin, un rezumat al discuţiilor pe care le-a avut un reprezentant al Ambasadei franceze cu o persoană familiară Führer-ului: „Credeţi că Hitler va angaja partida fără să aibă toate atuurile în mână? (…) N-aţi fost mirat, în ultimul său discurs, de faptul că n-a făcut nici o aluzie la Rusia? (…) Mai mult nu vă pot spune, dar într-o bună zi veţi înţelege că ceva se petrece în Est (dass etwas im Osten im Gonge ist)”[12].
Marea Britanie între geopolitică, convingeri și incertitudini
Pe măsură ce politicienii britanici s-au apropiat de parafarea Acordului de la München (29 – 30 septembrie 1938), Intelligence Service şi-a intensificat misiunile de culegere de informaţii din teritoriul german. Convins că foarte curând se vor produce uriaşe schimbări în echilibrul de forţe mondial, prim-ministrul Marii Britanii, Neville Chamberlain, căuta să afle dacă „aceste schimbări se pot face fără război, şi dacă da, ce rol va trebui să joace Marea Britanie”[13]. El nu avea încredere în conceptul securităţii colective, în Liga Naţiunilor, în „trăncăneala inutilă” a preşedintelui Franklin D. Roosevelt, în aliaţii tradiţionali ai Regatului Unit, spre exemplu Franţa, şi nici în Foreign Office, întrucât cei de acolo „nu au nici curaj, nici imaginaţie”[14]. Era dispus să îşi folosească propriii intermediari şi să comunice direct cu Germania şi Italia decât prin intermediul Foreign Office. În 1937, Neville Chamberlain scria: „Cred că o politică dublă de reînarmare şi de îmbunătăţire a relaţiilor cu Germania şi Italia ne va ajuta să trecem cu bine de această perioadă dificilă, să sperăm însă că nu se va supăra Foreign Office”[15].
Evenimentele din primăvara anului 1938 şi tensiunea crescândă a raporturilor germano-cehoslovace aveau să anuleze eforturile diplomatice ale lui Neville Chamberlain şi au generat Acordul de la München. La sfârşitul lui martie 1938, prim-ministrul britanic scria: „Nu trebuie decât să priviţi harta şi veţi înţelege că nici noi, nici Franţa n-am putea face nimic pentru a îi împiedica pe nemţi să intre în Cehoslovacia, dacă vor să facă acest lucru…Am renunţat, de aceea, la ideea de a da garanţii Cehoslovaciei sau Franţei în legătură cu obligaţiile pe care le are ea faţă de această ţară”[16]. Lordul Halifax, şeful Foreign Office, a prezentat în cadrul unei şedinţe speciale a Comitetului pentru Politică Externă a Guvernului, după evenimentele din 12 martie 1938 de la Viena, cele trei posibilităţi de acţiune: a) încheierea unei „Mari Alianţe” pentru a opri Germania printr-o acţiune colectivă; b) un angajament ceva mai limitat faţă de Cehoslovacia, care, totuşi, ar fi atras în mod sigur Anglia în tratatele de garantare franco-sovietice faţă de Praga; şi c) în sfârşit, eforturile particulare de a convinge atât Franţa, cât şi Cehoslovacia că trebuie să ajungă la o înţelegere cu Germania. Şefii Statului Major Imperial au raportat, la 28 martie 1938, Cabinetului britanic că nu se poate face nimic pentru a împiedica Germania să invadeze Boemia, şi ar trebui, în consecinţă, să fie luată în calcul „necesitatea unui război împotriva Germaniei destinat să îi redea Cehoslovaciei integritatea teritorială, iar acest lucru ar fi posibil numai prin înfrângerea Germaniei printr-un război de lungă durată”[17].
Pe 18 septembrie 1938, Intelligence Service va înainta, prim-ministrului Neville Chamberlain, un studiu ultrasecret intitulat „Ce trebuie să facem?”. Analiştii Intelligence Service îl informau pe Neville Chamberlain că, după estimările lor, Hitler era hotărât să realizeze supremaţia germană în Europa Centrală şi de Sud-Est, în Belgia, Olanda, statele baltice şi scandinave, promovând, în acelaşi timp, dezmembrarea Uniunii Sovietice, precum şi recuperarea coloniilor de peste mări. Autorii raportului sugerau că, pentru a câştiga timpul necesar reconstruirii puterii militare britanice, o parte din Cehoslovacia ar trebui sacrificată în folosul Germaniei, lăsând doar „un stat care să fie literalmente cehoslovac – un stat compact, omogen, neutralizat, sub garanţii internaţionale”[18]. Cehii trebuiau convinşi „să înţeleagă fără echivoc că vor rămâne singuri dacă refuză o astfel de soluţie”[19]. Intelligence Service credea că securitatea britanică avea nevoie de o reînarmare cuprinzătoare şi rapidă, deoarece Marea Britanie nu putea să aibă cu adevărat încredere în nicio ţară străină, şi sugera „o alianţă defensivă permanentă cu Franţa, conjugată cu presiuni asupra francezilor să se reînarmeze cât de rapid posibil”[20]. Neville Chamberlain nu va amesteca Uniunea Sovietică în jocul diplomatic de la München, deoarece „nu avea încredere în Stalin, pe care îl suspecta că speră ca Marea Britanie şi Franţa să intre în război cu Germania, ceea ce ar fi în folosul intereselor sovieticilor”[21]. Experţii militari britanici îi sugeraseră prim-ministrului Marii Britanii că Armata Roşie nu are capacitatea de a participa la un război ofensiv. Totuşi, sovieticii vor mobiliza trupele din Districtele Militare Bielorusia şi Kiev, atunci când trupele poloneze se vor îndrepta spre graniţa polono-cehă. Pregătirile militare sovietice vor continua până în momentul semnării Acordului de la München. „Cehoslovacia – consemna un diplomat britanic, în jurnalul său – deveni brusc, dintr-un pumnal îndreptat spre inima Germaniei, un pumnal înfipt în măruntaiele Rusiei”[22].
Intelligence Service va avea o „contribuţie” semnificativă la eşecul Cabinetului britanic de a sesiza corect evoluţia raporturilor sovieto-germane şi semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop. Sursele de informaţii ale subsecretarului Sir Robert Vansittart, care avertizau despre pregătirile germane de război şi despre viitoarea alianţă cu sovieticii, au fost considerate suspecte de către unele oficialităţi, precum subsecretarul permanent al Foreign Office, Sir Alexander Cadogan. Rapoartele MID (Direcţia Informaţii Militare a Marii Britanii/Military Intelligence Directorate) vor insista asupra dovezilor contradictorii care, mare parte, proveneau de la Intelligence Service. „Cel puţin unul dintre rapoartele cele mai secrete – nota MID – indica faptul că germanii erau de părere că eliminarea lui Stalin era esenţială pentru planurile lor. Un alt raport ultrasecret dintr-o sursă sigură din Rusia afirma că Stalin era foarte supărat din cauza
intrigilor germane în Ucraina şi că, atâta timp cât ar fi rămas în funcţie, nu era posibilă o apropiere. Un alt raport…afirma că, deşi anumite părţi ale opiniei publice sovietice influente puteau să fie împotriva unei cooperări active cu puterile occidentale, totuşi sentimentele împotriva Germaniei erau încă foarte puternice”[23].
La începutul lunii iulie 1939, rapoartele serviciilor secrete britanice indicau că posibilitatea apropierii germano-sovietice se micşorase în timp ce unii analişti de frunte îşi exprimau scepticismul. După opinia istoricului Jeffrey T. Richelson, mai mulţi factori au contribuit la neputinţa serviciilor de informaţii britanice de a anticipa semnarea Pactului Molotov – Ribbentrop, respectiv: a) informaţiile ce ajungeau în Marea Britanie erau adesea confuze şi incorecte în chestiuni cheie şi b) frecvenţa rapoartelor reflecta magnitudinea dezbaterii din interiorul Germaniei, care a scăzut spectaculos la mijlocul lui iunie şi n-a mai apărut într-un grad care să aibă vreo importanţă între 30 iulie şi 17 august 1939, perioada cea mai activă. Acest lucru a fost posibil deoarece după ce Hitler a luat hotărârea de a examina cu seriozitate semnarea unui pact cu sovieticii, oficialităţile, care erau de altă părere, au încetat să mai discute subiectul, iar alţii nici n-au mai auzit nimic despre el. Incapacitatea GC&CS de a citi cifrul diplomatic sovietic avea să influenţeze analizele care vor sta la baza deciziilor politico-militare britanice în acea vară a anului 1939. Analiştii Intelligence Service nu au subliniat suficient importanţa informaţiilor despre înţelegerea sovieto-germană atunci când le-au prezentat la Foreign Office.
În martie 1939, generalul de brigadă F. G. Beaumont-Nesbitt, director adjunct al informaţiilor militare din cadrul Ministerului de Război, a propus crearea unui Birou Central al Informaţiilor în care să se concentreze – spre analiză şi sintetiză – toate informaţiile culese de diversele servicii pe anume probleme date. Propunerea lui Nesbitt era generată de constatarea incapacităţii sistemului de informaţii britanice de a tria ceea ce era fals de ceea ce era adevărat şi de a desprinde esenţialul din masa de informaţii acumulate. Doar 20% din estimările şi rapoartele Intelligence Service din acea perioadă s-au confirmat. Ambasadorii britanici de la Moscova s-au plâns de valoarea informaţiilor pe care le primeau din partea Intelligence Service. La sfârşitul lunii februarie 1939 plângerile erau atât de aspre încât Sir Alexander Cadogan, secretar permanent al Foreign Office, răspunzător şi de Intelligence Service, i-a scris lui Sir Neville Henderson, ambasadorul Marii Britanii în Germania: „Agenţii noştri sunt, desigur, obligaţi să raporteze zvonuri sau informaţii în posesia cărora intră ei: ei fac o anume selecţie, dar, în mod firesc, nu îşi asumă responsabilitatea uneia prea tranşate şi este datoria noastră să evaluăm informaţia pe care o primim şi să tragem din ea concluzii cât mai raţionale. S-ar putea ca noi să eşuăm şi în acest caz este vina noastră, dar nu cred că este corect să blamăm SIS”[24].
Însă, nu era numai această chestiune, astfel încât istoricul Jeffrey T. Richelson observa că, la urma urmelor, chiar dacă ar fi fost prezentate înaltelor oficialităţi informaţii definitive, şi în timp util, nu este sigur că acestea ar fi avut vreun impact asupra lor. Liderii Marii Britanii aveau idei preconcepute privind evoluţia relaţiilor internaţionale, astfel încât, la un moment dat, în cursul acelei veri, Neville Chamberlain s-a alăturat ministrului său de Externe, respingând informaţiile secrete ce le-au fost prezentate cu privire la o posibilă alianţă sovieto – germană. Neville Chamberlain nu accepta ideea unei alianţe a Germaniei naziste cu Uniunea Sovietică deoarece nu avea încredere în Stalin şi se temea şi ura statul şi sistemul sovietic. „Trebuie să mărturisesc – declara Neville Chamberlain, în martie 1939 – că nu am absolut deloc încredere în Rusia. Nu cred în capacitatea ei de a menţine o adevărată ofensivă, chiar dacă ar dori acest lucru. Nu am încredere în motivaţiile ei, care mi se par a nu avea nicio legătură cu ideile noastre despre libertate şi care nu urmăresc altceva decât să îi păcălească pe ceilalţi”[25].
Pe măsură ce Neville Chamberlain îşi neutraliza criticii care îi cereau o alianţă cu URSS împotriva Germaniei, pentru salvarea Poloniei şi a păcii pe continent, Veaceslav M. Molotov cerea cu insistenţă, în cursul verii anului 1939, definirea conceptului de „agresiune indirectă”, astfel încât sovieticii să aibă mână liberă în statele baltice. Misiunea militară aliată franco-britanică trimisă la Moscova, în august 1939, a reprezentat un element de decor într-un joc diplomatic inutil chiar din clipa în care începuse. Un diplomat britanic va constata, după 23 august 1939: „Chiar dacă am fi fost de acord cu fiecare revendicare a sovieticilor, chiar dacă am fi sacrificat statele baltice şi am fi forţat Polonia să accepte trupele ruseşti, în ultimă instanţă am fi putut oferi satisfacerea aspiraţiilor ruseşti numai cu riscul războiului. Germanii, pe de altă parte, au oferit guvernului sovietic satisfacţie deplină şi imediată, fără riscul unui război. Alegerea ruşilor era evidentă”[26]. În vara anului 1939, Cabinetul britanic era pus în faţa unei opţiuni strategice fundamentale, deşi „nu există – aprecia Henry Kissinger – nicio dovadă că şi-ar fi dat seama de acest lucru”[27]. În alegerea strategiei şi a tacticii, pentru evitarea războiului pe continent şi pentru modificarea echilibrului geopolitic, britanicii au evaluat greşit capacitatea de rezistenţă a Poloniei şi puterea de luptă a aliatului francez. Lordul Halifax considera că Polonia reprezenta o dimensiune militară mai mare decât URSS şi prefera să o aibă aliat, iar Inspectorul General al Armatei, generalul William Ironside, care a vizitat armata poloneză în iulie 1939, a furnizat date pe care Winston S. Churchill le-a caracterizat drept „deosebit de favorabile”. Armata poloneză dispunea de 30 de divizii active şi 10 divizii de rezervă, 12 brigăzi mari de cavalerie, din care doar una era motorizată. Polonia putea oricând mobiliza 2.500.000 de bărbaţi gata instruiţi, însă „conducătorii Poloniei – aprecia analistul Liddell Hart – îşi puneau încă mari speranţe în valoarea armatei de cavalerie pe cai, nutrind convingerea patetică în posibilitatea punerii în practică a unor şarje de cavalerie”[28].
Un joc politico-diplomatic sofisticat
Pe 19 august 1939, Agenţia franceză de ştiri HAVAS dădea publicităţii un text primit de la Moscova, prin Geneva, dintr-o sursă „absolut de încredere”, în care se afirma că Stalin ţinuse, la 19 august 1939[29], o expunere în faţa Biroului Politic, pentru a motiva tratativele cu Hitler şi apropiata încheiere a Pactului Molotov-Ribbentrop[30]. „Experienţa utimilor douăzeci de ani demonstrează că în Europa, în timp de pace, nu este posibilă o mişcare comunistă puternică în aşa măsură ca partidul bolşevic să poată cuceri puterea. Dictatura acestui partid ar deveni posibilă numai ca rezultat al unui război mare. (…) Respectând neutralitatea şi aşteptându-şi ora, URSS va oferi ajutor actualei Germanii, asigurând-o cu materie primă şi mărfuri alimentare. (…) Este în interesul URSS – patria muncitorilor – ca războiul să se declanşeze între Reich şi blocul capitalist anglo – francez. Trebuie să facem tot ce e posibil ca acest război să dureze cât mai mult, aceasta cu scopul extenuării celor două tabere. Anume din această cauză noi trebuie să fim de acord cu semnarea pactului propus de Germania şi să activăm în aşa fel, ca acest război, odată declanşat, să continue un timp îndelungat. Va trebui să intensificăm lucrul propagandistic în toate ţările beligerante cu scopul de a fi gata atunci, când războiul se va încheia”[31], va declara Stalin în faţa membrilor Biroului Politic al CC al PC (b) al URSS. Uniunea Sovietică va dezminţi, la 30 noiembrie 1939, existenţa unui asemenea text şi vreme de multe decenii faptul că a existat o şedinţă a Biroului Politic în acea zi. Istoricul militar rus, generalul-colonel Dmitri A. Volkogonov, va confirma, pe bază de documente, după 54 de ani, într-un articol din ziarul „Izvestia” (16 ianuarie 1993), faptul că o asemenea şedinţă a avut loc, luându-se, cu acea ocazie, hotărâri foarte grave şi importante privind viitoarea evoluţie a relaţiilor internaţionale. Textul transmis de Agenţia HAVAS reda foarte exact raţionamentul politic al lui Stalin referitor la pace sau război, la faptul că trebuie acceptată propunerea germană în condiţiile în care era esenţial ca viitorul război să dureze cât mai mult posibil pentru ca acele două părţi să se epuizeze.
În completarea deciziilor luate la 19 august 1939 de către Biroul Politic al CC al PC (b) al URSS, Stalin a ordonat trecerea la contraofensivă a trupelor sovietice din Mongolia, aflate sub comanda generalului G. K. Jukov, împotriva trupelor japoneze, la Halhin-Gol, pentru a elimina potenţialul pericol strategic japonez. Nimicirea Armatei 6 japoneze la Halhin-Gol, în perioada 20 – 31 august 1939, a devenit o lecţie de neuitat pentru generalii japonezi care aveau să fie influenţaţi de acest lucru în luarea deciziei de atacare a URSS în 1941. Potrivit afirmaţiilor lui Victor Suvorov, cuprinse în volumele consacrate războiului din 1941[32], efortul de mobilizare al economiei şi armatei sovietice pentru război a fost anunţat public şi a devenit evident pe 19 august 1939. În cursul acestei mobilizări secrete s-a pus bază în principal pe trupele şi armele cele mai complexe din punct de vedere tehnic: tancuri, desant aerian, artilerie, aviaţie. În doi ani de mobilizare secretă, Armata Roşie s-a dublat ca mărime iar efectivul trupelor de tancuri a crescut de opt ori. În perioada mobilizării secrete s-au creat structurile viitoarelor divizii, corpuri de armată şi armate, fără a avea, deocamdată, soldaţi[33]. Pe 1 ianuarie 1941, Armata Roşie avea în compunere 4.207.000 de oameni, iar pe 21 iunie 1941 efectivele militare sovietice erau de 5.500.000 de oameni, pe lângă care se mai aflau trupe de pază, de escortă, de frontieră, operative, unităţi şi mari unităţi de diversiune, flotă şi aviaţie proprie ale NKVD. Referindu-se la imensul efort de război sovietic, imperceptibil pentru mulţi dintre observatorii occidentali din epocă, Victor Suvorov este de părere că „în momentul trecerii de la mobilizarea secretă la cea deschisă, diviziile active ale Armatei Roşii nu intenţionau să se constituie într-o barieră la graniţă şi să aştepte”[34], astfel încât partea finală a acţiunii mobilizării nu viza staţionarea la graniţă, ci un atac nimicitor dat prin surprindere[35]. „Mobilizarea – aprecia mareşalul sovietic B. M. Şapoşnikov – nu este numai un indiciu al războiului, înseamnă chiar război”[36]. Generaţii întregi de ofiţeri ai Armatei Roşii se vor pregăti în Academia Militară a URSS cu credinţa că „partea care are iniţiativa, care are la dispoziţia sa factorul surpriză sfâşie adesea voinţa inamicului şi prin acest fapt îşi creează condiţii mai bune pentru sine”[37].
Vara anului 1939 avea să se consume în interminabile tatonări sovieto-germane în paralel cu începerea negocierilor militare anglo-franco-sovietice, prin care Stalin dorea să-l impulsioneze pe Hitler în luarea unei decizii. „Tot ceea ce întreprind – mărturisea Hitler, la 11 august 1939, Marelui Comisar al Danzig-ului – e împotriva Rusiei. Dacă Occidentul este prea prost şi prea orb ca să-şi dea seama, o să fiu obligat să ajung la o înţelegere cu ruşii, să zdrobesc Occidentul şi apoi, după înfrângerea lui, să-mi strâng forţele şi să mă întorc şi împotriva Uniunii Sovietice”[38]. Pe 22 iulie 1939, presa sovietică va anunţa pentru prima oară începerea unor convorbiri economice la Berlin, urmate, la 12 august 1939, de cele militare tripartite anglo-franco-sovietice. Presat de timp şi de necesităţi militare, Hitler avea să telegrafieze, pe 20 august 1939, la Moscova propunând o înţelegere între cele două mari puteri. În această perioadă a tratativelor anglo-franco-sovietice, NKVD a desfăşurat cele mai ingenioase „măsuri active”, menite a-i face pe germani să încheie un acord. Ambasada Germaniei de la Londra a avut un surprinzător acces la traficul diplomatic britanic, din aprilie 1939, în urma căruia a trimis la Berlin o serie de telegrame diplomatice britanice, raportând astfel evoluţia negocierilor cu Uniunea Sovietică. Telegramele interceptate conţineau multe lacune inexplicabile şi distorsiuni, sugerând, spre exemplu, că negociatorilor anglo-francezi li s-ar fi oferit mai bune ocazii de negociere decât se întâmpla în realitate[39]. Brusca încetare a acestui acces cu o săptămână înainte de 23 august 1939 duce la concluzia că aceste informaţii proveneau de la NKVD.
Şeful Administraţiei pentru Misiuni Speciale din NKVD, Pavel A. Sudoplatov, îşi aminteşte, referitor la acele clipe de maximă intensitate politică şi militară, că primise instrucţiuni privind căutarea unor „posibile opţiuni de cooperare şi neagresiune, nu numai cu englezii şi francezii”[40], în condiţiile în care prioritatea Kremlinului era îndeplinirea aspiraţiilor de transformare a Uniunii Sovietice în cea mai mare superputere a lumii. „Încă o dată, pentru Kremlin – scria P. A. Sudoplatov cu referire la noua politică externă sovietică – , misiunea comunismului era în primul rând să consolideze puterea statului sovietic. Numai puterea militară şi dominaţia asupra ţărilor de la graniţele noastre ne puteau asigura rolul de superputere. Ideea propagării revoluţiei comuniste în lume a fost un paravan ideologic în spatele căruia ne-am ascuns dorinţa de dominare a lumii. Deşi, iniţial, această concepţie era de natură ideologică, ulterior a dobândit dimensiunile unei politici reale. Această posibilitate s-a ivit pentru Uniunea Sovietică numai o dată cu semnarea Pactului Ribbentrop – Molotov. În protocoalele secrete, interesele geopolitice ale Uniunii Sovietice şi dorinţele fireşti de lărgire a frontierelor erau acceptate pentru prima dată de una din puterile de frunte ale lumii”[41].
Informații, percepții și urmări
Grigore Gafencu va aprecia că Pactul germano-sovietic poate însemna „ocuparea unor poziţii ofensive, după cum poate fi începutul unei acţiuni de expansiune naţională”[42] a sovieticilor. Un raport al Serviciului Secret de Informaţii al Armatei Române, din 22 august 1939, referitor la consecinţele care aveau să decurgă pe plan intern şi internaţional din semnarea Pactului germano-sovietic, avertiza factorii de decizie politico-militară de la Bucureşti că la operaţiunea de dislocare a Poloniei[43] va lua parte şi Uniunea Sovietică, care îşi „va atribui provincia polonă care a făcut parte din Galiţia de pe vremea imperiului rusesc, precum şi toate localităţile de la frontiera estică, unde populaţia dominantă este rusească”[44], iar „pentru restul se va reîntemeia fosta republică a Ucrainei Mari, înglobându-se şi nordul Bucovinei pe o linie până la Siret şi oraşul Cernăuţi”[45]. Acordul de neagresiune, mult dorit şi visat de către Stalin, a fost încheiat pe 23 august 1939. Pactul Molotov – Ribbentrop prevedea ca, în cazul unei transformări politico-teritoriale în regiunea ţărilor baltice, graniţa de nord a Lituaniei să fie limita sferei de interese a Germaniei, ceea ce însemna că Finlanda, Estonia şi Letonia aparţineau sferei de interes a URSS, iar Lituania (cu regiunea Vilna) celei germane. Articolul 2 al Pactului stabilea ca linia de împărţire a Poloniei între „sferele de interese” ale celor două părţi să treacă pe cursurile de apă Narew, Vistula şi San, cele două părţi urmând să stabilească ulterior dacă era oportună menţinerea unui stat polonez. În ceea ce priveşte Sud-Estul Europei, partea sovietică a subliniat interesul pentru Basarabia, în timp ce partea germană avea să-şi declare totalul dezinteres politic pentru această regiune. Accesul profesorului Lev A. Bezîmenski de la Academia de Ştiinţe din Moscova la arhiva personală a lui Stalin, aflată în Fondul Preşedintelui Federaţiei Ruse, confirmă faptul că Stalin a fost implicat personal în redactarea textului Tratatului şi a protocolului adiţional secret din 23 august 1939. Şeful Secţiei Tratate din Ministerul de Externe german, Friedrich Gauss, amintea, rememorând acele clipe, că în proiectul pregătit de partea germană se aflau, în preambul, formulări suplimentare privind caracterul prietenesc al relaţiilor germano-sovietice care, în urma obiecţiilor lui Stalin, „au fost fie eliminate, fie modificate”[46].
Pe 25 august 1939, ambasadorul Estoniei la Paris avea să telegrafieze Guvernului de la Tallinn: „Astăzi circulă zvonuri cum că, pe lângă pactul încheiat între Rusia şi Germania, există şi un tratat suplimentar secret, care dă complet mână liberă Rusiei în acţiunile ei împotriva statelor baltice”[47]. Totodată, în dimineaţa de 24 august 1939, ambasadorul Statelor Unite la Moscova, L. Steinhardt, telegrafia la Departamentul de Stat: „Am fost informat strict confidenţial că ieri seară s-a obţinut o înţelegere deplină asupra soluţionării chestiunilor teritoriale din Europa de Est, după care Estonia, Letonia, Polonia Orientală şi Basarabia au fost recunoscute drept sferă a intereselor vitale sovietice”[48]. Cancelariile diplomatice occidentale erau, astfel, mai mult decât informate în legătură cu viitorul unei părţi a Europei de Est.
Armata Roşie a pătruns în Polonia de Est abia la 17 septembrie 1939[49], conform înţelegerii din 23 august 1939, pentru a oferi „protecţie” fraţilor ucraineni şi beloruşi, după cum suna nota înaintată ambasadorului polonez la Moscova[50]. În scopul delimitării riguroase a liniei de demarcaţie pe teritoriul polonez între Germania şi Uniunea Sovietică, a avut loc a doua vizită a lui Ribbentrop la Moscova (27 – 29 septembrie 1939). Germania urma, conform noii înţelegeri[51], să accepte ca Lituania, plasată în zona de influenţă a celui de Al III-lea Reich, să treacă în cea sovietică, primind în schimb din zona sovietică regiunea Lublin şi un teritoriu la est de Varşovia. URSS îşi va intensifica acţiunile politice şi de spionaj în statele baltice şi în Finlanda, deoarece germanii intenţionau să trimită delegaţii economice la nivel înalt la Riga şi la Tallin pentru a încheia acorduri de lungă durată cu aceste regimuri şi pentru a le include, astfel, sub umbrela politică şi economică a Germaniei. În condiţiile desfăşurării operaţiunilor de pe Frontul de Vest, după 10 mai 1940, Uniunea Sovietică va reuşi să-şi atribuie teritoriile promise în cadrul protocolului adiţional secret, respectiv anexarea Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa (28 iunie 1940), Lituaniei, Letoniei şi Estoniei, astfel încât la încheierea acestui proces, Stalin redobândise toate teritoriile pe care le pierduse Rusia la sfârşitul Primului Război Mondial, în timp ce „Aliaţii plătiseră – conchide Henry Kissinger – ultima dintr-o serie de tranşe din cheltuielile provocate de excluderea Germaniei şi a Uniunii Sovietice de la Conferinţa de pace din 1919”[52].
Acordurile sovieto-germane din 23 august 1939[53] şi 28 septembrie 1939 au permis Uniunii Sovietice îndeplinirea scopului strategic, respectiv evitarea unui război pe două fronturi şi îndeplinirea aspiraţiilor de transformare a Uniunii Sovietice în cea mai mare superputere a lumii”[54].
_________________________________________________________
*Comunicare prezentată la Sesiunea Internațională de Comunicări Științifice „Acta Moldaviae Meridionalis” organizată de către Muzeul Județean „Ștefan cel Mare” din Vaslui în perioada 26 – 27 septembrie 2025
[1] Henry Kissinger, Diplomaţia, Editura All, București, 1998, p. 238.
[2] Ibidem, p. 303.
[3] Willi Münzenberg era un tânăr german radical, în 1914, când avea să-l cunoască pe Leon Troţki, care va fi încântat de pasiunea acestuia pentru munca secretă, de faptul că băiatul acela putea crea o reţea din nimic. Arthur Koestler îl caracteriza drept un orator public ardent, demagog şi irezistibil care electriza masele astfel încât o serie de persoane importante, precum membri ai cabinetului socialist, bancheri insensibili şi duci austrieci, se comportau în prezenţa lui ca nişte şcolari. Willi Münzenberg a fost primul mare maestru a două practici relativ noi în activitatea serviciilor secrete: frontul propagandistic controlat în mod secret şi tovarăşul de drum manipulat din umbră. Scopul lui era de a convinge Occidentul noncomunist de dreapta că orice opinie care se întâmplă să servească politicii externe a Uniunii Sovietice deriva din elementele esenţiale ale decenţei umane. Misiunea lui era să inoculeze sentimentul că orice critică sau provocare la adresa politicii URSS era semnul indubitabil al unei persoane rău-intenţionate în timp ce susţinerea acestei politici era dovada elocventă a unei minţi progresiste, puse în slujba a tot ce era mai bun pentru umanitate, marcat de o sensibilitate rafinată. Pentru îndeplinirea misiunii, Münzenberg a folosit toate mijloacele de propagandă: de la opinia culturală a diverşilor intelectuali, la baloane şi pălării caraghioase, a organizat mijloace de informare în masă: ziare, film, radio, cărţi, reviste şi teatru, în care erau implicate toate categoriile de „formatori de opinie”: scriitori, artişti, actori, comentatori, preoţi, miniştri, profesori, „lideri din lumea afacerilor”, savanţi, psihologi etc. ale căror opinii puteau inspira respect. Documentele de arhivă atestă că activitatea lui Münzenberg a fost întotdeauna coordonată cu aceea a serviciului secret al Kominternului. Locotenenţii lui Willi Münzenberg aparţineau, în secret, de alte servicii secrete ale Guvernului sovietic, precum INO (Serviciul de Informaţii Externe) şi GRU (Serviciul de Informaţii al Armatei Roşii). Un exemplu al acestei situaţii este oferit de minuta unei întruniri a Comitetului Executiv al Internaţionalei a III-a, desfăşurată la 7 septembrie 1933, într-un cadru conspirativ, şi având ca subiect situaţia din Germania. Majoritatea participanţilor la această reuniune au folosit pseudonime, inclusiv Abram Slutsky, rezidentul NKVD pentru Europa. În ciuda relaţiilor foarte strânse, dintre Willi Münzenberg şi serviciul secret al Internaţionalei a III-a, acesta a fost informat despre proiectele secrete ale Kominternului numai în virtutea principiului need-to-know (informaţiile strict necesare).
[4] Oleg Sarin&Lev Dvoretsky, Război Contra Speciei Umane, Editura Antet, București, 1997, p. 17.
[5] A se vedea: Nicoale Ciobanu, Lovituri de stat: cazul spaniol, în „Dosarele Istoriei”, Anul IV, nr. 1 (29), 1999, p. 17 – 20.
[6] Oleg Sarin&Lev Dvoretsky, op. cit., p. 199 – 200.
[7] Nicolas Werth, Istoria Uniunii Sovietice de la Lenin la Stalin, Editura Corint, București, 2000, p. 95.
[8] Florin Constantiniu, Între Hitler şi Stalin. România şi pactul Ribbentrop-Molotov, Editura Danubius, București, 1991, p. 41. Istoricul sovietic V. I. Daşicev susţine că V. M. Molotov a declarat, în noaptea de 23 spre 24 august 1939, că excelentele relaţii politice sovieto-germane, din acele clipe, se datorau cuvântării lui Stalin de la Congresul al XVIII-lea al PC (b) al Uniunii Sovietice din martie 1939. V. I. Daşicev scrie: „Hotărârea privind convocarea Congresului al XVIII-lea a fost adoptată la plenara Comitetului Central din ianuarie 1939. Anume în ianuarie a fost definită linia politică a Congresului. Deci cotitura radicală în politica lui Stalin referitoare la Germania s-a produs înainte de martie 1939” (Apud Ion Ţurcanu, Istoricitatea istoriografiei. Observaţii asupra scrisului istoric basarabean, Editura Arc, Chișinău, 2004, p. 174).
[9] André Fontaine, Istoria războiului rece, vol. I, Editura Militară, Bucureşti, 1992, p. 128.
[10] Ibidem.
[11] Florin Constantiniu, op. cit., p. 46.
[12] Grigore Gafencu, Ultimele zile ale Europei, Editura Militară, București, 1992, p. 153.
[13] Alan Farmer, Marea Britanie: Politica externă şi colonială (1919 – 1939), Editura All, București, 1997, p. 98 – 99.
[14] Ibidem, p. 101
[15] Ibidem.
[16] Ibidem, p. 107.
[17] Ibidem.
[18] Jeffrey T. Richelson, Un secol de spionaj (Serviciile de informaţii în secolul XX), Editura Humanitas, București, 2000, p. 122.
[19] Ibidem, p. 123.
[20] Ibidem.
[21] Alan Farmer, op. cit., p. 109.
[22] Lloyd C. Gardner, Sferele de influenţă (Împărţirea Europei între marile puteri, de la München la Ialta), Editura Elit, București, 1995, p. 64.
[23] Jeffrey T. Richelson, op. cit., p. 125.
[24] Cristian Popişteanu, Dorin Matei, Marea Britanie. SIS la lucru, în „Magazin istoric”, Anul XXX, serie nouă, nr. 4 (349), aprilie 1996, p. 55.
[25] Alan Farmer, op. cit., p. 134.
[26] Lloyd C. Gardner, op. cit., p. 82.
[27] Henry Kissinger, op. cit., p. 309.
[28] B. H. Liddell Hart, Istoria celui de-al doilea război mondial, vol. I, Editurile Orizonturi&Lider, București, 1998, p. 33.
[29] Textul versiunii franceze a acestei cuvântări a fost tradus şi publicat în limba rusă, la Moscova, în 1994 (a se vedea: T. Bushueva, Proklinaia – Poprobuite Poniat, în Novy Mir, nr. 12, 1994, p. 230-237). Documentul a fost descoperit la Centrul de Păstrare a Colecţiilor Istorice-Documentare, fosta Arhivă Specială a URSS, f. 7, op. 1, d. 1.223. T. Bushueva va confirma, în octombrie 2002, într-o convorbire telefonică cu David E. Murphy, fost adjunct şi, mai apoi, şef al staţiei CIA din Berlin (1954 – 1961), că Arhiva Specială conţine documente trimise la Moscova de Grupul Sovietic de Forţe de Ocupaţie din Germania. Originalul în limba rusă nu a fost găsit până în prezent.
[30] A se vedea: Vasile Buga, „Poziţia Kominternului şi Pactul Ribbentrop-Molotov”, în Arhivele Totalitarismului, Anul XVIII, nr. 3-4 (68-69)/2010, p. 167-180; Vladimir Alexe, Secretele lui Jaques Duclos, în „Dosare ultrasecrete (supliment Ziua)”, Anul XII, nr. 588, sâmbătă 5 decembrie 2009, p. 4 – 5.
[31] Anatol petrencu (editor), Polonezii în anii celui de-al doilea război mondial, Editura Cartdidact, Chișinău, 2004, p. 24 – 26. Textul discursului lui Stalin din 19 august 1939 a fost publicat în vol. Drugaia voina. 1939 – 1945, Moscova, 1996, p. 73 – 75.
[32] A se vedea: Spărgătorul de gheaţă, Editura Polirom, Iași, 1995, 299 p.; Ultima Republică, Editura Polirom, Iași, 1997, 286 p.; Ziua M, Editura Polirom, Iași, 1998, 299 p. şi Epurarea, Editura Polirom, Iași, 2000, 311 p.
[33] Preşedintele Sovietului pentru Industria Apărării al URSS şi al Comisiei de Planificare Statală, Nikolai Voznesenski, a expus, în februarie 1941, un program de pregătire a economiei Uniunii Sovietice pentru război. Acest program conţine în rezumat următoarele patru puncte: „a) războiul cu ţările capitaliste din Vest este inevitabil, deci trebuie luate toate măsurile în vederea pregătirii lui; b) să se facă toate eforturile pentru întărirea armatei; c) să se transplanteze prin regiunile de Vest ale ţării către Estul acesteia, populaţia nesigură ca sentimente precum şi întreprinderile industriale; d) să se ia măsuri de organizare şi dezvoltare a industriei şi agriculturii în regiunile din Estul URSS” (Apud Academia Română/Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Documente SSI privind spaţiul sovietic. 22 august 1939 – 23 august 1944/ed. Cristian Troncotă, Alin Spânu, Bucureşti, 2004, p. 239). Până la 22 iunie 1941 au fost evacuaţi din regiunile de Vest ale URSS spre Est, circa 6.000.000 de colhoznici şi lucrători din care se vor recruta anual câte 200.000 de soldaţi pentru cele 20 de divizii sovietice din regiunea Vladivostok. Vor fi înfiinţate în Siberia Centrală un număr de 20 de oraşe cu 150.000 de lucrători fiecare, iar în Extremul Orient sovietic vor fi create „industrii de dublură” ale celor din Vest, acestea fiind reprezentate numai de clădiri similare fabricilor din Vest, fără instalaţii, şi care urmau să primească, în caz de evacuare, instalaţiile din Vest. La Est de Munţii Urali au fost create 60 de mori pentru nevoile populaţiei şi o industrie a zahărului.
[34] Victor Suvorov, Ziua M, Editura Polirom, Iași, 1998, p. 184.
[35] A se vedea: dr. Mircea Rusnac, 1941: sovieticii pregătesc atacarea României, în „Magazin istoric”, Anul XLV, serie nouă, nr. 6 (531), iunie 2011, p. 9 – 13.
[36] Victor Suvorov, op. cit., p. 98.
[37] Ibidem, p. 104.
[38] Henry Kissinger, op. cit., p. 314 – 315.
[39] A se vedea: Donald Cameron Watt, „John Herbert King: A Soviet Source in the Foreing Office”, în Intelligence and National Security, vol. III (1988), nr. 4.
[40] Pavel Sudoplatov, Misiuni Speciale. Arhitectura Terorii, Editurile Elit Comentator&Eleusis, București, 1995, p. 98.
[41] Ibidem, p. 105.
[42] Grigore Gafencu, Însemnări politice (1929-1939), București, Editura Humanitas, 1991, p. 342.
[43] Agenţii Corpului Detectivilor din Siguranţa Generală a Statului au reuşit să ofere decidenţilor români informaţii concrete despre modul în care Germania urma să provoace un conflict armat cu Polonia (a se vedea: Alin A. Spânu, Reverberaţii la Bucureşti ale tensiunii germano – polone, în „Dosarele Istoriei”, Anul IX, nr. 9/97, 2004, p. 17 – 20).
[44] Cristian Troncotă, Mihail Moruzov şi Serviciul Secret de Informaţii al Armatei Române, Bucureşti, Editura Institutului Naţional de Informaţii/INI, 1996, p. 283.
[45] Ibidem.
[46] Florentina Dolghin, Stalin, Principalul Redactor al Pactului Germano-Sovietic, în „Magazin istoric”, serie nouă, anul XXXII, nr. 8 (377), august 1998, p. 76.
[47] Ion Ţurcanu, op. cit., p. 179.
[48] Ibidem.
[49] În răspunsul înaintat Germaniei, la 1 septembrie 1939, prilejuit de cererea Berlinului ca Uniunea Sovietică să intre în război împotriva Poloniei în conformitate cu acordul din 23 august 1939, Molotov va declara: „Suntem de acord cu dvs. asupra faptului că, la momentul oportun, va fi absolut necesar să întreprindem o acţiune concretă. Considerăm totuşi că acest moment n-a venit încă. Este posibil să ne înşelăm, dar ni se pare că o grabă excesivă ar putea prejudicia cauza noastră şi favoriza unirea adversarilor noştri” (Apud Dinu Moraru, Genocidul de la Katyn, în „Lumea”, Anul XIII, nr. 4/144, 2005, p. 41).
[50] Primii care au trecut frontiera polono-sovietică au fost militarii sovietici din unităţile speciale ale NKVD, care au ocupat podurile, au întrerupt comunicaţiile şi au terorizat populaţia. Unităţile speciale NKVD au fost urmate de Armatele 3, 4, 5, 6, 10, 11 şi 12 sovietice.
[51] Noul Pact Ribbentrop – Molotov conţinea şi un protocol adiţional secret iar unul dintre punctele lui parafa colaborarea dintre Gestapo şi NKVD în scopul lichidării rezistenţei poloneze. Nota Comisariatului Poporului pentru Probleme Interne din 5 martie 1940, semnată Lavrenti P. Beria şi adresată lui Stalin, considera necesară „examinarea cazurilor” a 15.700 de prizonieri polonezi – militari, membri ai poliţiei şi serviciilor secrete poloneze, oficiali ai guvernului, agricultori şi industriaşi, locuitori din regiunile de frontieră, membri ai diferitelor „organizaţii contrarevoluţionare de spioni şi sabotori” etc. – aflaţi în lagărele şi închisorile sovietice şi aplicarea „pedepsei supreme”: împuşcarea. Potrivit unei note secrete a KGB din 1956, semnată de Aleksandr Şelepin, preşedintele KGB, şi adresată lui Nikita S. Hruşciov, numărul total al prizonierilor polonezi asasinaţi de către ofiţerii NKVD, în perioada martie – mai 1940, era de 21.857: 4.421 în pădurea Katyn, 3.820 în lagărul Starobielsk, de lângă Harkov, 6.311 în lagărul Ostaşkovo, din regiunea Kalinin, şi 7.305 în alte lagăre şi închisori din vestul Ucrainei şi al Belarusului. Aliaţii Occidentali erau la curent, încă din 1943, cu aceste crime sovietice pe baza rapoartelor Crucii Roşii poloneze şi a Memorandumului („Fapte şi documente privind prizonierii de război capturaţi de URSS”) înaintat de către Guvernul polonez în exil. Winston S. Churchill a cunoscut adevărul asupra celor întâmplate în pădurea Katyn, după cum relevă profesorul Victor Zaslavsky de la Universitatea Luiss-Guido Carli din Roma şi autor al lucrării Le Massacre de Katyn. Crime et mensonge (Le Rocher, Paris, 2003), însă a dorit să ascundă adevărul asupra celor petrecute acolo apreciind că acesta nu are „nici o importanţă practică”. O directivă a serviciului de propagandă al Marii Britanii, din 1944, sublinia: „Sarcina noastră este de a ajuta istoria să înregistreze incidentul din pădurea Katyn ca o tentativă fără importanţă a germanilor de a întârzia înfrângerea folosindu-se de metode politice” (Apud Dinu Moraru, Genocidul de la…, p. 41).
[52] Henry Kissinger, op. cit., p. 324 .
[53] În perioada 23 august 1939 – 30 octombrie 1952, documentele originale ale Pactului Molotov-Ribbentrop s-au aflate în posesia lui Viaceslav M. Molotov, apoi au fost transmise Secției Generale a CC al PCUS pentru a ajunge în Arhiva Centrală a PCUS. Documentele au devenit „pachetul închis” nr. 34 cu denumirea „Pactul germano-sovietic de neagresiune din 1939”. În perioada 8 iulie 1975 – martie 1977, toate documentele s-au aflat în posesia lui Andrei A. Gromîko, ministrul Afacerilor Externe al URSS, după care au fost restituite în mapele speciale ale secretarilor generali ai CC al PCUS. Copii s-au făcut doar pentru Andrei A. Gromîko și Mihail S. Gorbaciov. Valentin M. Falin, șeful Secției Relații Internaționale a CC al PCUS în perioada 1988 – 1991, confirmă faptul că Mihail S. Gorbaciov nu a recunoscut niciodată, în numeroasele întrevederi avute cu cancelarul vest-german Helmut Kohl în 1988, existența acestor documente oficiale. Cancelarul RFG i-a declarat liderului sovietic că arhiviștii de la Bonn dețin nu numai copiile, ci și originalele protocoalelor adiționale secrete ale Pactului Molotov-Ribbentrop. Trebuie menționat faptul că microfilme după documentele originale germane ale Pactului Molotov-Ribbentrop au fost predate Aliaților Occidentali de către diplomatul Karl von Lesch, un colaborator al cabinetului personal al lui Joachim von Ribbentrop. Protocolul secret al Pactului Molotov-Ribbentrop a fost publicat pentru prima dată în ziarul american Saint Louis Post-Dispatch pe 23 mai 1946. În 1948, Departamentul de Stat al SUA a publicat în engleză și germană volumul intitulat Nazi-Soviet Relations, 1939 – 1941. Documents from the Archives of the german Foreign Office (Relații dintre Germania nazistă și Uniunea Sovietică, 1939 – 1941. Documente din arhivele Ministerului de Externe al Germaniei). În Uniunea Sovietică a fost interzisă publicarea acestor materiale. Viaceslav M. Molotov a refuzat să recunoască, până la sfârșitul zilelor sale (8 noiembrie 1986), existența protocolului adițional secret din 23 august 1939. La cererea președintelui Federației Ruse, Boris N. Elțîn, arhivele fostului CC al PCUS au fost transferate Arhivelor de Stat ale Federației Ruse. Istoricul Dmitri A. Volkogonov va publica în numărul 1/1993 al revistei Novaia i noveișaia istoriia textele originale ale documentelor atât sovietice, cât și germane ale acordului 23 august 1939. În prezent, originalele protocoalelor au fost expuse publicului larg și se află în Muzeul Marelui Război pentru Apărarea Patriei aflat în parcul Victoriei din Moscova. În volumul intitulat Însemnările Președintelui (Editura Ogoniok, Moscova, 1994, p. 130), Boris N. Elțîn consemnează faptul că Mihail S. Gorbaciov i-a predat arhiva secretă a secretarilor generali ai CC al PCUS unde se aflau și documentele originale ale Pactului Molotov-Ribbentrop.
[54] „În 1987, lui Gorbaciov i-au fost puse pe masa originalele protocolului și harta secretă. El a desfăcut harta și a studiat-o timp îndelungat. Era o hartă de dimensiuni foarte mari, pe care fuseseră însemnate în limba germană localitățile, cursurile de apă și toate celelalte detalii. Gorbaciov a studiat traseul liniei de demarcație asupra căreia se căzuse de acord. Acolo se aflau două semnături: a lui Ribbentrop și a lui Stalin. Apoi Gorbaciov a citit și protocolul însuși și a atras atenția asupra faptului că Molotov se semnase cu litere latine. A studiat îndelung documentele, apoi a spus: «Ia-le de aici, și să nu le mai văd!». A interzis ca protocolul și harta să fie arătate cuiva, sugerând chiar că ar fi trebuit distruse. Mai mult, cu știrea sa, în al doilea paragraf din punctul 3 al Rezoluției Congresului Deputaților Poporului din URSS din 1989 se constata că «originalele protocolului n-au fost descoperite nici în arhivele sovietice, nici în cele din străinătate». La întrebările repetate legate de protocolul secret, Gorbaciov răspundea: «Nu există originale, copiile nu sunt suficiente, e prea devreme să tragem concluzii. Trebuie să avem răbdare»”, va mărturisi Valeri I. Boldin, șeful Administrației Prezidențiale a lui Mihail S. Gorbaciov (Apud Vasile Sturza, Basarabia și destinul ei secret, Editura Litera, București, 2016, p. 12).
