Greu de spus cum va denumi Istoria ceea ce se întâmplă acum în lume, dar trebuie să o facă înainte ca actorii principali să-și oficializeze viziuni proprii, cei secundari să sacralizeze ce le vine bine și, până la urmă, totul să se transforme în mii de narative ceea ce se petrece acum, într-o logică unică a relațiilor de putere. În acest fel își creează politicul motive să o ia de la capăt de fiecare dată când evenimentele zdruncină lumea. Niciun moment important din ultimul război mondial, de exemplu, nu este interpretat la fel de toți participanții. Cu excepția datelor calendaristice, desigur. Trăim și participăm la un război mondial, dar ne drogăm cu basme în care eroii sunt frumoși, binele va învinge și va dura până la adânci bătrâneți. Numărul participanților crește, confruntarea se adâncește, se diversifică și devine ubicuă. Primul Război Mondial hibrid este în plină defășurare, dar așteptăm declarația oficială de război. E greu de spus când a început, dar va dura până când vor fi inventate ori redescoperite mecanisme ale coexistenței. În fond, la vremea ei, coexistența recunoștea și interesele celuilalt și de aici începea arhitectura ordinii mondiale. Ne amăgim doar cu realitatea că violența armată se manifestă local. Din cauza copacilor nu observăm pădurea.

Lumea se modifică. Se produc polarizări în jurul unor reprezentări iluzorii despre partea corectă a Istoriei. Cu cinism propaganda ne transmite, astfel, că în geopolitică este corect doar ceea ce nu se schimbă, avantajează și rămâne așa cum ea își dorește. Asta e! Dezordinea cuprinde treptat politica, economia și finanțele lumii. Suntem șocați de imaginile violenței armate, dar nu ea domină geopolitica, nu ea schimbă lumea în profunzime, ci economia și finanțele. Se distrug reglementări care au menținut stabilitatea decenii la rând, au cultivat încrederea și au adus prosperitate. Mediul global este dominat de sancțiuni, restricții, protecționism, discriminări și multă ipocrizie politică. Occidentul a început să le practice cu decenii în urmă împotriva Iranului, care a rezistat, iar astăzi este actor geopolitic important al lumii. Acum le intensifică mai ales împotriva Rusiei pentru a-i distruge economia, finanțele și a-i provoca dezordine socială. Se experimentează mecanisme de intensificare a efectelor, dar și de evitare a lor. Ca întotdeauna, comerțul este mai inventiv. Folosirea sancțiunilor economice și financiare ca armă în geopolitică sugerează că ele vor dura decenii, până la afirmarea altor realități.

Sancțiunile și contrasancțiunile vor schimba multe sensuri în relațiile internaționale și vor modifica rolul instituțiilor consacrate, vor afecta normalitatea vieții. O simt europenii, deși propaganda se străduiește să ascundă legăturile dintre ele și prosperitatea în scădere. Economia UE se joacă cu cifrele pentru a amâna momentul recunoașterii recesiunii. Confruntat cu prețurile crescute ale energiei, motorul german se dezindustrializează, caută locuri cu energie mai ieftină, banii nu mai sunt generați de economii puternice, ci de tiparnițe, crește inflația, oamenii sărăcesc. Se încearcă aplicarea modelului american de încurajare a consumului intern ca soluție pentru dezvoltare, dar monedele europene nu au forța dolarului cu o economie puternică în spate, protejat de instituțiile și practicile financiare internaționale și folosit în comerțul global. Economia UE trece prin momente dificile în poziția de actor punitiv, se accentuează curentele suveraniste, se încinge strada. Greu de spus cum se va reveni la normalitate și cum va fi uitat totul pentru a nu fi folosit ca precedent. Sportul și muzica, domenii tradiționale ale concordiei, în naivitatea noastră, au intrat în haosul jocului geopolitic.

În același timp, Moscova, ținta tuturor sancțiunilor, ne spune că anul acesta PIB-ul Rusiei va crește cu 3%, deficitul bugetar va fi de 1%, șomajul e la nivel minim, iar la anul inflația va fi de circa 5%. Cifrele sunt avansate chiar și de instituții internaționale. Sancțiunile nu i-au distrus economia, ci i-au permis restructurarea. Hidrocarburile în stare naturală nu mai sunt izvor principal pentru buget, ci industria reală, prelucrătoare, agricultura și alte domenii. Exigențele producției de război determină dezvoltarea accelerată a industriilor înalt tehnologizate. Istoria recentă ne spune că, ferită de efectele nimicitoare ale violenței armate, economia SUA a cunoscut cel mai intens ritm al dezvoltării pe timpul ultimului război mondial și a dominat lumea în deceniile de după.

China și SUA, cei doi coloși economici, încă nu se hotărăsc să se convingă dacă sunt economii partenere ori concurente ireconciliabile. Diferențe ideologice au existat mereu, dar nu au afectat dezvoltarea relațiilor dintre ele. Cooperarea le-a adus imense avantaje, părea chiar soluție pentru securitatea și stabilitatea lumii, oferea perspective reale. Dar geoplitica este neiertătoare și transmite că acolo, în viitorul dinamicii ei, se construiește arhitectura confruntării, iar ceilalți trebuie să se adapteze la ea, fiecare cum poate. Ministrul de Externe chinez transmite UE să dea dovadă de pragmatism și să construiască relații reciproc avantajoase cu țara sa. Lipsa reciprocității și neîncrederea constituie esența Primului Război Mondial hibrid, iar conflictele violente locale sunt folosite doar pentru ajustări. La orizont se profilează o alianță energetică ruso-chineză, acoperită nuclear.

În fața sfidărilor, Occidentul își strânge rândurile în jurul unor valori pe care le-a impus în timp și-l avantajează. Dar nu uită nici tradiționalele componente ale puterii. O putere neconvingătoare, relativă și mare consumatoare de resurse. El domină majoritatea instituțiilor internaționale constituite în perioada bipolarității, dar le și devalorizează folosindu-le în interesul său, proclamat drept cauză generală. ONU, unde ar fi trebuit generată stabilitatea, se simte tot mai palid în acțiunile concrete de pace, dar rămâne singura tribună globală acceptată de toți. Se intensifică discuțiile pentru adaptarea structurilor sale la noile realități, dar și ele sunt condiționate tot de geopolitica viitorului. Altă parte a lumii încearcă asocieri fără reglementări și obligații riguroase, cu scopuri politice de perspectivă. La ele privesc tot mai mulți actori ai lumii, pentru că oferă și alte șanse dezvoltării, alte soluții pentru rezolvarea problemelor cu care ei se confruntă. Aceste asocieri evită, deocamdată, însumarea potențialelor militare, imense, dar încă sub controlul deciziilor naționale. Competiția dintre cele două modele alimentează mecanismele războiului hibrid. În discursul global, Organizația pentru Cooperare de la Shanghai și BRICS sunt nominalizate cam tot atât de frecvent precum G7, UE și NATO.

Propaganda distruge informația, o face cu abilitate, cu multe resurse și fără vreo remușcare. Greu de evidențiat ce este real în discursul ei, uneori, chiar și pentru participanții nemijlociți. Ea modelează perceperea evenimentelor și își impune propriile reprezentări. Bănuiesc că o face cu atâta intensitate pentru a întârzia completarea răspunsului la întrebarea esențială: A câștigat Occidentul cu adevărat confruntarea strategică numită Război Rece ori a fost victima unor erori în modelarea relațiilor internaționale, a confundat dorința cu realitatea, cel puțin în Europa, și acum, cu întârziere, încearcă să îndrepte ce se poate? Desfășurările războiului hibrid mondial îi afectează imaginea de învingător, Rusia nu are nici pe departe comportament de putere învinsă, iar China își continuă în lume turneul început cu decenii în urmă de naționala sa de ping pong. Pe timpul bipolarității nimeni nu contesta supremația economiei și finanțelor occidentale. Astăzi o face China, pe atunci piață ieftină, dar cu potențial. Rusia sfidează acum Occidentul exact în domeniul în care a făcut-o și superputerea sovietică – cel militar –, dar de pe poziții mult mai realiste, pragmatice și fără obligații ideologice.

În ultimile decenii, ea a avut un buget al apărării de zeci de ori mai mic decât cel al SUA. Acestea sunt satisfăcute din poziția de superputere unică, dar uriașul lor buget militar este prea împovărat cu cheltuieli pentru întreținerea sutelor de baze militare prin lume și nu a avut suficiente capitole pentru programe de viitor. Comparativ, cheltuielile militare ale Rusiei au fost mici, dar concentrate pe arme noi, pe mijloace performante de lovire și cu ele își înzestrează acum forțele armate, începând cu armamentul de infanterie și terminând cu triada nucleară. Verifică multe dintre ele în operația militară specială. Abia de anul viitor anunță o mărire substanțială a bugetului ei militar. Moscova nu a fost și nu este concurent economic pentru Occident, dar dispune de multe resurse, inclusiv energetice. Este o marfă cerută oriunde în lume, chiar și la cei deciși să-i distrugă finanțele. Înlocuirea resurselor energetice ieftine rusești a fost transformată în cauză comună a Occidentului, dar realizarea ei este mai complicată și mai costisitoare decât s-a crezut, pentru că dezvoltarea și comerțul își au logică proprie. Sub presiunea energiei, confruntarea hibridă în dimensiunile ei economică și financiară schimbă lumea mai profund decât orice victorie militară, generează alte priorități, alte mecanisme și instituții, alte reguli.

Pentru realizarea rapidă a scopurilor războiului mondial hibrid, SUA și-au reamintit de proxi-conflictele militare ale bipolarității, ignorând recentul eșec din Afganistan. Au concentrat eforturile întregului Occident, au făcut din armata ucraineană vârf de lance, au pornit împotriva Rusiei ce-și intensifica susținerea intereselor naționale, au ignorat orice alte propuneri de dialog politic asupra securității europene. Astfel, au realizat condiții favorabile și pentru alte proxi-operații. În intențiile planificatorilor occidentali, războiul dus de ucraineni ar fi urmat să epuizeze potențialul de război al Rusiei, să-i distrugă economia și finanțele, să provoace haos intern.

Oficiali din SUA declară că războiul din Ucraina creează locuri de muncă în țara lor, deci au toate motivele să-l prelungească. Spre deosebire de războiul din Vietnam, nu mor soldați americani și nu sunt aduse acasă sicrie care să revolte opinia publică internă. Mor ruși și ucraineni, iar dacă situația va degenera, europenii vor muri primii. Aproximativ 90% din imensele sume destinate Ucrainei, adică zeci de miliarde de dolari, se investesc în industria americană, în timp ce economia europeană devine tot mai puțin concurentă. Propaganda are grijă să modifice determinările cauză-efect. Majoritatea statelor membre NATO achiziționează arme noi de la aliații mari producători, cele mai estice, din SUA, of course. Aceleași tipuri de arme folosite împotriva unui adversar comparabil sunt distruse fără timidități pe câmpurile de luptă reale. Atât de reclamatul F-16, de exemplu, într-o variantă modernizată, a fost doborât în Siria cu un complex antiaerian de producție sovietică construit cu vreo cinci decenii în urmă.

Niciunul dintre scopurile strategice urmărite de SUA prin proxi-războiul împotriva Rusiei nu a fost atins. Până azi, inamicul nu a intrat în criză, nici epuizat, nu a fost înfrânt strategic, nici izolat. Occidentul a reușit doar o anumită strângere a rândurilor ce pare mai curând acumulare de energii dinaintea unei implozii. Situația ne reamintește că SUA pot oricând declanșa cu ușurință războaie, dar nu prea reușesc să instituie pacea de după și nici nu prea sunt interesate. Retorica despre democrație și libertăți folosită cu atâta insistență de Occident, dar doar în propria-i paradigmă, se transformă în loc comun, discreditează democrația în esența ei și generează motive conflictuale în geopolitică. Dincolo de ideologii, va rămâne greu de explicat și de justificat în istorie motivul pentru care Occidentul a inițiat și provocat depopularea și distrugerea unui mare stat european – Ucraina. Cândva și național-socialiștii germani urmăriseră scopuri asemănătoare pentru slavii Europei de Est, dar ei le fixaseră public în strategiile lor și explicaseră și motivele.

În primul său mandat de președinte al Rusiei, Vladimir Putin declarase că își dorește ca țara sa să fie considerată drept una normală, învecinată cu state amicale. Tot de atunci au început să se acumuleze accelerat problemele. Rusia a fost transformată treptat în amenințare, acuzată de imperialism, a devenit imaginea inamicului, chiar dacă era încă parteneră a Occidentului. În același timp, infrastructura NATO se apropia de granițele ei, iar UE a accelerat extinderea imperiului său prin achiziția de noi teritorii în Europa cu bani germani, profitând de miopia, incompetența și coruptibilitatea elitelor politice locale. Confruntată cu provocările zilei, UE folosește acum șantajul financiar și mita pentru a se menține. La început, încă se mai auzeau voci ce afirmau că Germania realizează cu marca ceea ce încercase Hitler cu tancurile. Acum nu se mai aud. Banii erau produși, printre altele, și cu ajutorul resurselor ieftine primite de la ruși, cum s-a mai întâmplat între cele două războaie mondiale. După principiul cunoscut pe meleagurile noastre – turcul plătește –, SUA a asigurat strategic, cu resursele lor financiare în cea mai mare măsură, întreaga schemă, pentru că se potrivea cu planurile lor geopolitice de durată. Totul a funcționat până la președintele Donald Trump, care a constatat că schema nu este avantajoasă pentru SUA în perspectivă, apoi a început să se rostogolească odată cu evenimentele din Ucraina. A ajuns în situația unică de a începe negocieri de aderare cu un stat aflat în stare de război.

Pe câmpul de luptă, comandanți ucraineni declară că rușii au trecut la ofensivă, ei că desfășoară apărare activă. Oficial, armata ucraineană va intra în apărare, după ce întregul Occident a vorbit până acum despre înaintări și victorii, una după alta mai răsunătoare. Obiectivele operației ofensive nu au fost atinse, dar resursele planificate sunt consumate. În logica neiertătoare a artei militare situația se cheamă înfrângere, oricât se străduie propaganda s-o ascundă. Armata ucraineană nu a dispus de o înzestrare a forțelor terestre care să-i permită ruperea apărării și realizarea ritmului ofensivei, a fost lipsită de forțele aeriene care să sprijine desfășurările terestre, nu a avut forțe navale decât pentru diversiuni transformate de cei interesați în victorii strategice, apărarea antiaeriană a fost disipată și nepregătită pentru a răspunde complexității situației aeriene. Se demonstrează că o joint operation – sacră în regulamentele NATO – nu este ușor de organizat. A ieșit în evidență, până la urmă, că se pornise la ofensivă și cu insuficiente informații despre dispozitivul de apărare, despre potențialul de luptă, pregătirea și motivația efectivelor inamicului. Desigur, Aliații Occidentali au cunoscut bine situația forțelor ucrainene, dar le-au trimis la sacrificiu fără remușcări. Acum Occidentul a rămas cu depozitele golite, Ucraina cu tot mai puțină forță vie și cu mari probleme logistice, de înzestrare și generare a forței. Acumularea de resurse pentru viitoare operații ofensive va constitui o mare problemă. Potențialul de apărare al statului ucrainean este distrus sistematic, dar, la urma urmei, partenerilor le convine pentru că asta îl face și mai dependent de autorii proxi-războiului. Depozitele se vor completa în câteva luni, dar efectivele în generații.

Conflictul ruso-occidental intră în faza în care fiecare urmărește epuizarea celuilalt, iar ucrainenii sunt utili. De altfel, dinspre Moscova se aude că eventuale negocieri politice se vor duce cu Occidentul, nu cu marionetele lui. Când cu peste un an în urmă, negociatorii ucraineni și ruși conveniseră asupra condițiilor unei încetări a focului, iar linia frontului era pe alte aliniamente, pe la Kiev s-au perindat mulți lideri occidentali cu alte opinii. Luptele au continuat, Ucraina a suferit pierderi și mai mari, inclusiv teritoriale. SUA, sponsorul principal, insistă ca războiul să se prelungească, dar încrederea inițială în victorie s-a diminuat. Deocamdată, alte soluții nu se prea observă, în schimb apar știri că planificatori militari ucraineni și din SUA concep altă strategie pentru viitor. Ele nu sunt decât o reconfirmare a înfrângerii, pentru că, într-un război cu scopuri decisive, nu schimbi strategiile precum cartușul unei imprimante. Consecințele vor fi dureroase.

Occidentul se află acum în capcana propriei propagande, care continuă să susțină motivația că un eșec în Ucraina va însemna propria înfrângere. Sunetul trompetelor este mai puțin triumfător, retorica publică transmite îngrijorări, apar și alte atitudini, dar sunt vehiculate și scenarii de intervenție cu trupe, adică război direct între NATO și Rusia. Prin spațiul euroatlantic se vehiculează modele de viitor război și plutește spectrul serviciului militar obligatoriu, ca răspuns la amenințări viitoare. Oricum, în Ucraina, armata rusă își etalează propria-i modelare, cel puțin pentru faza convențională a confruntării militare: se va apăra activ pe aliniamente înaintate și va lovi în adâncime cu tot ce are la dispoziție. Anul ce urmează va fi dominat de importante teste electorale și nu se știe dacă escaladările vor ajunge la confruntare directă, dar poate că tocmai ele vor precipita găsirea soluției politice. În schimb, acțiunile hibride se vor intensifica pentru că, paradoxal, oferă tuturor oportunități nebănuite.

Proxi-războiul SUA a redeschis și altora apetitul pentru războaie. Ceea ce se întâmplă în Fâșia Gaza este începutul. Desigur, nimic nu poate justifica uciderea unor oameni care nu aveau nimic cu războiul, își trăiau viața de zi cu zi, totuși este greu de crezut că atacul din 7 octombrie 2023 a fost o surpriză. Acum operația declanșată atunci de teroriști este folosită ca justificare pentru uciderea altor civili, palestinieni de acestă dată. Sectorul Gaza este o fâșie cu suprafața de 360 km2. Are forma aproximativă a unui patrulater neregulat cu latura mare de 40 km, cea mică între 6-12 km, se învecinează cu Marea Mediterană, Israel și cu Egiptul pe una din laturile mici. Poate fi lovit cu foc de pe trei laturi fără dificultate. Este locuit cam de 2,5 milioane locuitori. Suprafața Bucureștiului este cu o treime mai mică, deci ne putem închipui că densitatea populației ar fi cam cât în capitala noastră. Este imposibil de acceptat gândul că o armată supertehnologizată cum este cea a Israelului și cu servicii de informații performante ar fi avut probleme cu monitorizarea strictă a tot ce mișcă în acel teritoriu mic și blocat de peste tot. Nu puteau trece neobservate pregătirea operației teroriste și antrenamentul teroriștilor. Acum, când operația militară a Israelului progresează, se dovedește că comandanții ei știu totul despre inamic. De asemenea, este dificil de crezut că cine avea atribuții nu dispunea de o imagine completă a tunelurilor teroriștilor. Se spune că au o lungime de aproximativ 500 km. Când în București a început construcția metroului, cartiere întregi au fost date peste cap ani de zile.

Organizația Hamas nu are cum să învingă Israelul, este prea mare diferența între potențiale și nici nu o ajută nimeni serios, mai multă gălăgie. Totuși, armata israeliană a mobilizat 300.000 de rezerviști. Pentru operația lor specială, desfășurată pe un front de peste 1.000 km, împotriva unei armate cu efective de sute de mii rușii au mobilizat tot atâția. Nu împotriva teroriștilor a mobilizat Israelul infanteriști, artileriști, aviatori etc. și nu pentru ei au dislocat SUA două grupuri expediționare de portavioane în zonă. Probabil că ținta reală este Iranul, iar operația teroristă ar fi trebuit să-l atragă în război. Multe din ecuațiile nerezolvate în acea parte explozivă a lumii și-ar fi găsit soluțiile, inclusiv dintre cele energetice. Sunt prea tentante avantajele pe care le-ar obține un Israel aflat în tabăra victorioasă. Hamas a fost doar fitilul pentru explozie. Apariția organizației cu decenii în urmă avusese scopul de a neutraliza Organizația pentru Eliberarea Palestinei, ce devenise frecventabilă nu doar în lumea comunistă, ci și în spațiul euroatlantic, începuse să fie acceptată ca actor politic internațional. S-a scris atunci că serviciile speciale israeliene nu sunt străine de înființarea organizației teroriste, oricum, de atunci, OEP nu a mai avut succese, mai ales după moartea liderului istoric. În timp, conducătorii Hamas s-au schimbat, generația primilor luptători la fel, retorica a devenit mai radicală, iar după câștigarea alegerilor din Fâșia Gaza, organizația a început să-și dorească mai multe. Probabil, nu întâmplător președintele Turciei o consideră organizație de eliberare, nu teroristă. Când Hamas a devenit forță politică consacrată prin vot, comunitatea internațională nu a reacționat, în schimb, când Frații Musulmani, partid cu aceeași ideologie, dar mult mai amenințător, a ajuns la guvernare în Egiptul cu 80 milioane de locuitori, tot în urma alegerilor, aceeași comunitate a depus toate eforturile pentru a-l înlătura. Hamas din Fâșia Gaza nu a reușit să obțină sprijinul așteptat al oranizației Hezbollah din Liban, patronată de Iran. Înseamnă că statul șiit nu dorește război cu o armată ce dispune de armă nucleară. Deocamdată. Astăzi lumea musulmană și strada globală protestează împotriva uciderii civililor palestinieni, nu pentru a apăra teroriștii.

Operația teroristă nu a provocat un mare război, dar a atins alte scopuri: a blocat procesul de reconciliere arabo-israeliană, a complicat politicile principalilor actori în Orientul Mijlociu, a determinat o apropiere pan-arabă, dar și una sunito-șiită. Iran și Arabia Saudită își armonizează poziții. Ca o ironie a sorții, Israelul este acum cel care dezvoltă acele scopuri. Evidența, adică confruntarea militară directă între teroriști și armata Israelului, domină publicul și maschează culisele diplomației. Totul seamănă cu un proxi-război, dar deturnat. Iranul se află deoparte, iar Israelul este cel ce se confruntă nu doar cu Hamas, ci și cu opinia lumii întregi, pentru că omoară civili și nu are cum să evite, cu lumea musulmană, îndeosebi cu Turcia, care nu ezită să folosească din răsputeri oportunitatea, și cu strada, inclusiv la el acasă. Ceea ce se întâmplă cu Hamas nu are importanță decât pentru premierul israelian, nevoit acum să extindă operația militară și în alte teritorii palestiniene, ce nu au avut legătură cu acțiunea teroristă. Soluționarea politică post-conflict va fi un proces îndelungat, dar se readuc în actualitate rezoluțiile Consiliului de Securitate al ONU, prin care s-a înființat statul Israel și s-au reglementat în timp raporturile arabo-israeliene. Ele nu pot fi ignorate, dar, conform acestora, nu doar Israelul, ci și state arabe sunt ocupante ale unor teritorii palestiniene. Aceste documente pot constitui bază pentru viitoare soluții reale. Tot așa, liderilor de la Kiev li se reamintesc obligațiile interne și externe pe care și le asumase statul ucrainean prin constituția proprie, când a devenit independent.

Miroase a praf de pușcă pentru a-l acoperi pe cel de petrol și în America de Sud, unde de ceva vreme părea că se așternuse liniștea. Ca de fiecare dată, când este vorba despre hidrocarburi, situația poate degenera rapid. Și în vecinătatea noastră, în spațiul ex-iugoslav, se acumulează energii beligene, suficient să readucă în memorie că, atunci când în Europa națiunilor, apărută după Primul Război Mondial, s-a înființat uniunea slavilor din Balcani, ea a fost considerată soluție pentru stingerea acelorași energii. Destructurarea acelei uniuni reamintește că Balcanii au fost butoi cu pulbere tocmai din cauza geopoliticii. Dar, desigur, cel mai atent privește lumea către Taiwan, numai că acolo lucrurile trebuie privite prin lentilele subtilităților chineze, pentru care războiul nu este neapărat un instrument, poate fi substituit cu altele. Dar nici nu este exclus. Sun Tzî ne-a transmis peste milenii că un război poate fi câștigat mai ales prin inteligență. În îndelungata istorie a Chinei, timpul nu a fost un motiv care să afecteze armonia, statul chinez a știut să aștepte. Pentru Occident, în schimb, timpul a fost element de presiune, proiectele lui majore au fost mereu obsedate de timp. De aceea au fost efemere.

Ce proiect politic major european a rezistat timpului de-a lungul mileniilor? Ele au fost efemere și pentru că violența armată a fost instrumentul cel mai lesne  folosit în relațiile de putere, iar superioritățile militare au fost și ele trecătoare. De la Termopile încoace studiem cum se poate organiza lupta pentru a câștiga prin vitejie și sacrificiu un război. Antichitatea și modernitatea europeană nu ne-au lăsat, însă, tratate despre cum pot fi obținute victorii prin jocul minții. Istoria Occidentului este una a violenței și europenii sunt tare mândri de ea când se joacă de-a războiul.