Istoricul rus Valeri L. Musatov, referindu-se la politica lui Mihail S. Gorbaciov față de evoluțiile din țările componente ale glacisului strategic al Uniunii Sovietice, consemna: „Nu le-a putut opri, ele aveau dreptul la libertate. (…) Justificându-se, M. Gorbaciov i-a spus lui Helmuth Kohl, în iulie 1991: «S-au săturat de noi. Dar și noi ne-am săturat de ei»”[1]. Referindu-se la noua „gândire politică externă” sovietică, Valeri L. Musatov, fost adjunct al șefului Secției Re­lații Externe a CC al PCUS, mărturisea că liderii politici de la Moscova erau convinși că în politica lui Mihail S. Gorbaciov „va veni un moment când țările Europei de Est, practic sateliți ai Uniunii Sovietice, vor deveni monedă de schimb în târgul cu statele occidentale pentru atitudinea binevoitoare față de cursul acestuia, pentru sprijinirea perestroikăi, inclusiv pentru obținerea unui ajutor economico-financiar”[2]. Drumul spre suveranitate și, mai apoi, independenţă al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești (RSSM) se va desfășura în contextul acestui proces de destrămare a Uniunii Sovietice, ca urmare a politicii de glasnosti şi perestroika iniţiate de către Mihail S. Gorbaciov.

Abandonarea unor utopii

Decidenții politico-diplomatici și militari implicați în gestionarea puterii în spațiul Uniunii Sovietice erau conștienți de ascensiunea forțelor de opoziție din statele Europei de Est, de orientarea politică a acestora spre Vest, de activizarea politicii SUA și a țărilor membre ale CEE în fostul spațiu de influență al URSS, însă în condițiile crizei sociale, economice și politice din URSS nu aveau „nici forță, nici mijloace pentru a se opune acestui lucru”[3]. În plenul Consiliului European de la Strasbourg, pe 6 iulie 1989, Mihail S. Gorbaciov va declara că statele Europei aparțin unor sisteme sociale diferite și recunoașterea acestui fapt istoric implică respectarea dreptului suveran al fiecărui popor de a-și alege sistemul social în funcție de propria dorință. Liderul de la Kremlin considera că această realitate reprezintă o premisă extrem de importantă pentru o nouă configurație a sistemului de relații internaționale, cu precădere cele europene. „Orice amestec în afacerile interne, orice încercare de a limita suveranitatea statelor-prietene, aliate sau alte state-este inadmisibilă”[4], declara Mihail S. Gorbaciov în plenul Consiliului European.

Propunerea înaintată Kremlinului, pe 18 ianuarie 1989, de către fostul secretar de stat al Statelor Unite din anii ’70, Henry Kissinger, privind realizarea unor înțelegeri – unele formale, altele informale -, vis-à-vis de limitele celor două mari puteri în promovarea intereselor proprii în Europa de Est, fusese discutată, într-o primă rundă, cu președintele George H. W. Bush pe 18 decembrie 1988 și viza obținerea unor garanții sovietice ferme privind neutilizarea forței pentru reprimarea reformelor sau liberalizarea Europei de Răsărit. Occidentul urma să promită că „nu va exploata nici una din schimbările economice sau politice care vor surveni acolo, în detrimentul intereselor «legitime» ale securității Uniunii Sovietice”[5].

După plecarea emisarului de taină al Casei Albe, Mihail S. Gorbaciov avea să se con­sul­te, conform declarațiilor oficiale, cu consilierul său personal pentru Europa de Est, Gheorghi H. Șahnazarov, care îl va sfătui să sprijine planul lui Kissinger. „Din punct de vedere geopolitic, importanța țărilor socialiste europene pentru Uniunea Sovietică a fost determinată de faptul că de la început ele au jucat rolul unei centuri de se­cu­ritate, care a creat o acoperire strategică centrului socialismului[6]. Astăzi, cu toate schimbările produse în situația internațională, acest rol al Europei de Est, și în special al RDG, Poloniei și Cehoslovaciei, a rămas într-o măsură nemodificat”[7], scriau, la începutul anului 1989, analiștii de politică externă din anturajul secretarului ge­neral al PCUS. Totodată, analiștii din anturajul secretarului general al PCUS consemnau: „Noi am descoperit slăbiciunile acestui model (socialist- n. n.) și am înce­put să le schimbăm sistematic. De fapt acesta este scopul final al perestroika – să confere socialismului o nouă calitate. Un număr de țări ne urmează și au început, chiar înaintea noastră, procesul unor adânci reforme. Altele, RDG, România, Co­reea de Nord nu admit această necesitate, mai ales din motive politice, pentru că leadership-ul lor nu dorește să schimbe nimic. În realitate toți au nevoie de schim­bări, dar noi nu putem să le-o spunem în mod public pentru a nu fi criticați că în­cer­căm să impunem prietenilor noștri perestroika. (…) Iar cei care se încă­pă­țâ­nea­ză să nu răspundă chemării timpului fac ca răul să se adâncească și să-și agraveze ma­ni­festările în viitor. (…) Noi trebuie să înțelegem clar că în viitor posibilitatea re­zolvării situațiilor de criză prin mijloace militare trebuie exclusă cu desă­vârșire”[8].

Referindu-se la perspectivele României socialiste, analiștii de la Institutul de Economie a Sistemului Mondial Socialist al Academiei de Științe a URSS menționau, pe 13 martie 1989, în raportul înaintat lui Alexandr N. Iakovlev, secretar al CC al PCUS, faptul că „în ceea ce privește orientarea țării după schimbarea puterii, aceasta va fi definită nu de volumul de livrări de petrol sovietic, ci de rezultatele proceselor de înnoire în URSS și alte țări, de atractivitatea noii înfățișări a socialismului, de progresul în crearea Casei Comune Europene”[9], astfel încât „poporul român, chinuit de un regim totalitar, deziluzionat de valorile socialiste, educat în mod tradițional în spiritul comunității cu lumea latină, poate adopta cu bucurie o cotitură prooccidentală în politică, ieșind dincolo de cadrul înnoirii socialismului”[10].

Cancelariile occi­dentale din spațiul CEE vor protesta și vor solicita explicații administrației Bush. Marea Britanie a comunicat prin Sir Antony Acland, ambasadorul britanic la Washington, că Guvernul Majestății Sale era ferm împotriva „oricărui târg între Statele Unite și Uniunea Sovietică cu privire la Europa Răsăriteană”[11]. Supusă presiunilor diplomatice ale aliaților din NATO, administrația Bush va comunica, prin intermediul secretarul de stat adjunct Lawrence Eagleburger, că „Planul Kissinger” era interesant ca exer­cițiu intelectual, însă „dacă există vreun merit în propunerea lui Kissinger, acela este că ne ofe­ră ocazia să ne gândim la implicațiile unor schimbări dramatice în Europa Răsăriteană”[12]. Însă, Kremlinul era dispus la dialog politico-diplomatic cu Statele Unite, chiar și discret.

Pe 30 mai 1989, după încheierea unei reuniuni a Consiliului NATO, președintele George H. W. Bush va ține un discurs în sala Rheingold, din Mainz, în care va vorbi despre o „Europă liberă și întreagă”[13] și va cere organizarea de alegeri libere și pluralism po­li­tic în Europa de Est, precum și „o Europă mai puțin militarizată”[14]. Președintele George H. W. Bush anunța Kremlinul că SUA „se angajau să țină cont de «interesele legitime de securitate» ale Uniunii So­vietice, să ridice restricțiile existente la exporturile de tehnologie în URSS și să conlucreze mai strâns în planul protecției mediului înconjurător”[15] în schimbul creării unui sistem politic pluripartid și al alegerilor libere în zona de influență sovietică. Discursul președintelui american avea să fie studiat, în dimineața următoare, de către Gheorghi H. Șahnazarov care va considera că „toate condițiile lui Bush puteau fi îndeplinite”[16]. Polonia și Ungaria erau libere, în opinia Kremlinului, să facă ce doresc și nu exista „niciun motiv pentru care Solidaritatea să nu poată veni la putere”[17], singura excepție fiind Germania, care era „un caz special”[18].

Malta, întâlnirea devenită legendă

Summit-ul de la Malta (2 – 3 decembrie 1989) s-a desfășurat în condițiile unui amplu efort de reconstrucție a sistemului de relații internaționale[19] ca efect al politicii de perestroika și glasnosti a lui Mihail S. Gorbaciov. În dimineața de 2 decembrie 1989, ora 10.00, delegația americană a urcat la bordul crucișătorului sovietic Maxim Gorki unde Mihail S. Gorbaciov și anturajul lui se pregăteau pentru a puncta decisiv în complicatul joc al rivalităților dintre superputeri. „Erau foarte conștienți de faptul că trebuie să realizeze o manevră uriașă fără a pierde timp. Simțeam cu toții că Uniunea Sovietică era în cădere liberă, că statutul nostru de superputere se va face praf și pulbere dacă nu este reconfirmat de americani. Cu avalanșa anului 1989 care se forma chiar în spatele nostru, doream să ajungem la un fel de platou care să ne dea răgazul necesar să ne tragem sufletul și să privim în jur”[20], mărturisea Serghei Tarasenko cu referire la planurile lui Mihail S. Gorbaciov și Eduard A. Șevardnadze.

Memorialistica referitoare la acest summit, precum și stenogramele discuțiilor dintre cei doi lideri, relevă faptul că discuțiile s-au axat pe problematica generată de în­cheierea tratatelor START și a celui asupra forțelor convenționale din Europa în 1990, asupra situației Americii Centrale, a reunificării germane, a controlului armamentelor – cu precădere cel naval[21]. În cadrul întrevederii dintre cei doi lideri, în particular, aveau să discute situația Statelor Baltice (Letonia, Estonia și Lituania). Secretarul general sovietic a comunicat că sovieticii vor lua în calcul orice soluție politică care vine în întâm­pi­narea intereselor reciproce, însă nu va tolera secesiunea[22] în spațiul URSS. Preșe­din­tele SUA a declarat că americanii nu se vor implica în comentarii în legătură cu acest subiect, deoarece nu dorea să creeze „probleme mari” Uniunii Sovietice[23], însă numai în cazul în care promisiunea repetată a lui Mihail S. Gorbaciov că nu se va face uz de forță rămâne valabilă. Discuțiile de la summit-ul sovieto-american din Malta l-au convins pe Mihail S. Gorbaciov de faptul că „politica lui de slăbire a strânsorii împotriva Europei Răsăritene[24] – scriau Michael R. Beschloss și Strobe Talbott – va elibera forțe contrare, eventual distrugă­toare din această zonă”[25], astfel încât „vest-europenii nu vor fi în stare să înfrângă și să con­troleze singuri aceste forțe”[26] și va fi nevoie de ajutorul Statelor Unite. Referindu-se la „problema germană”, Mihail S. Gorbaciov a declarat: „În ceea ce privește problema Germaniei, am o politică prudentă și precaută”[27]. O radiografie a stenogramelor de la summit-urile Marilor Puteri, a memoriilor par­ti­ci­panților la acele evenimente, devenite de acum istorie, precum și alte numeroase iz­voare documentare, relevă faptul că România socialistă nu a existat ca subiect în sine pe agenda diplomatică a Marilor Puteri în acel sfârșit de an 1989.

În seara de 3 decembrie 1989, Helmut Kohl va sosi pe aeroportul Zaventem din Bruxelles și se va îndrepta spre castelul Styvenberg în Laeken, reședința ambasadorului Statelor Unite, pentru a cina cu președintele George H. W. Bush. Președintele Statelor Unite l-a informat depre discuțiile avute cu Mihail S. Gorbaciov la Malta, despre faptul că, totuși, secretarul general al PCUS era îngrijorat de evoluția evenimentelor din spațiul german. Cancelarul vest-german a reiterat informațiile pe care le comunicase și liderului de la Kremlin, insistând asupra faptului că nu intenționează să-i facă probleme lui Mihail S. Gorbaciov, însă el trebuia să țină seama și de situația din propria lui țară. Cancelarul vest-german l-a informat pe președintele Statelor Unite de faptul că dorește ca foarte curând să-l întâlnească pe liderul de la Kremlin. În finalul conversației, Helmut Kohl a subliniat faptul că el poate „să înțeleagă anumite rezerve și temeri la vecinii europeni ai Germaniei”[28], însă el „trebuie să amintească de faptul că unitatea germană în libertate a fost provăduită ca țel comun al Vestului”[29]. La plecare, cancelarul vest-german a înțeles că președintele Statelor Unite era aliatul germanilor în îndeplinirea visului lor de reunificare.

Abandonarea unui vechi aliat strategic

Liderul politic est-german Günter Schabowski îi va declara istoricului Dimitrij Chmelnizki că la sfârșitul anului 1986 și la începutul lui 1987, Mihail S. Gorbaciov a făcut mai multe presiuni pentru organizarea unui puci în interiorul PSUG pentru a scăpa de Erich Honecker și a-l înlocui cu Markus Wolf, șeful HVA (Informațiile Externe) din STASI, un adept al perestroika și glasnosti. În 1987 au circulat multe zvonuri referitoare la pensionarea lui Markus Wolf în legătură cu acest „puci” moscovit. Istoricul Françoise Thom menționează faptul că pe 18 iunie 1987, Markus Wolf, șeful HVA din STASI, se va întâlni în mod clandestin cu Hans Modrow și generalul Vladimir A. Kriucikov, șeful Direcției Generale I din KGB (Informații Externe). Într-un interviu dat în aprilie 1988, Markus Wolf criticase climatul nesănătos din RDG. Istoricul Aleksander Gubrynowicz va consemna: „Putem totuși să presupunem că motivul fundamental al unor asemenea acțiuni îl constituia teama Kremlinului față de posibilele datorii pe care le-ar fi contractat în continuare RDG. Creșterea dependenței financiare ar fi consolidat automat poziția Bonnului în contactele sale cu Berlinul și ar fi dus la marginalizarea rolului Moscovei. Răsturnarea lui Honecker, care căuta o soluție pentru ieșirea din impas, și înlocuirea lui cu «securistul» Wolf, absolut loial, ar fi fost de natură să convingă în primul rând Statele Unite și țările CEE că soarta RDG o decide în exclusivitate PCUS. De asemenea, ar fi descurajat orice încercări ale SED (PSUG – n. n.) de a căuta «drumul spre Vest» fără a fi obținut mai întâi acordul din partea Uniunii Sovietice”[30].

În pofida succeselor cu care liderii RDG se mândreau, fără a mai vorbi despre statul poliţienesc creat, tinerii cetăţeni est-germani nu doreau, la sfârşitul anilor ’80, decât să emigreze în RFG. Pe 7 octombrie 1989, liderul RDG, Erich Honecker va organiza sărbătorirea a 40 de ani de la înfiinţarea RDG, invitându-i la Berlin pe toţi liderii statelor membre ale Tratatului de la Varşovia. Mihail S. Gorbaciov a sosit în seara de 6 octombrie şi a avut un dialog dificil cu liderul RDG-ului. În cursul dialogului cu conducerea de partid şi de stat a RDG-ului, din acea seară, Mihail S. Gorbaciov i-a aruncat o privire semnificativă li­de­rului est-german şi a declarat: „Viaţa îi pedepseşte pe cei care rămân în urmă!”[31]. Informat asupra faptului că există o conspiraţie în interiorul PSUG, care urmărea înlăturarea bătrânului lider, Mihail S. Gorbaciov îi va cere ambasadorului URSS în RDG să nu se amestece, ci doar să privească. În aceeaşi seară, ambasadorul Uniunii Sovietice în RDG l-a convocat pe generalul Boris V. Snetkov, comandantul Grupului Operativ de Forţe Sovietice din RDG (GOFSG), pentru a-i cere, în numele Kremlinului, să dea ordin ca toate unităţile militare sovietice să intre în cazărmi şi să fie oprite toate manevrele şi zborurile militare sovietice. Marele Stat-Major sovietic de la Moscova a confirmat ordinul.

Pe 9 octombrie 1989, la Leipzig, regimul comunist avea să se confrunte cu afişarea în masă a dispreţului est-germanilor faţă de Honecker şi clica lui. Peste 70.000 de demonstranţi est-germani s-au reunit, la ora 17.00, în jurul Bisericii Sf. Nicolae. Pe măsură ce marşul se apropia de gară, unde se aflau concentrate majoritatea unităţilor militare şi a poliţiei, atmosfera devenea imposibilă. Într-un târziu, a sunat Egon Krenz care le-a comunicat autorităţilor că marşul trebuie să continue netulburat. Şeful Poliţiei din Leipzig, generalul Gerhard Stassenburg, a dat ordin oamenilor săi să continue supravegherea marşului fără să intervină şi, totuşi, să tragă doar dacă era vorba de autoapărare. În şedinţa Biroului Politic al PSUG, din 18 oc­tom­brie 1989, Erich Honecker va fi înlocuit cu Egon Krenz, un adept al reformelor made in URSS, care va promite schimbări, dialog cu Opoziţia etc. În cursul zilei de 31 octombrie 1989,  liderii RDG şi ai PSUG au aflat, cu stupoare, că RDG-ul era falimentar şi că, în curând, va deveni un stat insolvabil în condițiile în care 60% din întreaga bază industrială a RDG-ului putea fi eliminată ca deşeu, iar productivitatea fabricilor şi minelor era cu aproape 50% în urma celei din RFG. Datoria externă a RDG era de 123 miliarde de mărci germane şi creştea în fiecare an cu 10 miliarde. „Ca să evităm să ne adâncim şi mai mult în datorii, trebuia să scădem nivelul de trai în anul următor cu 25-30% şi să facem RDG-ul imposibil de guvernat”[32], va mărturisi Gerhard Schürer, şeful planificării de stat a RDG, cu referire la tensiunea acelor zile. Kremlinul a refuzat să-i ajute pe est-germani, în pofida cererilor repetate făcute de Egon Krenz la Moscova, cu ocazia vizitei din 1 noiembrie 1989, şi a recomandat să nu se tragă în popor în cazul în care est-germanii vor forţa trecerea în Berlinul de Vest.

Căderea Zidului Berlinul, şi implicit începutul sfârşitului pentru RDG, s-a petrecut pe 9 noiembrie 1989 dintr-un accident birocratic. Supus unei puternice presiuni mediatice, ca urmare a întrebărilor jurnalistului american Tom Brokaw de la NBC, Günter Schabowski a făcut gafa de-a anunţa că legea privind călătoriile intră imediat în vigoare, şi nu pe 10 noiembrie. La ora 19.30, mass-media internaţională a răspândit informaţia privind deschiderea graniţei berlineze dintre RFG şi RDG. În următoarele ore, est-germanii şi vest-germanii vor lua cu asalt Zidul Berlinului.

Varșovia, obligată să revină la realitate

În contextul evoluțiilor politice din Polonia anilor ’80, începând cu 1 ianuarie 1988 va înceta bruiajul stațiilor de radio occidentale care transmiteau în limba poloneză. Pe 25 aprilie 1988 se vor relua grevele împotriva regi­mului comunist. Lech Walesa se va afla în fruntea greviștilor de la Șantierele Navale din Gdańsk, în perioada 2-10 mai 1988, care vor sfida, din nou, autoritățile, manifestanții mărșăluind, la final, pe străzile orașului către biserica Sf. Brigida. „Nu ieșim de pe șantier triumfători, dar ieșim cu fruntea sus, convinși de necesitatea și justețea protestului nostru îm­po­triva relațiilor care domnesc în Polonia, împotriva felului de a fi tratată dem­nitatea noastră”[33], va scrie Lech Walesa în declarația Comitetului de Grevă. Pe 31 august 1988, generalul Czeslaw Kiszczak, ministrul de Interne al Poloniei, s-a întâlnit cu Lech Walesa la Varșovia pentru a demara discuțiile preliminare privind o reconciliere națională și o legalizare a Solidarității. Prima întâlnire dintre reprezentanții PMUP, ai Bisericii Catolice și ai Solidarității va avea loc pe 16 septembrie 1988 în sediul Ministerului de Interne de la Magdalenka, lângă Varșovia. Liderii Solidarității cereau să se discute: 1) revenirea în legalitate a Solidarității; 2) încetarea represaliilor față de participanții la ultimele greve; 3) contestarea de către autorități a celor deja stabilite în discuțiile anterioare; 4) dezacordul guvernanților față de prezența în delegația opoziției a lui Jacek Kurón și Adam Michnik. Întâlnirea dintre premierul Marii Britanii, Margaret Thatcher, și Lech Walesa, la Gdańsk, pe 4 noiembrie 1988, a însemnat acumularea unui imens capital de imagine pentru opoziția poloneză și eforturile ei de a se ajunge la schimbări de esență în societatea poloneză.

Plenara CC al PMUP din 16-17 ianuarie 1989 va decide continuarea discuțiilor și legalizarea Solidarității. În perioada 6 februarie – 4 aprilie 1989 se vor desfășura lucrările Mesei Rotunde[34] cu participarea a 452 de persoane. Negocierile s-au axat pe economie și politică socială, reforme politice și pluralism sindical. Printre cele mai importante probleme de pe ordinea de zi s-a aflat acceptarea înregistrării Solidarității și admiterea opoziției în Parlament, respectiv faptul că pentru 35% din locurile camerei inferioare (Seim) putea candida oricine, indiferent de apartenența politică, restul locurilor fiind rezervate coaliției guvernamentale, în timp ce pentru Senat nu erau prevăzute limitări. În primul tur al alegerilor parlamentare din 4 iunie 1989, la care au participat 62% dintre cetățenii cu drept de vot, Solidaritatea a obținut 160 de mandate pentru Seim (din cele 161 la care opoziția avea dreptul) și 92 (din 100) pentru Senat. Pe 18 iunie 1989, în cel de-al doilea tur de scrutin, Solidaritatea a mai obținut un loc în Seim și șapte locuri în Senat.

În seara zilei de 22 august 1989, Mieczyslaw Rakowski, prim-secretarul Partidului Muncitoresc Unit Polonez (PMUP), a fost sunat de către Mihail S. Gorbaciov, pe linia specială, gestionată de către KGB, pentru a fi chestionat în legătură cu situația politică internă din Polonia de după alegerile legislative din 4 iunie 1989. „Știi, Mieczyslaw, trebuie să te resemnezi în fața noii situații. Trebuie să te acomodezi cu ea”[35], i-a declarat secretarul general al PCUS după ce a fost informat cu privire la evoluțiile de pe scena politică poloneză. Consultat în legătură cu posibilitatea ca liderul PMUP să facă o vizită la Kremlin, Mihail S. Gorbaciov i-a răspuns foarte clar: „Nu cred că e un moment bun, s-ar putea înțelege că eu caut să mă amestec în problemele voastre”[36]. În noua conjunctură politică internă și internațională, Parlamentul de la Varșovia l-a ales pe Tadeusz Mazowiecki în funcția de prim-ministru, primul șef de guvern necomunist în ultimele patru decenii de existență a Poloniei, pe 24 august 1989, la ora 01.08, cu 378 de voturi pentru, 41 de abțineri și 4 voturi contra.

Budapesta se reorientează

La Budapesta, sub impulsul perestroikăi și al glasnostului sovietic, evenimentele de pe scena politică vor cunoaște evoluții spectaculoase și de neimaginat cu ceva vreme în urmă. János Kádár demisionează pe 19 mai 1988, însă rămâne membru al CC al PMSU, noul lider al PMSU fiind Károly Grósz, ales în funcție pe 22 mai. În pofida faptului că era partizan al reformelor de tip gorbaciovist, noul lider co­munist a trebuit să facă față unui curent și mai reformator din partid, acela condus de Imre Pozsgay. Pe 10 noiembrie 1988 autoritățile ungare aveau să facă public un proiect de lege privind auto­rizarea constituirii partidelor politice. Pe 11 ianuarie 1989 se va promulga legea asociațiilor care permitea constituirea de partide politice, sindicate independente, asociații civice etc. În februarie 1989, CC al PMSU va accepta trecerea ,,gradată și progresivă” la pluri­partitism, alegeri libere, renunțarea la monopolul partidului comunist și la înlăturarea sintagmei privind ,,rolul conducător” al partidului din Constituție.

Pe 23 martie 1989, Adunarea Națională Ungară va vota o lege care permitea desfășurarea acțiunilor greviste și a conflictelor de muncă, iar în aprilie presa va publica proiectul de lege pentru funcționarea partidelor politice. În primăvara anului 1989, FIDESZ (Asociația Tinerilor Democrați) va deveni un centru al rezistenței anticomuniste și va câștiga respectul disidenților mai în vârstă, precum și al oficialilor de la Budapesta. Liderii FIDESZ se întâlniseră, în octombrie 1988, cu Imre Pozsgay, ministrul de stat și lider al aripii reformiste a PMSU. „În noiem­brie 1988, FIDESZ devenise o figură importantă a peisajului politic. Flexibilitatea de programare, disciplina organizațională și dorința de a testa limitele i-a oferit organizației FIDESZ ora sa de glorie în 1989”[37], consemna istoricul Padraic Kenney. În telegrama către MAE din București, ambasadorul Traian Pop, atrăgea atenția, pe 20 mai 1989, asupra faptului că, în urma prezentării unui raport al Comisiei Centrale de Revizie, privind situația internă a PMSU, ,,se desprinde, în mod clar, concluzia că PMSU pornește de la recunoașterea că în viitor nu va mai deține monopolul puterii în societatea ungară și va trebui să-și adapteze metodele și stilul de muncă, în funcție de prezența unor partide de opoziție”[38]. Pe 13 iunie 1989, PMSU și nouă grupări din Opoziție vor începe negocierile, în cadrul unei ,,Mese Rotunde”, privind organizarea multipartitismului și a viitoarelor alegeri libere. Discuțiile se vor termina pe 19 septembrie 1989, fără ca SzDSz (Alianța Democraților Liberi) și FIDESZ să sem­neze acordul, acestea refuzând compromisul cu PMSU, la care era dispus Forumul Democrat Maghiar. Evenimentele din Ungaria se vor derula într-un ritm accelerat, astfel încât pe 23-24 iunie 1989 se va desfășura Plenara CC al PMSU care va decide instituirea unui Prezidiu format din patru membri, în cadrul căruia funcția de președinte a fost atribuită lui Rezsö Nyers, care devine numărul unu în PMSU, iar cea de secretar general, lui Károly Grósz.

Pe 6 iulie 1989, Curtea Supremă din Ungaria va reabilita juridic memoria lui Imre Nagy, însă în aceeași zi va înceta din viață János Kádár. În timpul discursului său de la Budapesta, din 12 iulie 1989, președintele SUA, George Bush, va declara: ,,Acum, pentru Ungaria a început anotimpul libertății”[39]. Pe 19 august 1989, CC al PMSU va adopta un document intitulat Învățămintele drumului nostru istoric, prin care anunța că renunță la ,,situația sa de monopol și la rolul de partid al statului, considerându-se parte a democrației cu mai multe partide”[40], iar în Declarația-Program, elaborată cu același prilej, se menționa ca țel strategic al PMSU trecerea la ,,socialismul democratic”. Tot în acea zi de 19 august 1989 se va desfășura Picnicul Pan-European de la Sopron, în vestul Ungariei, la inițiativa lui Otto von Habsburg, fiul cel mare al ultimului împărat habsburgic, Carol I von Habsburg, și cu sprijinul liderului reformator Imre Pozsgay. Din ordinul ministrului de Interne, István Horváth, rugat de către Imre Pozsgay, grănicerii maghiari au ținut deschisă frontiera cu Austria timp de patru ore, printr-o ,,poartă simbolică”, și s-au făcut că nu-i observă pe est-germanii care treceau în Austria. În cursul acelei zile, peste 600 de oameni au intrat în Austria prin acea ,,poartă simbolică” și 1.400 prin punctele de frontieră.

În următoarea perioadă, guvernul de la Budapesta se va afla sub o puternică pre­siune a cancelariilor occidentale și a SUA, precum și a guvernului est-german, fiind conștient că o decizie favorabilă refugiaților est-germani, respectiv deschiderea frontierei către Occident, ar fi provocat nemulțumire la Kremlin. După o lungă ezitare, autoritățile de la Budapesta au solicitat un punct de vedere al Kremlinului. Răspunsul de la Moscova a venit extrem de repede, ministrul Afacerilor Externe al URSS, Eduard A. Șevardnadze, avertizând asupra faptului că ,,«aceasta este o problemă care privește doar Ungaria, RDG-ul și Germania de Vest»”[41].

În cursul zilei de vineri, 25 august 1989, puțin după ora 07.00, prim-ministrul maghiar Miklós Németh și ministrul de externe Gyula Horn vor zbura, în mare secret, de la Budapesta la Bonn. La finalul călătoriei vor ajunge la Schloss Gymnich, un castel medieval situat la 25 de kilometri sud de Bonn, unde guvernul vest-german desfășura conferințe diplomatice la nivel înalt. „Am hotărât să-i lăsăm pe cetățenii RDG-ului[42] să plece liber, în primul rând din motive umanitare. O să aveți de-a face cu 100.000, poate chiar 150.000 de cetățeni noi care vor veni foarte repede”[43], îi va declara prim-ministrul Miklós Németh cancelarului Helmut Kohl la începutul întrevederii acestuia cu cei doi înalți oficiali maghiari. Conducerea de la Budapesta era extrem de îngrijorată de valul de refugiați est-germani care intraseră, în anumite locuri, în conflict cu grănicerii maghiari. Ministrul de externe vest-german Hans Dietrich Genscher va dori să știe dacă sovieticii erau la curent cu această nouă evoluție din arena relațiilor internaționale. „Nu, nu știu încă, și nu îi vom informa decât după ce ne spuneți că ați început pregătirile. (…) Când rușii ne-au comunicat că granițele sunt strict problema noastră, au vorbit serios”[44], va declara prim-ministrul Miklós Németh.

Cancelarul Helmut Kohl va discuta telefonic cu Mihail S. Gorbaciov, imediat după întâlnire, pe marginea crizei refugiaților est-germani din Praga și Budapesta, precum și despre posibilitatea spargerii Cortinei de Fier, iar liderul sovietic, mai pe ocolite, l-a lăsat să înțeleagă că URSS va accepta așa ceva. În cursul dialogului privitor la ,,criza refugiaților” est-germani, Eduard A. Șevardnadze, ministrul Afacerilor Externe al URSS, îi va declara ministrului Afacerilor Externe al RDG, Oskar Fischer: ,,Nu va fi ceva rău. Și dificultățile voastre economice se vor diminua. Ar trebui să discutați cu grupurile de opoziție așa cum fac tovarășii din alte părți”[45]. Șeful diplomației est-germane a înțeles că de la Moscova nu mai trebuia să aștepte niciun ajutor, ba dimpotrivă.

În cadrul unui Congres extraordinar, din 7 octombrie 1989, PMSU se va transforma în Partidul Socialist Ungar. Noul partid va anunța că renunță la centralismul democratic și se pronunță pentru o societate pluralistă, pentru economie de piață. În cuvântul său de la Congres, președintele noului PSU, Rezsö Nyers, a declarat că, în noul context istoric din Ungaria, se încheie și rolul istoric al PMSU, fiind nevoie de ,,un partid nou, dar care să nu continue politica PMSU”[46], de ,,un partid care nu putea fi comunist”[47] și care ,,să se angreneze mai puternic în realizarea reformelor în toate domeniile”[48]. Pe 20 octombrie 1989, Parlamentul de la Budapesta va aduce unele amendamente Constituției, asupra cărora căzuseră de acord reprezentanții PMSU și ai Opoziției: schimbarea denumirii statului în Republica Ungaria, adoptarea principiilor pluriparti­tis­mului și economiei de piață, sporirea atribuțiilor Adunării Naționale etc. Imre Pozsgay, ministru de stat ungar, va declara la televiziunea Antenne 2, pe 4 decembrie 1989, că ,,Ungaria nu are altă cale de ales decât democrația, până la capăt”[49] și că ,,libertatea va fi prezervată”[50].

O nouă „Primăvară de la Praga” reușește

În Cehoslovacia în tot cursul anului 1988 apăruseră noi mișcări sociale și noi publicații clandestine și se părea că totul este pregătit pentru o acțiune de mare amploare în ziua aniversării a 20 de ani de la invazia sovietică din august 1968. Totuși, cele mai importante personalități ale Cartei ’77 au fost de părere că nu este momentul pentru o astfel de acțiune. În cursul dimineții de duminică, 21 august 1988, sute de persoane, cele mai multe tinere, s-au adunat în fața monu­men­tului din Piața Václav. La picioarele monumentului se vor depune numeroase flori, însă era foarte clar că nimeni nu avea un plan concret și, totuși, oamenii simțeau nevoia de a vorbi deschis. Principalul jurnal cultural al presei clandestine (Cronica revolverului) va publica o fotografie a manifestației sub denumirea de „Demonstrațiile…un nou fenomen al rezistenței cehe?”. Poliția cehoslovacă nu a intervenit în forță, ci doar a verificat cărțile de identitate. Pe măsură ce dificultățile economice ale Cehoslovaciei se accentuau, în contextul derulării perestroikăi și glasnostului în spațiul Uniunii Sovietice, liderii Partidului Co­munist Cehoslovac au înțeles că trebuiau să facă, totuși, un pas înapoi.

Pe 15 ianuarie 1989, cu ocazia manifestațiilor prilejuite de comemorarea a 20 de ani de la moartea lui Jan Palach, s-a relevat faptul că autoritățile de la Praga nu erau dispuse la concesii politice majore în favoarea opoziției. Poliția din Praga s-a aflat în totalitate în Piața Václav și a blocat străzile pentru a-i împiedica pe oameni să ajungă în piață. Orice persoană care purta flori și se afla în vecinătatea Pieței Václav a ajuns în duba poliției. Václav Havel a fost arestat de către autorități împreună cu alți lideri ai opoziției pragheze. În cursul acelei săptămâni populația s-a întors în Piața Václav într-o serie de demonstrații spontane, fără lideri, astfel încât s-a născut un sentiment extraordinar de victorie, de demnitate datorat participării la un forum politic deschis. În iunie 1989, un grup de opozanți (Václav Havel, Alexandr Vondra, Jiři Křižan) a publicat o petiție intitulată Câteva păreri în care erau prezentate mai multe teze refe­ritoare la probleme politice, sociale și economice. În decurs de două-trei luni, petiția va fi semnată de 40.000 de persoane.

Temerile aveau să înceteze pe 17 noiembrie 1989 în clipa în care 25.000 de oameni vor ieși în stradă cerând alegeri libere și înlăturarea monopolului Partidului Comunist Cehoslovac asupra scenei politice. La ora 16.00 a început manifestația cu participarea a 10.000 de studenți care vor asculta discursurile unor veterani ai evenimentelor din 1939. Martin Klíma a declarat în final: „Trebuie să luptăm pentru libertate și împotriva nelegiuirilor”[51]. Mulțimea a mărșăluit, apoi, spre dealul Vyšehrad pentru ceremoniile oficiale, scandând lozinci anti-comuniste și anti-guvernamentale. „Vrem un nou guvern!”, scandau cetățenii nemulțumiți de politica guvernului. La ora 18.30, mulțimea se va îndrepta către centrul orașului scan­dând: „Piața Václav!” și „Cehi, veniți cu noi!”. Mulțimea se va îndrepta spre centrul orașului pe un alt drum decât cel indicat în program, ocolitor, însă cu o puternică încărcătură simbolică. Au mers de-a lungul râului spre Teatrul Național, unde Václav Havel îl salutase pe Mihail S. Gorbaciov, apoi pe Bulevardul Național. În jurul orei 20.00 au apărut primii membri ai Poliției Militare. Studenții s-au așezat pe jos în stradă și au început să scandeze: „Am venit cu mâinile goale!”. Vor improviza un altar, cu lumânări și flori, care va deveni firul despărțitor între poliție și demonstranți. Manifestanții vor scan­da vre­me de 40 de minute, după care poliția a atacat, iar la sfârșitul confruntării erau aproximativ 500 de răniți, dintre care 24 au fost spitalizați.

Reacția foarte dură a forțelor de ordine a surprins și a născut numeroase con­tro­verse. „Cazul Martin Šmid”, studentul a cărui moarte fusese anunțată de Radio Europa Liberă, a reprezentat un element detonator al unui protest social masiv, după 17 noiem­brie 1989, radicalizat când s-a aflat că „Martin Šmid” era în fapt Milan Zifčák (nume de cod Růžička), un colaborator al StB-ului cehoslovac. Informația a fost transmisă în Occi­dent de către Petr Uhl și Anna Šabatová ca urmare a discuțiilor avute cu o agentă a StB, Drahomira Dražská. Principalii responsabili ai acestei înscenări nu au fost identificați și, toto­dată, nu s-a putut stabili cu precizie care au fost scopurile acesteia. În documentele ofi­ciale referitoare la acest caz apar numele ministrului de atunci al Afacerilor Interne, František Kincl, a adjunctului său, Alojz Lorenc, precum și al lui Miroslav Štĕpán. „Scopul era discreditarea și eliminarea câtorva dintre activiștii de nivel înalt”[52], va declara Milan Zifčák.

Con­se­cințele manifestației din 17 noiembrie 1989 a întrecut orice așteptare a guvernanților. Pe 19 noiembrie 1989, la inițiativa lui Václav Havel, în clădirea teatrului Clubul Dramatic din Praga se vor întâlni reprezentanții mai multor organizații cetățenești de opoziție care vor constitui Forumul Cetățenesc (Občanské Fórum-OF). Pe 20 noiembrie 1989, la Praga, a fost depășit „numărul magic” de 100.000 de manifestanți care scandau: „Jos KSČ!”, „Vrem guvern de coaliție!”, „Alegeri libere!” și „Destul cu democratizarea, să-nceapă democrația!”. Televiziunea cehoslovacă va difuza, în cursul zilei de 23 noiembrie 1989, imagini de pe Václavské náměstí, astfel încât cehii și slovacii au înțeles că sute de mii de oameni demonstrau împotriva regimului comunist și că totul nu era o aventură a unor studenți și a unei mâini de anticomuniști. În cursul zilei de 25 noiembrie 1989 se va desfășura, la Praga, cea mai mare demonstrație de până atunci, cu participarea a 500.000-600.000 de persoane. Pe 26 noiembrie 1989 au început tratativele între opo­ziția anticomunistă condusă de Václav Havel și premierul Ladislav Adamec. Era începutul sfârșitului pentru regimul comunist de la Praga.

Pierderea unui aliat fidel

Bulgaria a fost unul dintre cei mai fideli aliaţi ai URSS în perioada Războiului Rece, iar procesele de perestroika şi glasnosti vor fi imposibil de înţeles şi acceptat de către conducerea de la Sofia. La Sofia, pe 16 ianuarie 1988, se va constitui Societatea Independentă pentru Drepturile Omului, iar în noiembrie se va forma şi Asociaţia pentru Drepturile Omului. Pe parcursul anului următor vor apărea numeroase grupuri civice, ecologiste, pentru libertăţi religioase (peste 50). Toate militau pentru reformarea societăţii bulgare. În februarie 1989 se va constitui, la Plovdiv, primul sindicat independent (Podkrepa). Societatea bulgară începea să se mişte, să se trezească la viaţă.

În contextul unei relaţii extrem de tensionate cu minoritatea turcă din Bulgaria, aceasta demarează pe 9 mai 1989, cu ocazia apropierii începerii lucrărilor CSCE de la Paris, o serie de manifestaţii care vor culmina în ziua deschiderii activităţii importantului for internaţional. 15.000 de oameni vor participa la marşurile organizate în Kaolinovo, în Todor Ikonomovo şi Tolbuhin, lângă Varna. Forţele de ordine vor reacţiona extrem de dur: 7 morţi şi 40 de răniţi, după cifrele oficiale, însă martorii au vorbit despre 60 de morţi şi peste 100 de răniţi. Prim-ministrul turc Turgut Özal a condus protestele la nivel internaţional, iar sovieticii au fost şi ei nemulţumiţi, alături de statele din CEE, de comportamentul autorităţilor de la Sofia. Chestionat de către Mihail S. Gorbaciov, în iunie 1989, la Moscova, Todor Jivkov va declara că ,,dacă nu acţionăm, vom ajunge curând ca Ciprul”[53]. Secretarul general al PCUS i-a declarat: ,,Ce faceţi este inutil şi neproductiv într-o perioadă în care căutăm să îmbunătăţim relaţiile cu Turcia. Nu vă putem sprijini”[54]. Destinul politic al lui Todor Jivkov părea să fie pecetluit.

Cu prilejul consfătuirii Comitetului Politic Consultativ al Tratatului de la Varşovia, din 7-8 iulie 1989, de la Bucureşti, Petăr Mladenov, ministrul bulgar de externe, foloseşte prilejul şi obţine de la Mihail S. Gorbaciov simpatia acestuia pentru cauza reformistă în Bulgaria. Liderul sovietic îi va declara ministrului de externe bulgar: ,,Simpatizăm cu voi, dar asta este treaba voastră”[55]. „Conspi­ra­torii” din sânul puterii comuniste au trecut la ofensivă, având drept miză strategică reformarea sistemului şi, pe 9 noiembrie 1989, vor trece la intimidarea liderului Todor Jivkov. Situaţia lui Todor Jivkov se agravase după ce, pe 31 octombrie, Mihail S. Gorbaciov a refuzat să-l primească, făcând cunoscut, astfel, că ,,problemele bulgare trebuie rezolvate de comuniştii bulgari”[56]. Convins de faptul că unităţi militare loiale „conspiratorilor”, din cadrul Ministerului Apărării, au izolat sediul PCB şi sub presiunea străzii şi a propriilor camarazi, Todor Jivkov va demisiona pe 10 noiembrie 1989 din funcţia de secretar general al Partidului Comunist Bulgar. Noua conducere a PCB avea să fie asigurată de Petăr Mladenov, care a promis reforme moderate, în limitele socialismului, însă populaţia a continuat să demonstreze, solicitând instalarea imediată a unui sistem multipartid și dreptul de liberă asociere. Pe 7 decembrie 1989, grupările independente se vor uni în cadrul Uniunii Forţelor Democrate (UFD), condusă de Jelio Jelev, şi vor milita pentru o democraţie de tip occidental. Bulgaria intra într-o nouă etapă a istoriei sale.

RSSM sub presiunea reformelor

În momentele de început ale „epocii Gorbaciov”, activul de partid și de stat din RSSM se va afla sub o presiune politico-administrativă permanentă a Kremlinului, astfel încât, „tot timpul, cei de la CC al PCUS ne învățau – scrie Mircea Snegur – cum trebuie să procedăm”[57] în administrarea RSSM. Observatorii scenei publice de la Chișinău vor sesiza faptul că, încet, încet, în cursul anului 1987, săptămânalul Literatura și Arta, publicație a Uniunii Scriitorilor și a Ministerului Culturii de la Chișinău, aborda, la rubrica Imperativele Restructurării, o serie de probleme stringente ale societății moldovenești: 1) poluarea ecologică și lingvistică; 2) setea de adevărul istoric; 3) evoluțiile demografice și 4) dificultățile social-economice. În timpul Adunării Generale a scriitorilor de la Chișinău, din perioada 18 – 19 mai 1987, doctorul în filologie Valentin Mândâcanu va menționa faptul că  „starea de degradare a limbii materne este mult mai gravă decât pare la suprafață”[58] și, totodată, va cere desfășurarea unei „mișcări pentru ridicarea nivelului de cultură al întregii populații”[59]. În contextul ofensivei scriitorilor din RSSM, CC al PCM și Consiliul de Miniștri al RSSM au examinat, în cursul zilei de 26 mai 1987, chestiunea Cu privire la îmbunătățirea limbii moldovenești în republică și au propus instanțelor de resort o serie de măsuri menite a sprijini procesul de însușire a limbii moldovenești, însă în condițiile afirmării în continuare a principiului leninist al bilingvismului ca normă a vieții în RSSM. Totodată, se cerea ridicarea eficienței învățării limbii ruse în instituțiile de învățământ, respectiv cuprinderea în cadrul cursurilor și cercurilor a tuturor celor care nu cunosc deloc sau cunosc slab limba rusă.

Presiunea asupra activului de partid și de stat de la Chișinău se va amplifica odată cu apariția, pe 29 iulie 1987, la Moscova, în revista Literaturnaia gazeta (Gazeta literară), a unui eseu, semnat de scriitorul Ion Druță, intitulat Frunza verde, apa și semnele de punctuație. Ion Druță făcea o analiză necruțătoare a situației ecologice din RSSM, a modului în care sănătatea în general, cea mintală în special, a noilor generații era afectată de utilizarea abuzivă de pesticide și cultivarea tutunului în proporții exagerate, precum și a faptului că „publicitatea și restructurarea se mai simt aici singuratice și neputincioase”[60]. Pe 30 octombrie 1987, Comitetul de Conducere al Uniunii Scriitorilor (US) din RSSM va adopta o rezoluție, cu ocazia unei Plenare desfășurată în acea zi, prin care solicita CC al PCM să intervină pe lângă Academia de Științe din URSS pentru a fi creată o Comisie științifică formată din filologi romaniști de vază din URSS, din scriitori și specialiști în domeniul științei literare, care urmau să discute, în mod științific, problema „aducerii graficii moldovenești în corespundere cu natura și specificul limbii moldovenești și cu apartenența acesteia la limbile romanice”[61].

În cursul anului 1988, numeroase minorități naționale și religioase din RSSM, precum și categorii socio-profesionale, au început să-și manifeste nemulțumirile și dorințele în contextul liberalizării regimului. „De menționat faptul că, în acea perioadă, și unii intelectuali din rândul minorităților, dorind să nu rămână de băștinași, au început, la rândul lor, să se pronunțe împotriva rusificării, cerând crearea condițiilor pentru studierea limbilor lor materne”[62], mărturisea Mircea Snegur. La Plenara Comitetului de Conducere al Uniunii Scriitorilor din URSS, din perioada 1 – 2 martie 1988, scriitorul Nil Ghilevici va propune ca „în fiecare republică națională să fie decretată drept limbă de stat limba poporului care a dat denumirea republicii”[63]. În mai 1988, filologul Valentin Mândâcanu va scrie în presa de la Chișinău: „Suntem convinși că singura măsură eficientă, care ar putea salva limba moldovenească, o constituie proclamarea ei drept limbă de stat a republicii și restabilirea deplină a funcțiilor ei sociale”[64].

Încurajarea perestroikăi la Chișinău

Pe 25 martie 1988 se va desfășura un miting de omagierea a vieții și carierei poetului Alexei Mateevici, lângă imobilul cu nr. 33 de pe strada Livezilor din Chișinău, unde va fi dezvelită și o placă comemorativă. În cursul zilei de 26 martie 1988 se va desfășura un simpozion științific, organizat de către Institutul de Limbă și Literatură al Academiei de Științe a RSSM, Uniunea Scriitorilor și facultățile de filologie ale Universităților din Chișinău, dedicat celor 100 de ani de la nașterea autorului poeziei și cântecului Limba noastră. Televiziunea din Chișinău nu a transmis finalul concertului, de la finalul conferinței, în care corul Radioteleviziunii a interpretat cântecul Limba noastră în timp ce publicul ovaționa îndelung. Referindu-se la această perioadă de avânt a românilor din spațiul RSSM, când fusese inaugurată o formă nouă de exprimare liberă a pozițiilor (mitingurile), Mircea Snegur consemnează: „Deși au fost «împinse» mai departe de centrul capitalei, mitingurile impresionau prin mulțimea de participanți care demonstrau un interes viu față de alte idei și poziții decât cele ale puterii oficiale. Iar lozinca «Unire, moldoveni!», tricolorurile multiple în adierea vântului trezeau mari neliniști conducerii de vârf care era informată imediat (de către serviciile respective) despre cerințele manifestanților”[65].

Apariția eseului lui Valentin Mândâcanu, intitulat Veșmântul ființei noastre, în revista Nistru a Uniunii Scriitorilor din RSSM, avea să impulsioneze lupta pentru recuperarea și afirmarea identității naționale și a limbii populației majoritare din RSSM. Valentin Mândâcanu va spulbera mitul existenței unei „limbi moldovenești” diferite de limba română și va acuza regimul sovietic ca fiind vinovatul principal pentru falsificările adevărurilor istorice și lingvistice. Eseistul va cere ca limba să fie considerată ca fiind un fenomen social astfel încât aceasta trebuie privită prin prisma intereselor de stat și, totodată, există obligația de-a se avea grijă, în permanență, „și la toate nivelurile de sănătatea limbii materne, de spiritualitatea maselor populare”[66]. Doctorii în filologie Vasile Bahnaru și Constantin Tănase vor interveni în dezbaterea publică, generată de eseul lui Valentin Mândâcanu, și vor afirma identitatea limbii literare moldovenești cu cea a limbii române, vor pleda pentru repunerea în uz a etnonimului român cu referire la identitatea majorității din RSSM, precum și pentru revenirea la limba moldovenească în grafie latină și „utilizarea limbii moldovenești în toate sferele vieții social-economice, alături de limba rusă”[67].

Pe 27 mai 1988 se va desfășura Adunarea Generală a scriitorilor din RSSM care va considera ca fiind incompetentă și nereprezentativă delegația din partea PCM la Conferința a XIX-a de la Moscova și îi va cere lui Mihail S. Gorbaciov „să reprezinte interesele intelectualității de creație moldovenești și ale tuturor forțelor din republică ce aderă la restructurare”[68]. Uniunea Scriitorilor din RSSM își manifesta disponibilitatea de „a se alinia în frontul democratic unic alături de revoluționarul PCUS – partidul restructurării”[69] și cerea să fie invitați la Conferință „scriitorii comuniști moldoveni I. Hadârcă și D. Matcovschi”[70]. Totodată, Adunarea Generală a Uniunii Scriitorilor din RSSM va decide crearea unei Mișcări Democratice din Moldova în susținerea Restructurării (MD) ceea ce va genera constituirea ad-hoc a unui grup de inițiativă care urma să pregătească o adunare a intelectualilor de creație și din sfera științei care urmau să elaboreze programul de activitate al MD. Pe 3 iunie 1988, în prezența reprezentanților CC al PCM, s-a desfășurat ședința de constituire a MD-ului, alegerea organelor de conducere și s-a dat publicității un Apel către Conferința a XIX-a a PCUS. În jurul apariției și activității acestei Mișcări Democratice din Moldova în susținerea Restructurării există numeroase controverse[71], mai ales în perspectiva creării Frontului Popular din Moldova la sugestia Grupului de inițiativă al MD-ului și a evoluțiilor acestuia pe scena politică de la Chișinău.

Istoricul Anatol Moraru susține[72] că evoluţia evenimentelor din RSSM a provocat nemulţumire şi îngrijorare la Moscova, ceea ce a determinat sosirea în RSSM, în aprilie 1988, a lui Viktor M. Cebrikov, fost preşedinte al KGB în perioada 1982-1988, care îndeplinea în acele momente funcţia de secretar al CC al PCUS şi responsabil în faţa Biroului Politic al CC al PCUS de activitatea KGB, Ministerului de Interne şi Ministerului Apărării al URSS. Foarte probabil că istoricul Anton Moraru se referă, în fapt, la vizita din februarie 1989 de la Chișinău a ex-președintelui KGB. „La întâlnirea cu dumnealui m-a impresionat mai mult calmul cu care explica situațiile nedorite, apărute ca derivate ale restructurării, pe de o parte, și convingerea în necesitatea promovării în continuare a restructurării, pe de alta. Poate că cineva dintre ai noștri aștepta indicații de a lua măsuri dure pentru a face ordine. V. Cebrikov însă ne sfătuia să utilizăm metode politice în soluționarea nedumeririlor, să ne întâlnim mai des cu reprezentanții organelor de informare în masă și ai uniunilor de creație, să îmbunătățim munca ideologică cu masele, foarte atent să tratăm relațiile interetnice”[73], mărturisea fostul președinte Mircea Snegur. În continuarea vizitelor de înalt nivel de la Chișinău, din acel an 1989 atât de tumultos, se poate înscrie și vizita lui Alexandr N. Iakovlev, secretar al CC al PCUS și „arhitectul restructurării”, care a discutat cu membrii CC al PCM, însă și cu cei ai mișcărilor „neformale”[74]. Referindu-se la MD din RSSM, istoricul Hélène Carrère d’Encausse consemnează: „La început Mișcarea democratică pentru perestroika, fondată la 3 iunie 1988, pare să se înscrie în rândul mișcărilor încurajate, dacă nu chiar inspirate de putere”[75].

Fronturile, aliat în reformarea societății

Apariţia Fronturilor Populare a fost generată ca urmare a întrunirii, într-o vilă de la periferia Moscovei, în martie 1988, unui mic grup de experţi şi de responsabili ai PCUS care vor încerca să pună la punct o politică naţională coerentă. Pe 6 martie 1988, juristul Boris Kuraşvili, un apropiat al lui Alexandr N. Iakovlev, va publica în Nouvelles de Moscou un articol intitulat „Trebuie să formăm fronturi naţionale?”[76]. În aprilie 1988, Uniunea Scriitorilor din Estonia a formulat în plenul Adunării sale generale platforma viitorului Front Popular Estonian, iar pe 1-2 iunie 1988 se va lansa Mișcarea de Emancipare Națională din Letonia, urmată de constituirea în aceeași lună a Mișcării Naționale Lituaniene Sajudis. Între 11-12 iunie 1988, la Lvov, reprezentanți ai mișcărilor naționale democratice din Ucraina, Letonia, Lituania, Estonia, Armenia și Georgia au format un Comitet de coordonare al Mișcărilor Naționale ale popoarelor din URSS. Pe 7 iulie 1988 s-a întemeiat Frontul Democratic pentru Perestroika (RUH) în Ucraina. Alexandr N. Iakovlev va efectua o călătorie la Riga și Vilnius, în perioada 2 – 14 august 1988, „în cursul căreia Moscova dă undă verde Fronturilor Populare”[77]. În pofida faptului că se născuseră cu acceptul și sub oblăduirea PCUS și al KGB, totuși, curând, „fronturile populare vor scăpa repede de sub influența lui (PCUS – n. n.), elaborându-și propriile strategii și devenind sursa unor veritabile partide politice”[78].

Având în vedere cele enumerate mai sus, putem înțelege faptul că în RSSM, la sfârșitul anilor ’80, a început să scadă din intensitate activitatea colaboratorilor KGB-ului de la Chișinău și, totodată, a scăzut la jumătate numărul dosarelor de evidență operativă și de profilaxie, cu precădere contra „naționaliștilor”. Istoricul Pavel Moraru consideră că acest fapt a avut loc din motivul trezirii conștiinței și mândriei naționale la funcționarii moldoveni, dar și din cauza conducerii de la Moscova, care, din neglijență „a fost luată prin surprindere de situația social-politică din republici și de amploarea valului mișcărilor de emancipare națională”[79]. Întrebările KGB-ului din RSSM către Centrala de la Moscova rămâneau fără un răspuns și, totodată, multe dosare operative erau închise ca urmare a „datelor ce nu s-au confirmat”[80] sau a „încetării de către subiect a activității distructive”[81]. Funcționarii rusofoni ai KGB-ului din RSSM se vor împărți în trei categorii: a) cei care au decis să fie loiali RSSM și restructurării; b) unii care doreau să plece cu serviciul în Rusia și c) unii, puțini la număr, care doreau să riposteze față de afirmarea identității și drepturilor majorității.

Referindu-se la rolul jucat de aceste mișcări informale (ONG-uri) în democratizarea societății sovietice, în reformarea URSS și a republicilor componente, Hélène Carrère d’Encausse consemna faptul că „Fronturile Populare și regrupările diferitelor mișcări au fost factorii decisivi ai descompunerii Imperiului”[82], astfel încât „în pofida sistemului de partid unic aflat încă în vigoare, ele au pătruns pe scena politică și au rivalizat triumfător cu Partidul, pe care l-au condamnat la prăbușire”[83]. Liderul sovietic Egor K. Ligaciov va recunoaște că, totuși, existența acestor mișcări informale a condus la instaurarea „unei duble puteri (dvoevlastie)”[84].

Bătălia pentru identitate lingvistică și apariția Frontului Popular

Mișcarea Democratică din Moldova în susținerea Restructurării (MD) va deveni principala forță motrice a societății în impunerea perestrokăi și a glasnosti-ului în RSSM și, totodată, va sparge monopolul politic al PCUS asupra vieții politice. Pe 29 iunie 1988, MD-ul va organiza primul său miting în susținerea restructurării și a lui Mihail S. Gorbaciov. MD-ul susținea, printre altele, consolidarea suveranității RSSM, în cadrul federației sovietice reclădită în baza principiilor leniniste, descentralizarea puterii, o reformă economică care să ducă la împroprietărirea țăranului, o reexaminare a politicii naționale, precum și stabilirea unor relații directe cu țările din exterior.

Pe 25 octombrie 1988, un număr de 157 de scriitori din RSSM vor semna o Adresare către toți oamenii de bună-credință din republică în care se opera cu noțiunea de limba noastră, limba maternă, limba națională, precum și expresia străvechea limbă romanică. În zilele de 31 octombrie și 1 noiembrie 1988, o serie de cercetători-lingviști din Moscova, Kiev, Leningrad și Chișinău vor analiza în cadrul unei consfătuiri de lucru, desfășurată la Institutul de Limbă și Literatură al Academiei de Științe a RSSM, problema limbii și a alfabetului. În finalul consfătuirii, lingviștii au propus Comisiei Interdepartamentale din RSSM, următoarele: 1) decretarea limbii naționale din RSSM drept limbă de stat în republică; 2) recunoașterea unității limbilor care funcționează în RSS Moldovenească și în Republica Socialistă România și 3) revenirea la sistemul grafic latin. Eseul-apel al profesorului universitar dr. Ion Buga intitulat O limbă maternă – un alfabet ce va fi publicat în ziarul Învățământul public, pe 19 octombrie 1988, va cere recunoașterea adevărului privind existența unei singure limbi, cea română, și a unei singure națiuni: române, în spațiul RSSM și RSR.

În cursul lunilor martie – aprilie 1989 se va intensifica acțiunea intelectualității românești din RSSM pentru promovarea și acceptarea limbii moldovenești în grafie latină ca limbă de stat. Uniunea Scriitorilor, pe 16 martie 1989, și Institutul de Limbă și Literatură al Academiei de Științe a RSSM, pe 24 aprilie 1989, vor propune diferite proiecte de lege menite să confirme limba moldovenească în grafie latină ca limbă de stat în RSSM, în timp ce „limba rusă este un mijloc de comunicare între republicile URSS”[85]. Pe 13 mai 1989, Academia de Științe a RSSM a votat pentru decretarea limbii moldovenești în grafie latină ca limbă de stat în RSSM. Autoritățile republicane intraseră în alertă în condițiile în care la mitingul din 12 martie 1989 se afișase deasupra coloanelor, pentru prima oară, un drapel tricolor. Manifestații stradale și mitinguri în favoarea limbii de stat se desfășurau și la Cahul și la Bălți. Pe 13 martie 1989 a apărut primul ziar cu caractere latine, Glasul, fondat de scriitorii Ion Druță, Leonida Lari și Ion Vatamanu, tipărit în 60.000 de exemplare la Riga, datorită opoziției autorităților de la Chișinău.

Teatrul de Vară din Chișinău va găzdui, pe 19 martie 1989, cel mai mare miting de până atunci. Mitingul a fost inițiat de către Cenaclul Alexei Mateevici și MD, iar zecile de mii de oameni au participat, mai apoi, la o discuție referitoare la restructurare, timp de 7 ore, cu Simion Grossu – prim-secretarul CC al PCM, Alexandru Mocanu – președintele Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM, Ivan Călin – președintele Consiliului de Miniștri al RSSM și V. Pșenicinikov – secretarul II al CC al PCM. Îngrijorați de tensionarea climatului social-politic din RSSM, ca urmare a răspândirii de zvonuri privind o posibilă insurecție armată a adepților MD-ului, Adunarea Generală a Uniunii Scriitorilor a adoptat o Adresare către cetățenii RSSM, pe 24 martie 1989, în care se menționa că „problema statutului de limbă de stat al limbii moldovenești și a folosirii alfabetului latin pentru această limbă nu poate fi un obiect de vrajbă între diferite grupuri etnice, nu poate servi drept cauză a îngrijorării pentru păturile populației de alte limbi, fiindcă fiecare popor este liber să-și rezolve problemele așa cum crede el de cuviință, iar problema limbii este un aspect al drepturilor fundamentale ale fiecărui popor”[86]. Totodată, scriitorii menționau faptul că susțineau aspirațiile legitime ale minorităților etnice din RSSM, cu precădere ale găgăuzilor, în ceea ce privește păstrarea specificului național și redobândirea conștiinței naționale.

Pe 31 martie 1989, Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM a decis publicarea proiectelor de legi Cu privire la statutul limbii de stat în RSSM și Cu privire la funcționarea limbilor vorbite în teritoriul RSSM. MD-ul a organizat un miting, pe 9 aprilie 1989, la care au participat 25.000 de oameni și în care s-a cerut retragerea proiectelor de legi propuse de autorități deoarece au fost calificate ca fiind „mostre ale incompetenței politice și juridice”[87], în condițiile în care „chestiunea trecerii scrisului moldovenesc la grafia latină”[88] urma să fie reglementată printr-o lege aparte. Pe 23 aprilie 1989, Interfront-ul desfășoară primul său miting la care participă circa 6.000 de manifestanţi, iar a doua zi, 24 aprilie 1989, la Rîbnița, pe malul stâng al Nistrului, 5.000 lucrători ai Com­binatului Metalurgic vor manifesta împotriva adoptării legii privind folosirea limbii moldovenești ca limbă oficială de stat. În cursul zilei de 28 aprilie 1989, Grupul de Inițiativă al Interfront-ului înaintează Procurorului General al RSSM un apel: „Noi nu organizăm manifestaţii neautorizate, nu provocăm naționalismul, dar nici nu vom permite să fie batjocorit Drape­lul Roșu!”[89].

Pe 20 mai 1989, în Sala Mare a Uniunii Scriitorilor își va deschide lucrările Con­gresul de constituire a Frontului Popular din Moldova (FPM), convocat de Grupul de Inițiativă al MD-ului. Au fost prezenți 147 de delegați din 30 de raioane și orașe, precum și delegați reprezentând Mișcarea Ecologică „Acțiunea verde”, Cenaclul Alexei Mateevici, Liga Democratică a Studenților, Asociația Istoricilor, Societatea de cultură „Moldova” din Moscova. Congre­sul a adoptat în unanimitate Hotărârea privind crearea Frontului Popular din Moldova, Programul și Statutul FPM și a ales un Consiliu al FPM, format din 82 persoane. În Comitetul Executiv al FPM au intrat Gheorghe Ghimpu, Mihai Ghimpu, P. Gusac, Nicolae Costin, A. Plugaru, Iurie Roșca, Ion Ha­dârcă, A. Țurcanu, A. Șalaru. În discursurile delegaţilor şi în documentele adoptate au fost abordate: a) suveranitatea RSSM și „dreptul la ieşire din componenţa URSS”; b) limba de stat şi tricolorul; c) Pactul Molotov-Ribbentrop şi conse­cinţele lui asupra Basarabiei; d) alegerile şi drepturile cetăţeneşti; e) posibilitatea deschiderii unui consulat al RSSM la Iaşi şi a unui consulat român la Chişinău; f) libertatea de expresie şi mijloacele de informare în masă etc.

În contextul evoluțiilor de pe scena publică a RSSM, Consiliul Orășenesc al Deputaților din Tiraspol se va pronunța, pe 23 mai 1989, pen­tru adoptarea a două limbi de stat: moldovenească și rusă. Ideea a fost preluată în cadrul sesiunii comune a Sovietelor Orășenesc și Raional al Deputatilor din Râbnița care vor proclama raionul Râbnița ca fiind o zonă populată compact de rusofoni și vor cere adoptarea legii cu privire la cele două limbi de stat. Ziua de 15 iunie 1989 a fost marcată de apariția primului număr cu caractere latine al săptămânalului Literatura și Arta, cu prilejul ceremonilor dedicate celor 100 de ani de la trecerea în eternitate a poetului Mihai Eminescu, și, totodată, cei prezenți la oficierea serviciului divin, în Soborul Catedral din centrul Chișinăului, i-au cerut mitro­politului Serapion să oficieze serviciul în limba română.

În perioada următoare, FPM va organiza o serie de acțiuni de protest față de tergiversarea, de către autoritățile republicane, a cererilor majorității populației privind problema limbii de stat. Cu ocazia mitingului din 25 iunie 1989, la care au participat 50.000 de oameni, FPM a cerut „ca ziua de 2 decembrie, data formării în anul 1917 a Republicii Populare Moldovenești, să fie declarată ca ZI A INDEPENDENȚEI poporului moldovenesc dintre Prut și Nistru”[90] și, totodată, va cere delegației PCM la Plenara CC al PCUS să acționeze „cu toată hotărârea pentru obținerea unei statalități și suveranități reale a RSSM în componența federației republicilor sovietice socialiste, pe baza contractului unional”[91]. În cursul zilei de 28 iunie 1989, militanții FPM vor bloca desfășurarea ceremoniilor oficiale de sărbătorire a intrării trupelor sovietice în Basarabia în 28 iunie 1940, precum și mitingul Mișcării Internaționaliste Edinstvo (Unitatea). „Așadar – rememorează Mircea Snegur -, Frontul Popular declanșase niște acțiuni necontenite care nu plăceau tuturor. Într-un fel sau altul, ele se răsfrângeau negativ asupra relațiilor interetnice. Orașele rusofone cereau desfășurarea unui referendum în problemele limbilor, acordarea statutului de limbă de stat nu numai limbii moldovenești, ci și celei ruse, în caz contrar (amenințau liderii locali de aici), situația putea deveni imprevizibilă”[92].

Pe 20 iulie 1989, Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM a organizat o masă rotundă cu participarea reprezentanților FPM (Vasile Nedelciuc, Nicolae Negru și Ion Țurcanu) pentru a se discuta asupra cererilor FPM din 25 iunie. Autoritățile de la Moscova țineau sub o permanentă supraveghere evoluția evenimentelor din RSSM, iar în prima jumătate a lunii iulie 1989, la Chișinău, va sosi, din nou, V. I. Nakonecinîi, șef de sector la CC al PCUS pentru Ucraina și Moldova. Liderii de la Kremlin erau extrem de nemulțumiți de modul în care CC al PCM gestiona situația în republică și, totodată, doreau să știe care este poziția minorităților rusofone din RSSM, precum și a FPM. La finalul vizitei, V. I. Nakonecinîi a recomandat activului de partid și de stat de la Chișinău să se folosească de punctele slabe[93] ale FPM care era considerat ca fiind un adversar politic extrem de periculos.

În cursul zilei de 29 iulie 1989, la recomandarea prim-secretarului Simion Grossu, Mircea Snegur va fi ales în funcția de Președinte al Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM după ce trecuse prin furcile caudine ale Secției Organizatorice a CC al PCUS și ale Plenarei CC al PCM. A doua zi, 30 iulie 1989, președintele Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM va participa la un miting al FPM organizat la Teatrul de Vară din Chișinău. În discursul ținut în fața celor 10.000 de cetățeni, Mircea Snegur se va pronunța pentru recunoașterea limbii moldovenești ca limbă de stat și reve­nirea la grafia latină, precum și pentru adoptarea tricolorului ca simbol național, înțelegând, astfel, că procesele de renaștere sunt ireversibile și că trebuie să le susțină integral prin utilizarea deplină a prerogativelor de Președinte al Prezidiului Sovietului Suprem. Referindu-se la comportamentul elitei comuniste din RSSM în perioada 1988 – 1991, istoricul Iulian Fruntașu consemnează: „Moderații regimului, în acest «pact» molodovenesc al tranziției, au fost mai abili și au reușit să gestioneze tranziția cu pierderi minime pentru cercul lor de foști tovarăși de partid, preluând și utilizând cu o încredere crescândă vocabularul naționalizant-eliberator al elitei mișcării social-politice frontiste”[94].

În cursul zilei de 2 august 1989, FPM va condamna Pactul Ribbentrop-Molotov printr-o Declarație și va cere guvernului de la Moscova: 1) să recunoască drept anexi­une includerea în anul 1940 în componența URSS a Basarabiei și Bucovinei de Nord și 2) să restituie RSSM teritoriile incluse nelegitim în componența RSSU (fostele județe Ismail, Bolgrad, Cetatea Albă și Hotin). Pe 17 și 18 august 1989, Comisiile noului Prezidiu al Sovietului Suprem al RSSM au început examina­rea proiectelor de legi: Cu privire la statutul limbii moldovenești, Cu privire la funcționarea limbilor în teritoriul RSSM și Cu privire la revenirea limbii moldovenești la grafia latină, urmând ca ele să fie dezbătute și adoptate în plenul Sovietului Suprem, pe 29 august 1989. La Tiraspol se va desfășura, în cursul zilei de 12 august, o reuniune a colectivelor de muncă care vor cere amânarea sesiunii Sovietului Suprem din 29 august, precum și o nouă discuție publică a fiecărui articol din legile propuse. Conducerea RSSM era avertizată, totodată, despre posibilitatea declanșării unui val de greve ale colectivelor de muncă din spațiul transnistrean. „La începutul lui august, opoziția multietnică ad-hoc a Moldovei, care-i permisese Frontului Popular să se ridice ca o forță unită dintr-o mulțime de organizații neoficiale în luna mai, se stinsese cu desăvârșire”[95], concluziona istoricul american Charles King.

Primele greve de avertisment din Transnistria se vor derula pe 16 august 1989 și la ele vor participa 30 de întreprinderi din Tiraspol, cu un contingent de 30.000 de lucrători, și 12 întreprinderi din Râbnița (5.000 de lucrători). Pe 21 august 1989 vor începe grevele politice din Transnistria în semn de pro­test față de proiectul legii care conferea statut de limbă de stat doar limbii moldovenești. Pe 26 august vor fi în grevă: la Tiraspol (41 de întreprinderi), Bender (29), Râbnița (23), Chișinău (9), Comrat (15) și Bălți (2). Aceste greve vor înceta abia pe 25 septembrie 1989 și la ele au participat peste 60% (circa 150.000) dintre muncitorii de la 177 de întreprinderi din RSSM.

În contextul evoluțiilor din Țările Baltice, FPM a organizat o Mare Adunare Națională în Chișinău și la care vor participa circa 500.000 – 800.000 de oameni, care se vor pronunța în sprijinul legiferării proiectelor de legi privind limba moldovenească și grafia latină, pentru suverani­tatea deplină a Moldovei, pentru dreptul de ieșire din componența URSS, re­stabilirea simbolurilor naționale, revenirea la etnonimul „român” și adoptarea tricolorului ca drapel național al RSS Moldovenești. După numeroase confruntări între deputații rusofoni și naționaliști din Sovietul Suprem al RSSM, pe 31 august 1989 s-a aprobat pachetul de legi privind limba moldovenească și limbile de pe teritoriul RSSM. În conformitate cu articolul 1 al Legii cu privire la funcționarea limbilor în teritoriul RSSM, „limba de stat a RSSM este limba moldovenească, care funcționează pe baza grafiei latine”[96], urmând a fi folosită în toate sferele vieții politice, economice, sociale și culturale, și, totodată, în conformitate cu articolul 3, „limba rusă, ca limbă de comunicare între națiunile din URSS, se folosește pe teritoriul republicii alături de limba moldovenească în calitate de limbă de comunicare între națiuni, ceea ce asigură un bilingvism național-rus și rus-național real”[97]. Referindu-se la această clipă istorică[98], istoricul Gheorghe Negru consemnează: „Ca şi în perioada «dezgheţului» hruşciovist, revendicările de bază ale mişcării pentru drepturi etno-lingivistice care s-a declanşat în RSSM la sfârşitul anilor ’80, ca rezultat al «restructurării» gorbacioviste, au fost recunoaşterea identităţii moldoveneşti şi trecerea scrisului «moldovenesc» la grafia latină, adăugându-se şi revendicarea privind conferirea statutului de limbă de stat «limbii moldoveneşti»”[99].

Fără federalism în partid și republică

Pe parcursul întregii luni septembrie 1989 vor continua grevele și protestele publice față de cele decise la Chișinău pe 31 august 1989. „Orice acțiuni propagandistice în mijlocul populației nemoldovenești stârneau ură față de moldoveni și de limba lor. Era de ajuns să vorbești în limba română în stradă, în salonul mijloacelor de transport în comun sau în locurile de agrement, că pe loc erai considerat om rău, naționalist”[100], consemnează Mircea Snegur. Analizând evenimentele petrecute pe scena Republicii Moldova, după 31 august 1989 și nu numai, ambasadorul Ion Bistreanu pune câteva întrebări extrem de pertinente care relevă că, în acele vremuri, echilibrul în relațiile interetnice din republică dispăruse, iar pasiunile și-au spus cuvântul. „(…) de ce, după ce s-au declanșat, justificate sau nu, reacțiile agresive ale rusofonilor la legea pri­vind limba de stat și după ce, la unele mitinguri, unii manifestanți mult prea înfierbântați cereau ca rușii să plece din republică, parlamentarii nu s-au grăbit să adopte, chiar într-o formă primară, o lege a minorităților, care să potolească cât de cât spiritele? De ce în majoritatea lor, acțiunile mișcării democratice au avut loc numai în capitală și nu și în provincie, inclusiv în localitățile din stânga Nistrului?”[101], adnotează ambasadorul Ion Bistreanu.

În cadrul lucrărilor Plenarei CC al PCUS din 19 – 20 septembrie 1989, Mihail S. Gorbaciov pledase pentru dreptul tuturor republicilor de a oficializa limba națiunii majoritare și, totodată, pentru acordarea statutului de limbă oficială la scara URSS, ca mijloc de comunicare interetnică, pentru limba rusă. Primul-secretar al CC al PCM, Simion Grossu, sprijini ideea declarării limbii ruse drept limbă oficială în cadrul URSS și, totodată, „s-a pronunțat împotriva vocilor care cereau o asemenea suveranitate pentru republici, ceea ce ar fi dus la destrămarea Uniunii, aderând la lozinca: «Un Centru puternic – Republici puternice»”[102]. Plenara CC al PCUS din 19 – 20 septembrie 1989 va extinde, ca urmare a adoptării platformei intitulată Politica națională a partidului în condițiile actuale, principiul leninist al autodeterminării naționale, exact în sensul celor dorite de Mihail S. Gorbaciov, respectiv respingerea dreptului popoarelor la autodeterminare până la separare. „Noi suntem pentru un stat unional, pentru o federație a popoarelor și, totodată, pentru unitatea partidului, care se manifestă ca un important factor de consolidare a societății”[103], declara Mihail S. Gorbaciov pe 23 septembrie 1989, cu ocazia Plenarei CC al PC al Ucrainei. Secretarul general al PCUS respinsese, în mod categoric, cu o zi înainte, în discursul din finalul Plenarei, „federalismul la edificarea și funcționarea partidului”[104].

În cursul zilei de 30 septembrie 1989 se va desfășura cea de-a XV-a Plenară a CC al PCM, unde Simion Grossu a prezentat raportul Situația social-politică, relațiile dintre națiuni și sarcinile organizațiilor de partid din republică ce decurg din hotărârile Plenarei din septembrie 1989 a CC al PCUS. Liderul comuniștilor moldoveni considera că, totuși, situația social-politică negativă din RSSM își găsea originea „din punct de vedere politic, în sistemul administrativ de conducere prin directive, încă nelichidat, în inerția organelor de stat și de partid, în activitatea departe de a fi democratică, a diferitelor formațiuni neformale”[105]. Simion Grossu a respins în mod categoric ideea federalismului în ceea ce privește funcționarea PCM și, implicit, a PCUS[106]. Totodată, primul-secretar al CC al PCM a acuzat FPM, Edinstvo, Gagauz halkî de acțiuni distructive ce se concretizau prin „împărțirea populației republicii după criteriul national”[107].

Analizând activitatea FPM, Simion Grossu menționa faptul că, la multe mitinguri ale acestei organizații neformale, „adeseori se pune problema privind schimbarea granițelor, se fac auzite lozinci antirusești, se simte nostalgia după perioada ocupației (românești – n. n.), se neagă și se ponegrește totul, ce a realizat în deceniile de Putere Sovietică poporul nostru talentat și harnic”[108]. În ceea ce privește activitatea Edinstvo, participanților la manifestările acesteia li se reproșa că „adeseori adoptă rezoluții ultrarevoluționare, susțin grevele politice, lansează apeluri la răsturnarea guvernului, la crearea unei autonomii rusofone, precum și lozinci anti-moldovenești, își permit atacuri insultătoare la adresa conducătorilor republicii”[109]. Prim-secretarul CC al PCM a acuzat faptul că „unele persoane, care pretind să fie lideri, au pornit o activitate ilicită în jurul ideii cu privire la așa-zisa «autonomie nistreană»”[110]în care s-au angajat și unii dintre membrii PCM. Liderul comuniștilor moldoveni a subliniat că „ideea autonomiei nistrene nu este altceva decât o nouă încercare de a provoca haos în mințile oamenilor, de a escalada încordarea în relațiile dintre națiuni”[111]și a reamintit că „hotărârile Sovietelor locale cu privire la crearea autonomiei nu sunt întemeiate din punct de vedere juridic”[112]în conformitate cu Constituția RSSM. Simion Grossu a militat, totodată, pentru elaborarea și punerea în discuția opiniei publice a uneiLegi cu privire la garanțiile drepturilor grupurilor naționale din RSSM. Totodată, începând cu 25 septembrie 1989, activitatea întreprinderilor a fost restabilită pe întreg teritoriul RSSM. Din păcate, odată cu valul de greve din august – septembrie 1989 a început să se prefigureze și „discordia dintre Transnistria și restul republicii”[113].

În contextul evoluțiilor din RSSM, Comisia privind fundamentarea juridică a creării Republicii Autonome Sovietice Socialiste Nistrene în cadrul RSSM a publicat, pe 14 octombrie 1989, concluziile analizei privind posibilitatea juridică a creării RASS Nistrene. Pe 19 octombrie 1989, Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM s-a întrunit și a luat în dezbatere situația social-politică din RSSM și a adoptat o hotărâre specială privind îndeplinirea recomandărilor Comisiei de la Kremlin, respectiv să se manifeste „perseverență, consecvență și tact în realizarea prevederilor legilor în toate sferele vieții”[114]. Totodată, se cerea să se intensifice „controlul asupra aplicării lor în cunoștință de cauză și la timp, neadmițând lezarea drepturilor și intereselor naționalităților și grupurilor etnice care locuiesc în republică”[115]. Liderii rusofoni din spațiul transnistrean au recunoscut că s-au comis încălcări ale legislației în vigoare, însă au cerut ca Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM să nu se amestece în procesul de anulare a deciziilor luate la Tiraspol, invocând faptul că „abrogarea acestora de către organul ierarhic superior va provoca un nou val de destabilizare a situației”[116]. Din păcate, autoritățile republicane legitim alese și constituționale vor fi înșelate de către deputații transnistreni care au promis că vor anula decretele și legile neconstituționale, adoptate de către Sovietele din Transnistria, însă nu au făcut-o.

Referindu-se la acest conflict transnistrean, politologul și geopoliticianul Oleg Serebrian consemna faptul că acesta „are mai curând la origine un conflict intercultural ce a căpătat după noiembrie 1989 un tot mai mare pronunțat caracter de conflict geopolitic”[117]în condițiile în care faptul că Nistrul a fost o frontieră naturală a condus la o „conjunctură etnică, psihologică și de identitate regională diferită pe ambele sale maluri”[118]. Evoluția evenimentelor va confirma faptul că acest conflict transnistrean, după cum concluziona Oleg Serebrian, „nu este un conflict etnic, ci de natură morfopolitică, având un mobil pur geopolitic nu atât pentru Tiraspol, cât pentru Moscova și Kiev”[119].

O perioadă de acalmie politică

Confruntările de la Chișinău din 10 noiembrie 1989 dintre forțele de ordine ale RSSM și manifestanții care luaseră cu asalt clădirea Ministerului Afacerilor Interne vor fi analizate în ședința comună a Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM și al Sovietului de Miniștri, din ziua de 11 noiembrie, cu participarea unor membri ai Biroului Politic al CC al PCM. Discuțiile vor fi extrem de tensionate, Simion Grossu fiind extrem de hotărât să împiedice continuarea procesului de democratizare a societății. Săptămânalul „Literatura și arta” va realiza o analiză a celor petrecute în ziua de 10 noiembrie 1989 și va concluziona că totul a fost programat din timp de către acele forțe interesate în compromiterea Uniunii Scriitorilor din RSSM și a FPM. „De ce totuși n-a curs sânge, când armele erau gata să tragă? Nu cred că prezența noastră, a câtorva scriitori deputați în parlamentul URSS, i-ar fi oprit. Motivul mi se pare a fi fost altul: în ajun, la 9 noiembrie 1989, căzuse Zidul Berlinului și cei care plănuiseră «baia de sânge» de la Chișinău se poate să fi fost derutați de eveniment: nu mai știau cum să procedeze, prăbușirea zidului berlinez însemnând, de fapt, prăbușirea întregului lagăr socialist, asumarea unei alte linii atât a «partidului comunist», cât și a conducerii URSS în politica națională. Numai așa îmi explic de ce la Tbilisi, la Vilnius, la Baku, la Alma-Ata, la Riga etc. avuseseră loc în 1989 masacre, iar la Chișinău nu”[120], mărturisea scriitorul Nicolae Dabija la zece ani după cele petrecute în ziua de 10 noiembrie 1989.

În acele momente va sosi la Chișinău un reprezentant al CC al PCUS, V. Babicev, ceea ce va amplifica zvonurile privind debarcarea lui Simion Grossu din fruntea PCM. În ședința din 14 noiembrie 1989 a Biroului Politic al CC al PCM, Simion Grossu și-a informat colegii de partid că și-a depus demisia din funcția de prim-secretar al CC al PCM în fața CC al PCUS. În ședința din 16 noiembrie 1989 a Plenarei CC al PCM, V. Babicev i-a informat pe comuniștii moldoveni că Biroul Politic al CC al PCUS a acceptat demisia lui Simion Grossu. Kremlinul l-a propus pentru funcția de prim-secretar al CC al PCM pe Petru Chiril Lucinschi, secretar II al CC al Partidului Comunist din Tadjikistan în acele momente. Propunerea Kremlinului a fost acceptată fără niciun fel de împotrivire. „Primul-secretar ales se bucura de autoritate, apărea la televizor, «la sfat cu poporul», vorbea în limba maternă, subtitrat în rusă – să fie «înțeles de toți». Dar Lucinschi a uitat că a lipsit din țară 12 ani, revenind acasă atunci când poporul nu era satisfăcut doar de pâinea cea de toate zilele, ci vroia și o satisfacție sufletească, spirituală, vroia să fie ascultată și auzită părerea majorității. El a revenit acasă într-o perioadă când se acutizaseră problemele limbii, grafiei latine, necesitatea întoarcerii la valorile morale strămoșești – credință, istorie, tradiție. Cu alte cuvinte, a revenit în altă țară, cu altă populație, cu alte cerințe – pe alocuri, conștient și inconștient, de acest fapt s-au folosit unii lideri ai mișcărilor”[121], consemna Grigore Eremei cu referire la această schimbare de lideri de partid și de stat la Chișinău.

În cursul zilei de 18 noiembrie 1989, Sfatul Frontului Popular din Moldova (FPM) va solicita, printr-o declarație publică, ca ziua de 2 decembrie să devină, prin decret oficial, sărbătoare națională, respectiv Ziua Republicii Democratice Moldovenești, în amintirea zilei de 2 decembrie 1917 când Sfatul Țării a proclamat existența acestei Republici. Poetul Ion Hadârcă era cel care sugera crearea unei comisii, formată din specialiști și deputați, care urma să examineze importanța istorică a proclamării Republicii Democratice Moldovenești pe 2 decembrie 1917. Demersul va fi reiterat în cadrul unor mitinguri ale FPM, însă autoritățile republicane nu au acordat importanță acestei cereri și, cu timpul, aceasta va dispărea de pe agenda politică a FPM. Observatorii scenei politice de la Chișinău vor sesiza faptul că, după venirea noului prim-secretar al CC al PCM, părea să se fi instalat o perioadă de liniște, de acalmie. „Era însă o falsă impresie: în eșaloanele puterii, înainte de toate, în structurile de forță, avea loc o epurare masivă a funcționarilor cu demnitate și păreri proprii. La nivelul de sus, noul prim-secretar deschisese, totuși, câteva geamuri, aerisind ușor încăperea. Se înfiripase parcă o idee de vântuleț politic proaspăt, fiind deosebit de îmbucurător faptul că noul lider al PCM ținuse, la adunarea activului de partid, un discurs în chiar limba acestui popor”[122], consemna istoricul Gheorghe E. Cojocaru. Pe 3 decembrie 1989, Sfatul FPM a luat în dezbatere pregătirea alegerilor pentru Sovietul Suprem al RSSM din februarie 1990. Un contemporan al vremii, consemna faptul că „alegerile din februarie sunt definitorii pentru noi (cetățenii RSSM – n. n.): dacă le pierdem, am pierdut totul”[123], în condițiile în care comisiile electorale, în marea lor majoritate, erau formate și conduse de funcționari care luptaseră cu înverșunare contra introducerii limbii și alfabetului românesc în viața publică a RSSM.

În cadrul celei de-a XIV-a sesiuni a Sovietului Suprem al RSSM din perioada 21 – 24 noiembrie 1989, se vor adopta proiectele de legi care vizau alegerile de deputați ai poporului și de deputați ai sovietelor locale, precum și o serie de modificări și completări ale Constituției RSSM. În cursul zilei de 22 noiembrie 1989 se va realiza amendarea Constituției RSSM în sensul stipulării ca alegerile să se organizeze în conformitate cu dreptul de vot universal, egal, direct, secret și liber. În opinia diplomatului și politologului Iulian Fruntașu, au fost obținute, astfel, două lucruri extrem de importante: „1) marginalizarea PCM, prin nominalizarea inechivocă a organului suprem al puterii de stat – Sovietul Suprem, Prezidiul căruia îndeplinea rolul unui președinte colectiv al statului; 2) suveranizarea RSSM, prin dezvoltarea unor stipulări mai vechi (numirea și revocarea reprezentanților diplomatici ai RSSM în statele străine; primirea scrisorilor de acreditare; participarea la tratative și semnarea tratatelor internaționale) și atribuirea unor funcții noi, cum ar fi anularea acțiunii actelor Consiliului de Miniștri al Uniunii RSS pe teritoriul RSS Moldovenești, în cazul când ele nu corespund Constituției și legilor RSS Moldovenești”[124].

La Chișinău, atmosfera devine explozivă

La Plenara CC al PCUS din 5 – 7 februarie 1990, Petru Lucinschi, prim-secretarul CC al PCM, va propune inițierea unei discuții în PCUS asupra oportunității trecerii la un sistem politic bipartit, însă ambele partide urmau să aibă la bază opțiunea socialistă. Liderul PCM a susținut ideea existenței unei instituții prezidențiale, precum și pentru excluderea art. 6 din Constituție și independența partidelor din republicile unionale, unite printr-o ideologie unită. Petru Lucinschi a susținut formarea unei uniuni a statelor suverane pe baza unui nou tratat unional și, totodată, delimitarea clară a prerogativelor autorităților pan-unionale și cele ale republicilor unionale. În timpul desfășurării lucrărilor acestei Plenare, Eduard A. Şevardnadze, membru al Biroului Politic al CC al PCUS și ministru de Externe al URSS, declara că, totuși, PCUS „nu are nevoie de monopolul asupra puterii”[125] și el trebuie să recunoască „necesitatea pluralismului politic, cooperării cu toate celelalte uniuni social-politice sănătoase”[126]. Totodată, V. T. Saikin, președintele Comitetului Executiv Moscova, a salutat atașamentul PCUS la principiul leninist privind dreptul popoarelor la autodeterminare până la secesiune și a menționat, extrem de clar, că „Rusia nu pretinde la o situație privilegiată, vrea să fie într-adevăr egală între egale și într-adevăr suverană între suverane”[127].

La finalul acestei Plenare, liderii PCUS au adoptat Platforma denumită Către un socialism democratic, uman care stipula în compartimentul VII, intitulat Pentru înnoirea partidului, că PCUS urma să se restructureze pentru a putea păstra pozițiile sale de avangardă în societate. În consecință, CC al PCUS urma să ceară Congresului Deputaților Poporului din URSS o inițiativă legislativă privind articolul 6 din Constituția URSS. PCUS renunța la anumite responsabilități, socotite neadecvate momentului istoric, intenționând să se concentreze asupra „elaborărilor teoretice, activității organizatorice și educaționale, consolidării societății pe calea «înnoirii ei revoluționare»”[128]. Referindu-se la atmosfera existentă în RSSM, la începutul anului 1990, Mircea Snegur, președintele Sovietului Suprem al RSSM, consemnează în memoriile sale: „Noi, cei din conducere, aveam sarcina de a calma spiritele, explicând comuniștilor din teritoriu că și noi pledăm pentru independența Partidului Comunist al Moldovei, dar aceasta în niciun caz nu poate să însemne părăsirea structurii PCUS, ceea ce ar conduce la transformarea partidului într-un club federal, constituit din grupuri autonome. Cei drept, la momentul respectiv, aveam deja dreptul să vorbim deschis despre renunțarea la articolul 6 din Constituție, care fixa rolul de avangardă al PCUS în societate”[129]. 

În perspectiva alegerilor pentru Sovietul Suprem al RSS Moldovenească din 25 februarie 1990, Frontul Popular din Moldova îndemna populația să voteze „adevărații oameni de stat – înțelepți și curajoși, cumpătați și abili, demni și modești, capabili să conducă societatea pe calea anevoioasă a renașterii sociale și naționale, a suveranității politice, economice și culturale, prin eliberarea de sub dictatul departamentelor centrale”[130]. Tensiunile existente în RSS Moldovenească erau receptate și la Moscova, însă nu cu simpatie. Eugen Sobor, noul secretar al CC al PCM însărcinat cu ideologia, consemna în memoriile sale: „Când aveam să asist la prima ședință în calitatea mea de secretar al CC al PCM, care a avut loc la Moscova, tocmai se discuta problema relațiilor interetnice. Era un fel de masă rotundă neformală, de la care am și păstrat niște consemnări. Toți colegii mei din fostele republici unionale, fără excepție, și-au canalizat atenția asupra ideii de revizuire concretă a vechilor politici referitoare la republicile unionale”[131]. În dialogul avut cu omologii săi, Eugen Sobor va afirma în mod foarte clar că „«vrăjeala» despre prietenia popoarelor și internaționalismul proletar, nu mai prinde”[132], iar „starea de spirit a popoarelor băștinașe nu mai este cum a fost odinioară”[133]. Negarea permanentă, chiar cu îndărătnicie, a noțiunii de conștiință națională, pe parcursul anilor, va genera, în opinia lui Eugen Sobor, „o aroganță șovină și un egoism național”[134].

Noul secretar cu ideologia de la Chișinău, va menționa că cetățenii și noile elite politice ale RSS Moldovenescă nu acceptă „internaționalismul transnistrean, care este îmbibat în tot și în toate de șovinism”[135]. Moderatorul mesei informale de la Moscova îl va chestiona pe Eugen Sobor privind refuzul cetățenilor din RSS Moldovenească de-a rămâne recunoscători URSS pentru aportul la dezvoltarea republicii și, totodată, pentru faptul își manifestă, cu ocazia mitingurilor, dorința de desprindere de Uniunea Sovietică. „Deficitul permanent de produse și haine, cozile interminabile, lezarea drepturilor populației autohtone, rusificarea forțată, politica de cadre greșită – iată motivele principale ale aspirației spre suveranitate”[136], va declara Eugen Sobor. Și, totuși…drumul spre afirmarea națională a majoritarilor dintre Prut și Nistru avea să fie contestat de minoritățile rusofone.

Pe 7 ianuarie 1990, membrii Mișcării „Unitate-Edinstvo” aveau să desfățoare un miting în care vor critica conducerea de la Chișinău pentru faptul că îndeplinește, fără comentarii, comenzile politice ale Frontului Popular, fără a mai vorbi despre legile lingvistice „discriminatorii”[137], despre proiectele de legi privind cetățenia și suveranitatea și, totodată, lezarea intereselor minorităților naționale. Manifestanții cereau pedepsirea neîntârziată a participanților la evenimentele din 10 noiembrie 1989 și a redactorilor de la ziarele moldovenești care provocau tensionarea relațiilor interetnice din RSS Moldovenească. Totodată, OSTK-ul de la Tiraspol au organizat, pe 28 ianuarie 1990, un referendum privind două chestiuni: 1) acordarea pentru Tiraspol și teritoriile aflate în subordonarea sa administrative (Dnestrovsc și Cremenciug) a statutului de teritoriu autonom și 2) oportunitatea intrării Tiraspolului în componența unei viitoare RSS Transnistrene, în cazul formării unei astfel de entități statale.

Toate aceste evenimente aveau să se desfășoare nesocotind autoritățile legal constituite și constituționale ale RSSM, precum și înțelegerile pe care prim-secretarul CC al PCM, Petru Lucinschi, le stabilise cu organele de partid și sovietele locale cu trei zile înainte de desfășurarea acestui referendum. Prezidiul Sovietului Suprem al RSS Moldovenească a declarat că referendumul de la Tiraspol încalcă Constituția astfel încât acesta nu va avea putere de lege și nu va implica efecte juridice. Totul a fost în zadar și 125.000 de cetățeni ai orașului Tiraspol cu drept de vot (92,3%), din cei 136.000 cu drept de vot, vor vota la referendumul din 28 ianuarie 1990. La prima întrebare au răspuns pozitiv 96,7% din numărul votanților (89,3% din numărul celor incluși pe liste), iar la cea de-a doua întrebare au răspuns pozitiv 96% (89% din numărul celor incluși pe liste). În continuare, OSTK-ul va presa asupra Sovietului Orășenesc Tiraspol și va obține organizarea de alegeri locale concomitent cu alegerile pentru Sovietul Suprem al RSSM din 25 februarie 1990.

Totodată, pe 21 ianuarie 1990 se vor desfășura mitinguri la Comrat și Ceadîr-Lunga în care găgăuzii din RSSM își vor manifesta nemulțumirea față de activitatea Comisiei Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM pentru examinarea problemor de autonomie găgăuză. Pe 28 ianuarie 1990 se va desfășura un alt miting la Comrat, după care manifestanții se vor deplasa cu autobuze și autoturisme în localitățile din Găgăuzia pentru a ține alte mitinguri improvizate. „Vorbitorii (reprezentanții intelectualității găgăuze) chemau la crearea autonomiei găgăuze, criticau conducerea republicii și a raioanelor din zonă, mai ales șefii de partid”[138], consemnează fostul președinte Mircea Snegur.

Sub efectul evoluției evenimentelor din spațiul RSSM, Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM va lua în discuția în ședința extraordinară din 31 ianuarie 1990, situația din republică cu participarea liderilor tuturor mișcărilor politice. Liderii politici de la Chișinău considerau că se făcea tot posibilul ca mișcările politice din RSSM să se manifeste în noul cadru instituit ca urmare a proceselor de perestroika și glasnosti, a restructurării societății sovietice. Viața social-politică a RSSM era marcată de numeroase mitinguri, de efortul de a se asigura sedii pentru noile forțe social-politice, precum și elaborarea legilor despre cetățenie și drepturile minorităților naționale, evaluarea Pactului Molotov-Ribbentrop și elucidarea evenimentelor din 7 și 10 noiembrie 1989. În ședința Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM, președintele Mircea Snegur va cere Frontului Popular din Moldova (FPM) și Mișcării „Unitate-Edinstvo” să nu mai depășească anumite limite ale legii și va ordona forțelor de ordine și drept „să sporească activitatea profilactică și să tragă la răspundere persoanele care încalcă ordinea publică”[139]. Unul dintre liderii Mișcării „Unitate-Edinstvo”, V. Iakovlev, va reacționa extrem de dur și va declara că principiile după care urmează să se consolideze societatea din RSSM nu sunt altceva decât antisocialiste și antisovietice. V. Iakovlev va contesta propunerea de-a se numi limba de stat „limba română”, precum și împotriva utilizării termenului de politețe „domn” în loc de „tovarăș”. Reprezentantul celor de la Tiraspol va critica conducerea RSSM că nu a organizat un grup de experți care urmau să explice legile lingvistice celor de la Tiraspol, după cum se promisese. Totodată, V. Iakovlev considera că Programul de stat de funcționare a limbilor genera cheltuieli nejustificate de bani, mijloace materiale, cadre pentru însușirea limbii moldovenești de către rusofoni. Mitingurile și referendumurile neautorizate din orașele transnistrene erau considerate ca fiind legale și în conformitate cu prevederile legislației sovietice.

Petru Lucinschi va încerca să intre într-un dialog rațional cu reprezentantul Mișcării „Unitate-Edinstvo” asupra subiectelor aflate în discuție. Din păcate, reprezentantul celor de dincolo de Nistru s-a dovedit a fi de neînduplecat. Discuțiile din ședința Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM din 31 ianuarie 1990 au reprezentat un ultim efort al liderilor de partid și de stat de la Chișinău de-a îndrepta lucrurile într-o direcție marcată de dialog și conviețuire pașnică. Din păcate, maltratarea tânărului D. Matiușin în seara zilei de 14 mai 1990, pe motiv că vorbea rusește, și decesul acestuia au permis presei de limbă rusă de la Chișinău, respectiv Literaturnaia Gazeta, să scrie: „…atunci când ciocnirile cu substrat național se încheie cu vărsare de sânge, este cazul să vorbim de un anumit grad de răspundere – chiar nu atât a poporului cât a conducătorilor lui politici…”[140]. Atmosfera din republică era compromisă iremediabil, astfel, iar apariția a vreo 200 de persoane pe pista aeroportului din Chișinău la scara avionului președintelui Mircea Snegur, cu ocazia întoarcerii acestuia dintr-o deplasare externă, va amplifica tensiunea interetnică. Manifestanții cereau socoteală pentru moartea lui D. Matiușin. Tototdată, în contextul evoluțiilor din Uniunea Sovietică și-al desfășurării unei noi ședințe a Sovietului Suprem al URSS în data de 14 februarie 1990, președintele Mircea Snegur a observat că activul de partid și de stat simțea că „PCUS își pierde tot mai mult rolul de conducător, iar celelalte organe administrative încă nu aveau experiența de a conduce de sine stătător”[141].

Totodată, la începutul anului 1990 un grup de scriitori basarabeni se vor întâlni cu președintele României, Ion Iliescu, căruia i-au cerut să sprijine renașterea românilor dintre Prut și Nistru cu manuale, tipografii, mașini de dactilografiat, cadre profesionale, documente de arhivă etc. „Ne gândim la lichidarea acelei frontiere spirituale care mai există între noi”[142], menționa poetul Nicolae Dabija, membru al acestei prime delegații de basarabeni. „Moscova poate oferi democrației noastre cel mai de preț dar – să medieze între Frontul Salvării Naționale și guvernul RSS Moldovenești pentru a hotărâ libera circulație a cetățenilor celor două state. Efectul asupra întregului popor ar fi extraordinar. Inima casei europene bate și aici la Tisa până pe malul de răsărit al Nistrului”[143], se menționa în declarația Partidului Creștin Național Țărănesc adresată Frontului Popular din Moldova.

Unire sau suveranitate economică?

Relaţiile moldo-române aveau să capete o turnură nouă după ce în ianuarie 1990, la Bucureşti, după 46 de ani de izolare forţată, s-a semnat Protocolul tratativelor dintre reprezentanţii unor ministere şi departamente din RSSM şi România. Referindu-se la nevoia unei uniri grabnice între cele două state, Mihai Rosseti de la Radio Vocea Americii se dovedea a fi extrem de realist şi previzionar când declara, în iunie 1990, că drumul spre unire „trebuie curăţat şi el poate fi curăţat, întâi şi întâi, cu ajutorul României”[144] însă este nevoie de sprijinul unei mari puteri. Existenţa Uniunii Sovietice scotea din discuţie orice posibilitate de a se aborda problema unirii celor două state româneşti. Viitorul preşedinte al României, Ion Iliescu, într-un interviu acordat ziarului Literaturnaia Gazeta, pe 9 mai 1990, avea să declare: „Noi considerăm că astăzi în Europa nu este indicat să abordăm problema frontierelor de stat, căci aceasta ar putea destabiliza situaţia de pe continent”[145]. Pe 8 aprilie 1990, Ion Iliescu, candidatul FSN la funcția de președinte al României, va declara, cu ocazia unui miting electoral din București, referitor la viitorul relației cu RSSM: „Nu-i secret că în Basarabia și Bucovina este populație de români. Totuși noi nu găsim de cuviință că, în momentul de față, ar fi rațional și oportun să ridicăm problema hotarelor”[146].

Totodată, Ion Hadârcă, unul dintre liderii Frontului Popular din Moldova, avea să declare într-un interviu acordat corespondentului Agenției de Presă Novosti din RSSM, pe 1 martie 1990, referindu-se la relația cu România, următoarele: „Eu cred că cei care au lansat lozinca «Jos cu granița de la Prut!» sunt diletanți politici. Moldovenii de rând, mai ales cei de la sate, nu vor accepta ideea alipirii cu România. Oamenii se tem de ceva necunoscut. Cum și cu cine să te unești, dacă în România nu s-a format încă un sistem politic bine conturat? Ne este mai apropiată Varianta Brandenburg, adică stabilirea unor largi posibilități de legături economice, politice și culturale, de întâlniri reciproce nelimitate”[147].

Într-un interviu acordat Agenției de Presă Novosti, Petru Lucinschi avea să declare, în preajma Plenarei CC al PCM, cu referire la viitorul politic al RSSM și al PCM, respectiv: „De mult e timpul ca reprezentanții republicilor să alcătuiască împreună un nou contract unional, în care să fie expuse cu claritate împuternicirile Uniunii Sovietice și ale republicilor unionale ca state independente. (…) Și dacă republica va fi suverană, de ce ar trebui să ne temem de un partid comunist independent? Iar într-o societate democratică nu poate ființa doar un singur partid. Astăzi, situația social-politică din Moldova este determinată de diferite mișcări. Pe baza acestor mișcări se vor crea, probabil, diferite partide politice”[148]. Într-o astfel de situație, pe 1 martie 1990 se va desfășura o Plenară a CC al PCM în care s-a pus în discuție noua situație social-politică din RSS Moldovenească. Petru Lucinschi, prim-secretarul CC al PCM, a criticat modul în care activul de partid din RSSM a gestionat evoluția evenimentelor și a cerut o implicare mai puternică în viața cotidiană a organizațiilor de partid. Totodată, Petru Lucinschi a cerut ca Sovietul Suprem al RSSM să reexamineze articolul 6 din Constituția RSSM în vederea excluderii din ea a prevederii privind rolul conducător al PCUS, implicit al PCM, în viața politică și publică a societății. Cu ocazia acestei Plenare a CC al PCM se vor rosti, în premieră absolută, șase discursuri în limba română, iar președintele Mircea Snegur va pune în discuție ideea suveranității economice a RSSM. „Cred că o ieșire din starea de criză ar fi dobândirea suveranității economice, trecerea tuturor unităților economice în subordinea nemijlocită a republicii. O republică cu adevărat suverană are gospodarii săi, care pot planifica și distribui resursele tehnico-materiale, pot realiza producția finită. Toate aceste acțiuni urmează să se desfășoare în baza legilor republicane respective, și nu în baza celor unionale. (…) Într-un cuvânt, consider că plenara trebuie să se pronunțe pentru suveranitatea deplină a republicii în componența federației reînnoite. Trebuie să organizăm economia anume în această direcție, dacă vrem s-o scoatem din starea de criză”[149], va declara Mircea Snegur.

Pe măsură ce evoluțiile politice din RSSM amplificau presiunea străzii asupra guvernanților, prin mitinguri neautorizate, blocarea circulației mijloacelor de transport și ciocniri cu reprezentanții forțelor de ordine, Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM a adoptat o hotărâre intitulată Cu privire la înrăutățirea situației social-politice în republică. Liderii de la Chișinău avertizau pe toți cei care nu vroiau să se supună legilor și ordinii constituționale cu introducerea stării excepționale cu toate consecințele de rigoare. Pe 24 martie 1990, Plenara CC al PCM va saluta hotărârea Prezidiului Sovietului Suprem de la Chișinău și va condamna pe organizatorii destabilizării continue, respectiv Frontul Popular din Moldova. Cu acest prilej, Ion Hadârcă va demisiona din PCM.

Un nou Soviet Suprem

Pe 25 februarie 1990 se va desfășura primul tur de scrutin al alegerilor pentru un nou Soviet Suprem al RSSM[150] care urma să aibă 371 de deputați. În primul tur vor fi aleși 140 de deputați, iar pe 10 martie 1990, în cel de-al doilea tur, ceilalți 231 de deputați. Din numărul total de deputați, 338 erau aleși pentru prima oară, iar 358 de deputați aveau studii superioare și 62 titluri științifice. În ce privește componența națională a deputaților din noul Soviet Suprem al RSSM, 259 erau moldoveni, 57 ruși, 35 ucraineni, 13 găgăuzi și 8 bulgari. Numai 13 femei deveniseră membre ale noului Soviet Suprem al RSSM, iar 80% dintre noii deputați erau membri de partid, respectiv președinți de colhozuri, directori de sovhozuri și conducători raionali. Observatorii alegerilor de la Chișinău observaseră faptul că Petru Lucinschi, prim-secretarul CC al PCM, obținuse 93% din voturile alegătorilor în condițiile în care liderul de partid se pronunța pentru studierea experienței țărilor unde funcționează un sistem bipartit. În comentariul din 28 martie 1990, de la Radio Europa Liberă, Grigore Singurel, alias Efim Crimerman, atrăgea atenția asupra faptului că deputații FPM reprezentau 30% din cei 371 deputați, însă tot 30% erau și deputații Mișcării „Unitate-Edinstvo”. Toți deputații de etnie moldovenească/românească însumau 70%, în timp ce rușii erau 15,5%, ucrainenii- 9,28%, găgăuzii – 3,3% și bulgarii – 2,2%. „Rămâne totuși să sperăm că, pe frontul clădirii Prezidiului Sovietului Suprem din Chișinău, înfipt într-o căciulă moldovenească, va flutura în curând tricolorul”[151], mărturisea Grigore Singurel, alias Efim Crimerman, la finalul emisiunii din 28 martie 1990.

Pe 17 aprilie 1990 se vor deschide lucrările noului Soviet Suprem al RSSM. „Pleiada nouă de deputați era atât de entuziasmată încât dorea să soluționeze toate problemele acumulate dintr-o singură lovitură. Se vorbea și despre economia de piață, privatizare, desființarea gospodăriilor colective în agricultură, despre ecologie, reforma în învățământ, medicină, necesitatea susținerii la nivel a culturii etc., etc.”[152], va consemna Mircea Snegur cu referire la acest nou început al vieții politice din RSSM. În contextul renașterii vieții politice din RSSM, se vor constitui fracțiuni parlamentare (a agrarienilor – Viața Satului, a democraților, independenților, a transnistrenilor – Sovetskaia Moldavia, comuniștilor, găgăuzilor și a altor deputați din sudul republicii – Budjac) iar președintele Mircea Snegur va fi nevoit să poarte tratative cu aceste fracțiuni pentru a putea fi ales președintele noului Soviet[153]. În urma negocierilor cu deputații Ion Hadârcă și Ion Țurcanu, ambii de la FPM, s-a decis ca Mircea Snegur să fie susținut la președenția Sovietului Suprem cu condiția ca Ion Hadârcă să devină prim-vicepreședinte și Victor Pușcaș să ocupe postul de vicepreședinte. Ion Țurcanu urma să devină secretarul noului Soviet Suprem al RSSM. Sesiunea va fi deschisă cu binecuvântarea preotului Ioan Ciuntu.

Printre primele decizii luate de către noul Soviet Suprem al RSSM, la propunerea președintelui Mircea Snegur, a fost adoptarea tricolorului ca drapel de stat[154], însă „nu pentru că ar fi fost convins că aceasta era o hotărâre justă – după cum consemnează istoricul Ion Țurcanu -, ci pentru că a trebuit să-și dea seama că în situația în care peste tot în locurile publice era arborat tricolorul, ar fi fost pur și simplu inadmisibil ca pe clădirea parlamentului să fluture vechiul stindard sovietic”[155]. Problema numirii unui nou guvern, în locul celui condus de către Petru A. Pascari, avea să genereze numeroase discuții între membrii FPM în condițiile în care unii îl preferau pe Petru Lucinschi în locul lui Mircea Druc. După ce Petru Lucinschi a refuzat propunerea, Mircea Druc a devenit singura opțiune a FPM și nu numai.

În contextul evenimentelor din spațiul Uniunii Sovietice, problema suveranității RSSM începe să ocupe un loc central pe agenda liderilor politici și ai mișcărilor social-politice „Ștefan cel Mare”, „Libertatea” și „Alexei Mateevici”. Radio Europa Liberă consemna faptul că Anatol Șalaru, liderul Cenaclului „Alexei Mateevici” declarase recent în paginile ziarului Sovetskaja Moldavija: „Noi suntem pentru un naționalism sănătos, legat de patriotism, care n-are nimic comun cu șovinismul. Și dacă e să vorbim de o suveranitate deplină, apoi ea are în vedere ieșirea din Uniunea Sovietică. Iar dacă despre o confederație, atunci trebuie de precizat – ce fel de confederație”[156]. Totodată, deputații din noul Sovietul Suprem al RSSM au început discuțiile privind formarea unei comisii care să facă o apreciere politico-juridică a Pactului Molotov-Ribbentrop[157]. Deputații de la Tiraspol au cerut ca examinarea să cuprindă și contextul formării în 1924 a Republicii Autonome Socialiste Sovietice Moldovenești (RASSM) astfel încât să se poată dovedi legitimitatea acelei decizii politico-strategice, în timp ce alți deputați cereau să nu se pună în discuție problema Bucovinei de Nord sau să se facă a apreciere veridică a evenimentelor legate de crearea RSSM pe 2 august 1940. Se cerea, totodată, redenumirea Sovietului Suprem în Sfatul Țării ca în octombrie 1917.

În această primă etapă de început a unei noi vieți politice la Chișinău, cei 30.000 de moldoveni de la Tiraspol, prin intermediul unui apel citit de deputata L. Dicusar, vor cere intervenția autorităților republicane astfel încât procesul de persecutare a lor, datorită originii etnice, să înceteze. La Tiraspol, nu exista nicio școală și nicio grădiniță în limba moldovenească/românească, se ignorau legile despre limbi, inscripțiile în limba de stat lipsea cu desăvârșire, iar deputații de origine rusofonă ai Sovietului orășenesc din Tiraspol au refuzat să primească mandatele în grafie latină. Liderii politici locali intenționau desființarea Institutului Pedagogic și transformarea lui într-o instituție de învățământ rusească.

Unul dintre evenimentele care avea să tulbure situația social-politică din RSS Moldova a fost „Podul de Flori” din 6 mai 1990. Organizatorii acestei manifestări au fost Frontul Popular din Moldova și Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, iar mass-media din spațiul sovietic, cu precădere Moscova, au publicat informații tendențioase, provocatoare și neadevărate. Cu această ocazie, pentru prima oară după cel de-Al Doilea Război Mondial, frontiera româno-sovietică a putut fi traversată fără acte. În mod simbolic, la acest eveniment au fost lansate flori pe apa Prutului, de pe ambele maluri, iar acest detaliu a dat numele acţiunii respective. În cadrul acţiunii, locuitorilor din România li s-a permis ca în ziua respectivă, între orele 12.00 şi 19.00, să treacă Prutul în RSSM fără paşaport şi viză. De-a lungul frontierei de 700 km de pe Prut, au fost create opt puncte de trecere: Miorcani-Pererita, Stânca-Costeşti, Iaşi-Sculeni, Ungheni-Pod Ungheni, Albiţa-Leuşeni, Fălciu-Ţiganca, Oancea-Cahul şi Galaţi-Giurgiuleşti. La eveniment au participat aproximativ 1.200.000 de oameni.

Totodată, dezbaterile din Sovietul Suprem al RSSM în jurul ideii de suveranitate deveneau din ce în ce mai intense. Pe 31 mai 1990, Sovietul Suprem al RSSM a adoptat o hotărâre despre recunoașterea independenței Republicii Lituaniene, confirmând, astfel, dorința de-a întreține relații diplomatice, economice și culturale directe cu Republica Lituania. Totodată, legislativul de la Chișinău se va pronunța „pentru suspendarea blocării economice a Lituaniei”[158]. Pe 5 iunie 1990, Sovietul Suprem al RSSM votează schimbarea denumirii statului, respectiv din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească în Republica Sovietică Socialistă Moldova (RSS Moldova).

Suveranitate și o nouă integrare

În perioada 17 – 19 mai 1990 se va desfășura cel de-al XVII-lea Congres al Partidului Comunist Moldovenesc, precedat de numeroase acuzații și critici dure la adresa conducerii, atât în mod direct, cât și prin numeroase telegrame și mesaje adresate conducerii unionale. Grigore Eremei relevă în memoriile sale faptul că exista o puternică nemulțumire în rândul activului de partid și de stat din RSSM față de comportamentul FPM, precum și al modului în care erau respectate înțelegerile dintre cele două forțe politice[159]. În timpul desfășurării Congresului, Petru Lucinschi a considerat că fosta conducere a CC al PCM se face vinovată de faptul că nu s-a „reorientat în condițiile noi, ținându-se morțiș de metodele învechite, de șabloanele ideologice dogmatice”[160], astfel încât se putea spune că „pur și simplu, însăși politica partidului comunist nu mai avea susținere, odată cu trezirea maselor”[161].

La propunerea primului-secretar Petru Lucinschi s-a adoptat inițiativa de-a se proclama ca sărbătoare națională ziua de 31 august, ceea ce Parlamentul de la Chișinău va promulga, mai apoi, ca fiind sărbătoarea „Limba noastră”. Participanții la Congres au fost de acord cu crearea autonomiilor culturale pentru minoritățile conlocuitoare, precum și cu o mai mare apropiere de România, având în vedere comunitatea de limbă, cultură și obiceiuri. Ideea de suveranitate economică a republicii a fost acceptată, iar suveranitatea politică se concepea numai în cadrul unei Uniuni Sovietice reînnoite. Petru Lucinschi a surprins asistența afirmând că nu poate exista o suveranitate reală de stat fără să existe o independență a Partidului Comunist Moldovenesc. Participanții și vorbitorii la Congres au condiționat independența PCM de situarea lui, în continuare, pe o bază ideologică unică cu PCUS. Reprezentanții comuniștilor de la Tiraspol și Bender vor învinui conducerea PCM de șirul de cedări interminabile în fața FPM.

Totodată, pe scena politică de la Chișinău își anunțau apariția noi formațiuni social-politice, respectiv Partidul Social-Democrat, Liga Creștin-Democrată a Femeilor, Partidul Național-Creștin al Independenței, Uniunea Țăranilor, Congresul Național Basarabean etc. Din păcate, tendințele secesioniste se accentuau în timp ce adepții FPM încercau să-și impună agenda cu orice preț. Pe 10 mai 1990, Sovietul Suprem al RSSM va introduce modificări în articolele 6, 7 și 49 din Constituția RSSM, respectiv faptul că „partidele politice, alte organizații obștești și mișcări de masă participă la elaborarea politicii republicii, la conducerea treburilor de stat și obștești prin reprezentanții lor, aleși în Sovietele de deputați ai poporului, precum și sub alte forme (art. 6)”[162]. Totodată, în articolul 7 se menționa că „nu este admisă activitatea unor partide, organizații și mișcări care au drept scop schimbarea prin violență a orânduirii constituționale sovietice și a integrității statului moldovenesc, subminarea securității lui, ațâțarea vrajbei sociale, naționale și religioase”[163], iar articolul 49 consfințea cetățenilor RSSM faptul că „au dreptul să se asocieze în partide politice și organizații obștești, să participe la mișcările de masă”[164]. Organizațiilor obștești le erau garantate condițiile pentru realizarea sarcinilor statutare.

În cursul zilei de 20 mai 1990 se va organiza un mare miting în satul Varnița (suburbie a Benderului) al cărei scop era arborarea tricolorului pe clădirile sediilor oficiale din Bender. Autoritățile republicane au intrat în stare de alertă și s-a decis ca deputatul Ion Hadârcă să fie trimis la fața locului pentru a potoli spiritele. Mitingul avea să se desfășoare în mod pașnic fără alte urmări, în acele momente. În consecință, la Tiraspol, Bender, precum și în Chișinău au început să se organizeze detașamente de autoapărare, așa-zise „gărzi naționale”, care erau gata să treacă la contraacțiuni. Pe 22 mai 1990, deputații din grupul „Sovietskaia Moldavia” au fost atacați, la ieșirea din Sovietul Suprem, de către așa-zișii „gardiști”. Într-o astfel de conjunctură politică și socială, deputații transnistreni au părăsit lucrările Sovietului Suprem.

Pe măsură ce liderii politici de la Chișinău pregăteau adoptarea Declarației de Suveranitate a RSS Moldova, precum și avizul Comisiei Sovietului Suprem al RSS Moldova cu privire la aprecierea politico-juridică a Tratatului sovieto-german de neagresiune şi a Protocolului adiţional secret din 23 august 1939, precum şi consecinţelor lor pentru Basarabia şi Bucovina de Nord, situația social-politică din RSS Moldova atingea un prag critic în ceea ce privește viitorul relațiilor interetnice și modelul de dezvoltare a statalității din spațiul pruto-nistrean.

În ședința Sovietului Suprem al RSS Moldova din 23 iunie 1990, deputatul I. Borșevici va prezenta raportul cu privire la proiectul Declarației de Suveranitate a RSS Moldova. În discursul său, I. Borșevici va reaminti colegilor deputați faptul că „puterea de stat suverană prin natura sa exclude posibilitatea de a exista abateri de la dreptul principial al unui stat sau al unui popor”[165], astfel încât „nu pot exista în cadrul unuia și aceluiași stat, două puteri cu excepția a două republici unionale care la ora actuală fac parte din URSS”[166]. Membrii grupului de lucru care redactaseră acest proiect al Declarației de Suveranitate se inspiraseră din declarațiile de suveranitate adoptate de către RSFS Rusă, RSS Ucraina și RSS Bielorusă astfel încât textul aflat în dezbaterea Sovietului Suprem se baza „legile generale ale suveranității, pe experiența acestor trei republici”[167].

În urma dezbaterilor destul de aprinse din Sovietul Suprem al RSS Moldova, Declarația de Suveranitate a RSS Moldova va fi adoptată la 23 iunie 1990 iar articolele 12 și 13 relevau faptul că elita politică de la Chișinău își manifesta disponibilitatea de-a se declara zonă demilitarizată, precum și dornică să participe la noua reconfigurare a sistemului de relații internaționale, la noua arhitectură de securitate europeană aflată în curs de realizare, la activitățile CSCE/OSCE și ONU. Totodată, se menționa în mod foarte clar faptul că Declarația de Suveranitate a RSS Moldova va servi drept bază pentru poziția RSS Moldova la pregătirea și încheierea noului Tratat Unional în cadrul noii Comunități a Statelor Suverane, aflată în curs de negociere. În timpul dezbaterilor, propunerea deputatului Anton Grăjdieru de-a se alătura sintagma „și independent” alături de „stat suveran” a fost respinsă de președintele Mircea Snegur. Clasa politică de la Chișinău era prudentă în raport cu Kremlinul într-un context politic intern și internațional extrem de volatil în ceea ce privește o posibilă revanșă a forțelor conservatoare din Uniunea Sovietică, în special din PCUS[168].

În cursul zilei de 23 iulie 1990, noul ministru de Externe al României, Adrian Năstase, va avea un dialog cu Thierry de Montbrial, directorul Institutului Francez de Relații Internaționale (IFRI). Referindu-se la URSS și RSS Moldova, ministrul român de Externe va menționa faptul că URSS nu putea fi ignorată, mai ales că aveam 2.000 de km de fontieră comună cu Uniunea Sovietică. „Sperăm că nu va fi o izbucnire politică destabilizatoare în URSS. Problema «caldă» este Moldova suverană. Aici și sovieticii au interes să deschidă supapele. Avem un acord de a înființa consulate la Iași și Chișinău. Sunt aproape 2 milioane de ruși care trăiesc acum în Moldova de dincolo de Prut”[169], mărturisea Adrian Năstase în dialogul cu Thierry de Montbrial.

Pe 14 septembrie 1990, în dialogul avut cu jurnaliștii chinezi aflați în România la invitația revistei Lumea Azi, referindu-se la relația cu spațiul dintre Prut și Nistru, ministrul român de externe va declara că există două niveluri de analiză: unul emoțional, istoric și cel politic, al responsabilității guvernamentale. Adrian Năstase era de părere că situația politică internă din URSS și problema celor 1,5 – 2 milioane de etnici ruși din RSS Moldova vor influența raporturile cu acest spațiu geografic, încă parte componentă a URSS. „Poziția noastră e aceea a «deschiderii supapelor». Să dezvoltăm relațiile bilaterale cât mai amplu; schimburi de persoane, activități economice, activități culturale foarte bine organizate ș.a.m.d.”[170], opina Adrian Năstase. Lecțiile Istoriei păreau să se repete, iar decidenții politici de la Chișinău și București încercau să le adapteze la o nouă realitate istorică.

După proclamarea suveranității, RSS Moldova avea să intre într-o perioadă marcată de escaladarea conflictelor din viața social-politică cu urmări asupra prezentului și viitorului statalității RSS Moldova/Republica Moldova.

________________________

* Comunicare susținut cu ocazia desfășurării conferinţei științifice inter-universitare on-line intitulată 30 de ani de la proclamarea Suveranităţii RSS Moldova (Chișinău, 23 iunie 2020) și publicată în volumul Suveranitatea Republicii Moldova: concept și realitate, Centrul de Excelență Institutul de Istorie Socială „Pro Memoria” (editor), Chișinău, 2020, p. 82 – 137.

[1] Valeri L. Musatov, Metamorfoza atitudinii lui Mihail Gorbaciov față de conducerile din țările blocului sovietic, în Accentuarea crizei de regim în ţările socialiste (1980-1990), IRRD/coordonator: Lorin Ioan Fortuna, Editura Artpress, Timişoara, 2009, p. 47.

[2] Vasile Buga, Pe muchie de cuțit. Relațiile româno-sovietice. 1965-1989, Editura Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2014, p. 322 – 323.

[3] Ibidem.

[4] Vincent Jauvert, Patru zile care au schimbat lumea în istorii paralele. Prăbușirea Imperiului Roșu (Traducere și adaptare Jacqueline Enache), în Dosarele Istoriei, Anul IV, nr. 12 (40), 1999, p. 4.

[5] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, La cele mai înalte nivele, Editura Elit, Bucureşti, 1994, p. 19.

[6] „Gorbaciov și Șevardnadze au condus URSS indiscutabil, chiar dacă orbește, către o postură defensivă mult mai sigură, mai ieftină și mai rațională față de Vest, fără balastul unei confruntări imperiale și militare”, consemna John Lough în studiul German Unification Accidentally on Purpuse, în Soviet Analyst, 07.11.1990, p. 1-2 (Apud Anneli Ute Gabanyi, Revoluţia neterminată, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999, p. 34).

[7] Dumitru Preda, Mihai Retegan, 1989. Principiul dominoului, Editura Fundației Culturale Române, București, 2000, p. 17.

[8] Ibidem, p. 18.

[9] Vasile Buga, România privită de la Moscova: documente sovietice din martie 1989, în Arhivele Totalitarismului, Anul XXV, nr.  3 – 4/96 – 97, 2017, p. 264.

[10] Ibidem.

[11] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 73.

[12] Ibidem.

[13] Gheorghe E. Cojocaru, Tratatul de Uniune Sovietică, Editura Civitas, Chișinău, 2005, p. 299.

[14] Ibidem.

[15] Anneli Ute Gabanyi, op. cit., p. 39.

[16] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 122.

[17] Ibidem, p. 123.

[18] Ibidem.

[19] Într-un document strict-secret al MAE sovietic se menționa, cu referire la criza din spațiul țărilor socialiste și poziția de urmat a URSS, următoarele: „Trebuie să pornim de la faptul că folosirea forței militare ca parte a relațiilor noastre cu statele socialiste…este total exclusă, chiar și în situațiile extreme (cu excepția agresiunilor externe asupra aliaților noștri). Intervenția militară nu va preveni, ci va înrăutăți criza socială și politică, va provoca proteste de masă, chiar și rezistență ar­mată, iar în final va duce la efectul opus, întărirea antisovietismului. Va submina grav auto­ritatea Uniunii Sovietice, va înrăutăți relațiile noastre cu puterile vestice…și va duce la izolarea Uniunii Sovietice. Dacă situația se agravează în vreo țară socialistă, trebuie să ne abținem…de la a oferi sprijin public acțiunilor represive ale autorităților” (Apud Victor Sebestyen, 1989. Prăbușirea Imperiului Sovietic, Editura Litera, București, 2009, p. 221).

[20] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 217-218.

[21] Mihail S. Gorbaciov dorea instituirea unor limite în ceea ce privește rachetele de croazieră lansate de pe mare (SCLM – Sealaunched Cruise Missiles).

[22] „Vom lua în considerare orice formă de asociere între statele baltice și guvernul sovietic central care vine în întâmpinarea intereselor reciproce”, avea să declare Mihail S. Gorbaciov, la Malta, în decembrie 1989 (Apud Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 232).

[23] „Trebuie să spun că am fost uimiți de rapiditatea transformărilor. Am apreciat mult reacția pe care a avut-o Uniunea Sovietică și Dumneavoastră personal față de aceste schimbări dinamice și, în același timp, fundamentale. (…) Nădăjduiesc că ați observat că, în timpul schimbărilor din Europa de Est, Statele Unite nu au făcut declarații arogante, care ar fi putut aduce prejudicii Uniunii Sovietice. Cu toate că în statele Unite sunt unii care mă acuză că sunt fricos, administrația mea încearcă să nu întreprindă nimic ce ar putea să vă zdruncine pozițiile. Dar mi s-a sugerat cu insistență un alt lucru: să mă cațăr, cum s-ar spune, pe zidul Berlinului și să dau declarații sforăitoare. Totuși, administrația mea nu va recurge niciodată la asemenea măsuri, ea încearcă să fie discretă”, declara președintele George Bush (Apud Constantin Vlad, Diplomația Secolului XX, Fundația Europeană Titulescu, București, 2006, p. 663).

[24] „Principiul de bază adoptat de noi, care ne-a condus în cadrul noii gândiri, este dreptul fiecărei țări la libera opțiune, inclusiv dreptul de a reveni asupra opțiunii sale inițiale și s-o modifice. Este foarte dureros, dar e un drept esențial. Dreptul de a alege, fără amestec din afară”, declara Mihail S. Gorbaciov la Summit-ul din Malta (Ibidem).

[25] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 231.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem, p. 222.

[28] Helmut Kohl, Am vrut unitatea Germaniei, Editura Institutul European, Iași, 1999, p. 137.

[29] Ibidem.

[30] Adam Burakowski, Aleksander Gubrynowicz, Pawel Ukielski, 1989. Toamna națiunilor, Editura Polirom, Iași, 2013, p. 212-213

[31] Victor Sebestyen, op. cit., p. 309.

[32] Ibidem, p. 317.

[33] Lech Walesa, Drumul spre adevăr. Autobiografie, Editura Curtea Veche, București, 2011, p. 180.

[34] În Palatul Radziwill din Varșovia au fost aduse opt mese, în formă de gogoașă, goale în centru, astfel încât masa rotundă creată, cu scopul de a reduce tensiunile dintre negociatori și pentru a sugera egalitatea, va deveni simbolul Revoluției în Europa de Est.

[35] Vincent Jauvert, Patru zile care au schimbat lumea în…, p. 15.

[36] Ibidem.

[37] Padraic Kenney, Carnavalul revoluției: Europa Centrală, 1989, Editura Curtea Veche, București, 2007, p. 214.

[38] Dumitru Preda, Mihai Retegan, op. cit., p. 65.

[39] Alesandru Duţu, Duţu, Revoluţia din Decembrie 1989. Cronologie (ediţia a II-a, revăzută şi adăugită), Editua Sitech, Craiova, 2010, p. 61.

[40] Ibidem, p. 62.

[41] Victor Sebestyen, op. cit., p. 293.

[42] Este vorba despre cetățenii RDG care se refugiaseră în Ambasada RFG din Budapesta și Praga.

[43] Victor Sebestyen, op. cit., p. 299.

[44] Ibidem, p. 299-300.

[45] Ibidem, p. 294.

[46] Alesandru Duțu, op. cit., p. 64.

[47] Ibidem.

[48] Ibidem.

[49] Ibidem, p. 76.

[50] Ibidem.

[51] Padraic Kenney, op. cit., p. 405.

[52] Adam Burakowski, Aleksander Gubrynowicz, Pawel Ukielski, op. cit., p. 287.

[53] Victor Sebestyen, op. cit., p. 266.

[54] Ibidem, p. 267.

[55] Alesandru Duţu, op. cit., p. 61.

[56] Ibidem, p. 66.

[57] Mircea Snegur, Labirintul Destinului. Memorii, vol. I, Chișinău, 2007, p. 268.

[58] Gheorghe E. Cojocaru, 1989 la Est de Prut, Editura Prut Internațional, Chișinău, 2001, p. 10.

[59] Ibidem.

[60] Ibidem, p. 18.

[61] Ibidem, p. 24.

[62] Mircea Snegur, op. cit., p. 397.

[63] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 31.

[64] Ibidem.

[65] Mircea Snegur, op. cit., p. 398 – 399.

[66] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 37.

[67] Ibidem.

[68] Ibidem, p. 41.

[69] Ibidem.

[70] Ibidem.

[71] A se vedea: Nicolae Dabija, Killerii redeşteptării naţionale, în Literatura şi Arta, 15 aprilie 2004 (Apud http://www.literaturasiarta.md/pressview.php?l=ro&idc=3&id=1002&zidc=1, accesat pe 31.08.2015, ora 23.10).

[72] A se vedea: Anton Moraru, Ştiinţa istorică în contextul intereselor politice,  Editura Pontos, Chişinău, 2003, p. 39 – 56.

[73] Mircea Snegur, op. cit., p. 409.

[74] Referindu-se la rolul și locul acestora în contextul evoluțiilor evenimentelor din URSS, istoricul american Charles King consemna: „Mișcările neoficiale considerau și ele politica lui Gorbaciov – glasnosti și perestroika – un instrument împotriva conservatorilor locali. Adresându-se direct Moscovei și înfățișându-se drept avangardă locală a reformei, conducătorii acestor mișcări sperau să evite contactele cu conducerea de partid a republicii și să pună bazele renașterii culturii naționale în cadrul restructurării politice și economice” (Apud Charles King, Moldovenii. România, Rusia și politica culturală, Editura Arc, Chișinău, 2002, p. 127).

[75] Hélène Carrère d’Encausse, Triumful națiunilor sau Sfârșitul Imperiului Sovietic, Editura Remember- Sic Press Group, București, 1993, p. 139.

[76] Unul dintre iniţiatorii Frontului Popular din Azerbaidjan, Hikmet Hadjizadeh, avea să mărturisească: „Înţelesesem că, singure, republicile baltice nu ar fi creat niciodată această breşă: deci exista încuviinţarea de sus şi acest fapt ne-a hotărât. Speranţa că vom profita de breşă a pus stăpânire pe noi” (Ibidem, p. 67).

[77] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 236

[78] Hélène Carrère d’Encausse, op. cit., p. 132.

[79] Pavel Moraru, Urmaşii lui Felix Dzerjinski. Organele Securităţii Statului în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, Academia Română-INST, Bucureşti, 2008, p. 196.

[80] Ibidem.

[81] Ibidem.

[82] Hélène Carrère d’Encausse, op. cit., p. 159.

 

[83] Ibidem, p. 160.

[84] Ibidem.

[85] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 80.

[86] Ibidem, p. 82.

[87] Ibidem, p. 87.

[88] Ibidem.

[89] Ion Bistreanu, Chișinău ’92. File de Jurnal, Editura Biblioteca Bucureștilor, 2012, p. 62.

[90] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 113.

[91] Ibidem.

[92] Mircea Snegur, op. cit., p. 437.

[93] V. I. Nakonecinîi se referea la lipsa de unitate în sânul conducerii FPM și la lupta pentru putere din sânul conducerii.

[94] Iulian Fruntașu, O istorie etnopolitică a Basarabiei. 1812 – 2002, Editura Cartier, Chișinău, 2002, p. 251.

[95] Charles King, op. cit., p. 145.

[96] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 144.

[97] Ibidem.

[98] RSSM era a doua republică unională după Tadjikistan, care adoptase o lege similară pe 22 iulie 1989, și care acorda garanții celorlalte limbi vorbite pe teritoriul său. Limba „națiunii titulare” a fost declarată limbă de stat în Kazahstan (1 sep­tembrie 1989), Kîrkîzstan (22 septembrie 1989), Uzbekistan (21 octombrie 1989), Ucraina (28 octombrie 1989), Bielorusia (29 ianuarie 1990) și Turkmenia (24 mai 1990).

[99] Gheorghe Negru, Politica etnolingvistică în RSS Moldovenească, Editura Prut Internaţional, Chişinău, 2000, p. 124.

[100] Mircea Snegur, op. cit., p. 609.

[101] Ion Bistreanu, op. cit., p. 430-431.

[102] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 151.

[103] Ibidem, p. 152.

[104] Ibidem.

[105] Ibidem, p. 153.

[106] În perioada 1986- 1989 și-au depus carnetele de membru de partid un număr de 500 de membri ai PCM, iar 920 au părăsit PCUS din cauza pierderii legăturii cu organizațiile de partid.

[107] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 154 – 155.

[108] Ibidem, p. 155.

[109] Ibidem.

[110] Ibidem, p. 156.

[111] Ibidem.

[112] Ibidem.

[113] Mircea Snegur, op. cit., p. 613.

[114] Ibidem, p. 615.

[115] Ibidem.

[116] Ibidem.

[117] Ion Chirtoagă, Ion Jarcuțchi, Elena Negru, Demir Dragnev, Vasile Ciubuc, Rodica Solovei, Igor Cașu, Gheorghe E. Cojocaru, Larisa Harea, O istorie a regiunii transnistrene din cele mai vechi timpuri până în prezent, Chişinău, Editura Civitas, 2007, p. 361.

[118] Ibidem.

[119] Ibidem.

[120] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 193.

[121] Grigore Eremei, Fața nevăzută a Puterii, Editura Litera, Chișinău, 2003, p. 281 – 282.

[122] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 196 – 197.

[123] Ibidem, p. 197.

[124] Iulian Fruntașu, op. cit., p. 246 – 247.

[125] Gheorghe E. Cojocaru, Tratatul de Uniune Sovietică, Editura Civitas, Chișinău, 2005, p. 334.

[126] Ibidem.

[127] Ibidem, p. 335.

[128] Ibidem, p. 337.

[129] Mircea Snegur, op. cit., p. 674.

[130] Ibidem, p. 670.

[131] Eugen Sobor, Aud cum timpul se răzbună, Editura Notograf Prim SRL, Chișinău, 2012, p. 66.

[132] Ibidem.

[133] Ibidem.

[134] Ibidem.

[135] Ibidem.

[136] Ibidem.

[137] În telefonograma CC al PCUS, trimisă pe 6 august 1989 pe adresa CC al PC din Moldova, se menționa: „Nu trebuie lăsate fără pedeapsă acţiunile extremiştilor şi instigatorilor conflictelor apărute pe fundal interetnic…În fiece republică există oameni de nădejde. Trebuie să ne bazăm pe ei, să-i facem ajutoare active ale comitetelor de partid” (Ibidem, p. 5).

[138] Mircea Snegur, op. cit., p. 676.

[139] Ibidem.

[140] Ibidem, p. 693.

[141] Ibidem, p. 677.

[142] Sergiu Musteață, Basarabeanul bruiat de KGB. La microfonul Europei Libere – Grigore Singurel, 1981 – 1990, vol. II, Editura ARC, Chișinău, 2017, p. 207.

[143] Ibidem.

[144] Gheorghe Cojocaru, Colapsul URSS şi dilema relaţiilor româno-române, Editura Omega, Bucureşti, 2001, p. 41.

[145] Ibidem, p. 42- 43.

[146] Sergiu Musteață, op. cit., p. 223.

[147] Ibidem, p. 216 – 217.

[148] Ibidem, p. 215 – 216.

[149] Mircea Snegur, op. cit., p. 696.

[150] Pe 23 mai 1991, în conformitate cu Hotărîrea Sovietului Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldova de legislatura a XII-a, fosta republică unională, RSSM, este redenumită în Republica Moldova, iar Sovietul Suprem devine primul Parlament al Republicii Moldova.

[151] Sergiu Musteață, op. cit., p. 219.

[152] Mircea Snegur, op. cit., p. 705.

[153] Referindu-se la acest moment din viața politică a RSSM, istoricul Ion Țurcanu consemnează: „În acel moment, noi, cei de la Frontul Popular, l-am acceptat pe Snegur ca pe o candidatură de compromis, unii chiar credeau că era o candidatură bună, și doar mai târziu aveam să ne dăm seama, cel puțin o parte din noi, că greșisem, că în loc să înaintăm și să votăm o persoană care nu făcuse parte din nomenclatura superioară de partid, noi am votat pe un fost slujitor credincios al regimului sovietic de ocupație” (Apud Ion Țurcanu, Din răsărit până în amurg. Amintiri, Editura Arc, Chișinău, 2016, p. 176 – 177).

[154] Pe 27 aprilie 1990, Sovietul Suprem al RSSM a introdus tricolorul României ca drapel oficial al RSSM.

[155] Ion Țurcanu, op. cit., p. 177.

[156] Sergiu Musteață, op. cit., p. 224.

[157] În acea perioadă, în întreaga presă sovietică se publicau un număr semnificativ de articole despre Pactul Molotov-Ribbentrop, în care se vehiculau jumătăți de adevăr și erau negate faptele, ignorându-se o serie de concluzii ale specialiștilor Comisiei Iakovlev. Pe 6 august 1989, Pravda a publicat un articol semnat de istoricul I. Emelianov, intitulat August 1939. Înainte și după, iar pe 11 august 1989, tot Pravda, a dedicat o pagină întreagă unei mese rotunde la care au participat exclusiv „experții” lui Valentin Falin, repre­zentantul aripii conservatoare de la Kremlin în Comisie. Argumentî i Factî (nr. 32 din 12-18 august 1989) a publicat, de asemenea, un material intitulat Pactul controversat scris de istoricul A. Iakucevskii.

[158] Iulian Fruntașu, op. cit., p. 263.

[159] „Am menționat mai sus că a existat o înțelegere secretă între conducerea CC și cea a Frontului Popular. Se convenise că liderii Frontului și membrii Biroului CC, deputați ai poporului din URSS, nu vor candida în alegerile pentru Sovietul Suprem al RSSM. Această indicație a fost transmisă primilor-secretari ai comitetelor raionale de partid. (…) Liderii Frontului Popular însă n-au respectat înțelegerea secretă”, mărturisea Grigore Eremei, președintele Federației Sindicatelor Independente din Moldova (Apud Grigore Eremei, Fața nevăzută…, p. 287).

[160] Mircea Snegur, op. cit., p. 760.

[161] Ibidem.

[162] Anatol Țăranu, Mihai Gribincea, Conflictul Transnistrean. Culegere de documente și materiale. (1989 – 2012), vol. I/1989 – 1993, Editura Lexon-Prim, Chișinău, 2012, p. 115.

[163] Ibidem.

[164] Ibidem.

[165] Gheorghe E. Cojocaru, Ieșirea din URSS. Republica Moldova – dezbateri parlamentare (1990 – 1991), Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, București, 2012, p. 31.

[166] Ibidem.

[167] Ibidem.

[168] Alegerea lui Boris N. Elţîn ca preşedinte al Sovietului Suprem al RSFS Ruse, la 29 mai 1990, cu sprijinul discret al lui Alexandr N. Iakovlev, impulsionase lupta pentru afirmarea statului şi a naţiunii ruse. Ambasadorul american la Moscova va fi informat de către Ruslan I. Hasbulatov, numit adjunct al preşedintelui Boris N. Elţîn în iunie 1990, de faptul că Federaţia Rusă va fi succesoare a Uniunii Sovietice şi că viitoarea organizare a spaţiului sovietic va însemna o confederaţie liberă, dominată de Rusia, iar Mihail S. Gorbaciov trebuia distrus deoarece le stătea în cale.

[169] Adrian Năstase, România după Malta, vol. I, Fundația Europeană Titulescu, București, 2006, p. 110.

[170] Ibidem, p. 329.