Dispariția Imperiului Sovietic din relațiile bipolare ale lumii, apoi destrămarea sa au constituit premise unice, în felul lor, pentru construirea altei lumi, a lumii proiectate în Carta de la Paris din 21 noiembrie 1990, dar intrată rapid în uitare. Apăruse, pentru scurt timp, fantomatica șansă din perioada funcționării alianțelor învingătoare în războiul mondial, cea de a construi un alt univers. În Europa, coaliția antihitleristă – transatlantică în configurația ei – a uitat toate proiectele exact după ce a trecut pericolul. Ceea ce Occidentul a oprit după război a reluat peste ani, iar din poziția de autodeclarat învingător a adoptat doar alternativa dezvoltării succesului în teritoriile ce fuseseră ocupate jumătate de secol de trupele sovietice. A ignorat toate celelalte posibilități, dar și potențialele confruntative profunde, amăgind cu lozincile propagandei. De altfel, în noile teritorii disponibilizate politicienii fuseseră formați doar să distrugă bipolaritatea, nu să construiască altceva în loc. În euforia generală ei au dispărut rapid după ce și-au epuizat rolul, iar succesorii s-au așezat comod în fotoliile ce păreau veșnic protejate de furtună și aducătoare de generoase dividende. În România ele sunt grase și inepuizabile, pentru generații.
Noile personaje politice nu și-au făcut probleme că sunt actorii unui joc întrerupt pentru câteva decenii și reluat cu tot tacâmul de unde a rămas. Astăzi, continentul european este la fel de conflictual ca în perioada de vârf a bipolarității, doar că teatrul ce părea atunci o întreagă lume este o periferie cu actori marionete. Moscova încercase o soluție de a răspunde presiunilor geopolitice și de a ieși dintr-o criză provocată în primul rând de imensitatea teritoriului pe care-l controla, uriaș în spațiul eurasiatic, cu realități atât de diferite. A dinamizat politica globală, dar a lăsat urmă multe câmpuri minate. Clasicele conflicte înghețate au fost doar acele realități lesne de observat, oferite comunității internaționale spre ronțăit, altele mai estompate sunt mult mai periculoase. După declarațiile protocolare ințiale, Occidentul a considerat Rusia, participantă activă la destructurarea bipolarității, stat învins ce trebuie să-și asume consecințele, ea fiind doar înșelată în așteptări. Deși evenimentele par istorie, modificarea paradigmei relațiilor internaționale de după căderea Zidului Berlinului se află la originea multora dintre problemele de securitate ale continentului și lumii. Pentru a le elimina, lumea ar trebui să-și reamintească spiritul Cartei de la Paris, dacă mai e posibil.
Vestul este mult extins, aparent mai puternic decât oricând, valorile lui se regăsesc peste tot în lume și puțini sunt cei care le contestă. Diferă doar accentele și prioritățile, pentru unii vitală este libertatea individului în toate manifestările sale, pentru alții stabilitatea societății căreia îi aparține individul, ambele expresie a democrației. Este suficient pentru a motiva competiția geopolitică, dar nu ca acum trei decenii. Occidentul nu mai este singur în modelarea lumii, ceea ce face ca geopolitica în esența ei să revină la fizionomia confruntativă, iar mediul de securitate să fie dezechilibrat. În general, acestea sunt condiții pentru construcția marilor imperii.
Occidentul, ca actor unic și colectiv, țintește Imperiul planetar. Nu se pun la socoteală diferențele de interese din interiorul său, nici dinamica strategică a lumii. Globalizarea, cu profiturile ei, nu a oferit rezultatul dorit pentru urmărita construcție. Deocamdată China este cea care a ieșit în câștig, nu Occidentul care a inițiat-o. Probabil că acum, miliardarii din spațiul occidental sunt mai numeroși, mai bogați, dar ei sunt cei care au contribuit la ridicarea rapidă a acestui competitor de neoprit. Pentru proiectul său, Occidentul își asumă ca vector al extinderii apărarea puritanismului, valorilor democrației și libertății, precum au făcut cruciații cu valorile religiei.
Cu secole în urmă, cruciații occidentali au fost cei care au zdruncinat definitiv un imperiu european, creștin, pregătind terenul pentru secolele de dominație musulmană. Este uluitor câți actori participă la noua cruciadă. Pentru unii, anii de libertăți democratice se numără pe degetele unei mâini ale istoriei, alții nu prea au existat și tradițiile lor politice se regăsesc mai curând în experiența entităților din care au făcut parte, iar alții sunt activi doar pentru a abate atenția de la propriile disfuncționalități. Dar sunt numeroși, sunt utili pseudo-imaginii de democrație în relațiile internaționale și alimentează iluzia egalității ponderii dintre SUA și Islanda, aliați, în deciziile importante. Totodată, se observă mai puțin relațiile dintre supuși și stăpâni și că, într-un Imperiu, omul este supusul cuiva, dar într-un stat este cetățean.
Cu spatele la propria curte și privind peste garduri, toți se întrec în a căuta sursa relelor de azi într-un Est unde libertatea individului ar fi impură. La rându-i, acesta invocă tot valori, tot libertate și democrație, la fel de importante, dar și interese naționale, stabilitate socială, suveranitate statală și independență, concepte coagulate în civilizația vestică, dar care azi au acolo altă relevanță. La urma urmei, totul se mișcă în jurul veșnicei teme, a libertăților și drepturilor omului raportate la instituția numită stat. În SUA sunt urmăriți penal cei care au participat la manifestația de la Capitoliu, acuzați că au provocat grave disfuncționalități. Doar că acei oameni și-au exprimat o opțiune politică, cu exccesele inevitabile, în fața și în interiorul unei instituții pe care au considerat-o a lor, cum este normal într-o democrație, și acest lucru îl știau bine și cei pe care votul acelor oameni îi trimiseseră acolo. Statului îi aparține doar clădirea și, după cum s-a dovedit ulterior, ea a suferit daune minore, dar pe demonstranți îi așteaptă pedepse grele.
Un concept filosofic încăput pe mâna geopoliticii își relevă în toată grandoarea ipocrizia. Libertatea este o problemă de relaționare interumană, de restricții și îngăduințe impuse și autoimpuse, cu acumulările lor în timp și spațiu, și cu priorități. Dar este și o problemă de securitate, practici statale, obiceiuri, tradiții și cutume verificate în timp. Pentru geopolitică, idealul libertății este doar un pretext inepuizabil pentru presiuni, o noțiune care se vinde după rețete hollywoodiene la prețul pieței, iar democrația, cu infinitele ei resurse, devine acel tip de dictatură care nu mai oferă deocamdată alt orizont individului, pentru că ea dispune, în același timp, și de capacitatea inepuizabilă de a manipula și genera confuzii în mintea individului prin tehnici îndelung verificate. Ca reacție, individul devine tot mai indiferent la modul în care se divide puterea în stat pentru că simte că, oricum, opinia lui nu are importanță. Dar această atitudine convine de minune celor care culeg rezultatele exercițiului democratic. Sunt amenințate și sancționate state, lideri politici, dar cel care suportă consecințele este omul, căruia i se limitează drepturile și din interior și din exterior.
În Afganistan, de exemplu, în momente tragice pentru omul obișnuit, s-au oprit programe internaționale de asistență a populației neajutorate, s-au întrerupt surse de finanțare, s-au blocat fondurile statului, s-au închis băncile. Până când efectele vor ajunge la talibani, este lovit individul în drepturile sale vitale, în timp ce democrațiile vor continua să condamne portul vălului islamic. La fel s-a întâmplat în spațiul european ex-iugoslav – centrul Europei democrate – unde persoanele dislocate din locurile unde s-au născut au rămas pe unde le-a alungat războiul, puține s-au întors la casele lor.
Competiția geopolitică globală devine cu fiecare zi o confruntare între practici și experiențe, politici, moduri de viață și organizări străvechi și recente. Pornindu-se de la experiențe nefericite, drepturile omului ca valoare supremă a democrației se folosesc ca armă și nu are importanță că omului îi este agresată intimitatea fizică și intelectuală și nici că nivelul libertății este monitorizat strict doar în zonele cu potențial geopolitic în așteptarea masei critice explozive. Pentru universul ce se consideră liber, disfuncționalitățile în asigurarea libertății individului constituie motiv de intervenții, inclusiv armate, dar sărăcia, de exemplu, cea mai cumplită condamnare la non-libertate, poate să aștepte. Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată în 1948 de Adunarea Generală a ONU, afirmă că orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea persoanei sale, deopotrivă. Totuși, pe primul loc se află dreptul la viață.
Exercițiul politic de azi este dominat de un determinism ce amintește de circumstanțele care au dus la polarizările din preajma celor două războaie mondiale. Politica se îndepărtează de misiunea ei fundamentală de moderator al relațiilor interumane. Occidentul e convins în continuare că a apărut, în sfârșit, momentul favorabil pentru construcția sa, care să țină sub control desfășurările curente și viitoare. Imperiile au existat dintotdeauna, au avut rolul lor, dar unirea rapidă, la scară planetară, a eforturilor atâtor actori, cu interese și experiențe politice atât de diferite, pentru a impune valori unice într-o lume atât de diversă, este unică.
Intensitatea eforturilor readuce inevitabil în competiție dimensiunea civilizațională. Suntem martori și actori la procese care întotdeauna au însoțit marile schimbări: polarizări în jurul unor valori ce țin de viață și existența imdividului, dincolo de marea politică, tulburări sociale, haos, război hibrid, violență armată, amenințări multiple. Totul este atent gestionat de vectori mediatici bine controlați, care demult au uitat rolul informației, dar și-au desăvârșit tehnicile dezinformării. Pare că lumea nu a învățat nimic din ceea ce i s-a mai întâmplat. Probabil că, și din acest motiv, după o îndelungată pauză și în contradicție cu tot ce au susținut până acum, Statele Unite au propus Rusiei reluarea consultărilor asupra stabilității strategice globale, revenind la practici ale bipolarității. Peste toate plutesc efectele încălzirii globale, degradării ecologice și dezastrelor naturale cu care omul luptă mai mult singur sau în mici comunități, apărându-și dreptul la viață. Nimeni nu a propus până acum înființarea vreunei forțe de reacție rapide ori de operații speciale pentru a ajuta individul global în fața dezastrelor naturii – ar fi o inițiativă monotonă informațional.
Alianța NATO este organizația Occidentului considerată încă simbol al victoriei. Cei mai convinși sunt chiar foștii inamici care acum se simt nu doar în siguranță, ci și îmvingători dintotdeauna. Este susținută într-o măsură covârșitoare de resursele SUA, și-a asumat rapid noi spații, noi misiuni, noi membri. Și-a demonstrat potențele în Balcani, apoi prin Asia, Africa, totul părea un marș triumfal, dar s-a poticnit în munții Hindukuș. Dincolo de propaganda asurzitoare ce-l însoțește, marșul civilizator a însemnat intervenții destabilizatoare în alte state cărora li s-a încălcat suveranitatea. Cum era de așteptat, au apărut rapid reacțiile geopolitice care au schimbat cursul desfășurărilor și au devoalat probleme în întreaga lume. Au început și răfuielile cu trecutul, cu cât viitorul este mai cețos, cu atât propaganda este mai activă în lupta cu trecutele vremuri.
În aproximativ un deceniu, Occidentul a pierdut superputerea nucleară Rusia ca partener. A analiza cum s-a ajuns aici ar însemna o trecere în revistă a multor erori și mecanisme de generare a neîncrederii. Arsenalul nuclear, potențialul intern și determinarea politică i-au permis Rusiei să iasă din criză, să renască și să reintre în competiția superputerilor. SUA au știut întotdeauna că nu-și vor putea neutraliza militar adversarul, dar și-au lăsat aliații să creadă altceva. Acum Rusia își urmărește propriile interese, le declară public, alocă resurse și intervine în geopolitica globală. Totodată, declară că își propune să reabiliteze independența și suveranitatea ca atribute definitorii ale statului – fundament al ordinii internaționale. Nu imperiile sunt actori politici ai lumii, ci statele. Unii dintre partenerii de până ieri o consideră competitor, alții – inamic.
Istoria ultimilor două-trei secole ne spune că pentru Europa nu a fost mai bine când a avut Rusia adversar, nici pentru ruși n-a fost, dar și că niciodată statele europene, în ansamblul lor, nu au luptat împotriva ei. După lovitura de stat de la Kiev, Moscova transmite că este pregătită pentru confruntarea militară cu Occidentul, are alături întreaga sa elită politică și își demonstrează capacitățile. Cum era de așteptat, în lume au apărut și alți actori cu interese proprii, pe care nu se sfiesc să le promoveze profitând de oportunități. De la Marea Barenț la Marea Mediterană, toți cei aflați de o parte și de alta a liniei ce le unește percep doar amenințare. Pentru NATO, situația generează priorități asupra cărora trebuie să se concentreze acum și să găsească soluții, pentru că sunt decisive în evoluția sa. Mâine ar putea fi prea târziu.
Oricum, în Occident, invocarea zgomotoasă doar a amenințărilor pe care le percepe el, nu și a celor pe care le generează ca uriaș actor colectiv, este utilă astăzi și pare suficientă pentru a ascunde informațional eșecul din Afganistan după două decenii de război. Din datele oficiale, numai Pentagonul a cheltuit acolo, în medie, peste 40 miliarde dolari anual. Suma reprezintă cam două treimi din întregul buget militar anual al Rusiei, cea arătată ca amenințare de Occident. China a apărut ceva mai tărziu. Nu știm cât au cheltuit ceilalți aliați și parteneri și probabil nu vom ști vreodată, dar au făcut-o pentru că dădea bine. Afganistanul și zona limitrofă vor rămâne tulburi pentru mulți ani, talibanii au cucerit provinciile folosind tehnică de luptă occidentală, apoi au capturat tot patrimoniul armatei afgane aneantizate peste noapte.
Mării Negre i se hiperbolizează rolul de nod gordian în securitatea transatlantică și nimeni nu se obosește să demonstreze cât de exagerat este rolul pe care i l-a destinat propaganda. Totul pentru a se masca realitatea că abia acum a fost transformată în lac rusesc. Cât a contribuit Afganistanul la această transformare nu este prea greu de explicat. Zona este potrivită doar pentru atingerea unor obiective parțiale într-un eventual război limitat SUA-Rusia, dacă părțile vor conveni vreodată să nu-l escaladeze. Este puțin probabil că se va ajunge acolo, dar cu siguranță Marea Neagră va rămâne conflictuală local, poziție convenabilă celor situați cât mai departe de ea. Ușurința cu care oricând poate fi înscenată o provocare militară ne îndreptățește să credem că lucrurile sunt bine ținute sub control, nu se va ajunge acolo, iar lucrurile vor degenera doar dacă părțile vor adopta o decizie definitivă. Deocamdată, marele public are parte de circ. Dacă situația se prelungește, vor fi influențate negativ multe dintre importantele proiecte regionale de dezvoltare, cu condiția ca cineva să și le mai amintească. Războiul nu este o afacere profitabilă pentru oricine.
Zona Mării Negre începe treptat să concureze propagandistic tradiționala zonă conflictuală a Orientului Apropiat. După referendumul din Crimeea, NATO nu poate câștiga un război local în regiune și o știe. Crimeea a fost o dureroasă lovitură preventivă a Rusiei împotriva alianței, așa cum Afganistanul este o înfrângere, deși aici Occidentul a avut o supremație absolută tot timpul. Împotriva valorilor străine de democrație au luptat mujahedini și talibani având sprijinul populației afgane, care este, la urma urmei, o combinație de etnii diferite, majoritare în vecinătăți.
După trei decenii de ofensivă imperială globală, Occidentul a ajuns în situația de a gestiona două potențiale teatre de război distincte – în Europa și Pacific – cu caracteristici distincte, deci și cu probabile strategii specifice. În continuare, vor fi necesare imense resurse, chiar și fără violență armată. Rămâne doar să demonstreze, dincolo de discursul public, că dorește să accepte această sfidare globală, apoi că este în stare. Declarativ, doar Statele Unite par decise să intre în cursă, dar și ele devin tot mai meditative. Au pregătit terenul pentru viitoare redesfășurări prin retragerea din toate angajamentele internaționale care asigurau încredere și predictibilitate. Au amenințat că vor denunța și înțelegerea ruso-americană privind reducerea armamentului nuclear strategic, dar, în ultima clipă, au renunțat. Restul lumii occidentale este mai nuanțat.
În Europa, continentul care ne interesează, teatrul de război va fi preponderent terestru, desigur cu dimensiunile sale aerocosmică și navală. Noutatea este dimensiunea hibridă. Oponenții vor acționa, în bună măsură, ca în ultimul război mondial, dar cu efective mici și consecințe distructive imense. Această fizionomie este sugerată de desfășurările militare. Rusofobia, noul spațiu al confruntării valorilor în Europa, concurează intensitatea propagandei antibolșevice hitleriste și demonstrează că spațiul estic a rămas același obiectiv pentru Occident. Tot ca în acel război, Rusia își va genera dimensiunile puterii în teritoriul său, în timp ce Europa va trebui să depășească multe momente delicate, peste care Hitler a trecut cucerind-o și însușindu-și pentru război mare parte din resurse.
Între cele două teatre dominante există multe altele mai mici, însă cu profund potențial destabilizator, capabile să determine oricând modificări de priorități și planuri. În aceste condiții, pentru Occident devin decisive modul în care își va gestiona efortul în teatre atât de diferite, dar și cum va reuși să nu-și transforme în inamic unic forțele cu care s-ar confrunta în ele. Deși teatrele par a fi la distanțe mari, principalele puteri cu care s-ar opune sunt vecine, iar interesele lor s-ar suprapune în fața unui inamic comun. Până se vor lămuri lucrurile, în următoarele decenii va crește rolul cosmosului, armelor nucleare și înaltelor tehnologii în ordinea internațională – singurele care, în lipsa garanțiilor politice, pot impune încă descurajarea unui război generalizat.
Dar, dincolo de declarațiile liniștitoare, cele mai mari surprize vin dinspre spațiul euroatlantic. Fostul președinte Donald Trump afirmase cu doar câțiva ani în urmă că alianța este nedreaptă pentru că, în timp ce SUA cheltuiesc imens pentru apărarea Europei, UE, principalul lor aliat strategic, investește în prosperitate. Declarațiile sale au fost acceptate de zeci de milioane de americani care l-au votat și este greu de crezut că și-au pierdut pertinența după ce a plecat. De altfel, retragerea din Afganistan, anunțată de președintele republican, a fost susținută de peste 70% din cetățenii SUA. A fost finalizată de cel democrat, ceea ce demonstrează că în America profundă se produc transformări care până la urmă vor influența elita decizională.
Desigur, ultimul lucru dorit au fost imaginile cu drama afghanilor rămași acolo fără protecție, în bătaia vânturilor, dar și aici se pare că se desfășoară un episod de război informațional. Mentalul nostru de periferie vulnerabilă acceptă greu că între cei doi lideri ar fi fost posibilă o continuitate în paradigme majore. Oricum, retragerea trupelor americane, care nici măcar n-au suferit acolo pierderi care să sensibilizeze societatea, cum a fost în cazul Vietnamului, ar putea fi semnalul pentru alt ciclu al geopoliticii globale, diferit de cel de până acum. Din Afghanistan se putea controla întregul spațiu eurasiatic, bazele militare, cu tot ceea ce înseamnă ele, se aflau în proximitatea Chinei, Rusiei, Indiei, Iranului, Oceanului Indian, Orientului Apropiat, adică zone priorități de securitate pentru SUA, dar superputerea a decis să se retragă, urmată firesc de toți aliații și partenerii.
De altfel, episodul retragerea forțelor are semnificații mai profunde, cel puțin pentru noi. Decizia politică, plăcută ori nu auzului, a fost luată cu mult timp în urmă, termenul limită a fost stabilit pentru a oferi tuturor instanțelor responsabile posibilitatea de a organiza operația fără complicații. Presupunem că informațiile necesare au fost puse la dispoziția planificatorilor nu doar de structurile militare, ci și de o multitudine de alte servicii și organizații. Totul se monitoriza de pe uscat, din aer, cosmos și spațiul cibernetic. Au fost întocmite estimări, analize, rapoarte, planuri, unele dintre ele au ajuns în Biroul Oval, de unde nu au fost semnalate motive de îngrijorare. Rapiditatea desfășurărilor ulterioare imediate i-a surprins pe toți. Acum președintele este făcut responsabil pentru haosul dintr-un Afganistan supraîncărcat cu arme, unele foarte moderne, dar nu se spune nimic despre planificatori, responsabili și calitatea muncii lor. Firește este să ne întrebăm ce s-ar întâmpla la Marea Neagră, spațiu pe care SUA&aliații îl controlează doar parțial, dacă o decizie politică dramatică ar fi luată pe baza aceluiași gen de expertiză?
De ceva vreme, se pare că este pusă la încercare chiar și complementaritatea dintre NATO și UE în construcția Imperiului Occidental. A inițiat-o Marea Britanie cu experiența sa istorică în domeniu, când a adoptat o poziție asiguratorie prin Brexit. UE, la rându-i, este tot mai des scena unor incompatibilități între constituțiile statelor componente și instituțiile sale. Deocamdată, trece peste ele acordând sau nu fonduri, amintind de practicile de odinioară ale sovieticilor, care stabileau prețul petrolului în funcție de nivelul obedienței.
În ultimii ani asistăm la invocarea neobișnuită a Articolului V al Tratatului de la Washington de către propagandă. La debutul lărgirii Alianței Nord-Atlantice, articolul era folosit ca argument pentru liniștea ce avea să vină, acum este balsam pentru neliniști în creștere. Dincolo de utilitatea propagandistică a ritualului invocării, nu ar fi rău ca politicienii de azi să studieze, prin raportare la evoluțiile concrete și la experiențele acumulate, condiționările pentru operaționalizarea sa. Articolul V exprimă în câteva cuvinte practici reglementate în multe tomuri polisemantice de drept internațional.
Dacă Germania își va respecta angajamentul de a mări bugetul apărării, în viitorii ani va avea cel mai mare buget militar din Europa, va deveni principala putere militară convențională a continentului, dar și manager al unei bune părți din gazul natural rusesc exportat în Europa. Continentul va fi altul. Situația va reaminti acel Realpolitik bismarckian, când Germania își dorea să fie prezentă în lume oriunde se întâmpla ceva, o lume deja modelată de alți actori și în care Germania nu-și găsea locul. Acea geopolitică a contribuit în bună măsură la izbucnirea primei conflagrații mondiale, cu determinări pentru a doua și cu prelungiri până astăzi. Noile episoade sunt doar la început. Pentru gazoductul baltic, cu consecințe directe pentru Ucraina, liderii Germaniei și Statelor Unite au convenit până la urmă o soluție fără ca statul ucrainean să fie consultat. Se pare că s-au epuizat resursele oligarhilor ucraineni de a folosi în geopolitică poziția țării de spațiu pentru tranzitul gazului rusesc spre Europa. Sumele pe care Ucraina le încasa vor reveni Germaniei, iar prin Ucraina vor tranzita gaze naturale rusești doar dacă Europa își va mări consumul, dar și aici totul este la început.
Turcia, alt gigant al NATO, și-a inițiat geopolitica sa neo-turanică sub protecția Articolului V, tot după o lungă perioadă de ascensiune economică. După ocuparea cu decenii în urmă a unei părți din Cipru a văzut că se poate, chiar și fără arme nucleare. Intervine în zone sensibile pentru stabilitatea lumii, recurge la combinații pragmatice neobișnuite pentru statutul său de țară angajată și își provoacă deopotrivă aliații și partenerii, profitând exact de inerțiile din zonele conflictuale. Pare că și-a elaborat o strategie proprie de durată, fundamentată pe oportunitățile oferite de situarea sa politico-geografică, pe nevoia de resurse energetice a Europei și pe premisa că alți actori au alte priorități.
SUA au aplicat inițial sancțiuni împotriva firmelor germane participante la proiectul North Stream 2, apoi au renunțat, pentru a nu-și pierde aliatul. Din același motiv au folosit – doar pentru a salva aparențele – împotriva Turciei, esențială pentru ele în zonă, declarații și sancțiuni, fără să exagereze. Este demult un loc comun afirmația că tot acest tablou afectează omul mult mai grav decât sincopele speculate de geopolitică. Occidentul folosește tema drepturilor omului și libertăților ca parte a războiului său hibrid pentru a coroda societățile adversarilor, cum a mai procedat. Estul are și el lista lui cu încălcări ale drepturilor omului în Vest și își vede de drumul său.
Democrația și libertățile sunt ridicate iarăși la rangul de valoare fundamentală a existenței umane, dar lumea s-a schimbat, nu mai este blocată de granițe ermetice, din spatele cărora fructul oprit ademenea, pe fondul imaginilor alb-negru ale unor tipare propagandistice fundamentate pe necunoaștere. Libertatea de mișcare a relevat că realitățile sunt mai complicate, că există probleme cam peste tot în lume. Nici campionii în susținerea cauzei drepturilor omului nu mai sunt cei de altădată, și la ei se devoalează suficiente realități de ieri și de azi care țin de aceeași dimensiune, a libertăților, chiar dacă au contribuit decisiv la răspândirea lor în lume. Mai mult, chiar și cele mai dezvoltate democrații, când au fost în pericol interese fundamentale ale statului, au îngrădit libertățile, fără nicio ezitare. În acest scop, au folosit pentru propria populație complexe tehnologii informaționale, care să cultive confuzie în societăți dominate de viziuni individuale asupra prosperității și dezvoltării. Terorismul mai este o amenințare doar atunci când e nevoie, dar la câte dintre măsurile adoptate public pentru a suparaveghea individul s-a renunțat? Pandemia a fost motivul perfect pentru a introduce și alte îngrădiri ale libertăților.
Lumea este plină de agresiuni împotriva persoanei, dar ele sunt relevate insistent doar acolo unde sunt utile geopolitic. Schimbările climatice globale relevă provocări nemaiîntâlnite, cu consecințe evidente pentru societăți și individ. De altfel, într-un univers unde se generează tipuri noi de relații și unde se înlocuiesc valori sociale constituite în milenii doar pentru a destabiliza, drepturile omului capătă, și ele alte semnificații. Percepția provocărilor multiple și violențelor reale ori induse face ca omul de azi să fie tot mai preocupat de dreptul său fundamental – cel la viață. Din perspectiva acestuia normalitatea este mult mai nuanțată și acest lucru adâncește falia dintre agenda actorilor implicați în marile proiecte geopolitice și preocupările imediate ale omului.
Europa, mai ales cea fără tradiții coloniale, a uitat rapid că dependențele unilaterale, generatoare de resurse și potențiale geopolitice pentru metropole, s-au format prin impunerea în lume a unor valori pe care cei puternici le-au considerat sacre, victimele aveau altele. Societatea americană, la rându-i, a parcurs în câteva secole și bunele și relele, trăite prin alte părți în milenii. N-au lipsit sclavia, violența, intoleranța, cuceririle teritoriale, dislocări de populație etc. Segregația rasială și interzicerea unor drepturi ale omului s-au practicat până în deceniile postbelice. Națiunea americană s-a constituit, la urma urmei, după ce imensul teritoriu dintre oceane a fost luat cu forța de la indigenii nativi, mutați apoi prin rezevații, iar Nordul industrial și-a impus prin violență armată ceea ce considera el că-i corect, ascunzând, desigur, că avea nevoie de forța de muncă și resursele Sudului. Celebrul și fascinantul vis american a devenit realitate într-un spațiu însușit de la nativi atunci când cel mai bun indian era indianul mort. Acolo, apărate de sute de forturi, s-au concentrat energii din lumea întreagă și au creat America de astăzi.
Construcția Imperiului Occidental urmează același tipar, dar are probleme nu atât din motive de rapoarte de forțe, ci și din cauza varietății democrațiilor și valorilor.
*
* *
România contribuie activ la construcția Imperiului Occidental în alianța din care face parte și dezvoltă imaginea de inamic pentru aliatul de ieri. Alte state membre ale NATO sunt mai rezervate. Își confirmă, astfel, locul ce-i fusese destinat în geopolitica europeană odată cu războiul secolului al XIX-lea dus de Occident împotriva Rusiei în Crimeea, apoi în desfășurările Realpolitik-ului din spațiul otoman al Balcanilor, dar acoperite de conflictele ruso-otomane. Consecința acelor dinamici a fost că la sfârșitul secolului al XIX-lea majoritatea statelor balcanice, inclusiv România, aveau conducători proveniți din spațiul germanic, iar Imperiul Otoman însuși se afla sub influența totală a Germaniei.
Alianțele la care România a participat au reflectat indirect atitudinea și interesele puterilor occidentale față de aceeași Rusie, astfel că statul vecin ne-a fost când inamic, când aliat. Pe acest fond și-a urmărit România modernă interesele naționale. Spațiul informațional românesc preferă să propage mai mult ori mai puțin fătiș îndrăgita lozincă a răului venit întotdeauna de la răsărit. S-au construit cariere politice și intelectuale pe seama ei în România, iar tot ceea ce ar putea indica altceva a devenit tărâm periculos, de care trebuie să te ferești, pentru că distruge cariere, atrage reacții periculoase, dar, mai ales, nu aduce notorietatea dorită, iar la noi notorietatea se identifică cu profesionalismul și succesul. Laboratoarele nevăzute ale propagandei găsesc posibilități infinite de a virusa orice încercare de schimbare în relațiile româno-ruse, iar instrumentele sunt perene. Politica românească, precum personajul din Deșertul tătarilor, asistă de pe zidurile fortului care-l apără la ceea ce se întâmplă afară și așteaptă. Când așteptarea s-a sfârșit, el devenise nu doar inutil, ci și încurca lucrurile.
Cu toate acestea, momente precum cucerirea independenței ori redobândirea nord-vestului Transilvaniei – de referință pentru statul român – s au petrecut când am fost aliați cu Rusia, au contribuit la o istorie comună. Chiar și fenomenul România Mare a fost posibil tot datorită ei. Puterile Centrale au pierdut războiul nu doar în abatorul european din Champagne, unde s-a semnat pacea, ci și pentru că au fost obligate să lupte timp de patru ani împotriva armatei ruse, pe spații mult mai întinse și cu mari consumuri de resurse. Dar Cezarul occidental și-a însușit toate meritele și a urmat Al Doilea Război Mondial. Ultimatumul din iunie 1940 pe care România l-a acceptat și a cedat teritorii s-a întâmplat și pentru că politica românească se încurcase în complicatele ițe ale calculelor geopolitice continentale interpretate dâmbovițean.
Informațional, Occidentul se află într-un război total cu Rusia, cu un narativ vechi, redus la o schemă simplă, pe care România o susține: Occidentul este un tărâm care generează libertate și democrație, are doar interese generoase, dar Rusia i se opune, prin urmare ea și toți apropiații ei îi sunt inamici. Așa ceva reiese din documentele de planificare strategică colective și naționale. Propaganda reduce totul la o antinomie greu de înțeles, democrație – versus Rusia. Cu câteva legislaturi în urmă în Ucraina s-au desfășurat alegeri până a fost ales cel util Occidentului. Toți susținătorii alesului au fost declarați sprijinitori ai democrației și libertăților, ceilalți pro-ruși. Astăzi Ucraina se confruntă cu probleme văzute, dar și cu multe altele nevăzute. Narativul este la locul lui, modelul de antinomie și-a demonstrat inutilitatea în dialogul internațional din ultimii ani, dar este folosit pentru a încinge oricând spiritele și a da uitării momentele în care colaborarea cu spațiul estic a fost avantajoasă, indiferent câtă democrație exista acolo. România urmează aceeași filosofie.
Relațiile politice româno-ruse sunt oarecum asemănătoare celor din ultimii ani ai perioadei interbelice. Dar, pentru prima dată în perioada sa modernă, în România nu se poate invoca un interes național real care să-i motiveze o decizie asemănătoare celei din iunie 1941. Republica Moldova este stat independent și suveran, membru ONU, își promovează opțiunile sale europene, dar și viziuni proprii în raport cu Rusia. Primul stat care i-a recunoscut independența a fost România. Singurul moment litigios cu fostul nostru aliat este Tezaurul de la Moscova, dar este greu de crezut că acesta poate fi folosit drept casus belli. Oricum va rămâne un permanent motiv pentru tulburarea apelor.
Cât privește libertățile și democrația, este interesant să ne amintim un specific al alternanței amic-inamic pentru Rusia în politica românească. Statutul de aliat a fost o opțiune politică aleasă prin dezbateri în public și în cadrul unor instituții colective ale statului român, respectându-se mecanisme ale exercițiului democratic de atunci. Chiar și cedarea Basarabiei a fost o decizie colectivă a Consiliului de Coroană. Alianța cu Hitler și trecerea Prutului au fost inițiative ale unei singure persoane, autoproclamate Conducător îndreptățit să decidă în numele poporului român. Partidele politice nu l-au mai sprijinit când s-au convins că nu refacerea de neam și țară pentru care plecase la război era obiectivul urmărit. Dar și aici există mult fier încins.