Pregătirea militară a Bătăliei Moldovei (aprilie – august 1944)*

La începutul anului 1944, situaţia politico-militară a Germaniei naziste şi a aliaţilor ei era deosebit de grea. Ofensivele sovietice din perioada octombrie 1943 – martie 1944 au dus la preluarea totală a inițiativei strategice pe Frontul de Est de către Uniunea Sovietică. Pierderea liniei Niprului și, mai apoi, a Bugului de către Wehrmacht-ul german și aliații săi a creat premisele ca România să caute, cât mai grabnic, o soluției politică și militară de ieșire din război. Începând cu 2 aprilie 1944, stabilizarea frontului a favorizat eforturile de reorganizare și întărire a liniei frontului, a unităților combatante și a rezervelor astfel încât ceea ce se prefigura, respectiv Bătălia Moldovei (19 – 23 August 1944), să devină cu adevărat ultima mare luptă a Armatei Române pe Frontul de Est, Bătălia pentru Armistițiu. O luptă care ar fi creat avantajele politico-militare menite a impune atenției Aliaților Occidentali și Uniunii Sovietice dorințele Cabinetului de la București în ce privește semnarea Armistițiului cu Națiunile Unite.

Reorganizări de comandamente, întăriri ale pozițiilor de apărare

Trupele aliate româno-germane ocupau, la 2 aprilie 1944, o poziţie care trecea din Bucovina pe înălţimile Munţilor Carpaţi, vest Siret – Târgu Frumos – nord Iaşi – masivul Corneşti – nord Chişinău – Tighina – Nistru până la Marea Neagră. Ele se poziţionaseră astfel: Armata 4 română, între Boroaia (30 km sud Suceava)-Târgu Frumos-Ungheni, în continuare Armatele 8 şi 6 germane şi Armata 3 română, între Tighina – Cetatea Albă – Gurile Dunării. În rezervă, pe poziţia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila, s-a hotărât dispunerea Corpului 1 armată român, comandat de generalul Ion Boiţeanu, care, în funcţie de necesităţi, trebuia să acţioneze fie spre Dealul Mare, fie spre Dobrogea, unde se afla Corpul 2 armată al generalului Nicolae Dăscălescu. Localităţi importante precum Cernăuţi, Rădăuţi, Dorohoi, Botoşani, Hotin, Soroca, Bălţi etc. au rămas sub ocupaţie sovietică.

Linia frontului a fost stabilită mai la nord, deoarece şoseaua Iaşi-Târgu Frumos constituia o comunicaţie favorabilă care permitea o deplasare uşoară, şi imediată, înapoia frontului, a diviziilor blindate germane. De pe această linie va avea loc respingerea atacurilor sovietice din primăvara anului 1944, obţinându-se, astfel, o impresionantă victorie defensivă, ceea ce nu ar fi fost posibil în spatele poziţiei Traian decât cu preţul unor ocoluri mari şi mult înapoia frontului, din pricina configuraţiei terenului şi a reţelei proaste de drumuri. Înaltul Comandament al Wehrmacht-ului (OKW) va opera, la 6 aprilie 1944, o restructurare a sectorului de sud al frontului sovieto-german, formând Grupurile de Armate „Ucraina de Sud” şi „Ucraina de Nord”. Grupul de Armate „Ucraina de Sud” îşi subordona Armata 17 germană, Comandamentul „Auleb”, Corpul 78 armată german, Subgrupurile de armate „General Petre Dumitrescu” şi „General Otto Wöhler”. Cererea Marelui Stat-Major român din 9 aprilie 1944 de a se dispune dislocarea unei divizii blindate germane în zona Roman a fost acceptată de către Înaltul Comandament al Armatei (OKH). Acesta a hotărât transferarea în România a patru divizii blindate, care urmau să se alăture Diviziei 24 blindate germane, ce acţiona în faţa poziţiei principale de rezistenţă.

Perioada 2 aprilie – 19 august 1944 s-a concretizat, pe frontul românesc, printr-o acalmie prevestitoare de furtună. Trupele aliate româno-germane aveau să pregătească defensiva consolidând frontul, în timp ce sovieticii, la adăpostul unor incursiuni de cercetare prin luptă şi mici atacuri locale, îşi vor desăvârşi pregătirile pentru marea ofensivă din spaţiul carpato-dunărean. În lunile din vara anului 1944, frontul româno-german se întărise, astfel încât  s-a reuşit să se respingă atacurile sovietice care erau din ce în ce mai intense, trecându-se mai apoi la atac împotriva poziţiilor de plecare la ofensivă ale Armatei Roşii. „Acest mod de a duce lupta a cauzat inamicului pierderi deosebit de mari în oameni şi materiale şi a redat astfel trupelor proprii, cu pierderi relativ uşoare, sentimentul superiorităţii”[1], nota generalul-colonel Hans Friessner în volumul său de Memorii. Misiunea Grupului de Armate german „Ucraina de Sud” era de a acoperi teritoriul României şi, îndeosebi, căile de acces spre valea Dunării şi regiunea petroliferă de la Ploieşti; misiune care trebuia îndeplinită prin apărarea liniei principale de luptă ordonate, cu toate mijloacele aflate la dispoziţie, în conformitate cu ordinul lui Hitler din 18 august 1944.

Ţinutul Moldovei şi al Basarabiei, ca structură a terenului, oferă avantaje importante unei apărări cu frontul orientat spre nord, nord-est, precum şi deplasărilor pe direcţia nord-sud şi invers. Deplasarea pe direcţia est-vest şi invers este îngreunată de existenţa unui număr mic de şosele şi drumuri de ţară, cu multe pante accentuate, cu nenumărate traversări de văi şi lipsite în cele mai multe cazuri de fundaţii. Carpaţii Orientali, cu înălţimi care sunt în medie de 1.600 m, depăşind rareori 2.000 m, au un caracter alpin. Există foarte puţine trecători practicabile pentru toate tipurile de vehicule care ar încerca să treacă din Moldova în Transilvania. De la linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi începe Câmpia Munteniei. Prin „Poarta Focşanilor” (în lăţime de 75 km) trec cele mai importante comunicaţii de legătură dintre România de nord-est şi cea de sud şi de vest. În acest spaţiu operativ-strategic urma să se decidă soarta României şi a Europei Centrale şi de Sud-Est. După oprirea trupelor sovietice în faţa Varşoviei şi neputinţa Moscovei de a înclina, din punct de vedere militar, balanţa victoriei în favoarea sa şi de a-şi însoţi gesturile diplomatice de succesul unor acţiuni militare de anvergură, se impunea obţinerea deciziei finale printr-o lovitură decisivă în ansamblul teatrului de operaţiuni. Moscova se temea la gândul că acordul de trei luni, încheiat cu Aliaţii Occidentali, privitor la zonele de influenţă, ar putea să nu mai fie reînnoit, şi ca atare voia să-şi însoţească viitoarele atitudini politice de un succes militar, care ar fi permis ocuparea celor două ţări, situaţie în care poziţia Moscovei ar fi fost alta.

Pe 2 august 1944, Comandamentul Suprem Sovietic (STAVKA) a ordonat Fronturilor 2 şi 3 Ucrainene să pregătească şi să execute o operaţie ofensivă, în urma căreia să fie zdrobit Grupul de Armate „Ucraina de Sud” şi să fie scoase din război România şi Bulgaria. Planul operaţiei prevedea „încercuirea şi nimicirea printr-un atac concentric în cleşte a Armatei 6 germane în spaţiul Iaşi-Chişinău, zdrobirea Armatei 3 române în spaţiul de la nord-est de Delta Dunării şi – simultan cu acestea – executarea unei lovituri între Siret şi Prut, spre sud, în adâncimea teritoriului României”[2]. În cazul unei rezistenţe inamice, pe aliniamentul Focşani-Nămoloasa-Brăila, linie care poate fi menţinută fără dificultate, după cum opinau aliaţii româno-germani, atacul sovietic urma să se oprească. Aliniamentul fortificat Focşani-Nămoloasa-Brăila (FNB) avea o dezvoltare frontală de 180 de kilometri şi se întindea de la Târgu-Ocna la Brăila, fiind flancat de obstacole tari precum: malul de sud al Trotuşului între Târgu-Ocna şi Adjud, versantul de vest al Siretului până la Şuşiţa, malul de sud al Şuşiţei până la Doaga şi malul de sud al Siretului până la Dunăre. „Acest front cuprindea: 1) o poziţie pe traseul jalonat de Trotuş, Şuşiţa şi Siret, cu o adâncime de circa un kilometru şi prevăzută cu cazemate din beton dispuse pe două-trei rânduri; 2) o poziţie înaintată pe linia Adjud – Domneşti – Doaga, prevăzută cu un singur rând de cazemate; 3) o a doua poziţie, între Odobeşti – Vulturu, având în compunere trei rânduri de cazemate”[3], concluziona istoricul Didi Miler. Din punct de vedere operativ-tactic al acoperirilor şi obstacolelor, aliniamentul fortificat Focşani-Nămoloasa-Brăila[4] prezenta două mari compartimentări, respectiv: „1) compartimentul de nord între Târgu-Ocna şi Cosmeşti, cu două sectoare operativ-tactice: sectorul Trotuşului, între Târgu-Ocna şi Adjud, care se caracteriza printr-un teren foarte accidentat şi cu puţine căi de pătrundere (Văile Caşinului şi Pralei), închise cu grupuri de cazemate betonate şi lucrări de campanie (…); sectorul Siretului, între Adjud şi Cosmeşti, dominat de malul de est al Siretului – fapt pentru care poziţia de rezistenţă fusese retrasă cu 9 – 10 km mai la vest – prezenta o vedere bună a văii şi dispunea de o acoperire puternică; 2) cel de-al doilea compartiment, cel de sud, între Cosmeşti şi Dunăre, se caracteriza prin existenţa, pe toată lungimea Siretului, a unei linii de cazemate – locaşe circulare cu adăpost pentru doi oameni, adăposturi îngropate pentru toate efectivele luptătoare, puncte de comandă şi depozite de muniţii – de unde se putea executa foc din poziţii acoperite”[5].

Malul Trotuşului şi pădurile care acoperea zona din sudul acestui râu se constituiau într-un puternic obstacol anticar astfel încât un atac sovietic putea fi oprit şi respins cu uşurinţă, în opinia Marelui Stat-Major român, precum şi atacul sovieticilor în zona Văii Siretului unde inamicul putea fi văzut şi bătut cu întregul armament al apărării. În anumite zone ale liniei fortificate, densitatea cazematelor[6] pe un kilometru de front era de 10 cazemate pe întreaga adâncime operativ-tactică în raport cu linia fortificată Sigfried care însuma aproximativ 18.000 de buncăre dispuse pe 630 km. Poziţia înaintată Adjud – Oancea – Bolgrad se caracteriza prin existenţa unor obstacole naturale (râpe largi şi adânci sau ape care împiedicau exploatarea acţiunii blindatelor) în proporţie de 60% din lungimea poziţiei precum şi de existenţa unor lucrări permanente şi semipermanente în punctele esenţiale de pe Valea Siretului şi Valea Bârladului. La 23 august 1944, linia fortificată FNB avea în compunere 1.508 cazemate şi 36,8 km de şanţuri antitanc, locaşuri de tragere mărite, puncte de comandă, observatoare, reţele de sârmă ghimpată şi o vastă reţea de câmpuri de mine, însă, lipsea, din păcate, armamentul greu de artilerie.

Între martie 1943 şi 15 august 1944, s-a acordat o atenţie sporită fortificării zonei dintre Adjud sud-vest şi Nămoloasa sud-est, din centrul dispozitivului de fortificaţii, cel mai expus invaziei sovietice. Malul Siretului a fost curăţat de hăţişuri şi de copaci pentru a se putea uşura, astfel, vizualizarea inamicului, iar cazematele au fost camuflate cu valuri de pământ, cu plasă şi plantaţii de păioase. La 23 august 1944, în zona fortificată FNB se aflau nouă batalioane de infanterie fortificaţii, instruite să ducă lupta în lucrări de fortificaţii, peste care ar fi urmat să se transpună maximum 12 divizii. Linia de apărare Focşani-Nămoloasa-Brăila reprezenta unul dintre „cele mai tari puncte pentru apărarea strategică a Europei”[7], deoarece exista „un flanc apărat de Marea Neagră şi de mlaştini, iar celălalt de Siret şi de Munţii Carpaţi, deschizătura dintre ele nu poate fi atacată decât direct dinspre Dunăre, operaţie aproape imposibilă, dacă nu sunt capturate mai întâi fortăreţele Galaţiului şi Ismailului”[8].

În cursul lunilor de vară, se va face totul pentru a se îmbunătăţi instruirea şi înarmarea trupelor române. Au fost repartizaţi instructori germani pe lângă unităţile române şi s-a livrat armament german.  Divizia 1 blindată „România Mare” a fost dotată cu tancuri germane. „Succesele în apărare, îmbunătăţirea înzestrării cu armament şi strânsa colaborare în cadrul procesului de instruire fac să crească moralul şi voinţa de luptă a românilor”[9], constata istoricul militar german Hans Kissel. Pe 23 iulie 1944 generalul-locotenent Hans Friessner a fost numit comandant al Grupului de Armate „Ucraina de Sud” şi a fost înaintat, totodată, la gradul de general-colonel. Totodată, generalul-locotenent Walter Wenck a fost revocat din funcţia de şef de stat-major al Grupului de Armate „Ucraina de Sud”. Noul şef de stat-major al Grupului de Armate „Ucraina de Sud” a devenit generalul-maior Helmuth von Grolmann. În cursul întâlnirii pe care a avut-o cu Hitler, la 24 iulie 1944, noul comandant al Grupului de Armate „Ucraina de Sud” a expus vulnerabilităţile frontului din Moldova. Generalul-colonel Hans Friessner era de părere că flancul nordic al Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, dintre Carpaţi şi Nistru, rămas descoperit, provoca pe sovietici la un atac spre sud, de-a lungul văilor Prutului şi Siretului. Un astfel de atac ar fi creat posibilitatea de a bloca, printr-o înaintare rapidă, trecerile peste Prut, în spatele Subgrupului de Armate „Dumitrescu”, care ar fi rămas încercuit în Basarabia.

În cazul unui atac al Frontului 3 Ucrainean din capul de pod de la Tiraspol, înspre vest, ar fi pus în pericol Armata 6 germană care ar fi fost expusă încercuirii în regiunea dintre Chişinău şi Tighina. Lipsa de suficiente rezerve, în special divizii de blindate, dar şi de infanterie, precum şi forma de arc de cerc bine pronunţat a poziţiei înaintate de apărare, care putea fi atacată simultan pe două direcţii concentrice, contura perspectiva unui nou Stalingrad. „Conştiinţa acestui fapt – scrie generalul-colonel Hans Friessner, în memoriile sale – m-a făcut să repet rezervele pe care le făcusem de-acum cu ocazia primirii misiunii din partea lui Hitler. (…) Pregătirile de ofensivă tot mai evidente ale ruşilor m-au făcut să cer, în repetate rânduri, Comandamentului Suprem al Armatei de Uscat (OKH – n.n.) să retragă frontul cel puţin până la Prut. (…) Din păcate, această propunere, făcută în repetate rânduri, nu a fost acceptată. Dezavantajul cedării unei valoroase părţi a teritoriului românesc ar fi fost mic faţă de pierderea întregii Românii şi a grosului forţelor Grupului de Armate, cum s-a întâmplat în realitate mai târziu”[10].

În lunile mai-iulie 1944, s-au făcut lucrări de realizare a terenului şi de o parte, şi de alta. La sfârşitul lui iulie 1944, poziţia ocupată de trupele germano-române era bine organizată. Între Târgu-Frumos şi Iaşi, însă, traseul era defectuos, pentru că în mare parte această poziţie se găsea pe o pantă lină, iar creasta înălţimilor era în stăpânirea sovieticilor. Pe înălţimile de pe Dealul Mare, împădurite şi abrupte, unde un atac cu blindate ar fi fost foarte greu de executat, iar efectele bombardamentelor artileriei şi aviaţiei ar fi fost mult micşorate, s-a organizat o puternică linie de rezistenţă, denumită „Poziţia Traian”. Valea Siretului era închisă la vest de Târgu-Frumos cu fortificaţii betonate. Numărul trecerilor fixe de peste Prut au fost sporite cu încă patru poduri de campanie, astfel încât, la 19 august 1944, existau şapte poduri rutiere şi două poduri de cale ferată, în porţiunea dintre nord-vest de Iaşi şi Fălciu. La capătul de est al acestor poduri, au fost pregătite capete de pod unde urmau să fie primite, în cazul unei retrageri, trupe de acoperire. Alături de aceste lucrări genistice, vor fi completate efectivele în oameni şi armamente. O statistică întocmită la 1 iunie 1944 de către Marele Stat-Major român relevă faptul că o serie de mari unităţi române (Diviziile 14, 3 şi 11 infanterie, 4 munte, 1 gardă, 5 cavalerie şi Comandamentul 101 munte), aflate pe frontul din Moldova, dispuneau de artilerie de câmp în proporţie de 100%, mitraliere a.a. (100%), mitraliere şi puşti-mitraliere (50-90%)[11], dar lipsea armamentul anticar. De abia în 1943, trupele române care luptau în Kuban şi Peninsula Crimeea au primit armament anticar de infanterie, iar în 1944 cele din Moldova şi Basarabia, insuficient, însă, pentru nevoile Armatei române.

În dotarea trupelor române se aflau mijloace de luptă apropiată anticar Faustpatronen (aruncare până la 30 de metri) şi Ofenrohr (aruncare până la 100 de metri). Minele anticar şi lichidele inflamabile făceau parte, şi ele, din arsenalul de luptă al Armatei române. Aruncătoarele de 60-120 mm constituiau armamentul greu al trupelor de infanterie, iar tunurile de 75 mm, de fabricaţie franceză, au fost transformate în tunuri anticar şi repartizate câte o baterie de patru piese la regimentele de infanterie. Datorită întârzierii livrării de blindate de către partea germană, nu s-a reuşit decât constituirea Diviziei 1 Blindate „România Mare”. O a doua divizie era în curs de organizare când au survenit evenimentele de la 23 August 1944. Diviziile de infanterie dispuneau de înzestrare cu oameni în proporţie de 70-80%, iar gradul de mobilitate era apreciat la 60-70%, în timp ce diviziile germane erau mobile în proporţie de 80-90%. „Oricâtă densitate de infanterie am fi realizat pe front – observa generalul Ilie Şteflea, şeful Marelui Stat-Major român  -, dacă blindatele şi tunurile de asalt nu vor fi în număr suficient spre a înfrânge şocul maselor de tancuri inamice, frontul va sfârşi prin a fi străpuns, mai ales dacă infanteria cu care căutăm a o opri pe cea inamică nu are nici tunuri anticar, nici material şi nici instrucţia luptei apropiate contra carelor”[12]. Generalul-colonel Hans Friessner aprecia că ceea ce lipsea de multe ori trupelor sovietice era iniţiativa necesară de a dezvolta repede şi în stil mare succesele obţinute, atât operative, cât şi tactice, cu toate că ar fi fost în stare să o facă, date fiind masele de oameni inepuizabile şi materialul de război bogat de care dispuneau, mai ales artilerie şi tancuri, însă sovieticii nu erau destul de supli, în ceea ce priveşte manevra în câmpul tactic, astfel încât „n-au dezvoltat străpungerile executate, lăsându-se înşelaţi şi opriţi de către «pompierii» noştri şi improvizaţiile”[13] germane.

În privinţa unităţilor militare sovietice, putem consemna faptul că ele erau diferite unele de altele. Soldatul sovietic era deosebit de rezistent şi lipsit de pretenţii, luptând în mod conştient şi fanatic pentru ideea sa politică, însă nu prea era capabil de a acţiona independent, pe baza chibzuirii sale proprii în cadrul tactic dat. „În toate luptele de apărare – scria generalul-colonel Hans Friessner – la care am luat parte personal în calitate de comandant, noi, în ciuda inferiorităţii noastre ca număr şi armament, am fost superiori Sovietelor în ce priveşte moralul de luptă şi pregătirea. Soldatul rus se temea mai mult decât cel german de armamentul automat; soldatul german ştia mai bine să se apere şi să se protejeze împotriva acestui armament, dacă dispunea de armamentul de apărare corespunzător”[14]. Cei care au înfruntat asaltul infanteriei sovietice, în acei ani, aveau să-şi amintească de faptul că aceasta şovăia de multe ori în atac, în condiţiile în care artileria nu zdruncinase puternic poziţiile inamice, iar tancurile nu precedau atacul[15]. Pentru a mări dorinţa de atac, era folosit alcoolul, iar comisarii politici îi mânau de la spate. Veteranii germani ai luptelor din Est îşi amintesc că soldaţii sovietici nu rezistau dacă erau atacaţi de tancuri germane, iar în apropiere nu se găseau tancuri sovietice care să-i apere. La 26 aprilie 1944, „Subdetașamentul Maior Th. Botezatu” raporta că forța combativă a Armatei Roșii era „în general redusă, deoarece: efectivele unităților erau incomplete; unitățile sovietice au suferit pierderi mari în ultimul timp; vârsta efectivelor era înaintată; trupa era obosită; armamentul și materialul de război era uzat; moralul trupelor era scăzut etc. Demoralizarea ostașilor era din cauza unui război foarte lung, a hranei insuficiente în comparație cu efortul depus, a situației grele a familiilor din interior”[16] astfel încât „spre mijlocul anului 1944, elanul trupelor sovietice a scăzut, fiindcă se ajunsese la granița țării”[17].

Organizarea de către germani a primei poziţii de apărare avea să fie completă: la trecerile peste Prut au fost pregătite capete de pod pe malul de est, care, în caz de retragere, să fie ocupate de trupe de acoperire, pentru ca frontul să se poată retrage, în caz de nevoie, în mod planificat. În spatele frontului au fost organizate depozite mascate de muniţii şi materiale, iar trupa a fost instruită continuu în spatele frontului, în special echipajele de tancuri româneşti. Viceamiralul Helmuth Brinkmann, comandantul „Admiral Schwarzes Meer”, a primit misiunea operativă de a intercepta un eventual desant maritim sovietic, mai ales în zona de coastă dintre vărsarea Niprului şi a Dunării, pentru a proteja, astfel, Subgrupul de Armate „Dumitrescu” împotriva unui eventual atac sovietic dinspre sud, care i-ar fi tăiat legăturile cu România. „Admiral Schwarzes Meer” a elaborat, la mijlocul lunii august 1944, planurile de intervenţie pentru cazul în care trupele terestre ale Grupului de Armate „Ucraina de Sud” ar fi fost puse în situaţia de a se retrage pe aliniamentul Dunăre-Carpaţi. În memoriile sale, generalul-colonel Hans Friessner aprecia că „s-a făcut tot ce, după aprecierea omenească, se putea face pentru a respinge un adversar superior”[18]. Toate aceste elemente relevă faptul că în ciuda superiorităţii în oameni şi materiale, Armata Roşie putea fi întârziată în înaintarea sa, ba chiar oprită pe o eventuală linie de armistiţiu, pe care Mareşalul Antonescu încerca să o negocieze cu guvernul de la Moscova.

Sovieticii încearcă să-și consolideze pozițiile

Înaintarea aproape irezistibilă a Armatei Roşii pe întreg frontul de la Marea Baltică la Marea Neagră, ca urmare a succesului Operațiunii „Bagration” (22 iunie – 19 august 1944), apropia, curând, momentul „Bătăliei pentru Armistiţiu”, al bătăliei pentru România şi viitorul ei. „Am preluat de la predecesorul meu – mărturisea generalul Heinz Guderian, devenit şeful OKH la 21 iulie 1944 – un front aflat în plină destrămare. Nu existau rezerve ale comandamentului Armatei de Uscat. Singurele forţe imediat disponibile se aflau în România, în spatele Grupului de Armate «Ucraina de Sud». (…) I-am propus lui Hitler ca toate diviziile care puteau fi făcute disponibile în România să fie scoase de acolo şi folosite pentru restabilirea legăturii dintre Grupurile de Armate «Centru» şi «Nord»”[19]. În acest fel a început degarnisirea frontului din Moldova de cele şase divizii blindate germane, pregătite ca unităţi de intervenţie, ceea ce va influenţa tăria acestui front. Decizia generalului Heinz Guderian l-a nemulţumit şi l-a neliniştit, în acelaşi timp, pe noul comandant al Grupului de Armate „Ucraina de Sud”[20].

Pe 1 iulie 1944, OKH a retras Divizia 17 Panzer din subordinea Grupului de Armate „Ucraina de Sud” şi a repartizat-o Grupului de Armate „Ucraina de Nord”. Generalul-locotenet W. Wenck, comandantului Grupului de Armate „Ucraina de Sud” în acea perioadă, nu a protestat faţă de o asemenea decizie, dimpotrivă a comunicat că „dacă situaţia o impune, poate să cedeze în continuare şi alte unităţi”[21], deoarece nu existau semnale privind o iminentă ofensivă sovietică. În ciuda faptului că noul comandant al Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, generalul-colonel Hans Friessner, a protestat la OKH pentru faptul că aceste transferuri de trupe şi blindate nu se mai opreau, OKH nu a luat în consideraţie situaţia periculoasă care se crea Grupului de Armate „Ucraina de Sud” care era pus în imposibilitatea de-a organiza o apărare eficientă a României. „De aceea – scria istoricul militar Klaus Schönherr – i se poate reproşa acestui înalt eşalon de comandă că prin directivele sale a plasat conceptul operativ al Grupului de Armate «Ucraina de Sud» în sfera absurdului”[22]. Cu ocazia vizitei la Hitler (5 – 6 august 1944), Conducătorul Statului român a protestat faţă de aceste transferuri de trupe, dar a dat dovadă, aşa cum scria generalul Guderian, în memoriile sale, de deplină înţelegere pentru  situaţia grea a trupelor germane de pe Frontul de Est şi pentru necesitatea de a se restabili în primă urgenţă frontul Grupului de Armate „Centru” şi joncţiunea între Grupurile de Armate „Centru” şi „Nord”.

După stabilizarea frontului, la 2 aprilie 1944, trupele aliate româno-germane se vor confrunta cu o serie de atacuri locale, de mai mică sau mai mare intensitate ale trupelor sovietice, în funcţie de scopul urmărit[23]. Istoricul Sergiu Cataraga (Republica Moldova) evidenţiază într-un studiu dedicat acţiunilor ofensive ale Armatei Roşii în Moldova, în perioada martie – august 1944, că istoriografia sovietică/rusă dedicată acţiunilor ofensive sovietice, din perioada menţionată, trece sub tăcere perioada de până la 20 august 1944. Analiza relevă faptul că numai cu ajutorul memoriile de război ale participanţilor la lupte se poate reconstitui istoria acelor clipe[24]. În finalul studiului său, istoricul Sergiu Cataraga concluzionează: „Pierderile grele suferite, încercuirea unor unităţi sovietice pe întreg frontul din Moldova au determinat conducerea sovietică de atunci să renunţe la planurile de ofensivă, care, în linii mari, se vor relua aproape complet în cadrul ofensivei Iaşi – Chişinău din august 1944. Deşi au trecut mai bine de 65 de ani de la acele evenimente, şi până acum ne aflăm în capcana ideologică stalinistă. Mitul «liniştii relative» de pe frontul din Moldova ascunde de fapt o ofensivă nereuşită din lunile aprilie-iunie 1944, care s-a finalizat tragic pentru trupele sovietice în Moldova. Acest adevăr nu putea avea vreun loc în mitologia Marelui Război pentru Apărarea Patriei, anul 1944 fiind considerat anul «celor 5 lovituri ale lui Stalin». Fiind o operaţiune nereuşită, nu convenea şi nu convine nici acum multora. A fost ascunsă de istoriografie, pentru a nu afecta imaginea şi manifestaţiile anuale de comemorare a ofensivei Iaşi-Chişinău”[25].

Pe 10 mai 1944, ofițerii români consemnau în Jurnalul de operaţii al Armatei 4 române: „În urma eşecului suferit la sfârşitul lunii aprilie, în faţa capului de pod Iaşi, inamicul şi-a mutat efortul ofensiv în zona nord şi nord-vest Târgu-Frumos, unde într-o violentă bătălie de tancuri [cea de la Ruginoasa din 2 – 4 mai 1944[26] – n. n.] a suferit o grea înfrângere[27], pierzând  peste 300 de tancuri”[28]. La 20 mai 1944, ofiţerii din statul-major al Armatei 4 române remarcau faptul că sovieticii se găseau, totuşi, în dispozitiv ofensiv, iar pregătirile sale de atac sunt gata. Intensitatea cu care sovieticii îşi consolidaseră poziţiile defensive pe tot frontul dintre Carpaţi şi Prut, generase nedumeriri în ceea ce priveşte intenţiile pe termen scurt ale Armatei Roşii: o amânare prelungită a atacului sau o eventuală schimbare de atitudine. În cursul zilei de 21 mai 1944, generalul Otto Wöhler a ordonat executarea operaţiuniilor ofensive cu numele de cod „Katia” şi „Sonia” prin care ur­mau să fie distruse pregătirile sovietice pentru plecare la atac din capul de pod de la Iaşi şi să se cucerească înălţimile de la nord de Vultur care predomină luncile Prut – Jijia. Trupele aliate româno-germane (Gruparea „Mieth” – Diviziile 23 şi 24 blindate germane, Divizia 79 infanterie germană şi Divizia 11 infanterie română) pornesc la atac în zorii zilei de 30 mai 1944, ora 04.00, pe direcţia Rediu Aldei – Stânca – Rediu Mitropoliei. Până la ora 06.00, trupele aliate româno-germane ajung pe înălţimile nord-vest Coada Stâncii – 600 m Nord – Cota 179, Dealul Movila din Mijloc. Corpul 4 Armată german va ataca şi el pentru a cuceri înălţimile de la sud-vest Jijia, având sprijinul unor bombardamente de artilerie şi aviaţie care aveau să dureze până la ora 04.00 în dimineaţa de 30 mai 1944. La ora 10.00, blindatele germane vor ajunge la înălţimea satului Stânca, manevrând rezistenţele sovietice care vor fi depăşite, înlesnindu-se, astfel, înaintarea Diviziei 79 infanterie germană. În timpul luptelor se va observa o intensă activitate a blindatelor, rezervelor de oameni şi de muniţii sovietice în sectorul Corpului 57 Blindat german în spaţiul Ruginoasa – Blăgeşti.

În cursul serii de 31 mai 1944, Marele Stat-Major român va fi informat, la ora 21.30, că în capul de pod Nord – Iaşi s-au reluat operaţiunile începute pe 30 mai 1944 neputându-se, totuşi, progresa, în condiţiile în care rezistenţa sovietică se întărea şi, totodată, sovieticii treceau la contraatac pe direcţiile de pătrundere. La ora 22.50, Subgrupul de Armate „Wöhler” a primit ordinul de a trece la executarea operaţiunii „Katia”. În sinteza informativă pregătită pentru dimineaţa zilei de 1 iunie 1944, statul-major al Armatei 4 române consemna faptul că, în urma luptelor, sovieticii aveau 60 de tancuri distruse, 70 de avioane doborâte şi 110 prizonieri. Evenimentele de pe front lăsau să se înţeleagă că sovieticii se aflau într-o perioadă de aşteptare a cărei durată nu putea fi precizată, comandamentul Armatei 4 române neavând elemente în funcţie de care să se poată stabili data dezlănţuirii marii ofensive sovietice a cărei pregătire părea a fi terminată. Operaţiunea „Katia”, declanşată de trupele aliate româno-germane, în zorii zilei de 1 iunie 1944, în scopul de a duce frontul pe înălţimile imediat sud Valea Jijiei, s-a încheiat la 6 iunie, fără a putea atinge acest obiectiv decât între Golăeşti şi Stânca.

Preocupări pentru moralul trupei

La sfârşitul lunii mai 1944, colonelul Titus Gârbea, reprezentantul militar al României pe lângă OKW şi OKH, i-a făcut o vizită generalului Constantin Sănătescu pentru a-i face o evaluare a situaţiei militare din spaţiul european pe baza ultimelor informaţii de la OKW şi OKH. „L-am întreţinut în primul rând asupra îngrijorării şi asupra psihozei de la OKW privitor la debarcarea aliaţilor şi crearea celui de al doilea front în Europa. (…) I-am narat apoi despre spiritul defetist ce domneşte la OKW şi mai ales la OKH. (…) Ceea ce am spus, deşi socotesc acest defetism o realitate, nu trebuie considerat determinant pentru descătuşarea noastră şi deci să nu nu îndemne la o declanşare grăbită, fiindcă chiar dacă realitatea aceasta se va desemna printr-o mişcare sau răscoală în Germania, ce va putea fi reprimată, cu atât mai sălbatice vor fi represaliile naziste făcute în România. (…) Am încheiat expunerea lui Sănătescu [cu afirmaţia] că aşa cum este organizat comandamentul şi cum sunt ţesute sau legate marile unităţi între ele, germane şi române, o desprindere a armatei noastre de cea germană nu se va putea face într-o perioadă calmă a frontului; într-o asemenea situaţie şefii germani şi rezervele lor pot acţiona instantaneu la primul simptom aşa cum au făcut în Ungaria. Am insistat ca să nu fim furaţi şi momiţi de dorinţa arzătoare de a ne despărţi cât mai repede de nazişti. Această vie dorinţă, chiar unanimă, ne-ar putea împinge la mari greşeli”[29], adnota generalul (r) Titus Gârbea în Memoriile sale. Generalul Constantin Sănătescu avea să mărturisească că încă „nu este organizată nicio forţă care să facă faţă reacţiunii violente şi la represalii, decât armata ţării”[30] iar „oamenii politici n-au nici curajul şi nici putinţa a se adresa poporului şi maselor”[31] astfel încât nu se poate conta pe o răscoală generală în spatele frontului german. Întâlnirile tainice dintre cei doi înalţi ofiţeri ai Armatei Române aveau să continue în vara anului 1944: pe 12 iunie, 8 iulie, 14 iulie, 26 iulie, 1 august, 16 august şi 22 august.

Sintezele informative ale Armatei 4 române din 10 iunie şi 10 iulie 1944 au înregistrat schimbările de comandament şi trupe sovietice, transferate pe frontul din Polonia, precum şi faptul că „atitudinea defensivă a inamicului pe acest front se va mai prelungi încă”[32]. Retragerea de unităţi germane de pe frontul românesc (Diviziile blindate 14, 17, 23, 24, SS „Totenkopf”, „Grossdeutschland”, diviziile 304 şi 17 infanterie, Divizia 4 munte, Divizia 97 vânători şi Brigăzile 259 şi 239 tunuri de asalt) va genera un raport al colonelului Nicolae Dragomir, şeful de stat-major al Armatei 4 române, din 22 iulie 1944, prin care avertizează asupra faptului că „chiar Comandamentul Grupului de Armate Wöhler este acum aproape lipsit de trupe germane, rămase în infimă minoritate faţă de trupele române”[33], iar o eventuală extindere a aripii Armatei 4 române „pe munţi, spre nord, probabil pentru a înlocui unele unităţi germane (…) ar slăbi şi mai mult puterea”[34] de rezistenţă a acesteia. Generalul de corp de armată Mihail Racoviţă, comandantul Armatei 4 române, a pus pe raportul colonelului Nicolae Dragomir, următoarea rezoluţie: „În esenţă, se observă o punere aproape completă a trupelor române sub comandă germană, fără ca, în schimb, să se mai dispună pe frontul român de forţele germane necesare, care să facă siguranţa completă a teritoriului naţional. În această bizară situaţie, rog insistent MStM să reexamineze situaţia gingaşă în care se găsesc trupele şi comandamentele române şi să o clarifice”[35].

Mareşalul Ion Antonescu era extrem de preocupat de moralul trupelor române de pe front, iar în cursul inspecţiilor făcute în linia întâi a fost foarte sever cu comandanţii de divizii şi a destituit de la comandă mai mulţi generali[36]. În cursul lunii iunie 1944, comandanţii de pe front au informat că măsurile punitive luate prin consiliile de război sunt ineficace şi au făcut rapoarte, respectiv generalii Mihail Racoviţă şi Nicolae Stoenescu, prin care cereau ordine acoperitoare pentru a putea realiza reprimarea indisciplinei prin ordine, fără judecată. „Fiind pe front, Mareşalul – consemna ministrul Apărării, Constantin Pantazi – chiar a îngăduit ca, în cazuri de laşitate, automutilare, neexecutare de ordin, lovirea superiorului, omul vinovat să fie executat pe loc. Sunt informat că au şi fost practicate câteva execuţii sumare”[37]. La propunerea ministrului Constantin Pantazi, s-au constituit tribunale de front, compuse din trei judecători, între care unul fiind ostaş luptător în linia întâi, pentru judecarea soldaţilor dezertori.

La 28 iunie 1944, Subdetaşamentul „B” (Subcentrul „H2”) a înaintat „Biroului locotenent-colonel D. Bădărău” („Centrul de Informaţii H” al Secţiei a II-a a Marelui Stat Major român) patru note informative privind starea de spirit şi moralul ofiţerilor şi trupei din unităţile Diviziei 4 Munte române. În cadrul Batalionului 13 Vânători de Munte exista un mare procent de soldaţi basarabeni şi bucovineni care „nu ştiu nimic de soarta familiilor lor”[38], ceea ce genera o stare de nervozitate în rândul lor. În intervalul 30 mai – 4 iunie 1944 s-a înregistrat un mare număr de dezertori în rândul trupelor din linia întâi astfel încât s-a dat ordin, la 4 iunie 1944, ca toţi basarabenii să fie scoşi din prima linie de luptă iar comandamentele au primit ordin să acorde o mare atenţie şi prudenţă în utilizarea basarabenilor în operaţiuni. Centrul „H” a observat, în mai 1944, în urma trierii suspecţilor reţinuţi în teritoriul dintre Prut şi Nistru, că soldaţii români originari din Basarabia reprezentau un procent însemnat din totalul dezertorilor armatei române[39]. Modul în care comandanţii au reacţionat la aceste dezertări a fost extrem de dur, respectiv prin abuz de bătaie şi pedepse ilegale. Din păcate, aceste acţiuni au avut un efect contrar intenţiilor astfel încât a sporit numărul dezertărilor. Centrul „H” a concluzionat, în raportul către eşalonul superior, că aceste dezertări aveau loc din cauza propagandei inamice, precum şi din „lipsa unei conştiinţe patriotice şi a dragostei de ţară, datorită lacunelor în pregătirea sufletească a ostaşului făcută înainte de război”[40]. Referindu-se la acele momente de derută sufletească a trupelor române, istoricul Pavel Moraru scrie: „Dezertarea unei părţi a ostaşilor basarabeni a trezit o mare nemulţumire în sânul camarazilor de luptă, în special al celor de origine basarabeană. Majoritatea lor, rămaşi pe poziţii, au luptat foarte bine şi faţă de acest ordin (ca măsură preventivă în faţa altor eventuale dezertări) şi-au manifestat indignarea, deoarece nu li se acordă încrederea cuvenită. Mai mult, erau demoralizaţi şi de zvonul (lansat în ziua de 24 iunie 1944) potrivit căruia basarabenii retraşi de pe front vor fi trimişi la muncă în Germania. Efectivul de trupă retras considera extrem de necesară prezenţa sa în prima linie a frontului, unde s-ar manifesta excepţional”[41]. Comandantul Grupului de Armate german „Ucraina de Sud” consemna, în memoriile sale, faptul că trupele germano-române „ar fi putut să reziste ofensivei ruse dacă ar fi dispus de suficiente mijloace de luptă, în primul rând de muniţii suficiente, dacă diviziile blindate ar fi rămas (…) şi dacă trupele române ar fi fost însufleţite de acelaşi spirit de luptă ca şi cele germane”[42]. La rândul său, istoricul Hans Kissel scria: „Luptele de apărare, din primăvară, încununate de succes au redat diviziilor germane, într-o oarecare măsură, sentimentul superiorităţii, pe care îl pierduseră mai mult sau mai puţin, lucru de mare însemnătate faţă de aliatul de război român, care era foarte instabil şi obosit de război”[43].

Divergenţele dintre cei doi „aliaţi”[44] reizbucnesc cu ocazia dotării şi antrenării echipajelor Diviziei 1 Blindate „România Mare”. În faţa tendinţelor germanilor de a se dota vehiculele blindate ale diviziei cu echipaje germane şi sub comandă germană, Comandamentul Armatei 4 române propune, la 30 iulie 1944, ora 20.00, ca „Divizia «România Mare» să fie angajată cu echipajele şi comandanţii români şi numai întrunită”[45], iar colaborarea acesteia cu Divizia 20 blindată germană să se realizeze prin păstrarea individualităţii organice a fiecăreia dintre cele două divizii şi va consta din jocuri de război cu partidă dublă între cadrele celor două mari unităţi. „În ceea ce priveşte subordonarea unităţilor române faţă de Grupul de Armate «Ucraina de Sud», trebuie subliniat faptul că aceasta era doar de ordin tactic. În toate problemele care nu sunt de ordin tactic, mareşalul Antonescu exercită personal, în deplină măsură, comanda supremă a forţelor armate române, păstrând cu grijă prerogativele sale şi având un şef de stat-major şi un stat-major propriu. Libertatea de acţiune a comandnatului superior al Grupului de Armate «Ucraina de Sud» este în acest fel, prin forţa lucrurilor, simţitor diminuată”[46], consemna istoricul militar Hans Kissel.

În sinteza informativă din 31 iulie 1944, ora 12.00, Comandamentul Armatei 4 române raportează Marelui Stat-Major că „este, totuşi, de luat în considerare că, cu numărul redus de care de luptă şi avioane lăsate în această parte [a frontului – n. n.], adversarul nu poate întreprinde, deocamdată, o ofensivă cu un obiectiv strategic îndepărtat”[47]. Autorii sintezei scriau, în continuare, următoarele: „Ne putem însă aştepta oricând la atacuri locale cu obiective limitate, în scopul de a fixa forţele noastre pe frontul actual; adversarul dispune încă de un număr de MU de infanterie, superior nouă, cu care ar putea constitui, succesiv, centre de greutate destul de puternice”[48]. Ca urmare a acestor rapoarte informative, Mareşalul Ion Antonescu ordonă, la 1 august 1944, ora 11.00, ca poziţiile „Dacia” şi „Traian” să fie întărite cu amplasamente de trageri şi adăposturi construite din grinzi de beton sub nivelul pământului, în aşa fel încât „să nu se poată executa asupra lor trageri directe”[49].

Evoluții politice și militare îngrijorătoare

Cu ocazia vizitelor făcute pe front, generalul-colonel Hans Friessner a luat cunoştinţă de zvonuri suspecte cu privire la încrederea ce se poate acorda ofiţerilor români, de faptul că o serie de comandanţi români au fost înlocuiţi în mod suspect de la comanda de pe front, în ajunul ofensivei sovietice, „pentru a se odihni” etc. Lipsa de preocupare a autorităţilor române pentru evacuarea oraşului Iaşi şi frecventele treceri de persoane izolate dintr-o parte în cealaltă a frontului au constituit motive de îngrijorare pentru Comandamentul Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, care a înaintat rapoarte, în acest sens, către OKW, OKH şi Marele Stat-Major român. Pe măsură ce situaţia politică de la Bucureşti devenea nesigură[50], cu implicaţii asupra evoluţiilor operaţiunilor militare, generalul-colonel Hans Friessner a transmis Führer-ului, la 3 august 1944, prin intermediul colonelului Ivo-Thilo von Trotha, şef al Secţiei Operaţii în Statul-Major al Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, o scrisoare în care cerea să fie învestit cu împuterniciri militare depline pentru întreaga Românie.

În cursul zilei de 1 august 1944, comandantul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” a făcut o vizită la Bucureşti, unde a avut convorbiri pe tema zvonurilor privind nesiguranţa politică a României cu ambasadorul von Killinger, generalii Hansen şi Gerstenberg, precum şi cu ministrul Apărării Naţionale al României, generalul Constantin Pantazi. Convorbirile purtate l-au convins pe generalul Friessner că o catastrofă politico-militară putea fi preîntâmpinată numai în condiţiile în care comandantul care răspundea de acest teatru de operaţiuni primea comanda absolută asupra trupelor, organizaţiilor şi forţelor de poliţie germane de pe front şi din spatele lui, respectiv împuterniciri depline. După încheierea vizitei de la Bucureşti, comandantul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” a ordonat Armatelor 6 şi 8 germane să-şi organizeze unităţi de intervenţie pentru aplicarea unor măsuri discrete menite să avantajeze Grupul de Armate „Ucraina de Sud” în cazul unei răsturnări politice la Bucureşti. Istoricul militar german Hans Kissel îi acuză pe foştii comandanţi germani din România de faptul că nu dispuneau de informaţii în ceea ce priveşte situaţia trupelor române staţionate în spatele frontului Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, în condiţiile în care „indiferent, însă, de cum ar fi fost apreciată forţa lor combativă [a românilor – n. n.], o armată completă aflată înapoia şi pe liniile de comunicaţie vitale ale Grupului de Armate «Ucraina de Sud», chiar dacă era a unui aliat, trebuia să însemne permanent o primejdie potenţială”[51]. Referindu-se la atmosfera din România, în acele clipe, consilierul de Legaţie dr. Gerhard Stelzer mărturisea: „Privite în ansamblu, lunile iulie-august 1944 au stat sub semnul unei nesiguranţe crescânde (…) Optimismul afişat de multe autorităţi [germane – n.n.] faţă de această situaţie era uimitor”[52].

Discuţiile purtate de colonelul Ivo-Thilo von Trotha la OKW şi OKH, la 3 august 1944, au condus la transmiterea, către comandantul Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, a ordinului verbal „de a pregăti, pe baza unui plan-calendar, preluarea comenzii unice a tuturor serviciilor germane din România, pentru a ajunge – în caz de nevoie – la o soluţionare în spiritul operaţiei «Margarethe»”[53]. În aceeaşi zi, Subgrupul de Armate „Wöhler” a înaintat generalului-colonel Hans Friessner un studiu privind posibilităţile de a menţinere a frontului de la poalele Munţilor Carpaţi în cazul ieşirii din luptă a trupelor române. Generalul Otto Wöhler conchidea că va putea, cu forţele proprii, „să ocupe poziţia de pe contraforturile Carpaţilor, începând de la aripa dreaptă a Diviziei 3 munte, doar până la imediat sud Bacău, iar în caz de trecere în subordine a Diviziei 370 infanterie (în prezent în compunerea Armatei 6), până la nord de Adjud”[54].

Grupul de Armate „Ucraina de Sud” emite, la 3 august 1944, ordinul, către Subgrupul de Armate „Wöhler”, de a efectua recunoaşteri în vederea identificării unei poziţii cap de pod în preajma localităţilor Focşani şi Adjud. Până la 7 august 1944, comandamentul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” era convins că, din cauza operaţiunilor dintre Marea Baltică şi Beskide, Armata Roşie nu are resursele necesare pentru a declanşa o ofensivă hotărâtoare pe frontul românesc[55]. Subgrupul de Armate „Wöhler” a raportat, la 7 august, pentru prima dată, mari deplasări de trupe sovietice în faţa flancului său drept, la est de Prut. Joncţiunea dintre Subgrupul de Armate „Wöhler” şi „Dumitrescu” reprezenta un punct sensibil în sistemul de apărare al Grupului de Armate „Ucraina de Sud”. Flotila 4 Aeriană germană a raportat, ca urmare a zborurilor de recunoaştere din spaţiul basarabean, existenţa şi a unor puternice concentrări de nave în portul Odessa. S-au intensificat, totodată, activitatea trupelor sovietice din faţa capetelor de pod Târgul Frumos şi Iaşi. Statul-Major al Grupului de Armate „Ucraina de Sud” a dislocat, ca rezervă operativă, Divizia 10 Infanterie Moto germană în spatele flancului stâng al Armatei 6 germane. Problema replierii frontului pe linia Dunăre-Carpaţi va face obiectul convorbirii din 9 august 1944 dintre şeful Marelui Stat-Major român şi şeful Statului-Major al Grupului de Armate „Ucraina de Sud”. „Din partea germană  – nota istoricul Hans Kissel – se accentuează, pe de o parte, necesitatea consolidării acestei poziţii, iar pe de altă parte se arată că replierea pe această poziţie, ţinând seama de consecinţele grave pe care ar avea-o pentru români, poate fi luată în considerare numai în eventualitatea schimbării radicale a situaţiei şi în caz de forţă majoră şi că trupa nu trebuie să afle cu nici un chip despre posibilitatea unei asemenea replieri a frontului”[56].

Generalul de corp de armată Ilie Şteflea a informat partea germană despre faptul că se lucrează la consolidarea poziţiei Focşani-Nămoloasa-Brăila şi a cerut să se întreprindă pregătiri detaliate pentru o asemenea repliere. Generalul-locotenent von Grolmann a reiterat, în cadrul discuţiilor, importanţa poziţiei Focşani-Nămoloasa-Brăila, dar a accentuat ideea că, având în vedere gravitatea consecinţelor ce ar fi decurs pentru România dintr-o astfel de decizie, această retragere va avea loc numai în caz de forţă majoră. Totodată, soseau numeroase informaţii, la cartierul general al Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, privind numeroase dislocări de trupe sovietice în regiunea de la nord-est de Iaşi. În cursul zilei de 11 august 1944, ofiţerul 1 în statul-major al Grupului de Armate „Ucraina de Sud” a raportat telefonic şefului Secţiei Operaţii a OKH despre convorbirea avută cu şeful Marelui Stat-Major român şi a solicitat o directivă pentru a pregăti un studiu cu privire la replierea frontului pe linia Dunăre-Carpaţi. Temerile comandantului Grupului de Armate „Ucraina de Sud” nu au fost împărtăşite pe de-a întregul de către conducerea politico-militară a celui de al III-lea Reich.

Ultima vizită la Rastenburg a Mareșalului Ion Antonescu

Vizita Mareşalului Ion Antonescu la Cartierul General al lui Hitler de la Rastenburg, din 5 – 6 august 1944, a mai atenuat din asperităţile şi neîncrederea româno-germană. Înainte de plecarea la Rastenburg, Conducătorul Statului român a ordonat generalilor Şteflea şi Pantazi să ia măsuri de deplasare a diviziilor româneşti din interior într-un dispozitiv potrivit pentru o eventuală ieşire prin forţă din război. Conform mărturisirilor fostului ministru al Apărării Naționale, generalul Constantin Pantazi, s-au luat măsuri pentru aducerea în Bucureşti a regimentelor 10 Roşiori, 3 şi 5 Călăraşi, precum şi pentru constituirea unei forţe blindate cu cele 32 de tancuri moderne aflate în Centrul de Instrucţie al Tancurilor de la Târgovişte. Batalionul de paraşutişti a fost dislocat, încă din iunie 1944, la Curtea de Argeş pentru „aplicaţiuni speciale”. Din ordinul Subsecretariatului de Stat al Aerului, s-a constituit un Detaşament Operativ, format din trei companii puşcaşi, un pluton misiuni speciale şi o companie armament greu, destinat ca unitate de primă intervenţie în dispozitivul de apărare al Bucureştiului. La 15 iunie 1944, Detaşamentul Operativ al paraşutiştilor a fost adus în Bucureşti şi încartiruit în cazarma de la Flotila 1 Aerostaţie din Pădurea Pantelimon, unde a fost echipat pentru luptă şi consemnat în vederea unei „schimbări de macaz”[57] sau a „unei defecţiuni”[58]. Prezenţa paraşutiştilor în Bucureşti întărea dispozitivul interior de apărare pe care îl ceruse Mareşalul Antonescu şi care era aproape realizat, deoarece Mareşalul lucra, încă din 15 martie 1944 asupra lui, direct cu colonelul Paul Leonida, şeful Secţiei Operaţii din Marele Stat-Major. În întâlnirea pe care a avut-o cu ministrul Apărării Naţionale, generalul Constantin Pantazi, în seara zilei de 4 august 1944, Mareşalul Ion Antonescu l-a delegat pe acesta să ia măsurile necesare, în cazul arestării acestuia din urmă de către germani şi al unor mişcări interne, pentru formarea unui guvern cu deplinul acord al Regelui Mihai I. „Garantează cu forţa instalarea acestui guvern!”[59], a ordonat Conducătorul Statului român.

În cursul serii de 4 august 1944, regele Mihai I l-a sunat pe Mihai Antonescu pentru a primi confirmarea faptului că Mareşalul Antonescu urma să plece în zori la Hitler. La ora 05.00, în dimineaţa zilei de 5 august 1944, regele Mihai I a venit la Snagov, însoţit de şeful Casei Militare Regale, generalul Constantin Sănătescu. „L-am văzut pe rege – mărturisea Mareşalul Ion Antonescu în timpul interogatoriului din 6 mai 1946 – şi regele m-a întrebat, în dimineaţa de 5 august, când plecam la Berlin, cu avionul, m-am dat jos la 5 dimineaţa, că la 6 pleca avionul, în biroul d-lui Mihai Antonescu – şi acolo era regele cu generalul Sănătescu – Şi regele era foarte împietat: «Ce mă fac eu dacă vă reţine acolo», că ştia regele că eu sunt decis să-i spun lui Hitler că ies din război. Şi atunci, recunosc că am avut o ieşire cam tare, faţă de rege, poate chiar prea tare, i-am spus: «Maiestate, când e chestiunea de neamul românesc, nu se pune problema nici a persoanei mele, nici a altei persoane»”[60]. Depoziţia lui Mihai Antonescu, din 12 aprilie 1946, întregeşte, prin noi amănunte, atmosfera matinalei întâlniri: „Când era aproape de sfârşitul convorbirii, a apărut şi Mareşalul şi a văzut pe Rege şi pe g-ralul Sănătescu. Când l-a văzut pe Rege, a fost mirat. Mareşalul i-a spus Regelui şi g-ralului Sănătescu: «Foarte bine, vreţi? Eu sunt gata să-i spun lui Hitler că România iese din război». G-ralul Sănătescu i-a spus că ar fi împotriva intereselor ţării. Mareşalul a spus: «Dacă este împotriva intereselor ţării, atunci, Maiestate, cer să nu mai lucraţi în spate şi să nu mai primiţi oameni politici pe uşa din dos şi d-l g-ral Sănătescu să nu mai facă consultaţii politice. Eu aştept ameliorarea condiţiilor»”[61].

Vizita Mareşalului Ion Antonescu a fost impusă de dorinţa lui Hitler de a clarifica cine era sau nu era gata să lupte mai departe. Invitaţia a fost făcută de către consilierul dr. Gerhard Stelzer, care a înmânat şi un memorandum, trimis de von Ribbentrop, în care se definea scopul german al războiului: „Nimicirea Uniunii Sovietice şi (…) înlăturarea influenţei anglo-americane în Europa”[62]. Pentru început, Mareşalul Ion Antonescu a declinat invitaţia sub diferite pretexte (prezenţa unui negociator itinerant pentru probleme economice, schimbarea de atitudine a Turciei la 2 august etc.) şi a formulat diferite pretenţii referitoare la data plecării, la avion etc. În cele din urmă, vizita a fost acceptată spre marea uimire a celor de la Rastenburg[63]. Discuţiile de la Rastenburg au vizat dorinţa României de a continua războiul şi perspectivele Frontului de Est. Conducătorul Statului român a descris situaţia României ca urmare a bombardamentelor aviaţiei anglo-americane, distrugerile de material rulant şi a subliniat că „situaţia în România nu poate continua ca până acum, existând pericolul ca în timpul cel mai scurt să se producă o catastrofă socială, militară sau economică”[64], iar dacă „atacurile [aeriene – n. n.] ar porni de pe baze turceşti, atunci s-ar produce o catastrofă”[65]. Discuţiile cu caracter strict militar, desfăşurate în prezenţa generalului Heinz Guderian, şeful OKH, au relevat dorinţa germanilor de a-şi asigura apărarea pe lanţul Carpaţilor şi pe Dunăre, între care să fie masate mari efective umane germano-române. Pe măsură ce dialogul pe probleme militare devenea tot mai dificil, Hitler a cerut ca Mareşalul Ion Antonescu „să răspundă dacă va lupta ca aliat al Reichului, în fruntea Armatei române, până la limita extremă”[66]. Conducătorul Statului român a protestat categoric faţă de această propunere de sinucidere colectivă, ceea ce l-a descumpănit pe Hitler, iar convorbirea „capătă aspectul unui conflict în care cei doi parteneri dau şi primesc răspunsuri dure”[67]. În Nota dictată de Mareşal asupra convorbirii cu Hitler, se menţionează: „(…) Ora fiind înaintată, m-am despărţit de Führer după o discuţie de 5 ore, fără să-i fi dat vreun răspuns, nici negativ, nici pozitiv, la întrebarea intempestivă pe care mi-a pus-o”[68]. Mareşalul Ion Antonescu avea să declare, după încheierea convorbirilor cu Hitler, propriului anturaj, următoarele: „Auzi, domnule, domnule, domnule…ăştia sunt gangsteri! Ai văzut, domnule, mi-a pus mâna în gât şi m-a întrebat dacă sunt de acord să mă sinucid cu el, împreună cu Armata şi poporul român?!”[69].

În cursul zilei de 6 august 1944, ministrul României la Berlin, generalul Ion Gheorghe, a făcut o scurtă analiză a situaţiei politice şi militare a Germaniei în faţa Mareşalului Ion Antonescu şi a colaboratorilor acestuia. Ministrul României aprecia că dominarea spaţiului aerian german de către aviaţia anglo-americană şi distrugerea industriei germane de război au făcut să nu mai existe „nicio speranţă de a decide războiul în mod favorabil pe calea armelor”[70] şi, implicit, nu poate fi căutat un sfârşit onorabil al războiului decât pe plan politic. „Se stabilise ca Antonescu şi Hitler – rememora generalul (r) Titus Gârbea – să nu se mai întâlnească în ziua plecării, fapt care a întărit astfel convingerea tuturor că la întâlnirea din ajun nu se realizase nicio înţelegere importantă, că tot ce se discutase va avea ca efect o oarecare mişcare de trupe, în realitate neimportantă”[71]. În clipa plecării, când maşina Mareşalului Ion Antonescu s-a pus în mişcare, colonelul Erik von Amsberg, adjutantul Führer-ului, îl va auzi pe Hitler strigând: „Antonescu! Antonescu! Sub niciun motiv să nu puneţi piciorul în Palatul Regal (…) Să nu intraţi în Palatul Regal”[72].

Revenit la Bucureşti, Mareşalul Antonescu se va preocupa de modul în care ministrul Apărării Naţionale, generalul Pantazi, şi şeful Marelui Stat-Major, generalul Ilie Şteflea, organizaseră diviziile române din interiorul ţării care urmau să fie opuse germanilor în cazul izbucnirii unor conflicte legate de ieşirea României din război[73]. Totodată, Conducătorul Statului[74] a avut o întrevedere de taină cu Iuliu Maniu, liderul opoziţiei. Dialogul dintre cei doi lideri pe tema viitorului României şi a soluţiilor prognozate pentru aceasta s-a soldat cu un eşec[75]. Mareşalul Ion Antonescu era convins de faptul că misiunea României, de la întemeierea ei, era de a apăra civilizaţia la frontiera de Răsărit. El nu putea accepta o predare necondiţionată, fără luptă, în faţa sovieticilor, fără a obţine acele minime garanţii în ceea ce priveşte continuitatea statală românească. „M-am dus şi la Sinaia – mărturisea Ion Antonescu în 1946 – şi am comunicat Regelui întrevederea. I-am repetat că eu nu pot îndeplini cererile ruşilor, căci, în afară de Armistiţiu, nu ofereau nici o garanţie de viitor pentru România. Armistiţiul oferit era vag. Era vag, dacă ţara va fi sau nu ocupată de trupe ruseşti; era vagă chestiunea economică. Eu vroiam să se precizeze aceste chestiuni, pentru că aveam experienţă din războiul trecut, când Ionel Brătianu, la încheierea păcii, a avut greutăţi pe chestiunea fruntariilor, în urma diferitelor posibilităţi de interpretare ale Armistiţiului – convenţiilor”[76]. Fostul şef al Secţiei a II-a Contrainformaţii din SSI, locotenent-colonelul Traian Borcescu aprecia că: „Totuşi, Mareşalul a avut de la Hitler o încuviinţare de tatonare în vederea unei ieşiri din război, pentru a vedea punctul de vedere precis al anglo-americanilor, după cum şi germanii, prin von Papen la Ankara, făceau diferite sondagii, sperând încă pe o separaţie între anglo-americani şi Soviete”[77].

Pe 7 august 1944, în timp ce se afla în vacanţă la Olăneşti, Mareşalul Ion Antonescu l-a convocat pe Pamfil Şeicaru şi, la sfârşitul unei lungi audienţe, i-a declarat: „Mai am încă două puncte [ale armistiţiului – n. n.] de câştigat şi sunt sigur că le voi obţine, dar ştiu prea bine că ruşii dacă semnează nu înseamnă că vor respecta angajamentele luate. De aceea, trebuie să avem posibilitatea de a avea un mijloc de denunţare a tuturor încălcărilor ce sigur le vor face ruşii. M-am gândit bine unde am putea avea siguranţa să tipărim două publicaţii săptămânale, una în limba franceză şi alta în limba engleză. Singura ţară este Spania. Cât va trăi generalul Franco, el nu va relua relaţiile diplomatice cu Rusia Sovietică. De aceea, pleci la Madrid şi vei căuta să obţii autorizaţia de apariţie şi ulterior vei găsi o tipografie, fie de cumpărat, fie de închiriat. Mijloacele îţi vor sta la dispoziţie pentru a începe imediat ce ajung să semnez armistiţiul. Ţi se va da de [către-n.n.] Mihai Antonescu ordinul de a acoperi primele cheltuieli”[78]. Pamfil Şeicaru nu a putut ajunge la Madrid, deoarece Legaţia germană din Bucureşti a fost anunţată că urma să plece la Lisabona pentru a încheia armistiţiul şi astfel a fost blocat în Germania până la 13 februarie 1945, când a reuşit să ajungă la Madrid. Cunoscutul gazetar consideră că cel care i-a informat pe germani a fost Grigore Niculescu-Buzeşti şi astfel germanii l-au oprit din drum. La Olăneşti va sosi, în cursul zilei de 15 august 1944, colonelul Traian Teodorescu, ataşatul militar al României în Turcia, chemat fiind de Conducătorul Statului român pentru consultări. „Întunecat şi încruntat la faţă – îşi aminteşte colonelul (r) George Magherescu -, poate mai întunecat ca de obicei şi închis într-o muţenie aproape totală, s-a prezentat la mareşal”[79]. După discuţiile purtate cu Mareşalul Ion Antonescu şi, mai apoi, cu Mihai Antonescu, colonelul Traian Teodorescu va părăsi Olăneştiul, la 16 august, cu ultimele propuneri ale Mareşalului pentru emisarii Naţiunilor Unite de la Cairo: „1. Trupele române au ordin să nu lupte împotriva aliaţilor [occidentali – n.n.]; 2. Guvernul român va trece de partea aliaţilor când trupele aliate vor atinge Dunărea”[80].

Erori tactice și neînțelegeri strategice

În condiţiile în care se înmulţiseră informaţiile, încă din 7 august 1944, privind intense mişcări de trupe sovietice de ambele părţi ale Prutului, în faţa aripii nordice a Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, precum şi cele privind formarea câte unei grupări ofensive la Fronturile 2 şi 3 Ucrainene, la sud de Tiraspol şi la nord de Iaşi, este surprinzător faptul că, în evaluarea situaţiei inamicului făcută de Fremde Heere Ost (Serviciul Armate Străine Est/FHO), la 15 august 1944, se consemna că „o operaţie ofensivă de amploare mai mare, cu obiective operative adânci, împotriva Grupului de Armate «Ucraina de Sud» e (…), ca şi în trecut, prea puţin probabilă”[81], chiar dacă „potrivit datelor cercetării aeriene pare să fie în curs formarea, din forţele rămase, a câte unei grupări ofensive la Fronturile 2 şi 3 Ucrainene, probabil la sud de Tiraspol şi la nord de Iaşi”[82]. Comandamentul Armatei 4 române a informat, la 10 august 1944, că pe frontul din Moldova se observă: „a) intensificarea atacurilor de recunoaştere şi incursiunilor pe tot frontul Armatei; b) continuarea experienţelor pentru atacul poziţiei noastre fortificate (trageri pentru precizie cu armament greu anticar asupra cazematelor, instrucţia echipelor speciale de şoc, instruirea câte unui pluton din fiecare companie de puşcaşi pentru atacul cazematelor şi săparea de galerii subterane pentru aruncarea în aer a unor cazemate); c) circulaţie intensă auto şi hipo care întrece cu mult pe cea necesară în mod normal pentru aprovizionare; d) construirea de noi gropi pentru tancuri (în vederea unei concentrări de blindate); e) sosirea de MU de munte; f) acţiunea de deminare a câmpurilor noastre de mine (prizonierii declară că au avut ordin ca această operaţiune să fie terminată în 10 zile, începând de la 3 august, în vederea unui atac în stil mare care ar urma să se dezlănţuie către 15 august); (…) g) sosirea în fiecare noapte în gara Paşcani, probabil şi în alte gări, de transporturi de materiale de război (muniţii, tunuri); h) intensificarea activităţii aviaţiei de recunoaştere [şi] întărirea artileriei antiaeriene”[83]. Totodată, unităţile de cercetare radio ale „Admiral Schwarzes Meer” au înregistrat, începând din 10 august 1944, o intensificare a activităţii Flotei sovietice a Mării Negre în zona de vărsare a Nistrului, precum şi o creştere a circulaţiei navelor militare sovietice către portul Odessa. Starea de alertă devine totală, iar în cursul zilei de 12 august 1944 se constituie Detaşamentul de baraj „Moldova” (Batalioanele 7 şi 29 Marş ale Diviziei 8 infanterie, Regimentul 1 Artilerie Fortificaţii şi divizionul II din cadrul Regimentului 1 Artilerie Anticar), cu misiunea de apărare a poziţiei Traian între Siret şi râul Moldova. Se iau măsuri pentru reorganizarea apărării, astfel încât să se „asigure trupelor, din adâncimea dispozitivului, posibilitatea de a lupta pe loc, într-un sistem articulat în cazul când mişcarea lor pentru alte reacţiuni ar deveni cu neputinţă”[84].

În perspectiva marii încleştări, care urma să se dovedească decisivă pentru viitorul României, şi nu numai, se aflau, pe un front de 654 km, dispuse astfel: 20 divizii de infanterie germane (9, 15, 306, 257, 302, 384, 320, 294, 161, 62, 335, 282, 106, 370, 258, 376, 79, 76, 46, 153), trei divizii blindate (13, 20, 10 grenadieri), Divizia 8 vânători germană, Divizia 3 munte, Brigada 286 tunuri de asalt şi Brigada 959 de artilerie (pe 387 km), o divizie tehnică slovacă şi 15 divizii de infanterie române (9, 2, 15, 21, 14, 11, 7, 3, 5, 1, 53, 4, 6, 20, 1 gardă), două divizii munte (4, 18), două divizii cavalerie (1, 5), Brigada 110 infanterie, brigăzile 101, 102, 103 şi 104 munte, unităţi de grăniceri de valoarea a trei regimente de infanterie şi trupe de marină de valoarea a două regimente de infanterie (pe 267 km). Flota 4 aeriană (general Deichmann) a Luftwaffe asigura sprijinul aerian. În ceea ce priveşte subordonarea unităţilor române faţă de Grupul de Armate „Ucraina de Sud”, trebuie subliniat faptul că aceasta era doar de ordin tactic. Marele Stat-Major român şi Mareşalul Antonescu exercitau comanda supremă a acestora ceea ce făcea ca libertatea de acţiune a Grupului de Armate „Ucraina de Sud” să fie „în acest fel, prin forţa lucrurilor, simţitor diminuată”[85].

Sovieticii urmau să atace în Moldova cu Frontul 2 Ucrainean (armatele 40, 27, 52, 4 gardă, 7 gardă, Armata 6 blindată, Corpul 18 armată blindat şi un corp de cavalerie mecanizat) şi cu Frontul 3 Ucrainean (armatele 5, 37, 57, 46, corpurile 4 şi 7 mecanizate şi Grupul general Bahtin) în Basarabia. Armata 17 aeriană sovietică urma să sprijine ofensiva proiectată. 1.250.000 de militari sovietici, dintre care 930.000 de combatanţi, 16.000 de tunuri şi aruncătoare de mine (calibrul minim 76 mm), peste 1.860 de tancuri şi autotunuri şi 2.200 de avioane urmau să dea lovitura decisivă pentru lichidarea Grupului de Armate „Ucraina de Sud”. Frontul 2 Ucrainean avea drept misiune principală să rupă apărarea Subgrupului de Armate „General Otto Wöhler” la nord – vest de Iaşi şi să cucerească iniţial aliniamentul Bacău – Vaslui – Fălciu, după care o parte din forţe, în cooperare cu cele ale Frontului 3 ucrainean, trebuiau să încercuiască Armata 6 germană şi să-i interzică retragerea pe la Bârlad spre Focşani. Forţele principale ale Frontului 2 Ucrainean urmau să facă efortul de-a interzice, în cel mai scurt timp posibil, restabilirea frontului pe aliniamentul Delta Dunării – Focşani – Carpaţi, consolidat parţial şi întărit între Focşani şi Galaţi, cu fortificaţii permanente. Frontul 3 Ucrainean trebuia să rupă apărarea Subgrupului de Armate „General Petre Dumitrescu” la sud de Bender, să înainteze cu forţele principale pe direcţia vest şi nord – vest, să contribuie la încercuirea, dinspre sud, şi zdrobirea Armatei 6 germane, în cooperare cu Frontul 2 Ucrainean. Forţe mobile urmau să pună stăpânire pe trecerile peste Prut din zona Huşi şi mai la sud, în timp ce alte forţe din compunerea Frontului 3 Ucrainean trebuiau să cucerească aliniamentul Tarutino – Leova, după care să înainteze spre sud, pe direcţiile Reni şi Ismail, pentru a interzice retragerea trupelor româno – germane peste Dunăre. Atacul sovietic urma să fie dat în porţiunile cele mai vulnerabile ale frontului româno – german, în sectorul Frontului 2 Ucrainean, respectiv în golul dintre zonele întărite Târgu-Frumos şi Iaşi, „apărate îndeosebi de trupele române, mai puţin capabile de luptă”[86], după opinia istoricului Hans Kissel, şi la joncţiunea dintre trupele germane şi române, în spaţiul destinat Frontului 3 Ucrainean. Flota sovietică a Mării Negre trebuia să execute o operaţie de desant maritim la Cetatea Albă iar Flotila de Dunăre trebuia să transporte peste Nistru trupele de infanterie ale Frontului 2 Ucrainean.

Pe 16 august 1944 se va desfăşura ultima conferinţă româno-germană a specialiştilor din cele două servicii de informaţii. Colonelul Baur, şeful Secţiei din România a Serviciului de Informaţii al Armatei germane (SIAG sau Abwehr), va susţine conferinţa, din partea germană, şi va declara că situaţia internă din România era ţinută „ferm în mâna Conducătorului Statului”[87], în condiţiile în care opoziţia politică nu reprezenta un pericol major întrucât „activitatea partidelor din opoziţie este de ordin ideologic, fără a dispune de vreo forţă organizată în scopul înlăturării regimului”[88]. Informaţiile prezentate autorităţilor române de către colonelul Baur sunt extrem de surprinzătoare în ceea ce priveşte analiza evenimentelor de pe Frontul de Est, respectiv faptul că secţia SIAG de pe lângă Comandamentul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” nu a constatat „nici un indiciu în ceea ce priveşte executarea, într-un viitor apropiat, a unei ofensive sovietice de mari proporţii”[89].

Neînţelegerile dintre Mareşalul Ion Antonescu şi Opoziţia condusă de către regele Mihai I privind ieşirea din război au influenţat şi raporturile dintre Conducătorul Statului român şi o parte a corpului de comandă al Armatei, respectiv comandanţii de pe front. În cursul zilei de 17 august 1944, la ora 08.00, colonelul Nicolae Dragomir, şeful de stat-major al Armatei 4 române, a înaintat un raport şefului Marelui Stat-Major prin care avertiza asupra faptului că, „pe poziţii slabe, frontul din faţă va fi pătruns şi răsturnat de prima masă de ruptură a inamicului, fără putinţa de a mai fi refăcut”[90], şi a cerut „o sustragere din timp a forţelor frontului Dacia, prin una din cele trei modalităţi [propuse la 24 iulie – n. n.]”[91], precum şi organizarea unor poziţii de luptă pe Prut pentru „a putea primi trupele respinse sau retrase din timp (ceea ce ar fi mai bine) din Basarabia”[92]. Soluţia preconizată de colonelul Nicolae Dragomir avea în vedere conservarea unor forţe militare pentru „o eventuală manevră în adâncime sau pentru a face faţă altor probleme pe care politica le poate pune dintr-un moment într-altul”[93]. Generalul de corp de armată Gheorghe Avramescu, comandantul Armatei 4 române, a adnotat pe raportul şefului său de stat-major: „Eu am aceeaşi credinţă că dacă nu se trece energic la poziţia Traian care dă posibilitatea să se creeze rezerve şi să se micşoreze fronturile actuale, care trec de 15 km, vom avea un dezastru faţă de metodele şi forţa de şoc a ruşilor. În zadar se spune adevărul, n-are cine să-l înţeleagă”[94].

Aceste profunde neînţelegeri dintre Mareşalul Ion Antonescu şi comandanţii de unităţi de pe front implicaţi în conjuraţia de la 23 august 1944 se vor manifesta din plin în Bătălia Moldovei (19-23 august 1944) şi în executarea planului de retragere prin luptă pe poziţii succesive. Planul de retragere al Mareşalului Ion Antonescu avea în vedere, după străpungerea frontului, la 20 august 1944, despărţirea trupelor române de cele germane şi constituirea unei poziţii de rezistenţă în spatele căreia ar fi putut negocia cu sovieticii pentru obţinerea unor condiţii de armistiţiu mai favorabile României. Planul nu a putut fi realizat datorită incapacităţii de decizie, în anumite momente, a unor factori militari, lipsei de voinţă în ducerea luptei, atitudinii defetiste, precum şi trădării onoarei militare prin participarea la complotul care impunea alte soluţii decât cea preconizată de Mareşalul Antonescu. Comandamentul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” va identifica, în cursul zilei de 18 august 1944, la aripa nordică, la nord – vest de Iaşi, iminenţa unui atac sovietic de mare amploare care părea a avea drept scop să rupă apărarea germano-română. Ordinul emis către comandanţii germani şi români (până la divizie, inclusiv), ca urmare a acestei interpretări a situaţiei frontului, de către Grupul de Armate „Ucraina de Sud”, arăta că „în zilele următoare vor începe şi pe frontul nostru [germano-român – n. n.] atacuri de mare amploare”[95] şi că „rămâne valabilă misiunea de a se apăra linia principală a frontului prin toate mijloacele aflate la dispoziţie”[96].

„Detaşamentul Maior Th. Botezatu” a raportat, la 18 august 1944, prin „Sinteza informativă nr. 59” cu referire la situaţia frontului de pe cursul inferior al Nistrului şi din Basarabia de mijloc următoarele: „M.[arile] U[nităţi] sovietice din sectorul nostru, sunt foarte bine puse la punct. Toate reacţiunile sovietice sunt promte şi puternice. Dăm ca exemplu, atacul Corpului XXIX German, în capul de pod de la Răscăieţi, care nu a putut reuşi din cauza reacţiunii promte şi masive de artilerie şi aviaţie (sovietice – n.n.), producând circa 1.500 pierderi în rândul trupelor româno-germane, în timp de câteva ore. (…) Din cele de mai sus rezultă că, inamicul pe frontul: Basarabia de mijloc şi pe Nistrul inferior se găseşte într-un dispozitiv de aşteptare, concentrat cu majoritatea forţelor în zona Grigoriopol – Tiraspol – Glinoe, putând întreprinde o acţiune puternică pe direcţia Tighina – Româneşti – Galaţi”[97].

Istoricul militar Klaus Schönherr apreciază că generalul-colonel Hans Friessner şi statul-major al Grupului de Armate „Ucraina de Sud” nu au interpretat corect mişcările de trupe sovietice de pe frontul Grupului de Armate, precum şi acţiunile de cercetare ale acestora, astfel încât au întârziat până la 19 august atât „dislocarea puţinelor sale rezerve de tancuri în spatele celor mai ameninţate sectoare ale frontului, cât şi ordonarea stării de alarmă sporită pentru unităţile din subordine”[98]. Nu au fost puse în stare de alarmă sporită, din păcate, nici unităţile prevăzute pentru ocuparea sistemului de apărare fortificat „Traian”. „Chiar dacă se ia în calcul – opinează Klaus Schönherr -, faptul că eşalonul de comandă al Grupului de Armate «Ucraina de Sud» s-a gândit să evite o posibilă descurajare a aliatului român prin aplicarea măsurilor de alarmă, ar rămâne totuşi sub semnul întrebării modul de acţiune al comandamentului de la Slănic, care şi-a lăsat unităţile şi comandanţii din subordine într-o amăgitoare incertitudine în privinţa dimensiunilor reale ale pericolului”[99].

__________________________________________

*Studiu publicat în volumul Armata Română și Anul de răscruce 1944 (coord. comandor Iosif Bencze, dr. Iulian-Stelian Boțoghină, colonel ing. Marius-Marian Olteanu, dr. George-Daniel Ungureanu), București, Editura Centrul Tehnic-Editorial al Armatei, 2024, p. 181 – 198.

[1] Hans Friessner, Verratene Schlachten. Die Tragödie der deutschen Wehrmachtt in Rumänien und Ungarn, München, Editura Holsten-Verlag, 1956, p. 36.

[2] Hans Kissel, Die Katastrophe in Rumänien 1944, Darmstadt, Editura Wehr und Wissen, 1964, p. 85.

[3] Maior dr. Didi Miler, Aliniamentul Focşani – Nămoloasa – Brăila, un mit?, în Document, Anul VIII, nr. 2-3 (28-29), 2005, p. 32.

[4] Idem, Brăila în concepţia strategică a anului 1944, în Anuarul Muzeului Marinei Române 2005, tom VIII, Editura Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime SA Constanţa, 2005, p. 317 – 320.

[5] Idem, Aliniamentul…, p. 32 – 33.

[6] „Frontul dispunea în Linia I principală de: 1) cazemate anticar (proiect 208) pentru tunurile de calibru 47 mm cu simplă flancare, dispuse la intervale de 500 de metri una de alta, trăgând convergent două câte două şi alternativ cu cazematele pândar; 2) cazematele pândar erau aşezate între cazemate anticar, la intervale de 250 m prevăzute cu crenele metalice pentru armamentul automat; 3) obstacol anticar, format dintr-un şanţ cu traseul cleştat, în spatele căruia se întindea o reţea de sârmă ghimpată şi câmpuri de mine antiinfanterie care păstrau paralelismul şanţului anticar şi erau orientate după focul puştilor mitraliere din cazematele anticar şi pândar. Linia a II-a cuprindea: cazemate mitralieră cu dublă flancare aşezate în spatele celor două cazemate anticar din linia I la interval de 1 km una de alta. Între ele erau aşezate cazemate pândar la intervale de 300-350 m. Aşazarea acestora era făcută astfel încât nici o cazemată anticar din Linia I să nu rămână neacoperită de focul mitralierelor din Linia a II-a” (Ibidem, p. 33).

[7] John Hammerton, The Second Great War, vol. VIII, Londra, The Waverley Book Company, p. 375.

[8] Ibidem.

[9] Hans Friessner, op. cit., p. 19.

[10] Ibidem, p.48.

[11] Arhivele Militare Române (AMR), fond 948, dosar nr. 95, f. 154.

[12] AMR, fond 948, dosar nr. 825, f. 366.

[13] Hans Friessner, op. cit., p. 255.

[14] Ibidem, p. 257.

[15] Referindu-se la infanteria sovietică în perioada „războiului de iarnă”, Mareşalul Mannerheim scria în memoriile sale: „Infanteristul rus era curajos, tenace şi se mulţumea cu puţin, dar îi lipsea iniţiativa. Contrar adversarului său finlandez, el era un luptător cu spirit gregar care, odată scăpat de sub comanda şefilor şi fără contact cu camarazii lui, era incapabil de orice acţiune independentă. Din acest motiv, mai ales la începutul războiului, forţele umane erau angajate în atacuri masive şi câteva arme automate bine plasate puteau atunci să-I secere pe asaltatori până la ultimul om. Cu toate acestea, se lansau valuri de atacatori unul după altul, cu acelaşi rezultat. În timpul luptelor iniţiale din decembrie, ruşii înaintau adesea cântând peste câmpurile minate finlandeze, în rânduri strânse şi chiar ţinându-se de mână, fără să pară neliniştiţi de exploziile şi focul bine dirijat al apărătorilor. Resemnarea fatalistă care caracteriza infanteria era uluitoare. Soldatul rus era puţin receptiv la impresiile exterioare şi şocurile ocazionale erau repede depăşite” (Carl Gustaf Emil Mannerheim, Memorii, București, Editura Militară, 2003, p. 226).

[16] Pavel Moraru, Armata lui Stalin văzută de români, București, Editura Militară, București, 2006, p. 92.

[17] Ibidem.

[18] Carl Gustaf Emil Mannerheim, op. cit., p. 61.

[19] Heinz Guderian, Erinnerungen eines Soldaten, Heidelberg, Vowinckel Verlag, 1950, p. 320.

[20] La 11 iulie 1944, Grupul de Armate „Ucraina de Sud” dispunea de 424 de tancuri, 390 de tunuri de asalt şi 40 de obuziere autopropulsate. Până la 25 iulie 1944 au fost transferate opt divizii şi două brigăzi, de la Grupul de Armate „Ucraina de Sud”, pentru necesităţile fronturilor de Centru şi Nord. Rezerva operativă a Grupului de Armate „Ucraina de Sud” era formată, la 25 iulie 1944, din două divizii de tancuri, o divizie de infanterie moto, două divizii de infanterie şi o divizie blindată românească. La 1 august 1944 se mai aflau la dispoziţia Grupului de Armate „Ucraina de Sud” doar 155 de tancuri, 225 de tunuri de asalt şi 30 de obuziere autopropulsate.

[21] Klaus Schönherr, Luptele Wehrmachtului în România (1944), București, Editura Militară, 2004, p. 61.

[22] Ibidem, p. 62.

[23] Generalul (r) Titus Gârbea, fost reprezentant militar al României pe lângă OKW şi OKH, consemna: „Şedinţele de la 24 şi 25 aprilie (1944 – n. n.) pentru Est se concentrează asupra atacurilor puternice cu tancuri la Siret-Târgu Frumos şi pe Nistrul inferior. Rezultatele sunt considerate ari succese defensive care dovedesc consolidarea frontului românesc, cum şi eficacitatea măsurilor luate de OKH. Aceste atacuri se consideră a fi acţiuni puternice de recunoaştere şi Zeitzler a putut susţine cu succes în faţa lui Hitler că ele ar putea fi preludiul unei ofensive generale cu acelaşi scop politic şi strategic de a rupe România de Germania, de a desprinde flancul drept, puternic sprijinit de un an pe mare şi consolidat pe Carpaţi” (Titus Gârbea, Somn adânc, vegheat de generali, în Magazin istoric, Anul XXXVII, serie nouă, nr. 6 (435), iunie 2003, p. 55).

[24] A se vedea: Sergiu Cataraga, Luptele din Moldova din anul 1944: între mit şi realitate, în Cohorta. Revistă de Istorie Militară (ed. Ministerul Apărării al Republicii Moldova), nr. 1/2010, p. 61 – 66.

[25] Ibidem, p. 66.

[26] Colonelul Titus Gârbea, reprezentantul militar al României pe lângă OKW şi OKH, a efectuat o vizită de informare pe Frontul din Moldova, cu ocazia vizitei sale în România din perioada 27 aprilie – 3 mai 1944, ceea ce l-a făcut să consemneze: „Însoţit de aceiaşi ofiţeri am vizitat Divizia Blindată «Grossdeutschland» în apropiere de Târgu-Frumos, unde se afla în rezervă. Comandantul, generalul von Manteuffel Thomas, ne-a primit la punctul de comandă, ne-a prezentat pe unul din comandanţii de regiment; o activitate domnea în toate unităţile pentru reparaţii, refacerea şi completarea acestei mari unităţi. Apoi comandantul ne-a condus pe câmpul unde s-a desfăşurat bătălia de tancuri cu cinci zile înainte. Pe crestele teşite ale terenului colinar, pe mari distanţe am văzut numeroase tancuri sovietice, multe din ele complet nimicite nu prin perforarea cuiraselor cât prin disocierea lor pustiitoare din cauza exploziilor muniţiei din interiorul acestor tancuri; pe o rază destul de mare a acestor explozii, cuirasele, în piese întregi, smulse din corpul tancului, zăceau între ţăndările lui” (Titus Gârbea, op. cit., p. 55).

[27] A se vedea: Alexandru V. Ştefănescu, 1944. Bătălia de la Târgu-Frumos, în Magazin istoric, Anul XL, serie nouă, nr. 10 (475), octombrie 2006, p. 16 – 20; Petre Otu, O secvenţă din „Bătălia Moldovei”, în Magazin istoric, Anul XLII, serie nouă, nr. 8 (497), august 2008, p. 42 – 46.

[28] AMR, fond 4, dosar nr. 220, f. 16

[29] Titus Gârbea, op. cit., p. 60.

[30] Ibidem, p. 60-61.

[31] Ibidem.

[32] AMR, fond 4, dosar nr. 220, f. 121.

[33] Ibidem, f. 130.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem, f. 132.

[36] A se vedea: Petre Otu, Octavian Liviu Şovan, Drama generalului Serghievici, în Magazin istoric, Anul XLIII, nr. 2 (503), februarie 2009, p. 13 – 18.

[37] Constantin Pantazi, Cu Mareşalul până la moarte, București, Editura Publiferom, 1999, p. 289.

[38] Pavel Moraru, Informaţii militare pe frontul de Est, Editura Militară, Bucureşti, 2005, p. 245.

[39] A se vedea: Vasile Buga, Ana Pauker: sfaturi pentru „demoralizarea armatei române”, 19 iunie 1944, în Arhivele Totalitarismului, Anul XVI, nr. 1-2 (58-59)/2008, p. 145-155.

[40] Pavel Moraru, op. cit., p. 254.

[41] Ibidem, p. 245 – 246.

[42] Hans Friessner, op. cit., p.50.

[43] Hans Kissel, op. cit., p. 29.

[44] Referitor la aceste divergenţe româno-germane, din perioada de până la 19 august 1944, a se vedea: Relaţiile militare româno-germane (1939 – 1944), Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Pătroiu, Gheorghe Nicolescu (ed.), Editura Europa Nova, Bucureşti, 2000, 428 p. (documentele nr. 232, 233, 234, 235 şi 236/p. 404-413).

[45] AMR, fond 4, dosar nr. 220, f. 174.

[46] Hans Kissel, op. cit., p. 28.

[47] AMR, fond 4, dosar nr. 220, f. 176.

[48] Ibidem.

[49] AMR, fond 4, dosar nr. 221, f. 3.

[50] La 10 august 1944, Andreas Schmidt, şeful Grupului Etnic German,  s-a aflat în vizită la Cartierul General de la Rastenburg unde a dialogat cu Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe al Reich-ului, asupra situaţiei politice instabile din România. Membrii Grupului Etnic German erau pregătiţi pentru ocuparea unor puncte strategice în condiţiile în care România ar fi ieşit din război ca urmare a unei ofensive sovietice.

[51] Hans Kissel, op. cit., p. 43.

[52] Rolf Pusch, Gerhard Stelzer, Diplomaţi germani la Bucureşti (1937-1944), București, Editura All, 2001, p. 193.

[53] Hans Kissel, op. cit., p. 22.

[54] Ibidem, p. 23.

[55] „Colonelul Brandt (Heinz – n. n.) de la Operaţii conchide cu logică şi cu discernământ că o ofensivă strategică sovietică este mai probabilă în câmpia deschisă către Varşovia şi către Lemberg; în acest sector, Armata Roşie va putea desfăşura mijloacele ei cele mai redutabile şi covârşitoare: arma blindată şi artileria; acestea nu ar putea avea asupra Carpaţilor sau a Dunării de Jos, contra României, posibilităţi de dezvoltare strategică, pe când în câmpia Poloniei, se ţinteşte teritoriul şi inima Germaniei”, mărturisea generalul (r) Titus Gârbea cu referire la atmosfera din cadrul Înaltului Comandament german, la neliniştile generate de posibila strategie a STAVKA (Apud Titus Gârbea, op. cit., p. 63).

[56] Hans Kissel, op. cit., p. 24.

[57] Mircea Tănase, Salt în istorie. Paraşutiştii din România în anii celui de-al doilea război mondial, București, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 2003, p. 95.

[58] Ibidem.

[59] Constantin Pantazi, op. cit., p. 296.

[60] Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, vol. I (Ediţie prefaţată şi îngrijită de Marcel – Dumitru Ciucă), București, Editura Saeculum IO&Europa Nova, 1995, p. 256.

[61] Procesul Mareşalului Antonescu…, vol. III, București, Editura Saeculum IO, 1998, p. 174.

[62] Rolf Pusch, Gerhard Stelzer, op. cit., p.192.

[63] „Eram decis, de la începutul verii – declara Mareşalul Ion Antonescu la interogatoriul din 20 aprilie 1946 -, să anunţ pe d-l Hitler că ies din război, deoarece ne garanta fruntariile şi ele erau călcate. Se ştie că ţineau sabia deasupra capului nostru. Dacă nu dăm ceea ce cer, ne ameninţau că se înţeleg cu ruşii, peste capul nostru. În 1942 şi 1943, de câte ori erau dificultăţi economice între ei şi noi, sau când cerea trupe, totdeuna reaminteau că Ungaria pretinde tot Ardealul şi chestiunea înţelegerii cu ruşii. Frica noastră, a tuturor, era că se vor înţelege cu ruşii pe spinarea noastră” (Apud Procesul Mareşalului Antonescu…, vol. III, p. 428).

[64] Antonescu – Hitler. Corespondenţă şi întâlniri inedite 1940-1944, vol. II, Vasile Arimia, Ştefan Lache, Ion Ardeleanu (ed.), București, Editura Cozia, 1991, p. 189.

[65] Ibidem.

[66] Ibidem, p. 191.

[67] Ibidem.

[68] Ibidem, p. 176.

[69] Ibidem, p. 191.

[70] General Ion Gheorghe, Un dictator nefericit, București, Editura Machiavelli, 1996, p. 337.

[71] Antonescu – Hitler…, vol. II, p. 200.

[72] David Irwing, Hitler’s War, New York, 1977, p. 681. Un studiu extrem de interesant despre ultima vizită a Mareşalului Antonescu la Hitler se poate citi la Florin Constantiniu, Ultima întrevedere Hitler-Antonescu, în De la războiul fierbinte la războiul rece, București, Editura Corint, 1998, p. 20-38.

[73] În memoriul din 15 mai 1946 adresat Tribunalului Poporului, prin care exprimă poziţia sa faţă de învinuirile care i s-au adus în Actul de acuzare şi în rechizitoriile acuzatorilor publici, fostul Conducător al Statului scria: „Când, în august 1944, ţara a fost golită de trupele blindate, din cauza evenimentelor de la Varşovia, atunci abia s-au realizat condiţiunile de securitate, care ar fi putut să ne dea putinţa să ieşim din război, contra voinţei Germaniei, cu mai puţine riscuri. Prin organele de execuţie, pregăteam, încă din luna mai 1944, posibilitatea ieşirii din război, chiar în contra voinţei Germaniei, dispunând pe toată suprafaţa ţării de forţe capabile să se opună unei rezistenţe germane şi să împiedice distrugerea depozitelor şi masacrarea populaţiei. Aceste forţe au fost în poziţii de luptă, în ziua de 23 august 1944, când mă decisesem să cer Armistiţiul” (Apud Procesul Mareşalului Antonescu…, vol. II, p. 183).

[74] Referitor la convingerile intime ale Mareşalului Ion Antonescu, privind sfârşitul războiului, a se vedea: Titus Gârbea, Mizeriile unei alianţe inegale, în Magazin istoric, Anul XXXVII, serie nouă, nr. 5 (434), mai 2003, p. 56 – 60.

[75] Referindu-se la personalitatea liderului naţional-ţărănist, Ion Antonescu declara, la 20 aprilie 1946, următoarele: „D-l Maniu e un om închis. De la el nu afli decât critici, dar nu soluţii. Germanii, odată, ne-au spus că s-au transmis, din Bucureşti, 150 de mesagii radio pentru englezi, pe care ei le-au interceptat. Erau siguri că d-l Maniu era autorul. L-am chemat pe d-l Maniu şi I-am spus, în faţa lui Cristescu sau Mihai Antonescu: «Fiţi prudent !». El a spus în formă de glumă: «Or fi 150 – 160, or fi mai multe…». Aşa că au fost multe mesagii între dânsul şi englezi, dar mie nu-mi comunica nimic, deşi avea datoria să mă ţină la curent. Când i-am spus: «D-ta ai două aparate», mi-a răspuns în glumă: «Or fi două, or fi mai multe…». Momentele erau tragice. Eu nu pot să-l condamn pentru că făcea ce făceam şi eu; căuta, ca şi mine, ca şi Mihai Antonescu, să salveze ţara” (Apud Procesul Mareşalului Antonescu…, vol. III, p. 436).

[76] Ibidem, p. 440.

[77] Cristian Troncotă, Traian Borcescu-Riscurile jocului dublu, în Magazin istoric, Anul XXVII, serie nouă, nr. 7 (316), iulie 1993, p. 30.

[78] Pamfil Şeicaru, Lămuriri preliminare, în Cuvântul, serie nouă, Munchen, 11 ianuarie 1978.

[79] George Magherescu, Adevărul despre Mareşalul Antonescu, vol. III, București, Editura Păunescu, 1991, p. 66.

[80] Ibidem, p. 67.

[81] Hans Kissel, op. cit., p. 25.

[82] Ibidem.

[83] AMR, fond 4, dosar nr. 221, f. 52-53.

[84] Ibidem, f. 60.

[85] Hans Kissel, op. cit., p. 27-28.

[86] Ibidem, p. 51.

[87] Alin Spânu, Istoria Serviciilor de Informaţii/Contrainformaţii Româneşti în perioada 1919-1945, Iași, Casa Editorială Demiurg, 2010, p. 543.

[88] Ibidem.

[89] Alexandru-Alin Spânu, Ultima conferinţă informativă româno-germană, în Document, Anul VIII, nr. 4/30, 2005, p. 10.

[90] AMR, fond 4, dosar nr. 221, f. 93.

[91] Ibidem.

[92] Ibidem.

[93] Ibidem.

[94] Ibidem.

[95] Hans Kissel, op. cit., p.27.

[96] Klaus Schönherr, op. cit., p. 97.

[97] Pavel Moraru, Momente din activitatea Serviciilor Secrete ale Armatei Române pe Frontul de Răsărit. Istorie în documente (1941 – 1944), București, Academia Română/Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2009, p. 313 – 315.

[98] Klaus Schönherr, op. cit., p. 97.

[99] Ibidem, p. 98.