Au trecut deja două luni din acest an, dar primele semnale nu ne dau de înţeles că 2016 intenţionează să fie mai bun, cel puţin judecat prin binomul pace-război. Ne oferă însă destule indicii să înţelegem că va fi unul mai sincer şi mai dur ca discurs şi acţiuni. Redescoperim, din păcate foarte repede, că aceleaşi valori sunt interpretate diferit în locuri diferite şi asta generează dezordinea căreia politicul nu i-a găsit încă soluţia. Paradoxal, în loc să ducă la dezvoltarea conceptelor axiologice ale democraţiei, aceste diferenţe întăresc dogmele. Acea „…retorică sistematic populistă, adaptată la nivelul de candoare al populaţiilor-ţintă”, cum spune Philippe Braud în al său Mic tratat de emoţii, sentimente şi pasiuni politice şi care nu avea alt rol decât să mascheze cursul real al relaţiilor de putere, începe să fie devoalată. Este înlocuită treptat cu elemente concrete, definitorii pentru statutul de putere. Visam să nu mai avem parte de ele. Nu lipsesc realităţi neechivoce şi cu rezonanţe concrete pentru publicul larg, precum strategii militare, priorităţi ale înarmării şi organizării forţelor, armate, divizii, rachete, avioane, tancuri etc. dominante pe la mijlocul Războiului Rece.

Pe fondul evenimentelor locale mediatizate asurzitor în 2015, a trecut mai puţin semnalizată revenirea în actualitate, la scară globală, a obişnuitei figuri geometrice alese de Henry Kissinger ca simbol al confruntării de-acum câteva decenii: triunghiul Washington – Moscova – Beijing. L-a marcat clar însă preşedintele Barack Obama în discursul său asupra stării naţiunii de la începutul acestui an: China şi Rusia au fost singurele state menţionate în termeni de confruntare directă. Primul, mai ales în domeniul economic. O Americă aflată în plin proces de regândire a rolului său de unică superputere într-o lume tot mai dificil de cuprins şi de lider autoritar al Occidentului, o Rusie care în calea sa spre multipolaritate s-a lovit de obstacolul crizei economice interne accentuate de aventura petrolului, din capcana căreia tot nu reuşeşte să scape, cu demonstraţii de putere neaşteptate şi în competiţie geopolitică declarată cu SUA, o Chină cu propriile-i interese strategice globale urmărite implacabil şi cântărind ca în laboratoare efectele confruntării dintre primele două.

Declaraţii recente ale unor oficiali au calificat China şi Rusia deopotrivă ca inamici ai SUA promiţând să se  angajeze în contracararea amândoura simultan; însă sunt doar de an electoral şi pentru a lăsa amintiri nostalgice. Transformarea triunghiului într-o dreaptă este prea mult şi pentru SUA şi pentru armonia confucianistă şi pentru Rusia dornică de multipolaritate, aşa că jocurile se vor face în trei. Din discursul public au dispărut referirile la Uniunea Europeană ca la un viitor actor politic global. Organizaţia este destinată să rămână ceea ce a fost de la început, un colos economic, dar un pitic politic, se pare. Importanţa ei politică este cam egală cu cea a Germaniei. Îşi mai aminteşte cineva că imediat după adoptarea documentelor de la Lisabona se vorbea despre constituirea unei armate europene şi chiar începuse iniţierea unor  paşi? Ar fi fost prea mult după episodul constituirii zonei euro care a însemnat scoaterea singurei economii concurent real pentru cea a SUA din zona dolarului; cam atunci au început şi problemele atât de cunoscute. La început uşor de gestionat, apoi tot mai dificile. Actuala criză a migranţilor are rădăcini mult mai profunde în conştiinţa europeană, decât s-a crezut în demagogia multiculturalismului. Ea  nu face decât să scoată în evidenţă vechile suspiciuni europene, fragilitatea construcţiilor sale şi emergenţa unor mişcări politice cu alte viziuni. Dar, mai grav, criza începe să erodeze rapid valori precum libertatea de mişcare, respectarea voinţei suverane a cetăţenilor, cele strâns legate de om, de credinţele şi convingerile sale, de familie etc. Pare absurd, dar conceptul de referendum se identifică astăzi mai curând cu şantajul decât  cu exprimarea voinţei populare suverane. Interesant, chiar şi în aceste condiţii lipseşte acel exerciţiu intelectual profund, specific spiritului Europei, care să explice motivele radicalizării lumii, inclusiv a celei islamice, de unde au pornit multe dintre problemele de azi.

În interior, deciziile de la Bruxelles încep să fie privite cu suspiciune, motorul integrării se cam uzează, noii membri est-europeni aşteaptă bani de la UE, dar securitate de la SUA. Parteneriatul Estic s-a lăsat cu o nouă zonă de conflict şi singurul său succes notabil este, se pare, pierderea de către preşedintele Lukaşenko a atributului de ultim dictator al Europei. Datorită unor gesturi de frondă faţă de Moscova el a devenit frecventabil peste noapte. Şantajul intern al Marii Britanii se suprapune celui extern al Turciei etc. În valorile fondatorilor UE mai cred doar birocraţii din structurile de conducere ale acesteia. Ca urmare, discursul politic de la Bruxelles a devenit ameninţător nu doar pentru Rusia, ci şi pentru unii dintre membrii UE, în timp ce spaţiile de la frontierele sale sudice, sud-estice şi estice îi provoacă probleme pentru care nu era pregătită. Semnificative pentru poziţia politică actuală a UE sunt unele mutaţii în jocurile legate de Ucraina. În timp ce preşedintele Poroşenko discută cu omologii săi europeni din formula normandă despre documentele Minsk-2, Moscova, al patrulea membru al formulei, a început să analizeze problema cu Washingtonul, în timp ce statul ucrainean se adânceşte în criză. Acestea sunt realităţile în care Uniunea Europeană desfăşoară negocierile cu  SUA – cea mai puternică economie a lumii – pentru  a obţine condiţii egale în viitorul tratat de  constituire a zonei economice transatlantice, zonă care va defini viitorul emisferei nordice pentru multe decenii.

Poate că anul 2016, ultimul în funcţie al actualului preşedinte al SUA, ne va oferi şi primele detalii despre viziunea sa asupra „modului mai înţelept” (smarter kind) prin care SUA încearcă să-şi exercite pe mai departe rolul de lider. Astfel s-a exprimat în acelaşi discurs privind  starea naţiunii. Oricum, din discursul public global a cam dispărut noţiunea de soft-power. Îşi mai aminteşte cineva de ea? Puterea îşi reocupă aşadar, fără a mai fi acoperită cu ipocrizia politicienilor, locul avut dintotdeauna în mediul internaţional, cel de capacitate a unui actor de a-şi impune voinţa asupra altuia în cadrul unor relaţii de putere în dinamică şi unde sunt utile toate instrumentele, inclusiv forţa. Cam acesta este mesajul necriptat pentru anul 2016, adresat mai ales Europei. Cu siguranţă, evidenţierea  locului mijloacelor de forţă în relaţiile internaţionale va întări securitatea europeană, într-o perspectivă nu prea îndepărtată, însă cu condiţia ca evoluţiile să fie gestionate în limitele suficienţei. S-ar putea ca această afirmaţie să lezeze cartezienele noastre convingeri despre securitate şi pace, însă dacă privim înapoi, fără patimi, la perioada bipolarităţii, observăm lucruri interesante. În pofida faptului că propaganda ambelor părţi afirma neostoit agresivitatea şi intenţiile cuceritoare ale celuilalt, în realitate pe continentul european, de o parte şi de alta a aliniamentului intergerman, unde se derulau episoadele adevăratei confruntări, niciun singur tanc nu era scos din remiză pe drumurile publice, niciun avion de luptă nu era ridicat în aer, niciun batalion nu era trecut în dispozitive de marş fără a urma reacţiile oglindă ale celuilalt. Reacţii care neutralizau încercarea de a obţine un avantaj major, dar corodau intens economiile, în realitate.

Europa democrată a acceptat umbrela SUA pentru că era ţinută deschisă cu banii contribuabilului american şi nu o obliga la cheltuieli care să-i afecteze prosperitatea şi comoditatea situaţiei, iar comunismul, construit sub umbrela unui  cetăţean tot mai sărac, se transformase în generator al unor restricţii de nesuportat. Pentru acea arhitectură se consumau enorme resurse deturnate de la alte scopuri. A rezistat cine a avut mai multe, dar coşmarul consumului de resurse pluteşte. Istoria nu începe cu noi. Revenirea la demonstrarea necontrolată a elementelor concrete ale puterii militare ar readuce în actualitate escaladările, dar şi perspectiva nedorită a consumului de resurse, într-o lume care are atâta nevoie de ele pentru alte priorităţi. Acesta va fi motivul pentru care oamenii politici nu vor depăşi limitele rezonabile ale confruntării, indiferent ce şi-ar dori ei în realitate, şi nu vor decide refacerea infrastructurii bipolarităţii. Cu atât mai mult cu cât a dispărut acea confruntare ideologică între realităţi ireconciliabile. Astăzi nu ideologia este cea care susţine confruntarea, ci veşnica competiţie geopolitică pe care lumea o practică dintotdeauna. Opinia publică se va obişnui cu indicatorii concreţi şi controlabili ai puterii militare şi va începe să-i folosească. Doar propaganda va rămâne la fel de ipocrită.

Competiţia geopolitică va adopta forme noi, care nu vor afecta decisiv securitatea europeană, pentru că se va fundamenta treptat pe acei indicatori concreţi şi verificabili. Totul va fi motivat de  necesitatea optimizării consumului de resurse. Cel puţin o perioadă, până se vor descoperi alte oportunităţi. O necesitate necruţătoare şi imposibil de ascuns acum, după experienţa bipolarităţii, atât de vie încă. Probabil, cele mai periculoase secvenţe ale relaţiilor de putere nedisimulate, cu efecte directe asupra securităţii continentului european şi proximităţii sale, se vor derula şi în acest an între Occident, mai ales SUA, şi Rusia. Un Occident care se lărgeşte cuprinzând şi zone netradiţionale. Peste tot pe unde suspectează intenţii  ruseşti. La prima vedere, lărgirea este un indicator al puterii, dar aceste zone vin şi cu problemele lor specifice, care nu fac decât să încurce. Se observă din escaladarea războiului informaţional.

Partea occidentală continuă să repete ceea ce a început în urmă cu doi ani, şi anume că Rusia este principala ameninţare la adresa securităţii sale, cam la acelaşi nivel cu  Statul Islamic. Acţiunile aviaţiei ruse în Siria au oferit energii noi războiului informaţional. A ridicat  ştacheta schimbând ţinta, dar şi vectorii care oferă greutate afirmaţiilor. Preşedintele rus, Vladimir Putin, este cel vizat direct, pentru lucruri greu de dovedit. Aşa ceva s-a mai întâmplat doar în plină ascensiune a Războiului Rece. Purtători ai noilor motive sunt acum nu numai jurnalişti, propagandişti patentaţi ori ONG-uri, ci şi premieri, oficiali ai guvernelor, demnitari, agenţii de rating,  din când în când, chiar şi Stratfor. Nu realitatea sprijinului popular al cetăţenilor Rusiei pentru preşedintele lor a provocat schimbarea, ci altceva, mult mai grav. Trimiterile lui la valorile suveranităţii statului  încep să fie auzite prin Europa. Un adevărat sacrilegiu.

Războiul informaţional al Occidentului împotriva Rusiei este total şi se manifestă nu doar în politică, finanţe şi economie. Se extinde treptat în instituţiile internaţionale, inclusiv instanţe, parlamentarism, educaţie, cultură, sport etc.; peste tot unde Occidentul are poziţii majoritare, aşteptând ca efectele acestui tip de confruntare, combinate cu cele ale sancţiunilor economice şi financiare, să provoace, în sfârşit, tulburările sociale care să determine schimbări politice în Rusia.

La Bruxelles, NATO anunţă că studiază problema înfiinţării unei structuri care să combată propaganda rusă. Este greu de crezut că postul TV de limbă engleză Russia Today este atât de eficient în competiţia sa cu toată media din statele NATO pentru minţile europene încât să mai fie necesară înfiinţarea unei structuri aliate de contrapropagandă. Dacă intenţiile vor deveni realitate, pur şi simplu, va apărea un departament nou, cu competenţe şi reguli specifice, cu personal care trebuie antrenat din timp de pace pentru a acţiona eficient în vremuri tulburi în cadrul războiului psihologic. Dar dincolo de agresivitatea informaţională a Occidentului, dincolo de ameninţările cu represalii de toate felurile, inclusiv militare la adresa Rusiei, intrate deja în cotidianul discursului politic, imaginea generală nu transmite siguranţă, ci mai curând frustrarea provocată de faptul că, deşi din punct de vedere militar, dispune de un raport de forţe covârşitor faţă de Rusia, deşi controlează cea mai mare parte a economiei şi finanţelor lumii, Occidentul nu-şi poate exploata avantajele şi este nevoit să intre în jocul de uzură pe care îl impune Moscova. Mai mult, în acest duel, Rusia este cea cu iniţiativa asimetrică prin lume. Când secretarul general al NATO, european, tocmai a ameninţat voalat Rusia la München cu arma nucleară, nu a făcut altceva decât să ofere veşnica imagine frustă a omului politic format într-o ţară mică, dar compensând cu viziuni eminamente globale. Oricum ar fi trebuit să ştie că Europa, cu densitatea ei de obiective şi populaţie, ar putea să devină de nelocuit după o confruntare nucleară, ceea ce nu este valabil şi pentru Rusia. Avem şansa că în Comitetul de planificare nucleară al NATO există oameni care ştiu bine ce înseamnă această armă.

Occidentul nu a venit cu nici o idee nouă, transformatoare – care să-l reprezinte – pentru  a înlocui sistemul de la Potsdam. De aceea nici nu prea mai vorbeşte despre personajele care au găsit soluţiile pentru demontarea acelui sistem.  Nu a reuşit decât să-l izoleze definitiv în interiorul Rusiei pe Mihail S. Gorbaciov – co-artizanul proceselor de demontare a bipolarităţii –  împreună cu viziunile lui politice, în timp ce Ronald Reagan continuă să fie considerat la el acasă şi în lume unul dintre marii conducători ai SUA.  Ultimul preşedinte sovietic cu lumea sa „de la Vancouver la Vladivostok” este dat uitării de ruşi tocmai pentru că ei consideră că a avut prea multă încredere în partenerii săi occidentali care l-au tras pe sfoară şi l-au decredibilizat politic. Acţiunile părţii ruse au devenit şi ele mai direcţionate şi mai agresive în războiul informaţional. Din discursul politic a dispărut sintagma „partenerii din NATO”, folosită până mai ieri. Alianţa este tot mai intens prezentată ca o ameninţare.  Mai nou, a apărut tema erorilor politicii ruse, care nu şi-a susţinut ferm interesele naţionale din momentul dispariţiei URSS. SUA sunt acuzate că şi-au impus voinţa asupra Europei şi au transformat UE într-un actor politic vasal, care-şi urmează supus seniorul. Au provocat evenimentele din Ucraina brutal, încercând să declanşeze un război european, pentru a-şi recâştiga statutul de unică superputere, iar conducerea de la Kiev este interesată în continuarea războiului civil, pentru că numai aşa va beneficia de sprijinul SUA.

Propaganda rusă urmăreşte drept model paradigma de securitate enunţată de ţarul Alexandru al III-lea la sfârşitul secolului al XIX-lea şi definită laconic: în istoria ei, Rusia nu a avut decât doi aliaţi fideli – armata şi flota. Pe timpul domniei sale, Rusia a cunoscut numai ani de pace. Ca urmare, media rusă consacră spaţii largi prezentării realităţilor mobilizatoare din forţele armate, mai ales a capacităţilor acestora de a proiecta forţa. Cu toate acestea, se simte îngrijorarea faţă de eventuale tulburări sociale provocate de recesiune, scăderea nivelului de trai, realitatea sancţiunilor economice şi financiare impuse de  Occident, dar şi speranţa că nu se va îndepărta definitiv de Europa. Până acum sancţiunile nu au modificat politica Moscovei. Nu este clar cum vor reuşi pe viitor, în lipsa dialogului politic. Este evident, însă, cum propaganda încearcă să îndrepte împotriva Occidentului resentimentele declanşate de sancţiuni. Se poate spune că scopurile sunt atinse.

Toată lumea, şi în ţările occidentale şi în Rusia, îşi cunoaşte viitorul adversar. Se aşteaptă doar scânteia. Logica ne îndreptăţeşte să credem că ea nu poate întârzia prea mult, dacă propaganda va progresa în aceeaşi direcţie. Nu a atins, încă, punctul culminant, pentru că mai sunt destule căi nebătute, dar se pare că a început să se erodeze. Repetarea întruna a aceloraşi motive duce mai curând la efecte opuse celor dorite. Este adevărat, o scânteie devastatoare poate fi întârziată şi prin supape de  eliberare a  energiilor beligene. Cum ar fi în Siria, de exemplu.

Cazul acestei ţări devine manual pentru cum se poate destructura un stat membru al ONU, teoretic apărat de Carta acesteia, iar străvechiul Alep să devină în 2016 un Saraievo din 1914. O altă supapă ar putea fi Ucraina. După ce multele formaţiuni militare din această ţară n-au tras nici un foc de armă atunci când a trebuit, conducerea statului ar putea decide să refacă integritatea teritoriului cu arma acum, în speranţa unei implicări occidentale decisive, însă există şi o altă realitate care ne oferă prilej de reflecție: din clipa în care aviaţia rusă a început să acţioneze în spaţiul aerian sirian nu s-a semnalat niciun incident cu aviaţia SUA. Mai nou, pe măsură ce creşte numărul celor care declară că ar putea interveni terestru în Siria, SUA au transmis Rusiei locurile unde acţionează forţele lor speciale pe teritoriul sirian. Probabil, pentru a evita şocuri mediatice pe care nu şi le doresc niciunul dintre cei doi actori. O soluţie pentru situaţia din Siria a fost, se pare, convenită şi cine ştie dacă nu va fi aplicată şi prin alte părţi. Îşi fac oare cu ochiul din când în când reprezentanţii celor două state? În lume există atâtea alte probleme care trebuie rezolvate.

După înverşunarea propagandei s-ar zice că se pregătesc două scenarii fundamentale, cu posibile variante:

a) SUA îşi „conving” aliaţii din NATO şi aliaţi de prin alte zone, „încheagă” o nouă coaliţie de voinţă cu zeci de state pentru ca acţiunea să fie reprezentativă, constituie o forţă multinaţională şi, profitând de aliniamentele constituite în jurul Rusiei, declanşează o operaţie militară (care obligatoriu va purta o denumire în acord cu Carta ONU) pentru a rezolva definitiv această chestiune euroasiatică. Cum au încercat, la rândul lor, Napoleon şi Hitler, tot cu forţe multinaţionale. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Vor fi evitat consumurile greu de optimizat pentru un asemenea caz, vor fi pus eventualii aliaţi ai Moscovei în faţa faptului împlinit, forţele armate ale Rusiei nu-şi vor fi finalizat programele de modernizare şi de realizare a dispozitivelor de apărare. Au găsit soluţia pentru a ieşi din capcana armei nucleare ruseşti ori au decis că eventualele pierderi intră în normele acceptate, i-au distrus forţele aero-cosmice şi sateliţii, au lichidat rapid enclava Kaliningrad aflată în spatele trupelor proprii, au realizat raportul de forţe şi capabilităţile necesare pentru operaţii expediţionare, au neutralizat forţele armate convenţionale ale Rusiei, şi-au securizat căile de comunicaţie interminabile, au identificat şi folosit elementele amice din societatea rusă, au tăiat orice cale de retragere a conducerii de la Moscova în adâncimea teritoriului pentru a continua, Doamne fereşte, rezistenţa, au aplicat soluţii politice pentru organizarea şi funcţionarea unei Rusii învinse şi ruinate, după modelul Germaniei postbelice. În două cuvinte, succes total.

Dar ce va face China în tot acest timp?  Va aştepta ca Occidentul să devină inexpugnabil şi să domine lumea cu Pacific cu tot? Va permite accesul neîngrădit al acestuia la resursele Siberiei aflate la doi paşi sau va  alege altă soluţie, motivată de faptul că dispune de  armata cu cele mai numeroase forţe terestre din lume? Se va alege praful de toate investiţiile sale în Africa şi restul lumii? Va suporta, la urma urmelor, apropierea aliniamentelor militare ale Occidentului, aflate până mai ieri la mii de kilometri de graniţele sale? Îşi va asuma toate riscurile şi se va alătura ospăţului învingătorilor, generând condiţiile pentru o nouă competiţie geopolitică globală şi renaşterea unei Rusii răzbunătoare?

b) Rusia, conştientă că a doua sa capitală, Sankt-Petersburg, cu zona sa economică înconjurătoare, se află doar la câteva minute de zbor pentru avioanele NATO şi la câteva ore de marş pentru tancuri, că sancţiunile economice care-i deteriorează societatea devin o ameninţare pentru care nu are alte soluţii, indignată de modul în care Occidentul îi tratează interesele de securitate şi „lumea rusă”, profitând de avantajele militare oferite de Kaliningrad la Marea Baltică şi deschise de Crimeea la Marea Neagră, de faptul că generarea forţei de către Occident este un proces anevoios, că acesta are forţe dispersate şi prin alte părţi ale lumii, iar principalele  efective ale SUA trebuie aduse de peste Ocean, îşi reaminteşte practica sovietică a grupărilor operative mobile şi porneşte spre vest operaţii rapide, pentru a corecta nedreptăţile.

A rezolvat şi ea dilema nucleară, a dezorganizat generarea forţei, a luat progresiv sub control importante centre economice şi puncte strategice din Europa, a profitat din plin de controversele istorice dintre statele europene, şi-a impus voinţa asupra ţărilor importante ale UE, iar folosind ameninţarea nucleară şi chiar câteva lovituri demonstrative a reuşit să obţină retragerea SUA din problemele europene de apărare. Dar, iarăşi, ce va face China? Va accepta ca principalii săi parteneri economici şi financiari care sunt UE şi SUA să se reorienteze brusc? Va aştepta ca o Rusie învingătoare în Europa să refacă URSS, apoi să se apuce de Pacific şi de Asia? Va privi cum imensele rezerve financiare în dolari, acumulate la Beijing, se topesc? Va rezista tentaţiilor aceloraşi resurse din Siberia?

Desigur aceste scenarii sunt simple, schematice ca orice întreprindere de acest fel. Realizarea lor ar necesita resurse imense care nu se prea justifică în raport cu riscurile şi rezultatele, durată mare  în care pot să apară destule surprize, condiţiile succesului ar fi greu de realizat. Dar ele scot în evidenţă faptul că o confruntare militară între Occident şi Rusia nu va urmări decât obiective decisive, războiul va fi total, cum a fost de fiecare dată, cu tot ceea ce înseamnă acest lucru. Doar agresivitatea propagandei din cadrul războiului informaţional  le sugerează.  Efectele acestei agresivităţi se vor simţi peste generaţii. Deja se simt. În Letonia, de exemplu, după ce a fost reintrodus serviciul militar obligatoriu pentru a opri agresiunea rusă, a crescut brusc numărul tinerilor care părăsesc ţara, în Ucraina sunt probleme cu încorporările, recentele măsuri adoptate de Pentagon pentru a oferi  femeilor şanse egale cu ale bărbaţilor în realizarea carierei militare, inclusiv pe câmpul de luptă, ar putea ascunde mai curând  scăderea  motivaţiei pentru război în societatea americană (preşedintele Obama a câştigat entuziasmant  primul mandat tocmai promiţând dezangajarea din conflicte) etc. Rusia însăşi foloseşte în zonele fierbinţi doar militari profesionişti pentru a evita reacţii nedorite ale populaţiei. Scenariile nu sunt susţinute nici de realităţile militare, actuale şi de perspectivă apropiată. Iată, pe scurt, cel puţin două aspecte. Primul este cel al fizionomiei operaţiilor.

Conflictele militare desfăşurate în ulimele decenii nu au fost condiţionate de realizarea unor grupări importante de forţe terestre pentru a controla teatrul  operaţiilor. Pentru aceasta s-au folosit cosmosul, spaţiul aerian şi cel maritim. Terestru, au acţionat doar forţele speciale. Loviturile s-au executat de la distanţe mari, cu mijloace dispuse de cele mai multe ori în afara posibilităţilor forţelor adverse. Obiectivele vizate au fost cele militare prioritare, dar mai ales infrastructura civilă,  care ar fi contribuit la potenţarea rezistenţei. Astfel războiul nu se desfăşura undeva departe, de unde veneau sicriele, ci sub ochii populaţiei civile neputincioase. Acest mod de a acţiona a permis ca pierderile părţii care a avut iniţiativa să fie minime. Au oferit avantaje decisive spaţiul cosmic, accesibil doar unor aleşi, şi ciberspaţiul. În aceste medii nu există restricţii provocate de distanţe, iar tehnica folosită nu este doar militară. Până nu demult, doar SUA îşi puteau permite un asfel de  mod de acţiune. Odată cu Siria, şi Rusia demonstrează asemenea posibilităţi. Dar şi SUA şi Rusia respectă reglementările bi- şi multilaterale, care ţin sub control componentele definitorii pentru noua fizionomie a acţiunilor militare, chiar dacă, din când în când, se acuză reciproc de încălcări.

Este adevărat, acest mod de a opera a fost specific spaţiilor şi scopurilor oarecum limitate. Acolo unde s-au urmărit scopuri decisive, pe spaţii largi, cum a fost în cazul invaziei Irakului în 2003, unde s-a dorit înlocuirea conducerii statului, s-a acţionat „clasic”, realizându-se o importantă grupare terestră care a beneficiat de toate celelalte avantaje. Chiar dacă forţele irakiene erau după un război cu Iranul, sancţiuni şi interdicţii. Cele mai semnificative mutaţii în fizionomia operaţiilor ni le oferă noul concept de război hibrid. El reprezintă o combinaţie de acţiuni militare şi de politică internă şi externă, presiuni economice şi mişcări sociale, demonstraţii de forţă, război informaţional şi operaţii speciale pe teritoriul ţintă, pentru atingerea unor scopuri complexe, nu doar unei victorii militare. Este dificil să identifici în această combinaţie unde se află atacul armat clasic incriminat de dreptul internaţional. Cam aşa s-au petrecut lucrurile în ultimii 15 ani. Al doilea aspect ar fi cel al grupării forţelor pe continentul european. Dincolo de retorică, modificările reale nu indică pregătiri pentru o confruntare între Occident şi Rusia. Nu este încălcat documentul fundamental dintre NATO şi Rusia. Deşi statele membre din Europa ale alianţei au mărit bugetele militare în medie cu aproximativ 8%, nu s-a trecut la mărirea efectivelor, iar Rusia efectuează mai mult măsuri organizatorice, resubordonări şi reînzestrări în spiritul aceluiaşi act.

În luna octombrie 2015, comandantul Forţelor Terestre ale SUA din Europa a făcut câteva declaraţii semnificative: efectivele trupelor din subordinea sa vor creşte cu aproximativ 4.000 de militari ajungând la 30.000, NATO va respecta prevederile documentului semnat cu Rusia şi nu va înfiinţa baze militare permanente pe teritoriile statelor din fostul Tratat de la Varşovia. În Europa, probabil Germania, va fi dislocată o brigadă de tancuri, iar în estul continentului depozitate alte categorii de tehnică militară, inclusiv artilerie, cu efective prin rotaţie, dispersate între Marea Neagră şi Marea Baltică. Strategic, nu înseamnă mare lucru. Probabil că acestea reprezintă sporirile amintite, iar suma de 3,4 mld. dolari care a entuziasmat Europa de Est reprezintă acoperirea cheltuielilor pentru aceste dislocări şi infrastructura lor. Ele  sunt mai mult un simbol al continuităţii prezenţei SUA în Europa şi probabil, o invitaţie către aliaţii europeni să investească ei mai mult. Nicidecum iniţierea pregătirii unei confruntări militare. Oarecum NATO se va afla cum a fost prin 1990, când a înlocuit conceptul apărării înaintate cu cel de prezenţă înaintată. Ultima dată, pentru confruntarea cu Moscova, Germania nazistă a trebuit să concentreze milioane de soldaţi, mii de tancuri şi avioane, zeci de mii piese de artilerie etc. Preşedintele Vladimir Putin afirmă de câte ori are ocazia că Rusia nu se va angaja într-o cursă a înarmării, dar nu va neglija problemele apărării.

La  începutul anului 2016 alţi oficiali ruşi au făcut şi ei câteva declaraţii interesante. Ca răspuns la măririle de efective ale SUA în Europa, la Ministerul de Externe s-a declarat ceva de genul că s-a luat notă şi că măsurile de răspuns vor fi anunţate când va fi cazul. Ministrul apărării a anunţat că vor fi constituite patru divizii mecanizate, dar că vor fi dislocate în vestul şi sud-vestul ţării, aproape de graniţa cu Ucraina şi departe de NATO. Cu câteva luni înainte se anunţase  reînfiinţarea Armatei 1 tancuri. Probabil că şi acest gest are multă încărcătură simbolică. În Al Doilea Război Mondial această armată  străbătuse axa strategică a Europei de la Moscova la Berlin, apoi a rămas pe teritoriul german pe durata Războiului Rece. După căderea Zidului Berlinului a fost desfiinţată. Anul trecut a fost reconstituită cu mari unităţi din jurul Moscovei şi cu comandamentul lângă capitală. Strategic, o armată, fie ea şi de tancuri, tot nu înseamnă prea mult. Demonstrează mai curând că armata rusă, pe termen îndelungat, se pregăteşte nu pentru o confruntare cu Occidentul, ci pentru a nu fi surprinsă de eventuale evoluţii nedorite la vecinul său vestic, Ucraina, unde locuiesc milioane de etnici ruşi. Şeful Trupelor terestre din armata rusă a declarat că structura pe care o conduce nu are componente, adică infanterie, tancuri, blindate, artilerie etc. în Crimeea. Deci efectivele şi infrastructura militară  din  peninsulă aparţin Flotei Mării Negre. Ajungem, astfel, la realitatea cea mai evidentă.

Forţele navale din Europa nu au fost supuse reducerilor pe care le-au suportat forţele terestre prin Tratatul privind forţele convenţionale (Tratatul CFE). Teoretic fiecare stat european şi-ar fi putut dimensiona şi înzestra marina cum ar fi vrut. Singurele limitări pentru forţele navale au fost cele impuse de propriile economii cu criteriile lor neiertătoare. Flota Mării Negre nu a făcut excepţie. După 1990 a intrat într-o lungă perioadă de stagnare şi de reducere a potenţialului. Mai mult, orice program de modernizare trebuia aprobat, conform tratatului bilateral încheiat, şi de autorităţile ucrainene, pe teritoriul cărora se afla în mare parte. De aceea toate analizele arătau cu vreo două decenii în urmă că prin 2010 flota va fi complet uzată fizic şi moral. Lărgirea prezenţei NATO la Marea Neagră, dar mai ales probabilitatea dezvoltării acestei prezenţe chiar în infrastructura ei după evenimentele de la Kiev din 2014 au generat procesele din Crimeea, au readus rapid Flota Mării Negre printre priorităţi şi au declanşat măsurile de potenţare. Revenirea Peninsulei Crimeea în graniţele Rusiei a modificat fundamental situaţia militară în sud-estul continentului şi a pus NATO într-o situaţie cam fără ieşire. Prezenţa organizaţiei la Marea Neagră a devenit dominantă, dar orice acţiune majoră în zonă se va lovi iminent de acest  portavion nescufundabil care este  peninsula. Pe avantajele acestei poziţii a mizat armata germană în Al Doilea  Război Mondial, în planurile sale de a ajunge la petrolul caspic şi iranian.  De aceea s-a străduit să ocupe peninsula şi să o menţină cât a putut, chiar cu multe sacrificii. Acum Crimeea blochează orice perspectivă de dezvoltare a unei  operaţii militare majore la Marea Neagră şi este greu de presupus că, într-o situaţie conflictuală iminentă, NATO va disloca nave de luptă importante, care să rămână în capcana unei mări uşor de  închis. Toate eventualele planuri operaţionale trebuie să pornească de la premisa ocupării peninsulei, ceea ce ar însemna alte operaţii aeriene şi terestre. De aceea confruntarea Occidentului cu Rusia va fi una îndelungată pe tema peninsulei; chiar şi după ce pentru celelalte aspecte ale crizei ucrainene se vor fi găsit soluţii.

Flota rusă poate ţine sub control toată Marea Neagră, inclusiv Bosforul, nu atât prin navele de luptă, cât prin componentele sale de pe uscat. Sistemele de rachete sol-sol, antinavă şi antiaeriene aflate în serviciu şi de perspectivă, aviaţia, artileria, mijloacele de război electronic aparţinând flotei pot îndeplini o gamă largă de misiuni pe apă de la distanţe mari completând sau chiar înlocuind navele. Toate sunt mijloace convenţionale. Deşi iniţial se declara că în Crimeea vor fi dislocate şi avioane de bombardament strategic purtătoare de arme nucleare, unele reveniri sugerează că s-a renunţat la idee. Sunt anunţate, de asemenea, programe de perspectivă pentru înzestrarea flotei cu nave de luptă din generaţii noi, majoritatea având la bord rachete de croazieră cu bătaie de cca. 2.000 km. Toate acestea în condiţiile în care nu există tratate sau acorduri internaţionale care să condiţioneze modernizările, iar Rusia să fie acuzată că le încalcă. Se poate spune că abia de acum încolo apa Mării Negre ar putea deveni lac rusesc.

În România cultivarea posibilei agresiuni ruse are o lungă tradiţie şi a folosit de minune pentru abaterea atenţiei de la problemele reale ale societăţii româneşti ori pentru acţiuni care altfel ar fi necesitat argumente elaborate. A fost tema principală sugerată de propagandă în perioada preaderării la NATO pentru a justifica demersurile, a fost prezentă după pentru a amplifica succesul, este prezentă acum pentru a motiva eventuale sacrificii. Nu este clar ce are  ţara noastră cu adevărat de câştigat de pe urma acestei construcţii imagologice  pentru un stat care tot vecin îi va rămâne şi nici dacă îi foloseşte real în atingerea intereselor sale naţionale. În schimb, Rusia o are la dispoziţie gata făcută pentru eventuale acţiuni ostile.

România se pregăteşte pentru descurajarea unei trâmbiţate în tot Occidentul agresiuni ruse după un dureros proces de restructurare şi adaptare a Armatei sale la noile realităţi. A rezultat ceea ce ştim, dar ne facem că nu observăm, adică două divizii mecanizate – fundamentul Trupelor Terestre şi al Armatei, respectiv câte o divizie pentru apărarea a ceva mai mult de 21 de judeţe până ajung Aliaţii din NATO pe teritoriul românesc. Potenţialul lor îl cunosc probabil doar comandanţii, dar îl putem bănui pentru că tehnica din înzestrare este cam aceeaşi dinaintea restructurării, doar cu vreo câteva decenii mai veche. Forţele Aeriene şi Navale care prin natura lor constituie simbolul modernităţii oricărei armate sunt înzestrate cu avioane, elicoptere şi nave de luptă la fel de uzate fizic şi moral. Ceea ce s-a primit de la Aliaţi a fost scos de la conservare, iar în condiţii normale, după conservare ar fi urmat casarea.

Nu trebuie să ne orbească Spartan, pentru că este avion de transport nu de luptă, ori distrugătorul care participă la misiuni NATO fără să tragă un foc, doar pentru a marca prezenţa. Nu există un sistem de mobilizare, iar cvasitotalitatea rezervei pentru sistemul apărării naţionale este îmbătrânită, se află printre milioanele de români aflaţi la muncă prin ţări străine iar cea rămasă acasă supusă umilinţelor. Pentru apărare, România se află într-o situaţie de dependenţă absolută faţă de Alianţa din care face parte.

Românii pot doar spera că reprezentanţii ei vor convinge organismele de conducere a organizaţiei să includă apărărarea intereselor sale în decizia colectivă, însă este dificil de crezut că interesele naţionale ale României vor fi vreodată identice cu cele ale SUA şi Canadei – o extremitate geografică a Alianţei, ori ţărilor baltice – cealaltă extremitate. De altfel, în documentul naţional fundamental pentru planificarea apărării României nici nu se mai vorbeşte de interese naţionale, ci de interese naţionale de securitate, ceea ce ar cam fi cu totul altceva. România ar avea interese naţionale doar în cadrul aranjamentelor de securitate, altfel nu le mai are. În ceea ca priveşte armata, Coaliţia învingătorilor a fost ceva mai generoasă cu statul român în 1947, prin Tratatul de la Paris, dar se pare că aliaţii noştri de astăzi au studiat mai atent decât credem noi cum evoluează alianţele prin aceste părţi ale Europei.

România se mai pregătește împotriva agresiunii cu foarte multe trimiteri la Articolul V al Tratatului de la Washington şi la generozitatea de mușchetar, exprimată în principiul „toţi pentru unul, unul pentru toţi”, însă ar trebui să nu fie ignorate nici condiţionările cuprinse în acelaşi articol. La o lectură rapidă, acestea ar cam fi (specialiştii vor găsi şi altele, ascunse în topica frazei diplomatice):

● părţile trebuie să convină că este vorba de un atac armat;

● orice acţiune de sprijin nu înseamnă neapărat şi folosirea de efective  pentru ajutorarea unui stat membru;

● restabilirea şi menţinerea securităţii zonei nord-atlantice ar  putea însemna şi îngheţarea unei anumite situaţii, dacă aşa se va conveni.

Aceste condiţionări cuprinse în tratat nu fac altceva decât să ofere o libertate de mişcare fiecăreia dintre părţile contractante, în funcţie de interese, resurse, potenţial, situaţia concretă, perspective etc. Turcia – vechi şi important cândva, pe când avea graniţă comună cu URSS, membru al Alianţei – cu cea mai numeroasă armată europeană, tocmai trece prin momente în care i se reaminteşte semnificaţia condiţionărilor.

În Antichitate, înainte de a începe lupta, oştile loveau spada de scut pentru a se înspăimânta reciproc. Dacă astăzi zgomotul nu mai sperie pe nimeni, de ce se continuă obiceiul?