Lumea a mai trecut prin amenințări care au zguduit-o. Cuvântul ciumă provoacă și astăzi fiori, deși grozăveniile pe care le ascunde au fost trăite cu multe generații în urmă. Amenințarea de atunci a fost nevăzută, ca și acum. Continuă până astăzi discuțiile dacă doar șobolanii au fost vinovați. Ciuma a generat, greu de imaginat disfuncționalități și crize sociale, ce constituie momente de referință în istoria omenirii și băntuie încă memoria colectivă. De fiecare dată, însă, crizele profunde au reprezentat începuturi pentru altfel de lume.

Niciodată omenirea nu a fost paralizată ca acum, niciodată letalitatea potențială a unui pericol cum este cel reprezentat de acest COVID-19 nu a motivat reacții convergente în toate punctele globului pământesc, chiar dacă conștientizarea este diferită și chiar dacă din discursul public nu lipsesc accentele geopolitice. Pentru că niciodată lumea nu a fost atât de globalizată, interdependentă și niciodată nu a părut atât de mică. Crizele provocate de războaiele mondiale par jocuri în fața realității pe care o trăim. Consecințele confruntărilor armate nu au ubicuitatea celor patronate de pandemie. În cele mai cumplite încleștări militare au existat și vor exista domenii ale activității umane care se dezvoltă, duc lumea mai departe, chiar dacă dominantă este realitatea victimelor și distrugerilor. Acum este altceva.

Coronavirusul afectează tot ce este legat nemijlocit de om, industria, serviciile, știința, comerțul, cultura, sportul, turismul, relațiile sociale și interumane normale, tot. A început sezonul lucrărilor agricole, ce se va întâmpla peste câteva luni dacă și ele sunt paralizate? Criza pe care a provocat-o inamicul depistat doar prin teste este unică, generalizată. Pare că nu mai există războaie, teroriști, talibani, refugiați, petrol, gaze naturale, competițiile lor geopolitice, sancțiuni, învingători și învinși. Dar, să stăm liniștiți, pare doar, toate sunt la locul lor, își văd de drum, doar mai puțin băgate în seamă. Media abundă în declarații catastrofice despre perioada post-virus. Noul inamic readuce, însă, în viața noastră reflexele colective ale supraviețuirii. Chiar și exercițiul politic este dominat de aceste reflexe. Ceea ce trăim este o realitate care alimentează percepția că natura s-a ridicat împotriva omului și lasă puțin loc altor gânduri neortodoxe.

Dar va trece criza, omul va triumfa și va reveni la obiceiurile lui – bune-rele – dintotdeauna, numai că lumea va fi alta, se va schimba cum s-a întâmplat întotdeauna după momente de cumpănă provocate de om sau de natură. Orice criză înseamnă un început, o șansă pentru viitor, iar cea prin care trecem nu va face excepție. Lumea se va modifica și putem presupune că schimbările vor fi profunde, pentru că paralizia provocată de coronavirus este de o profunzime unică în felul ei. Reacțiile statelor la amenințare relevă vulnerabilități, dar și ceea ce ar fi de îndreptat pentru viitor. Analizat în complexitatea lui și sintetizat în formulări neipocrite, comportamentul tuturor actorilor implicați în această confruntare cu un inamic invizibil ar putea oferi repere logice pentru ce ar fi posibil să urmeze. Un exemplu îl oferă spațiile european și euroatlantic atât de clar organizate.

În fața unei amenințări nemaiîntâlnite, statele europene au redescoperit brusc conceptul de patrie-mumă, adică tărâmul plin de simboluri greu de uitat. Acea mamă generos protectoare, dar și punitivă, de care își amintește fiecare în momente grele, a redevenit entitate a geografiei politice, identificată cu țara și statul național. Nici SUA, statul continent dintre oceane fără rival acolo, nu au făcut excepție. Deși nu li s-a întâmplat vreodată să fie în situații extreme, acum și ele descoperă patria-mumă. După câteva ezitări, toate statele europene și-au reamintit de granițele naționale și s-au baricadat în spatele lor, pentru că amenințarea vine dinafară. În discursul public au apărut și trimiteri la condițiile de război. Valori atât de strălucitoare încât păreau sortite veșniciei au dispărut brusc din discursul public. Libera circulație a oamenilor, mărfurilor și valorilor – un pilon al construcției europene – funcționează mai mult pentru supraviețuire, dar nu se știe cât va mai dura. Guvernele încep să-și contabilizeze resursele interne, iar în așteptarea altor disfuncționalități previzibile se pregătesc pentru vremuri grele și contează puțin pe ajutoarele dinafară. Mai mult, între statele europene a apărut un fel de cursă pentru materialele salvatoare, populațiile se simt frustrate și abandonate, după ce în vremurile normale au fost intoxicate cu măreția spiritului comunitar. Instituțiile simbol pentru UE tac, deși până mai ieri aveau câte ceva de spus în orice problemă. Statul de drept funcționează în condițiile stabilite de norme tot mai restrictive. Limitările drepturilor omului, impuse de terorism acum două decenii, sunt azi amintiri duioase. Ca în vremuri de război, se face apel la solidaritate, responsabilitate, dar mai ales la încredere în autoritățile care încearcă să nu fie depășite. Țara, regiunea, orașul, satul, locuința devin cetăți pentru populație, comunități și indivizi, se produc acte de întrajutorare umană, dar și falii în societate. Ca în orice cetate există așteptări, normalitate, eroi, dar și lașități și iresponsabili. Statul-instituție își asumă rolul de salvator și trebuie să-și reamintească responsabilități uitate, inclusiv pe cea de patrie-mumă.

Economiile și instituțiile financiare se află și ele într o situație unică de criză, caută și experimentează soluții pentru a rămâne pe linia de plutire și atenua șocurile prezente și viitoare. Specialiștii sunt conștienți că după coronavirus vor urma și alte crize cu efecte dureroase pentru om. Devine acum evident că avantajele aduse de globalizare nu au însemnat alteva decât mărirea profitului, idolul cioplit dintotdeauna al economiei libere. Greu de crezut că idolul va fi ars, iar globalizarea va fi curmată brusc. Interdependențele pe care le-a creat sunt prea adânci, dar, cel mai probabil, ea va funcționa altfel și va redirecționa profitul.

Statul naționalizează fără a fi acuzat de etatism și injectează bani în libertatea autoreglabilă a economiei de piață pentru a diminua consecințele sociale ale crizei. Chiar și în electorat se pompează bani. Sumele vehiculate sunt imense, nu este prea clar cine le generează când economiile se contractează, care vor fi consecințele acestor injecții de capital și cum vor fi returnate. Întotdeauna crizele și-au avut profitorii lor. Nici aceasta nu va face excepție, doar că profiturile vor fi globale, se vor contabiliza în cercuri extrem de restrânse, iar marea majoritate va plăti. Mai devreme ori mai târziu vom afla și cine sunt profitorii, deși nu vom ști niciodată cât a cîștigat fiecare. Economiile și finanțele lumii funcționează în condiții de criză și sunt solicitate la maximum pentru ca lucrurile să fie ținute sub control și pentru că este greu de estimat amplitudinea fenomenelor ce vor urma.

COVID-19 a readus la cunoștință lumii cât de importanți sunt specialiștii pentru gestionarea situațiilor dificile, dar și pentru normalitate. Brusc, telespectatorii, ținta concretă a actului politic, au descoperit că lumea are nevoie nu de atoateștiutorii propagandiști de pe ecrane, ci de experți. Primii care își demonstrează utilitatea sunt epidemiologii, virusologii și urgentiștii cu toate echipele lor din sistemul medical. Vor urma și alții, din alte domenii, iar, pe măsură ce consecințele crizei prin care trecem vor fi lichidate, și de specialiștii pentru vremuri de normalitate. În fața lor, chiar și oamenii politici sunt obligați să facă pasul înapoi, cum le place să declare când pierd. Doresc sau nu, ei vor fi nevoiți să țină seama de această realitate, cel puțin în perioada post-criză imediată, când amintirile sunt încă proaspete. Cine știe, poate că vor accepta specialiști veritabili, nu inventați peste noapte, printre ei și vor ține seama de expertiza lor chiar dacă vor risca să nu mai stea pe socluri. Ne place să credem că și acei specialiști, la rându-le, nu se vor infecta ei înșiși cu virusul politicianismului.

În sfârșit, lumea, Europa și întregul spațiu euroatlantic, fragmentat, izolat și paralizat de coronavirus,  descoperă cu surprindere adevărata profunzime a conceptului de securitate. De ani buni suntem intoxicați cu ideea că securitate globală înseamnă arme și construcțiile realizate pentru folosirea lor iar, ca în westernuri, protejat este cel care le mânuie cel mai repede. Realitatea celor trăite concret în zilele noastre ne reamintește că, în toate demersurile, esențială este securitatea individului numit om. Vești din zonele de conflict transmit că blindajele nu apără soldații de coronavirus. Probabil că el – și nu rațiunile strategice – va impune până la urmă, armistițiile așteptate. Secretarul general ONU a lansat un apel să fie oprite toate operațiile militare, pentru că agravează celelalte amenințări și vulnerabilități ale omului. NATO urma să desfășoare începând din această lună exercițiul Defender-Europe 20. Ar fi fost cel mai mare exercițiu militar din ultimele trei decenii. Comandamentul militar din Europa al SUA a anunțat că va renunța la desfășurarea unor exerciții conexe din cadrul acestuia, dar că brigada blindată desfășurată în Estul Europei va executa trageri și alte activități de pregătire împreună cu aliații. Deci coronavirusul nu este o piedică, se pot executa marșuri și activități comune în grupuri mari, restricțiile sunt pentru civili prin această parte a Europei.

Ceea ce se întâmplă acum este o amenințare letală pentru securitatea statelor și a lumii, fără să se fi tras un foc de armă. Spațiul euroatlantic nu face excepție. Armele, oricât ar fi de sofisticate, nu ajută la nimic. Populația și autoritățile se află în fața unor încercări pentru care se creează pe loc proceduri de răspuns. Dar grâul începe să coste mai mult decât petrolul, transportul alimentelor și celor strict necesare se transformă într-o misiune a diplomaților și oamenilor politici în loc să rămână a comercianților și transportatorilor, se reduc locurile de muncă de care depindem toți, la urma urmei. Ca în cel mai sinistru plan de operaționalizare a Articolului V, statele sunt nevoite să se descurce singure în fața amenințării până la sosirea ajutoarelor, cam cum s-ar întâmpla în cazul unui atac armat.

În același timp, China invadează spațiul cu măștile și materialele atât de necesare salvării oamenilor, avioane militare ruse, simbolul inamicului pe care aliații și-l construiesc de decenii, aterizează în Italia nu pentru recunoașterea aerodromurilor, ci pentru transportul unor specialiști epidemiologi și a aparaturii necesare luptei împotriva COVID-19, iar un avion american de transport dislocat într-o fostă bază militară sovietică din Ungaria transportă la București materiale salvatoate din afara spațiului NATO. Astfel, competitorii strategici sugerează că securitatea este o stare mult mai complexă și fragilă decât ceea ce prezintă propaganda, iar reducerea ei doar la arme, absolut inutile în situații de felul celei trăite de lume acum, înseamnă resurse aruncate în vânt, într-un moment în care, iată, sunt vitale pentru scopuri mult mai omenești.

Lumea întreagă și nu doar spațiul euroatlantic a intrat treptat într-o situație care amintește de lichidarea consecințelor unui război biologic sau a efectelor unor lovituri nucleare resimțite mai departe de epicentru, pentru că oricum acolo nu s-ar mai putea face mare lucru. Numărul pierderilor zilnice din Italia și Spania se apropie de cel al pierderilor estimate pentru o situație reală de război, lipsesc doar distrugerile. Psihoza colectivă începe să devină una a supraviețuirii, efectele acesteia pot deveni distrugătoare pentru o societate și este greu de crezut că guvernele și liderii politici – actori greu încercați în aceste zile – vor mai fi dispuși să repete experiențe de genul celor pe care le gestionează acum. Ce s-ar întâmpla dacă, după ce lucrurile se vor liniști, grupuri de tineri purtători ai unui viitor și mai teribil virus, COVID-19 + …n,  dar nepericulos pentru ei, ar porni prin lume, obiective turistice, parcuri, stadioane, săli de spectacole și alte aglomerări nu pentru a trage cu arma, ci pentru a socializa? Conceptele știute, dar ignorate de vreo trei decenii – cooperarea și colaborarea internațională – în realizarea și menținerea stării de securitate globale ar trebui să aibă semnificații, intensități și amplitudin noi.

Cam jumătate din populația globului trăiește sub amenințare, bătrânul continent a devenit epicentrul pandemiei răspândește amenințare, după ce de peste două milenii a iradiat cultură prin lume. Dacă tot ceea ce se întâmplă acum va fi folosit altfel decât oportunitate pentru transformare, pentru o lume sigură pentru toți, ci doar pentru ca cineva să urce în șaua calului alb al învingătorului, înseamnă că nimeni nu a învățat nimic și ne cam merităm soarta. Ar înseamna că totul nu este altceva decât un inuman exercițiu global de dresură, iar consecințele pentru om și societate ar fi greu de imaginat, ilogice, pentru că ar induce o neîncredere generalizată în orice.

Iată de ce pandemia va schimba lumea.