Conceptul de „glacis strategic” folosit în istoriografia română în ultimii ani trebuie înțeles ca „spațiu de securitate”, „brâu de securitate”, „cordon de securitate”. Izvorâtă din sentimentul „cetății asediate”, ideea a preocupat conducerea sovietică după victoria loviturii de stat din 25 octombrie 1917 și crearea URSS în decembrie 1922. A căpătat contur în ajunul celui de-Al Doilea Război Mondial, odată cu semnarea, la 23 august 1939, a Pactului de neagresiune sovieto-german și a protocoalelor adiționale la acesta, delimitând sferele de influență ale Germaniei național-socialiste și ale URSS. Pactul oferea Uniunii Sovietice un spațiu de securitate prin încorporarea unor teritorii ale Poloniei și României, a republicilor baltice. „Glacisul în sine – scria regretatul academician Dinu C. Giurescu în prefața la volumul isoricului Laurențiu Constantiniu – căpăta, deocamdată, doar contururi militare nu și politice”[1].
Impunerea voinței lui Stalin
După declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, în componența Uniunii Sovietice au intrat partea de răsărit a Poloniei, republicile baltice, iar în anul 1940, în urma ultimatumului sovietic – Basarabia, Nordul Bucovinei, Ținutul Herța, creând așa zisul „glacis restrâns”. În urma actului de agresiune a Germaniei împotriva URSS, la 22 iunie 1941, conducerea sovietică a început să elaboreze noi angajamente de securitate, beneficiind de simpatia Marii Britanii și, în mai mică măsură, a Statelor Unite. Acestui scop i-au servit convorbirile purtate în decembrie 1941 cu ocazia vizitei la Moscova a șefului diplomației britanice Antony Eden, în cadrul cărora liderul sovietic, Iosif V. Stalin, i-a propus acestuia un proiect de acord și ajutor reciproc în războiul împotriva Germaniei și soluționarea în comun a problemelor postbelice[2]. Din discuția cu Stalin rezulta că Uniunea Sovietică considera necesară restabilirea frontierei sale din anul 1941, în ajunul agresiunii Germaniei, cu unele precizări vizând Finlanda (restituirea Petsamo către Finlanda). În privința Finlandei și a României se avea în vedere încheierea unei alianțe militare, precum și posibilitatea de-a avea în cele două țări baze militare.
În opinia istoricului Laurențiu Constantiniu, Acordul de procentaj (9 octombrie 1944) încheiat cu ocazia vizitei la Moscova a premierului britanic, Winston S. Churchill, a pus bazele glacisului strategic sovietic în Europa de Sud-Est (România, Bulgaria, Ungaria). În privința Iugoslaviei, deși împărțită în părți egale, autoritatea lui Iosip Broz Tito a făcut din această țară o componentă a brâului de securitate sovietic[3]. Istoricul român consideră, pe bună dreptate, că Stalin a conceput construirea brâului de securitate prin „extinderea spre Vest a frontierelor URSS și formarea unui bloc de state clientelare aflate sub control sovietic[4]. În context amintim și o serie de alte proiecte sovietice privind aranjamentele postbelice, realizate de Comisia Maiski (fost ambasador sovietic la Londra) și Comisia Litvinov (fostul comisar al poporului pentru Afaceri Străine al URSS)[5].
În legătură cu proiectele avansate de cele două comisii, istoricul rus Leonid Ghibianski scrie că nu au fost identificate documente care să demonstreze răspunsul lui Stalin la ideile formulate de cei doi demnitari și dacă ele vizau doar crearea unui brâu de securitate prin instalarea în aceste țări a unor regimuri prietene URSS sau organizarea internă a acestora după modelul sovietic[6]. La rândul său, Laurențiu Constantiniu este de părere că „la toate nivelurile de decizie ale URSS, securitatea statului sovietic era asociată de o zonă de protecție/sferă de influență formată din țări ale căror guverne să desfășoare o politică de «prietenie» sau «colaborare» cu URSS”[7].
O informație interesantă aduce unul dintre așii serviciului de contraspionaj sovietic, general-locotenent Pavel A. Sudoplatov. Acesta scrie că în urma opiniilor exprimate în cadrul unei discuții a șefilor serviciilor sovietice de informații ale Ministerului Apărării, Flotei Maritime Militare și NKVD-NKGB în ajunul întâlnirii de la Ialta (februarie 1945) a liderilor URSS, SUA și Marii Britanii toți cei prezenți au fost de acord că și F. D. Roosevelt și Winston S. Churchill „nu vor putea să se împotrivească liniei delegației noastre de întărire a pozițiilor URSS în Europa de Est”[8]. Referindu-se la aceată problematică, fostul secretar de stat al SUA, Henry Kissinger, recunoaște că, la sfârșitul anului 1945, făuritorii politicii americane se aflau în încurcătură, că nici Potsdamul, nici conferințele miniștrilor de Externe care i-au urmat nu rezolvaseră nimic. „Stalin – scrie acesta – părea a-și impune voința în Europa de Est fără să-i pese de credința în democrație a Americii. În Polonia, Bulgaria și România, diplomații americani erau invariabil întâmpinați de intransigența sovietică”[9].
Evoluții postbelice ale glacisului strategic al URSS
În noile condiții create după încheierea războiului, în țările intrate în sfera de influență a URSS a fost impus și modelul socialist de construcție a orândurii socialiste. Vadim A. Medvedev, fost membru al Biroului Politic și secretar al CC al PCUS recunoaște că influența dominantă a Uniunii Sovietice, atmosfera „Războiului Rece” care începuse, au dus la situația în care acestor țări le-a fost impus modelul sovietic considerat singurul model socialist autentic. „Acesta – consemnează Vadim A. Medvedev – s-a prins mai ușor în țările slab dezvoltate, mai greu-în statele cu tradiții democratice serioase, provocând ba ici, ba colo, o reacție de respingere”[10].
Anul 1947 avea să aducă înăsprirea controlului sovietic asupra glacisului european și transformarea lui într-o zonă de control sovietic, îndeosebi după lansarea Doctrinei Truman, proclamată la 12 martie 1947 și a Planului Marshall, din 5 iunie 1947. Interdicția impusă de către Stalin liderilor țărilor de democrație populară de-a răspunde propunerilor de participare la Planul Marshall se înscria în planurile Moscovei de a ajunge la o lărgire a spațiului strategic, devenit „un adevărat front înaintat, a cărui organizare devenea vitală pentru interesele de securitate ale URSS”[11]. În opinia unor istorici ruși de la Institutul de Slavistică al Academiei Ruse de Științe, referindu-se la deciziile conducerii politice de la Kremlin, consemnau faptul că I. V. Stalin și anturajul lui au realizat un bloc al țărilor est-europene pornind ,,de la perspectiva «socializării» acestuia, dar până în anii 1947-1948 această sarcină nu se afla la ordinea zilei, cedând necesității păstrării colaborării cu foștii aliați occidentali din coaliția antihitleristă și menținerii echilibrului în relațiile internaționale în conformitate cu împărțirea sferelor de influență în lumea postbelică”[12], echilibru tulburat ,,atunci când în urma «primelor înghețuri» au început să bată vânturile «Războiului Rece»”[13]. Primele breșe în glacisul strategic extins au apărut încă din timpul lui Stalin, în cazul „dezertării” Iugoslaviei. Reține atenția faptul că Stalin însuși nu s-a încumetat să recurgă la forța armată pentru a-l „readuce în front” pe liderul iugoslav Iosip Broz Tito.
După moartea lui Stalin, pe măsura înrăutățirii situației economice, a abuzurilor regimurilor instaurate prin presiunile conducerii sovietice, a frustrărilor legate de neasigurarea drepturilor democratice, s-au înmulțit tentativele de ieșire din sfera sovietică, așa cum s-a întâmplat în timpul tulburărilor din Berlin în 1953, în Polonia și Ungaria în 1956, precum și în Cehoslovacia în august 1968, tentative înăbușite cu forța. Mai târziu, în timpul crizei acute din Polonia, în decembrie 1981, la nivelul conducerii sovietice opiniile în direcția unei intervenții militare au fost împărțite. În final, a prevalat măsura înțeleaptă de-a nu se proceda precum în cazul Cehoslovaciei anului 1968. „În cursul verii anului 1981 – scrie istoricul Vladislav Zubok – conducerea URSS a încercat din toate forțele să găsească și să aducă de partea sa «forțe sănătose» în interiorul PMUP, care să exercite presiuni asupra lui W. Jaruzelski și S. Kania din interior. Evenimentele poloneze au fost, după consecințele sale – cele mai dificile în seria crizelor care au zguduit una dupa alta Kremlinul la începutul anilor ꞌ80. Pentru întâia oară după intervenția în Cehoslovacia și înflorirea destinderii europene conducătorii sovietici și-au dat seama cu toată claritatea că măreția URSS are limitele sale chiar pe teritoriile care se învecinau cu frontierele acesteia…Kremlinul nu mai avea rezerve financiare pentru a lua Polonia în «balanța» sa fără a nu sacrifica alte obligații importante”[14].
Începutul sfârșitului
Odată cu venirea la conducerea PCUS a lui Mihail S. Gorbaciov (11 martie 1985), asistăm la o nouă abordare a echipei de la Kremlin a relațiilor cu statele socialiste din sfera sa de influență. Cu ocazia primei sale întâlniri cu liderii statelor Tratatului de la Varșovia (martie 1985), Mihail S. Gorbaciov le-a spus acestora că URSS se pronunța pentru relații de egalitate în drepturi, respectarea suveranității și independenței fiecărei țări, colaborare reciproc avantajoasă în toate sferele, precizând, de asemenea, că „recunoașterea acestor principii înseamnă, totodată, răspunderea deplină a fiecărui partid pentru situația din propria țară”[15].
Mihail S. Gorbaciov avea să recunoască mai târziu că a rămas cu impresia că declarația lui nu a fost luată în serios și că cei prezenți credeau că totul va rămâne ca înainte. „În fond – scrie Mihail S. Gorbaciov – declarația noastră la această întâlnire a însemnat o cotitură spre noi relații, renunțarea la așa zisa «doctrină Brejnev» care nu a fost niciodată proclamată oficial, dar care definea practic abordarea URSS a țărilor socialiste”[16]. Acesta recunoaște că atunci când a preluat puterea, comunitatea socialistă se deosebea de cea din primii ani postbelici, că ,,în aceasta erau «eretici» și « răzvrătiți», precum același Ceaușescu”[17]. Peste puțin timp, în luna mai 1985, Mihail S. Gorbaciov avea să anunțe în cuvântarea rostită la MAE sovietic că relațiile cu țările socialiste frățești au intrat într-o etapă istorică nouă, indicând „să fie respectată suveranitatea, demnitatea aliaților, inclusiv a celor mici, să se renunțe la iluziile cum că noi putem să-i învățăm pe toți”[18].
La 11 noiembrie 1986, Mihail S. Gorbaciov avea să repete declarația făcută în luna martie 1985, de data aceasta la consfătuirea cu liderii statelor membre ale CAER, unde a lăsat clar să se înțeleagă că fiecare țară socialistă putea opta pentru forma socotită potrivită de construcție socialistă, atrăgând, totodată, atenția că aceștia purtau răspunderea pentru evoluțiile din propriile țări. A fost momentul când a fost dat semnalul unor profunde schimbări în politica externă a conducerii de la Kremlin. Așa cum remarcă Vadim A. Medvedev, liderii țărilor socialiste, din inerție, priveau spre Uniunea Sovietică („nu cumva să primească mustrări”) iar unii dintre ei nu erau pregătiți pentru aceasta. Fostul demnitar sovietic notează că între Mihail S. Gorbaciov și liderii Ungariei (János Kádár) și Poloniei (Wojciech Jaruzelski) care începuseră deja reformele exista o bună înțelegere reciprocă, în timp ce liderii celorlalte țări cu regimuri dure, învechite și metode autoritare de conducere au manifestat de la început reținere, o atitudine circumspectă, neliniște, apoi de neacceptare a perestroikăi, de criticare a conducerii sovietice. Toate acestea priveau în primul rând România și RDG, precum Cuba și RPD Coreeană. Conducătorii Cehoslovaciei și Bulgariei aveau o poziție oscilantă . Fostul demnitar sovietic subliniază că liderilor țărilor socialiste li se spusese clar că alegerea căilor și modelelor de dezvoltare reprezentau dreptul exclusiv al poporului și partidului fiecărei țări și că un amestec din afară în acest proces era „inacceptabil”[19].
O asemenea poziție nu însemna însă o abandonare de către URSS a țărilor din sfera sa de influență. În sprijinul acestei afirmații vine și precizarea făcută de Vadim A. Medvedev, în sensul că partea sovietică mai avea un motiv important de a menține legături strânse cu țările socialiste. Acesta recunoaște că apariția regimurilor autoritare în țările Europei de Est a avut loc cu participarea „directă, chiar decisivă” a Uniunii Sovietice și că datoria sa era aceea de „a nu se amesteca în treburile interne, să dea popoarelor acestora posibilitatea de a se autodefini, să le ajute în aceasta, eliberându-le de dictatul extern”[20]. În opinia înaltului demnitar sovietic, noul curs de politică internă și externă al lui Mihail S. Gorbaciov a deschis bariera pentru schimbări în alte țări, principalul obstacol reprezentat de poziția conservatoare de protecție a Uniunii Sovietice fiind înlăturată, astfel încât totul „depindea de conducerea celorlalte țări”[21], iar acolo „unde aceasta a fost gata pentru transformări democratice a fost salutată perestroika sovietică, transformările au început să fie promovate mai activ. Acolo însă unde conducerea a fost legată ideologic și politic de modelul rigid, nedemocratic de societate, unde neacceptarea schimbărilor a întâmpinat o rezistență deschisă sau camuflată lucrurile au ajuns la manifestări de masă împotriva regimului…Prăbușirea acestuia a căpătat un caracter de avalanșă și a dus chiar la evenimente dramatice așa cum s-a întâmplat în România”[22].
Anul 1989, anul destructurării finale a glacisului sovietic
Analiza detaliată efectuată de istoricul Constantin Corneanu a evoluțiilor situației din anul 1989 din Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, RDG, Bulgaria și România permite descifrarea resorturilor care au dus la destrămarea regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est, lipsind URSS de ,,brâul de securitate” creat după cel de-Al Doilea Război Mondial[23]. Starea de criză gravă în care intraseră statele din blocul sovietic din Europa Centrală și de Est în anul 1989 constituia un motiv de preocupare pentru conducerea de la Kremlin. Aceasta dispunea de informații precise furnizate de ambasadele sovietice în capitalele acestor țări, precum și cele primite pe linia KGB, care aveau reprezentanțe oficiale în Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia și Ungaria. Tabloul general era întregit de analizele elaborate de Secția Internațională a CC al PCUS, Academia de Științe Sociale de pe lângă CC al PCUS, institutele de cercetări ale Academiei de Științe a URSS.
Încă din anul 1988 institutele de profil ale Academiei sovietice de științe semnalau o serie de evoluții din statele blocului sovietic. Astfel, într-un amplu raport intitulat „Lumea socialismului în a doua jumătate a anilor [19]80. Tendințe și perspective de dezvoltare”, elaborat în martie 1988 de Institutul de Studii Economice și Politice Internaționale al Academiei de Științe a URSS, se recunoștea că se îngustau posibilitățile de influențare de către Uniunea Sovietică a partenerilor săi din țările socialiste și că în pofida atașamentului lor față de URSS ca „furnizor de energie și materii prime și cumpărător de nădejde al producției construcțiilor de mașini a acestora, se intensifica dorința satisfacerii intereselor lor în Occident”[24]. Autorii raportului constată că de la sfârșitul anilor ꞌ70 – începutul anilor ꞌ80, atât URSS, cât și celelalte țări socialiste s-au confruntat cu „o situație de criză în sferele economică, socială, iar în unele cazuri și politică”[25].
Atenția acestora este îndreptată și asupra aspectelor mai sensibile în raporturile dintre țările socialiste. În acest sens este semnalată prezența, iar uneori și agravarea problemelor național-teritoriale, dând ca exemplu „contradicțiile dintre Republica Socialistă România și Republica Populară Ungară legate de situația minorității naționale ungare însemnate din România, «chestiunea macedoneană» în relațiile bulgaro-iugoslave, problema Kosovo în relațiile RSFI și Albania, «chestiunea basarabeană» reanimată din când în când de către partea română”[26]. Referindu-se la perspectivele evoluțiilor din țările socialiste, autorii subliniază necesitatea analizei detaliate a condițiilor interne și externe ale țărilor unde urmau să aibă loc transformările. Atrag, totodată, atenția că formele și metodele perestroikăi din Uniunea Sovietică nu trebuiau să fie considerate drept etalon și că atitudinea Moscovei față de acțiunile celorlalte partide nu trebuia să fie definită de gradul asemănării lor cu practica PCUS, important fiind ca „asemenea acțiuni să ducă, în fond, la același scop”[27].
Reținem, de asemenea, atenția asupra Memorandumului intitulat Cu privire la strategia raporturilor URSS cu țările socialiste europene elaborat de Secția Internațională a CC al PCUS și înaintat conducerii sovietice în februarie 1989. Autorii precizează că în plan geopolitic importanța țărilor socialiste a fost definită de faptul că, pentru Uniunea Sovietică, țările socialiste au reprezentat încă de la început „un gen de brâu de securitate, creând o acoperire strategică a centrului socialismului și că în ciuda modificărilor pe plan internațional acest rol al Europei de Est, îndeosebi al RDG, Poloniei și Cehoslovaciei se menținea într-o anumită măsură”[28].
În document erau enunțate trei variante de evoluție a situației din țările socialiste: 1) o mișcare condusă de partidele de guvernământ în direcția democrației și a unei noi forme a socialismului, admițându-se unele compromisuri în chestiunea puterii, atragerea opoziției constructive la conducerea societății și, eventual, transformarea acesteia într-una din forțele aspirante la putere; 2) „în salturi”, care însemna continuarea situației anterioare, când partidul de guvernământ accepta „o nouă porție de concesii politice” după traversarea unei mini-crize, putând evita „ceea ce este mai rău – o explozie politică”, împingând partidul de guvernământ spre periferia vieții politice; 3) „menținerea stării de fapt, de înăbușire a activității sociale și politice, promovarea unui curs conservator, a unor reforme limitate îndeosebi în economie, neacceptarea perestroikăi sovietice, ceea ce în perspectivă nu excludea soluționarea crizei „printr-o explozie socială, având consecințe imprevizibile pentru politica internă și externă a țării”[29]. Se recunoștea că, în noile circumstanțe, Uniunea Sovietică nu putea influența situația din aceste țări, iar recurgerea la metode autoritare era considerată ca fiind perimată. Acțiunile în forță erau admise doar în cazul unui „amestec armat direct și evident al forțelor externe în evoluția internă a unei țări socialiste”[30].
Se recomanda „reținere și răbdare” în relațiile cu statele care se arătau rezervate față de perestroika din Uniunea Sovietică (RDG, România, Cuba, RPD Coreeană)[31]. În mod special se sublinia necesitatea elaborării unei „abordări echilibrate” a problemei amestecului sovietic în cazul unei crize politice dintr-o țară sau alta, care presupunea „confirmarea principiului libertății opțiunii”, dar și al păstrării „cunoscutei incertitudini în privința acțiunilor concrete ale noastre într-o turnură sau alta a evenimentelor, pentru a nu stimula forțele antisocialiste să încerce «rezistența» bazelor socialismului în țara respectivă”[32]. Se avansa, totodată, propunerea elaborării unui „program minimal” în relațiile PCUS cu țările socialiste pentru perioada de tranziție, cuprinzând, printre altele: a) pregătirea din timp a reacției conducerii sovietice la eventualele complicații sau cotituri bruște în politica lor; b) intensificarea contactelor cu liderii partidelor din aceste țări, pentru a nu le lăsa sentimentul că sunt abandonați, explicarea esenței politicii perestroikăi; c) menținerea unor relații de „adevărat parteneriat” între armatele țărilor socialiste atât în cadrul bilateral, cât și în cadrul Pactului de la Varșovia, „excluzând din acestea elemente de inegalitate”; d) continuarea reducerii prezenței militare sovietice în țările socialiste, inclusiv posibilitatea retragerii în perspectivă a trupelor sovietice din Ungaria și Cehoslovacia, „cântărirea variantei «internaționalizării» trupelor rămase și creării unor formațiuni comune”; e) ieșirea la contact cu toate forțele din țările socialiste care pretindeau participarea la exercitarea puterii; f) renunțarea la „stereotipurile perimate” în „abordările PCUS cu țările socialiste”[33].
Tot în luna februarie 1989 cercetători ai Institutului de Economie a Sistemului Socialist Mondial al Academiei sovietice de Științe au înaintat conducerii de partid o notă intitulată Analiza schimbărilor din Europa Răsăriteană și influența lor asupra URSS în care se constata că pretutindeni avea loc o criză economică, politică și ideologică și erau formulate diferite scenarii de evoluție pentru fiecare țară în parte. În cazul României erau avansate două scenarii: 1) Favorabil, constând în efectuarea unor schimbări la nivelul conducerii, înlocuirea lui Ceaușescu cu politicieni „capabili să înțeleagă și să transpună în viață ideea reformelor radicale și a înnoirii socialismului” și 2) Varianta străzii înfundate care admitea posibilitatea ca, în cazul folosirii mijloacelor eliberate în urma achitării datoriei externe în scopul slăbirii tensiunii sociale, să fie asigurată o stabilitate politică de durată, în condițiile menținerii problemelor economice. Însă, în cazul neglijării nivelului de trai al populației și folosirii mijloacelor eliberate pentru continuarea unor proiecte ambițioase, „nu era exclusă posibilitatea unei explozii sociale”[34].
În suita de analize elaborate la Moscova amintim, de asemenea, Nota elaborată de cercetători ai Institutului de Economie a Sistemului Socialist Mondial al Academiei Sovietice de Științe Cu privire la situația din RSR înaintată secretarului CC al PCUS, Alexandr N. Iakovlev, la 13 martie 1989, în care este descrisă situația de criză din România socialistă, apreciindu-se că în condițiile menținerii conducerii de atunci a acestei țări, a cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu, era îndoielnic că puteau fi așteptate schimbări „cât de cât substanțiale în politica internă”. Se preciza că o continuare a tendințelor conturate la timpul respectiv putea avea urmări grave și se considera necesară operarea unor corecturi în linia de conduită a părții sovietice față de România. În acest sens se recomanda oportună „abținerea, în măsura în care era posibil, de la contacte bilaterale la nivel înalt, de la semne de atenție la adresa lui Ceaușescu, pentru a nu fi percepute drept sprijin al regimului existent, extinderea relațiilor economice, stimularea contactelor în domeniile culturii, științei, învățământului, sănătății etc.”[35].
Merită interes poziția conducerii sovietice față de evoluțiile din RDG, Polonia, Cehoslovacia, țări aflate pe pozițiile avansate ale blocului sovietic. Fostul secretar al CC al PCUS, Valentin M. Falin, avea să scrie mai târziu că în anii 1987-1988 îi informase pe Mihail S. Gorbaciov și pe Alexandr N. Iakovlev, membru al Biroului Politic și secretar al CC al PCUS, despre fenomenele îngrijorătoare din RDG, dar că informațiile sale nu au constituit un temei pentru analiza lor în cadrul Biroului Politic. „Conducerea – nota Valentin M. Falin – era probabil informată despre tendințele ascunse din RDG și alte țări est-europene sau a considerat informația mea prea îngroșată, care să necesite o reacție imediată”[36]. Mihail S. Gorbaciov, în opinia lui Valentin M. Falin, a manifestat un calm „de invidiat” și față de considerentele exprimate de către secretarul de stat american, Henry Kissinger, „care mergeau în aceeași direcție și care prevăzuse, schimbări furtunoase în Europa Centrală și de Est” și se pronunțase ca Statele Unite și Uniunea Sovietică să iasă din „Războiul Rece” într-un mod „coordonat și în ordine”[37].
Valentin M. Falin scrie, de asemenea, că schimbările din Europa de Est nu trebuiau reduse la „specificul” Poloniei sau Ungariei. „În criză – notează acesta – era ordinea postbelică sădită de noi și adaptată nu în cel mai bun mod la condițiile locale de către prieteni. În criză se afla întregul sistem de relații în «comunitatea socialistă». Trebuie să fii pregătit pentru o explozie, deși nu este prea clar unde va izbucni la început”[38]. Trebuie notat că Valentin M. Falin a exclus posibilitatea implicării trupelor sovietice în oprirea evoluțiilor din RDG, precizând că singura soluție era ca liderul est-german Erch Honecker să fie convins că „dacă schimbările sunt ireversibile, mai bine să le conducă el”[39].
Demnitarul sovietic menționează că în octombrie 1989, prezent la festivitățile de la Berlin cu ocazia celei de-a 40-a aniversări a proclamării RDG, Mihail S. Gorbaciov încercase să-l convingă pe Erich Honecker de nevoia operării unor schimbări și că după convorbirea din 7 octombrie 1989 cu liderul est-german declarase în cercul său apropiat: „Ne pregătim pentru ceea ce este mai rău? Noi am făcut tot ceea ce era posibil. Faptul că ei speră de la noi sprijinirea lui Honecker de pe poziții de forță – să nu se aștepte”[40]. În opinia lui Valentin M. Falin, Erich Honecker a pierdut puterea în octombrie, iar la 9 noiembrie 1989 prin lichidarea necondiționată în esență a granițelor RDG a avut loc „autodizolvarea statului est-german”[41], astfel încât „s-a lichidat – continuă acesta – granița care înainte reprezenta limita înaintată de apărare a Tratatului de la Varșovia”[42], astfel încât „trupele sovietice au fost puse în fapta faptului împlinit”[43].
Valentin M. Falin evocă și împrejurările deschiderii frontierei RDG cu Berlinul Occidental, precizând că ambasadorul URSS la Berlin, V. I. Kocemasov, informase MAE sovietic despre solicitarea autorităților est-germane de-a primi un sfat în legătură cu măsurile de relaxare a regimului de trecere a frontierei, la care răspunsul telefonic primit din partea lui A. G. Kovaliov, locțiitor al ministrului sovietic de Externe, a fost: „Definirea regimului de frontieră este o chestiune internă a RDG”[44].
La cererea ambasadorului de-a primi un răspuns scris, peste trei zile, i s-a repetat același lucru. La cele de mai sus adăugăm mențiunile referitoare la evenimentele din RDG cuprinse în raportul Fundației Gorbaciov intitulat Anul 1989 în istoria rusă și mondială, în care, printre altele, se menționează că fraza rostită de Mihail S. Gorbaciov la întâlnirea din 7 octombrie 1989 cu membrii conducerii PSUG, respectiv „Cel care întârzie, pe acela îl pedepsește viața”, a însemnat că soluția spre rezolvarea chestiunii germane, care „după cum știau toți, se află la Moscova”[45], se învârte „într-o direcție înțeleasă pe deplin de toți”[46]. În context, autorii raportului notează că „ungurii și cehii și-au deschis frontierele pentru fugarii din RDG spre Vest, ceea ce ei nu și-ar fi permis niciodată dacă nu ar fi privit atent la «întoarcerea cheii» la Moscova”[47]. Prezentând în continuare evoluția evenimentelor, autorii raportului conchid: „Conducerea sovietică nu putea însă să repete într-o măsură de 100 – 1.000 ori ceea ce se făcuse în anul 1953 la Berlin”[48].
În cazul evenimentelor din Polonia, înainte de alegerile din 4 iunie 1989, istoricul rus M. I. Prozumenșcikov scrie într-un studiu introductiv la un volum de documente de arhivă sovietice că în percepția conducerii PCUS varianta cea mai rea putea fi împărțirea puterii cu opoziția, în pofida semnalelor alarmante primite din partea Ambasadei sovietice la Varșovia potrivit cărora PMUP își pierdea cu o viteză catastrofică adepții. „Fiascoul deplin suferit de comuniștii polonezi la alegeri – scrie istoricul rus – a fost pentru conducerea sovietică o surpriză neplăcută”[49].
Într-o informare a Secției Internaționale a CC al PCUS cu privire la situația din Polonia, după alegerile parlamentare din 4 iunie 1989, se recunoștea că victoria convingătoare a Solidarității în primul tur al alegerilor modifica serios raportul forțelor politice din Polonia și că influența coaliției guvernamentale, în primul rând a PMUP care a suferit o înfrângere, „a slăbit în mod evident”[50] și că opoziția va căpăta posibilitatea de-a participa, pe bază constituțională, la stabilirea politicii interne. Nu era exclusă nici eventualitatea ca liderii radicali ai Solidarității să ceară retragerea Poloniei din Tratatul de la Varșovia, posibilitatea unor manifestări critice în diferite aspecte ale relațiilor sovieto-polone, o creștere a presiunii pentru clarificarea celor mai complicate „pete albe” din istoria relațiilor sovieto-polone (Katyn etc.)[51]. Se propunea să se aducă unele corecturi în poziția sovietică privind contactele cu Solidaritatea, recunoscându-se că tărăgănarea în continuare a acestei chestiuni putea avea drept consecință „costuri politice” și că în condițiile create stabilirea contactelor cu Solidaritatea a devenit necesară, iar în perspectivă poate fi și cel mai important factor.
Din informațiile primite la nivelul conducerii PCUS rezulta că reprezentanți ai conducerii Solidarității, inclusiv liderul sindicatului, Lech Walesa, înțelegeau importanța factorului sovietic în Polonia, se pronunțau pentru stabilirea unor relații între Comitetul Civic al Solidarității și PCUS. Se vorbea, de asemenea, despre „disponibilitatea lui Lech Walesa de-a face o vizită la Moscova și a se întâlni cu Mihail S. Gorbaciov”[52]. Semnificativă pentru poziția conducerii PCUS este răspunsul dat de către Mihail S. Gorbaciov, la 22 august 1989, la dorința liderului PMUP, Mieczysław Rakowski, de-a efectua o vizită la Moscova pentru consultări: ,,Nu cred că e un moment bun, s-ar putea înțelege că eu caut să mă amestec în problemele voastre”[53], sfătuindu-l să se resemneze și să se adapteze situației.
Într-o informare a Secției Internaționale a CC al PCUS este evocată și atitudinea partidelor din țările Tratatului de la Varșovia față de evoluția situației din Polonia, și, în acest cadru, poziția conducerii PCR, care solicitase organizarea unei întâlniri la nivelul conducătorilor statelor Pactului de la Varșovia pentru analizarea noii situații create, propunere neacceptată de către conducerea PCUS, precum și de conducerile partidelor celorlalte state membre. În răspunsul conducerii PCUS se exprima îndoiala că organizarea unei asemenea întâlniri, în condițiile în care ,,PMUP nu se decisese în privința ultimelor schimbări din țară, va da rezultatele necesare, agravând doar lucrurile”[54]. În cazul Cehoslovaciei, un secretar al CC al PCUS, Nikolai N. Sliunkov, prezent la Praga în noiembrie 1989, înaintea declanșării „Revoluției de catifea”, raporta la Moscova că, în opinia sa, conducerea Partidului Comunist din Cehoslovacia „stăpânește situația și merge pe calea unor reforme profunde”[55], estimare ce s-a dovedit a fi eronată.
Prezentăm, de asemenea și unele considerente exprimate în cercurile politice și științifice din Uniunea Sovietică privind unele aspecte ale situației din Ungaria și raporturile ungaro-române. Într-o analiză efectuată la începutul lunii ianuarie 1989 în cadrul Consiliului Științific Consultativ de pe lângă Direcția Țărilor Socialiste din MAE al URSS cu participarea cercetătorilor Institutului de Economie a Sistemului Mondial Socialist al Academiei de Științe a URSS era scos în evidență faptul că, pentru partea ungară, problema ungurilor din Transilvania era extrem de nevralgică, jucând un „rol important în formarea situației politice interne din Ungaria”[56]. În legătură cu aceasta, se menționa că nu putea să nu fie luat în considerare faptul că linia promovată de regimul Ceaușescu în privința minorităților naționale din România are puțin de-a face cu principiile marxist-leniniste ale politicii naționale, ceea ce aduce prejudicii atât prestigiului socialismului, cât și solidarității în cadrul comunității socialiste. În acest sens se preciza că poziția oficială sovietică „trece practic sub tăcere problema respectivă, nu contribuie la diminuarea și înlăturarea conflictului româno-ungar”[57], astfel încât se produce „o impresie negativă asupra opiniei publice mondiale”[58]. Se sublinia, de asemenea, că în opinia unor participanți la dezbatere se impunea găsirea unei forme potrivite pentru expunerea mai clară a punctelor de vedere ale Uniunii Sovietice în această chestiune, adăugându-se că nu era vorba despre vreun amestec în conflictul respectiv. În acest sens se considera utilă publicarea unor materiale în care „să răsune condamnarea mai clară a denaturărilor politicii naționale socialiste în România”[59].
Într-o analiză efectuată, la 30 octombrie 1989, de către Secția Internațională a CC al PCUS cu participarea unor cercetători de la Academia de Științe Sociale a CC al PCUS, Institutul de marxism-leninism al CC al PCUS, precum și de la unele institute de cercetări ale Academiei de Științe a URSS cu privire la situația din Ungaria se remarcau, printre altele, acumularea unei datorii externe de 18 miliarde dolari, o posibilă schimbare a statutului Ungariei în Tratatul de la Varșovia după modelul francez, precum și pericolul creșterii naționalismului în această țară, având consecințe grave nu numai în interiorul acesteia și al scăpării acestuia de sub control. „În centrul Europei – se menționa în informare – se poate crea un focar al încordării naționaliste, care afectează interesele noastre de alianță și amenință securitatea europeană”[60].
Se preciza, de asemenea, că în Ungaria se manifesta cel mai mic interes pentru continuarea prezenței sale în Pactul de la Varșovia, exprimându-se opinia că în virtutea poziției geostrategice a Ungariei o ieșire a acesteia din Pact „nu ar fi reprezentat un prejudiciu serios pentru interesele geostrategice militare ale URSS”[61]. În același timp, se recunoștea că poziția echidistantă a Uniunii Sovietice între Ungaria și România „nu va oferi Uniunii Sovietice efectul politic scontat”[62], propunându-se ca o soluție de ieșire ca organizațiile obștești din URSS să aibă posibilitatea de a-și exprima opiniile în aspectele conflictuale ale relațiilor Ungariei și României („chiar dacă aceasta nu coincid cu punctul de vedere oficial”). Se menționează, de asemenea, că ideea sprijinirii deschise a poziției Ungariei în conflictul cu România care putea aduce „dividente politice serioase” pentru Uniunea Sovietică, a fost dezavuată imediat de majoritatea participanților la dezbatere care au socotit că asemenea acțiuni deschise erau periculoase, putând genera „probleme în relațiile URSS cu alți aliați”[63].
Analizele efectuate la nivelul conducerii sovietice privind evoluțiile din țările socialiste în anul 1989 denotă o anumită împăcare cu starea de fapt, respectiv lăsarea lucrurilor „în stare de plutire liberă”, astfel încât „cu cât mai impetuos se defășurau procesele de restructurare din țările Europei de Est care mătura regimurile comuniste – scrie istoricul rus M. I. Prozumenșcikov – cu atât mai lipsită de vlagă devenea politica nomenclaturii de la Kremlin care înțelegea greșit cum să reacționeze la cele ce se întâmplau”[64]. Acesta menționează că prognozele prudente potrivit cărora în majoritatea țărilor Europei de Est comuniștii pot pierde puterea și rămâne în opoziție au parvenit la CC al PCUS „cu mare întârziere, în esență atunci când acest lucru devenise un fapt împlinit”[65]. În opinia istoricului rus, țările lagărului socialist au renunțat una după alta la schemele politico-sociale și ideologice atât de mult timp impuse lor, alegând modelul occidental democratic cu „toate plusurile și minusurile inerente ale acestuia”[66]. Acesta notează, totodată, că cea mai mare parte a elitei de partid sovietice, inclusiv Mihail S. Gorbaciov, considera că era suficient să fie corectate unele erori și lipsuri din activitatea partidelor comuniste și lucrurile puteau evolua pe calea cea bună, așa că nu întâmplător unei părți însemnate a aparatului de partid din URSS ideea că însăși țările Europei de Est ar putea să revină pe calea capitalistă de dezvoltare „de bunăvoie, fără vreun fel de «provocări» și «amestecuri» din partea Occidentului i s-a părut ceva de domeniul fantasticului”[67].
În opinia autorului, una din ultimele speranțe ale conducerii sovietice a fost că cele întâmplate în Europa de Est vor fi doar un „fenomen temporar” și că grozăviile capitalismului, despre care vorbea propaganda sovietică îi va obliga pe foștii aliați să revină la modul socialist de viață, dovedită, în final, „o nouă surpriză” neplăcută pentru CC al PCUS. „Oamenii – scrie acesta – erau gata să suporte toate dificultățile, numai să nu revină în trecutul socialist”[68]. În final, autorul scrie că în condițiile întreruperii relațiilor pe linie de partid conducerea sovietică a mizat pe ultimii stâlpi ai integrării est-europene – CAER și Tratatul de la Varșovia, socotite instrumente de păstrare a unității țărilor socialiste. Acesta spera că în condițiile în care aceste țări reveneau pe calea capitalistă ele vor continua să depindă de URSS, întrucât în ultimii 40 de ani economiile lor s-au dovedit a fi interconectate cu sistemul sovietic. În opinia istoricului M. I. Prozumenșcikov, atracția economică a Occidentului (îndeosebi pe fondul crizei extrem de grele, iar ulterior a prăbușirii depline a URSS) a contribuit la faptul că interesele foștilor parteneri sovietici din aceste țări „au făcut o cotitură de 180 de grade”[69]. În cazul Tratatului de la Varșovia, opinează M. I. Prozumenșcikov, lucrurile au stat și mai prost, în sensul că membrii acestuia au pus în fața Moscovei un ultimatum: „retragerea cât mai rapidă a trupelor sovietice de pe teritoriile cărora se aflau acestea”[70].
Sfârșitul unei lumi
Schimbările din Europa Centrală și de Est nu au fost o surpriză totală pentru conducerea sovietică. Se poate spune că ceea ce a surprins a fost ritmul rapid în care acestea s-au produs. Conducerea sovietică nu a crezut că evoluțiile din aceste țări, aflate timp de decenii în sfera sa de influență, vor duce la prăbușirea regimurilor la a căror instaurare participaseră activ. Așa cum nota fostul consilier al lui Mihai S. Gorbaciov, Anatoli Cerneaev, evenimentele din Europa Centrală și de Est din anul 1989 au avut premise perfect obiective, întrucât nemulțumirea față de regim s-a dezlănțuit cu viteza unui foc stropit cu benzină atunci când în Uniunea Sovietică a început și s-a declanșat perestroika și au apărut glasnosti și libertatea cuvântului, elemente ale unei democrații reale. Oamenii din Europa de Est, firește, priveau la conducerile lor, la șefii lor și-și puneau întrebarea: „De ce aceasta nu urmează exemplul «fratelui mai mare» tocmai atunci când acest «frate mai mare» a pășit pe calea democrației|? Ba, dimpotrivă, îl critică pe Gorbaciov, critică perestroika, ceea ce era caracteristic îndeosebi pentru RDG, România, parțial pentru conducerea cehoslovacă”[71].
În opinia aceluiași politolog, frământările din țările aliate au crescut rapid aproximativ începând din anul 1988, iar procesul a căpătat un caracter cu adevărat revoluționar după ce aceștia s-au convins că Mihail S. Gorbaciov și conducerea sovietică „nu vor permite niciodată repetarea a ceva asemănător cu intervenția în Ungaria în anul 1956, în Cehoslovacia în anul 1968, nu vor folosi niciodată forța”[72] și că au abandonat doctrina Brejnev. „Aceasta – conchide Anatoli Cerneaev – le-a dezlegat mâinile. Și într-un anumit moment protestul strâns împotriva regimurilor impuse a explodat”[73].
Referindu-se la reacția conducerii sovietice la aceste schimbări, Anatoli Cerneaev recunoște că în sânul Biroului Politic al CC al PCUS au fost și voci care au cerut să se întreprindă ceva pentru oprirea acestui proces, dar că Mihail S. Gorbaciov nu a fost în stare să dea un răspuns clar. Acesta, așa cum scrie Anatoli Cerneaev, spera că după schimbarea guvernului, „oamenii se vor trezi, vor începe transformări serioase în propriile țări și aceste țări – aliații noștri – se vor întoarce sincer în direcția Uniunii Sovietice democratice și iubitoare de pace, vor alege socialimul cu înfățișare umană”[74], însă „el a greșit profund…”[75], iar „acestea s-au întors spre Uniunea Sovietică nu cu fața, ci cu spatele”[76]. Anatoli Cerneaev constată, de asemenea, că politica promovată de conducerea de la Kremlin față de fostele state prietene a fost nechibzuită și că „revoluțiile de catifea” (autorul nu avea în vedere Revoluția din România – V. B.) s-au întors pentru Uniunea Sovietică „în general negativ – și în plan economic și în planul păstrării aliaților, al influenței în această parte a Europei”[77].
Într-o analiză a Academiei de Științe Sociale de pe lângă CC al PCUS („nu mai târziu de 22 ianuarie 1990”) privind schimbările din Europa de Est se evidențiau profunzimea crizei pe care o traversau aceste țări, caracterul ireversibil al schimbărilor din această zonă, eșecul modelului sovietic de socialism, schimbarea tipului construcției politice, economice, ideologice, renunțarea la iluziile comuniste, revenirea la societatea tradițională capitalistă. În plan național se remarca agravarea conflictelor între națiuni în unele țări: Cehoslovacia, Bulgaria, posibilitatea apariției unor focare de încordare interstatale legate de problemele nerezolvate (RDG – Polonia; Ungaria – România)[78].
În final, se poate spune că Mihail S. Gorbaciov a rămas până la capăt fidel principiilor de neamestec în oprirea evenimentelor desfășurate în avalanșă în statele aflate timp de peste patru decenii și jumătate în sfera sa de dominație. Așa cum remarca politologul Vladislav Zubok, spre deosebire de Stalin, Mihail S. Gorbaciov „a renunțat ferm la amenințări cu folosirea forței chiar în cazurile când a fost vorba de țările unde erau dislocate trupele sovietice și prin care treceau cele mai importante căi de comunicații. Cu o meticulozitate neobișnuită acesta s-a plasat pe poziția neamestecului deplin în treburile interne ale țărilor Tratatului de la Varșovia în Europa Centrală și de Est”[79]. Politologul rus notează, totodată, asemenea lui Valentin M. Falin, faptul că în timpul vizitei la Moscova, în ianuarie 1989, Henry Kissinger i-a propus „cu prudență” lui Mihail S. Gorbaciov să se gândească la modalitatea ca URSS și SUA să ia împreună sub control posibila evoluție a evenimentelor în Europa, pentru a preveni orice surprize, dar că Mihail S. Gorbaciov, „care propovăduia «noua gândire» a respins cu dispreț această idee”[80]. La toate cele de mai sus se poate adăuga și imposibilitatea conducerii sovietice de-a mai sprijini în vreun fel regimurile din aceste țări. Uniunea Sovietică intrase ea însăși într-o stare de criză politică și economică.
Semnificative pentru atitudinea conducerii de la Kremlin față de foștii aliați ai blocului sovietic sunt reflecțiile fostului lider sovietic Aleksandr N. Iakovlev. „Caracterul nefiresc al formării așa numitei comunități socialiste, ba și contradicțiile acute în interiorul comunității înseși – avea să scrie fostul demnitar sovietic – au pus pecetea confuziei și asupra politicii de transformări din această regiune”[81]. În opinia lui Aleksandr N. Iakovlev, politica conducerii sovietice în ultima etapă se reducea la formula: ,,Nu ne mai stă mintea la ei. Ne ajung problemele noastre”[82]. În opinia înaltului demnitar sovietic, ,,nu a existat o politică clară în privința țărilor est-europene, ceea ce vorbește despre nechibzuința noastră, deși un principiu general strategic era suficient de clar, și anume libertatea opțiunii sociale pentru toți”[83]. Concluzia amintește de o afirmație a lui Nikita S. Hrușciov în discuția cu membrii Biroului Politic al CC al PMR, în iunie 1963, când le-a spus clar acestora că pentru conducerea sovietică CAER-ul era „o grijă în plus, o bătaie de cap”[84].
Întâlnirea sovieto-americană la nivel înalt de la Malta (2-3 decembrie 1989) avea să reprezinte cu adevărat sfârșitul glacisului strategic al URSS. A fost momentul când liderul sovietic, preocupat de supraviețuirea Imperiului, se pronunțase ca „popoarele să decidă singure, fără amestec din afară, cum să trăiască”[85]. Peste doi ani omenirea avea să fie martoră și a destrămării Uniunii Sovietice.
______________________________________________
[1] Laurențiu Constantiniu, Uniunea Sovietică între obsesia securității și insecuritate, Editura Corint, București, 2010, p. 4.
[2] Ibidem, p. 140.
[3] Ibidem, p. 182.
[4] Ibidem, p. 183.
[5] Mai pe larg despre conținutul acestor propuneri în Laurențiu Constantiniu, op. cit., p. 183 – 193.
[6] L. I. Ghibianski, Issleodvania politiki SSSR v Vostocinoi Evrope v konțe vtoroi mirovoi voinî i v pervâie poslevoennîie godî în Voprosî istorii, nr. 6/2004, p. 151.
[7] Ibidem, p. 195
[8] Pavel A. Sudoplatov, Spețoperații. Liubianka i Kremli.1930-1950 godî, Olma-Press, Moscova, 2003, p. 268.
[9] Henry Kissinger, Diplomația, Editura All, București, 2008, p. 392.
[10] V. A. Medvedev, Raspad. Kak on nazreval v „mirovoi sisteme soțializma”, Mejdunarodnâie otnoshenia, Moscova, 1994, p. 376.
[11] Laurențiu Constantiniu, op. cit., p. 240.
[12] Moskva i Vostocinaia Evropa,. Sovetsko-iugoslavskii konflikt i stranî sovetskogo bloka.1948-1953. Ocerki istorii, Editura Nestor -Istoria, Moscova, Sankt -Petersburg, 2017, p. 7.
[13] Ibidem.
[14] Vladislav Zubok, Neudavshaiasia imperia. Sovetskii Soiuz v holodnoi voine ot Stalina do Gorbaciova, Rossspen, Moscova, 2011, p. 386.
[15] Mihail Gorbaciov, Jizni i reformî, Kniga 2, Novosti, Moscova 1995, p. 311.
[16] Ibidem, p. 312.
[17] Ibidem, p. 313.
[18] I. S. Iajborskaia, „Soțialisticeskoe sodrujestvo” i „doktrina Brejneva” în Voprosî istorii, nr. 9/2013, p. 16.
[19] Vadim Medvedev, op. cit., p. 34.
[20] Ibidem.
[21] Ibidem, p. 379.
[22] Ibidem.
[23] Constantin Corneanu, Victorie însângerată. Decembrie 1989, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2014, p. 393 – 436.
[24] Anatomia konfliktov. Țentralinaia i Iugo- Vostocinaia Evropa. Dokumentî i materialî poslednei treti XX veka. II. Vtoraia polovina 1980-h-nacealo 1990-h godov, Aleteia, Sankt-Petersburg, 2013, p. 39.
[25] Ibidem, p. 42.
[26] Ibidem, p. 60.
[27] Ibidem, p. 63.
[28] Ibidem, p. 69.
[29] Ibidem, p. 67.
[30] Ibidem, p. 69.
[31] Ibidem, p. 73.
[32] Ibidem, p. 75.
[33] Ibidem, p. 76.
[34] Ibidem, p. 77-78.
[35] A se vedea textul complet în revista Arhivele Totalitarismului, nr. 3-4/2017, p. 253 – 265.
[36] Valentin M. Falin, Bez skidok na obstoiatelistva. Politiceskie vospominania, Respublika, Sovremennik, Moscova, 1999, p. 436.
[37] Ibidem, p. 436.
[38] Ibidem, p. 438.
[39] Ibidem.
[40] Ibidem, p. 442.
[41] Ibidem, p. 443.
[42] Ibidem.
[43] Ibidem.
[44] Ibidem, p. 444.
[45] 1989 god v rossiiskoi i mirovoi istorii. Doklad Gorbaciova-Fonda, Moscova, 2009, p. 7.
[46] Ibidem.
[47] Ibidem.
[48] Ibidem, p. 8.
[49] Koneț epohi. SSSR i revoliuții v stranah Vostocinii Evropî v 1989-1991 gg. Dokumentî, Rosspen, M. 2015, p. 8.
[50] Ibidem, p. 283.
[51] Ibidem, p. 285.
[52] Ibidem, p. 289.
[53] Constantin Corneanu, op. cit., p. 393.
[54] Koneț epohi…, p. 298.
[55] Ibidem, p. 8.
[56] Ibidem, p. 552.
[57] Ibidem.
[58] Ibidem.
[59] Ibidem.
[60] Ibidem, p. 577-578.
[61] Ibidem, p. 579.
[62] Ibidem.
[63] Ibidem.
[64] Ibidem, p. 10.
[65] Ibidem, p. 8.
[66] Ibidem, p. 5.
[67] Ibidem, p. 7.
[68] Ibidem, p. 15.
[69] Ibidem, p. 14.
[70] Ibidem.
[71] A. Cerneaev, Bîl li u Rossii șans? On poslednii, Sobranie, Moscova, 2003, p. 169.
[72] Ibidem, p. 168 – 169.
[73] Ibidem.
[74] Ibidem, p. 170.
[75] Ibidem.
[76] Ibidem.
[77] Ibidem.
[78] Koneț epohi…, p. 130.
[79] Vladislav Zubok, Neudavșaiasia imperia. Sovetskii Soiuz v holodnoi voine ot Stalina do Gorbaciova, Moscova, Rosspen, 2011, p. 454.
[80] Ibidem.
[81] A. N. Iakovlev, Sumerki, Nauka, Moscova, 2003, p. 608.
[82] Ibidem.
[83] Ibidem.
[84] ANIC, Fond CC al PCR, Secția Relații Externe, Gheorghe-Gheorghiu-Dej, dosar nr. 16 U, f. 51.
[85] I. S. Iajborskaia, „Soțialisticeskoe sodrujestvo” i „doktrina Brejneva”… p. 17.
