„Nu să se­parăm Europa Occidentală de Statele Unite, ci mai degrabă să îndepărtăm Sta­tele Unite de Europa”, avea să declare Mihail S. Gorbaciov în fața membrilor Biroului Poli­tic al CC al PCUS, în martie 1987, cu referire la noul obiectiv al strategiei de politică externă a Uniunii Sovietice. Însă, evoluția evenimentelor din spațiul Uniunii Sovietice va împiedica reformarea sistemului de relații internaționale în acord cu noua strategie de politică externă a Kremlinului. Liderii politico-diplomatici implicați în gestionarea puterii în spațiul Uniunii Sovietice vor deveni conștienți, în contextul  evoluțiilor din cursul Anului 1989, de ascensiunea forțelor de opoziție din statele Europei de Est, de orientarea politică a acestora spre Vest, de activizarea politicii Statelor Unite și a țărilor membre ale CEE în fostul spațiu de influență al Uniunii Sovietice, însă în condițiile crizei sociale, economice și politice din Uniunea Sovietică nu vor mai avea nici forța, nici mijloacele pentru a se opune acestui lucru. În cursul zilei de 16 decembrie 1989, președintele Statelor Unite i-a garantat liderului de la Paris, François Mitterrand, că Statele Unite vor rămâne în Europa, orice s-ar întâmpla, pentru a-și susține aliații, chiar dacă germanii reunificați nu ar mai dori trupe străine pe teritoriul lor. Era începutul unui lung proces de transformări și adaptări ale intereselor strategice euro-atlantice concretizate în cele două mari extinderi ale NATO din 1997 și 2002, pentru început, precum și a Uniunii Europene în ceea ce a fost cândva „glacisul strategic” al Uniunii Sovietice.

Obiectivele strategice ale elitei politice americane

Presiunile politico-diplomatice și militare ale Marii Britanii, Franței și celui de-al III-lea Reich făcute asupra Cehoslovaciei în vara și toamna anului 1938, urmate de Acordul de la München (29 – 30 septembrie 1938), relevau faptul că Uniunea Sovietică nu reprezenta, încă, un actor major al scenei relațiilor internaționale ale cărui interese geopolitice și strategice meritau să fie luate în considerație. La procesul de la Nürnberg, feldmareşalul Wilhem Keitel avea să declare: „Scopul Münchenului era de a elimina Rusia din Europa, de a câştiga timp şi de a desăvârşi înarmarea noastră”[1]. Invazia Uniunii Sovietice de către Germania nazistă și aliații ei din Axă, pe 22 iunie 1941, avea să transforme Uniunea Sovietică într-un actor major al scenei relațiilor internaționale, al efortului făcut pentru înfrângerea nazismului și fascismului, precum și pentru remodelarea lumii sub auspiciile Națiunilor Unite, reprezentate de Organizația Națiunilor Unite (ONU).

În contextul evoluțiilor politico-militare și diplomatice nefavorabile pentru Marea Britanie și Franța din cursul anului 1940, președintele Statelor Unite, Franklin D. Roosevelt a ținut un discurs, pe 6 ianuarie 1941, adresat opiniei publice americane, în care a menționat faptul că Oceanul Atlantic înseamnă pentru Statele Unite ceea ce reprezintă Canalul Mânecii pentru Marea Britanie, astfel încât securitatea naţională americană este strâns legată de supravieţuirea Royal Navy. Trebuie menționat faptul că pe 12 septembrie 1939 fusese stabilit un parteneriat între Departamentul de Stat și Consiliul pentru Relaţii Externe[2]. Până la sfârşitul războiului, parteneriatul a generat 682 de note confidenţiale pentru Administrația Roosevelt, plătite cu fonduri asigurate, în parte, de Fundaţia Rockefeller. Analiştii şi planificatorii CFR anticipau că înfrângerea Germaniei şi Japoniei, şi distrugerile din Europa în urma războiului vor lăsa Statele Unite într-o poziţie incontestabilă de dominaţie a economiei postbelice. Cu cât acea economie era mai deschisă comerţului şi investiţiilor străine, cu atât mai repede vor fi Statele Unite în stare să o domine. Planurile întocmite de grupurile de planificare ale Departamentului de Stat şi ale CFR au pus un accent deosebit pe crearea unui cadru instituţional, necesar edificării unei economii mondiale deschise.

Nota EB 34[3] elaborată de CFR pentru preşedintele Franklin D. Roosevelt şi Departamentul de Stat, la 24 iulie 1941, a schiţat conceptul „unei Mari Zone” pe care Statele Unite vor trebui să o domine din punct de vedere economic şi militar ca să asigure materii prime pentru industriile lor, cu cele mai mici neplăceri posibile. Minimul necesar al acestei mari zone ar fi urmat să cuprindă majoritatea lumii negermane. Dimensiunea preferenţială ar fi cuprins emisfera vestică, Marea Britanie, restul Commonwealth-ului britanic, Indiile Orientale olandeze, China şi Japonia. Conceptul schiţat în cuprinsul notei implica dezvoltarea integrării economice, cu un nucleu cât mai întins posibil, şi apoi, lărgirea acestuia pentru extinderea lui şi în alte regiuni, în funcţie de circumstanţe. Se propunea crearea unor instituţii financiare mondiale pentru stabilizarea valutelor şi facilitarea programelor de investire a capitalului în dezvoltarea regiunilor înapoiate sau subdezvoltate. Această recomandare com­binată cu o serie de propuneri similare, înaintate de Harry Dexter White, de la Departamentul American al Tre­zoreriei, au condus la înființarea Fondului Monetar Internațional (FMI), urmând ca acesta să răs­pundă de păstrarea stabilității și lichidității valutelor, pentru a facilita comerțul, precum și a Băncii Interna­ționale pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD), cunoscută îndeobște sub numele de Banca Mondială, ce a fost înfiin­țată pentru a facilita investițiile de capital în regiunile înapoiate și subdezvoltate și a le deschide pentru dezvoltare. Toate aceste planuri se subordonau unui singur scop: cucerirea celui de al treilea cerc geopolitic al lumii.

Dintr-o astfel de perspectivă, putem înțelege faptul că maniera în care americanii transferau aurul şi titlurile de valoare ale Marii Britanii în propria posesie, profitând de nevoia acută de arme, muniţie, nave, echipament militar etc. avea să stârnească protestul vehement al premierului Winston S. Churchill, care simţea că „blocul lirei sterline” începea să fie dezorganizat sistematic şi slăbit. În ianuarie 1941, preşedintele Franklin D. Roosevelt va afirma că obiectivele SUA se reduceau la cele patru libertăţi: a) libertatea exprimării; b) libertatea credinţei, c) libertatea de a nu suferi de sărăcie şi d) libertatea de a nu suferi de frică. „Din punctul de vedere al lui Rooseveltaprecia H. Kissinger -, necesităţile securităţii americane puteau fi foarte bine rezolvate prin controlarea Atlanticului, însă obiectivele sale de război reclamau o anumită viziune a unei noi ordini mondiale. (…) Ceea ce urmărea el era să determine apariţia unei comunităţi mondiale compatibile cu idealurile democratice şi sociale ale Americii, precum cel mai bun garant al păcii”[4].

În urma întâlnirii dintre președintele Franklin D. Roosevelt și prim-ministrului britanic Winston S. Churchill, din Golful Placentia (Insula Terranova), se va naște alianța oficială anglo-americană, respectiv Charta Atlanticului din 14 august 1941. Charta proclama că, în viitor, se va respecta dreptul popoarelor de a-şi alege singure forma de guvernământ şi se va crea o largă colaborare în domeniul economic cu scopul de a se asigura tuturor oamenilor, din toate ţările, o viaţă lipsită de teamă şi de mizerie. Statele semnatare ale Chartei Atlanticului se pronunțau pentru dezarmarea generală, accesul egal la comerţ şi la sursele mondiale de materii prime, precum şi la libertatea circulației pe mările și oceanele lumii.

Strategie politică sovietică în timp de război

Dialogul sovieto-britanic inaugurat în vara anului 1940, cu scopul de-a conserva noul statut geopolitic al Uniunii Sovietice după anexările din iunie, avea să capete noi dimensiuni ca urmare a atacului din 22 iunie 1941. În contextul generat de evoluția operațiunilor militare de pe Frontul de Est, respectiv Bătălia Moscovei (2 octombrie 1941 – 7 ianuarie 1942) avea să se deruleze dialogul anglo-sovietic la nivel înalt de la Moscova (15 – 21 decembrie 1941). Pe agenda discuțiilor diplomatice s-a aflat stabilirea frontierelor unor state europene şi tratamentul care urma să fie aplicat Germaniei după obţinerea victoriei. Stalin a cerut redarea independenţei şi integrităţii teritoriale a Austriei în limitele graniţelor de stat din 12 martie 1938 şi recunoaşterea de către Marea Britanie a frontierelor Uniunii Sovietice existente la 22 iunie 1941. Totodată, s-a analizat situaţia Iugoslaviei, care trebuia să fie reconstituită în limitele antebelice, a Albaniei, Greciei şi Cehoslovaciei, care urmau să revină în graniţele fireşti. Turciei trebuia să i se restituie arhipeleagul Dodecanez şi, eventual, unele fracţiuni teritoriale pe seama Bulgariei. În privinţa frontierelor de vest ale Uniunii Sovietice în corelaţie cu Polonia, sovieticii au indicat „Linia Curzon” ca poziţie definitivă.

În privinţa Germaniei, discuţiile s-au referit la două aspecte: dezmembrarea teritorială şi reparaţiile. Ambele delegaţii au căzut de acord asupra principiului disoluţiei Germaniei și reorganizarea ei teritorială în state suverane sau aflate sub un protectorat. Ministrul britanic de Externe, Antony Eden, nu a respins sugestiile sovietice, întrucât multe dintre ele concordau cu interesele britanice privind dezmembrarea celui de-al III-lea Reich în mai multe state şi anihilarea puterii economice şi militare a Prusiei. Şeful diplomaţiei britanice a lansat ideea formării unei confederaţii de state în Centrul Europei, însă Stalin, cât şi Molotov, deşi nu erau adepţi ai confederaţiilor postbelice, nu au respins categoric soluţia, în cazul în care unele state o vor dori. Telegrama premierului britanic din 7 martie 1942 adresată preşedintelui Franklin D. Roosevelt confirma disponibilitatea britanicilor pentru încălcarea principiilor Chartei Atlanticului şi acceptarea frontierelor pe care le avea Uniunea Sovietică, în momentul în care a fost atacată de Germania.

În aprilie 1942, cu ocazia turneului diplomatic al lui Veaceslav M. Molotov la Londra şi Washington, Stalin va solicita reluarea discuțiilor privind viitorul postbelic al ţărilor est-europene. În ciuda „cedării” din cadrul discuţiilor privind încheierea Tratatului politic anglo-sovietic din 26 mai 1942, V. M. Molotov va redeschide, la Washington, seria de negocieri privind epoca postbelică. Preşedintele Franklin D. Roosevelt i-a prezentat lui Molotov alternativa americană la ideile sovietice: un aranjament de securitate colectivă patronat de cele patru Puteri (SUA, URSS, Marea Britanie şi China), ceea ce „avea să ofere Uniunii Sovietice o securitate mai bună decât tradiţionalul echilibru al puterii”[5]. Propunerea americană îi reamintea lui Molotov de acelaşi mod în care fusese tratată Uniunea Sovietică pe 26 noiembrie 1940, la Berlin, respectiv perspectiva ţinuturilor exotice din sud. Ministrul de Externe al Uniunii Sovietice a reiterat cererile privind recunoaşterea frontierelor existente la 22 iunie 1941, a influenţei sovietice asupra Bulgariei, României şi Finlandei, a unor drepturi speciale în strâmtori şi „nu şi-a permis să se lase abătut de la urmărirea hotărâtă a obiectivelor sovietice imediate, aflate la îndemâna Armatei sovietice”[6].

Analizând rezultatele turneului lui Molotov, Stalin a înţeles că Aliaţii Occidentali, în principal Statele Unite, amânau o reglementare politică pentru perioada postbelică şi, ca atare, s-a decis să amâne discuţiile politice şi să obţină „cât mai multă pradă, fie şi numai pentru a folosi acest câştig ca monedă de schimb la o conferinţă de pace”[7], fiind conştient de „vechea zicală conform căreia posesia înseamnă nouăzeci la sută din lege”[8]. Arthur Schlesinger Jr. a susţinut, referitor la atitudinile președintelui Roosevelt, că acesta pregătea o poziţie de retragere în cazul deteriorării relaţiilor sovieto-americane, concretizată în formula „o mare armată, o reţea de baze dincolo de Ocean, planuri pentru pregătirea militară obligatorie pe vreme de pace şi monopolul anglo-american asupra bombei nucleare”[9].

 Drumul spre Războiul Rece

După încheierea vizitei lui Winston S. Churchill la Moscova (august 1942), Stalin a înţeles că negocierile viitoare asupra sferelor de influenţă vor depinde, iremediabil, de poziţiile militare. Conferinţa celor Trei Mari de la Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943) va impulsiona Uniunea Sovietică în ceea ce priveşte posibilitatea întreţinerii unor viitoare raporturi de forţă în arena relaţiilor internaţionale. Preşedintele Franklin D. Roosevelt dorea să desfiinţeze, în colaborare cu Uniunea Sovietică, imperiile coloniale ale Marii Britanii şi Franţei şi să reducă puterea militară a Europei Occidentale la un nivel cât se putea de modest, obsedat fiind de ideea ca ţările europene mari, mijlocii şi mici, cu forţele militare atrofiate considerabil, să nu mai fie capabile să se angajeze într-un alt război.

În urma Conferinţei de la Teheran, Statele Unite[10] şi Marea Britanie au acceptat ca Uniunea Sovietică să revină la frontierele existente la 22 iunie 1941, respectiv păstrarea regiunilor câştigate ca urmare a prevederilor din Anexa secretă a Pactului Molotov-Ribbentrop: partea răsăriteană a Poloniei, Letonia, Estonia, Lituania, Basarabia, Bucovina de Nord şi Ținutul Herţa. Totodată, Stalin își va reafirma, în dialogul cu președintele Franklin D. Roosevelt și premierul Winston S. Churchill, pretenţiile sale asupra sud-estului Europei prezentate lui Hitler (noiembrie 1940) şi, mai apoi, lui Anthony Eden în decembrie 1941. Referindu-se la relaţiile dintre Aliaţii Occidentali şi Uniunea Sovietică, istoricul Norman Davies avea să consemneze: „În ultimele faze ale războiului, Frontul de Est n-a mai reprezentat un motiv major de îngrijorare pentru calculele strategice ale puterilor vestice, fiind desemnat de comun acord ca fiind o sferă nedefinită de influenţă sovietică.

Conferinţa de la Ialta (4 -11 februarie 1945) desfăşurată în condiţiile înaintării Armatei Roşii în Europa, nu va lăsa decât o singură posibilitate, în perspectivă, pentru membrii Națiunilor Unite și ale lor interese geopolitice și strategice: războiul sau negocierea. În final, liderii coaliției Națiunilor Unite vor cădea de acord asupra următoarelor puncte: 1) dezmembrarea Germaniei; 2) despăgubiri de război pe care Germania urma să le plătească, de ordinul a 20 de miliarde dolari, din care jumătate Uniunii Sovietice; 3) demilitarizarea şi denazificarea Germaniei; 4) dizolvarea cartelurilor economice din această ţară și 5) pedepsirea criminalilor de război. Unul dintre documentele Conferinţei de la Ialta care vizează și România este Declaraţia asupra Europei eliberate în care se prevedea coordonarea politicii celor trei puteri şi acţiuni comune pentru rezolvarea problemelor politice ale Europei eliberate precum şi dreptul popoarelor de a-şi stabili forma de guvernământ prin alegeri libere.

Cucerirea Berlinului de către Armata Roșie avea să influențeze evoluția raporturilor dintre Aliații Occidentali și URSS, precum și realizarea intereselor strategice și geopolitice ale Kremlinului în perspectiva a ceea ce avea să fie Războiul Rece. „Oricum inevitabilscria Henry Kissinger -, războiul s-a terminat cu un vid geopolitic. Echilibrul puterii fusese distrus, iar un tratat de pace cuprinzător a rămas imposibil de formulat. Perioada postbelică avea să se transforme într-o luptă prelungită şi dureroasă pentru realizarea în fapt a reglementărilor care scăpaseră printre degete conducătorilor înainte ca războiul să ia sfârşit[11].

În ziua de 17 iulie 1945, s-au deschis lucrările Conferinţei de la Potsdam. În palatul dinastiei de Hohenzollern se vor întâlni Winston S. Churchill şi apoi, din 28 iulie, Clement Attlee (Marea Britanie), Harry S Truman (SUA) şi Iosif V. Stalin (URSS). Cei prezenţi la Conferinţă vor accepta propunerea lui Stalin pentru o împărţire economică şi, desigur, politică a Europei pe o linie care pornea de la Marea Baltică și ajungea la Marea Adriatică. Statele Unite şi Marea Britanie au sprijinit ideea alegerilor libere prin trimiterea de observatori, fapt respins cu vehemenţă de Uniunea Sovietică pentru România şi Bulgaria, dar acceptat pentru Grecia şi Italia. În încheierea Conferinţei, Aliaţii din timpul războiului au anunţat condiţionarea, în prealabil, a viitoarelor tratate de pace de „recunoaşterea guvernelor democratice” din cele şapte state foste inamice, printre care şi România. Conferinţa a hotărât crearea Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe, compus din reprezentanţii Chinei, Franţei, Marii Britanii, Statele Unite şi Uniunii Sovietice, care să funcţioneze ca organ permanent pentru încheierea viitoarelor tratate de pace cu Germania, Italia, Japonia, Bulgaria, Ungaria, Finlanda şi România. În problema recunoaşterii guvernelor din ţările ajunse sub ocupaţia trupelor sovietice, Conferinţa de la Potsdam a decis ca fiecare dintre cele trei puteri participante să acţioneze independent.

Hotărâtoare pentru percepţia americană a începerii conflictului Est-Vest a fost doctrina de „îngrădire” formulată şi susţinută de reprezentanţii „Grupului Riga”, din serviciul diplomatic american. Această doctrină a fost amplificată virulent de către diplomatul american George F. Kennan, aflat la post la Moscova în acele clipe, prin faimoasa „telegramă lungă” din 22 februarie 1946. Pornind de la axioma duşmăniei de principiu a Uniunii Sovietice faţă de lumea din afară şi a imposibilităţii unei cooperări de durată cu Kremlinul, în perioada războiului George F. Kennan a combătut din răsputeri politica de cooperare a preşedintelui Franklin D. Roosevelt. Multe popoare din Europa sunt, datorită experienţelor făcute, extrem de obosite şi înfricoşate şi sunt mai puţin interesate de o libertate abstractă, cât de siguranţă. Ele caută mai degrabă o conducere decât o răspundere. Ar trebui să fim mai în măsură decât ruşii să le oferim aceasta[12], susţinea George F. Kennan în respectiva telegramă.

Conţinutul telegramei, care a bulversat planificarea politicii externe americane, avea să fie, ulterior, dezvoltată, de către autor, într-un articol devenit celebru şi publicat, în iulie 1947, în revista Foreign Affairs sub titlul „Sursele comportamentului sovietic, semnat „X. Revărsarea comunismului trebuia să fie întâmpinată de către Statele Unite printr-o îndiguire pe termen lung, răbdător, fermă şi vigilentă a tendinţelor expansioniste ruseşti. În viziunea lui George F. Kennan, nu era vorba de o acţiune de anihilare a acestei revărsări acolo unde deja avusese loc, ci de una de preîntâmpinare a extinderii ei dincolo de perimetrul ocupat. George F. Kennan credea că, mai devreme sau mai târziu, printr-o luptă sau alta a puterii, sistemul sovietic va fi transformat fundamental, astfel încât dacă ar fi apărut „vreodată ceva care să sfărâme unitatea şi eficacitatea partidului ca instrument politic, Rusia sovietică putea fi schimbată peste noapte din una dintre cele mai puternice, în una dintre cela mai slabe şi mai demne de milă societăţi”[13].

La 28 aprilie 1947, într-o alocuţiune radio, secretarul de stat George C. Marshall a respins propunerile lui Stalin privitoare la o înţelegere comună asupra tuturor chestiunilor principale. În conformitate cu viziunea schiţată în nota EB 34, secretarul de stat american, George C. Marshall, rosteşte un discurs la Harvard, la 5 iunie 1947, în care expune ideea unui ajutor gratuit şi important pentru Europa din punct de vedere economic. Pentru aceasta era necesară facilitarea creării unei pieţe europene care să ofere un expedient produselor americane. Esenţa Planului Marshall o constituia angajarea resurselor materiale ale Statelor Unite în Europa, respectiv un ajutor de 13 miliarde de dolari, pentru înlăturarea condiţiilor economice şi sociale precare, care constituiau un fundal favorizant pentru extinderea comunismului şi, deopotrivă, pentru întărirea instituţiilor democratice.

Directiva Consiliului Naţional de Securitate al Statelor Unite (NSC-68) din aprilie 1950 avea să devină declaraţia oficială americană privind strategia Războiului Rece. „O înfrângere a instituţiilor libere de oriunde – scriau planificatorii securităţii naţionale americane – este o înfrângere pretutindeni. Şocul pe care noi l-am suportat la distrugerea Cehoslovaciei nu a fost proporţional cu importanţa materială a Cehoslovaciei pentru noi. Într-un sens material, capacităţile sale se aflau deja la discreţia sovieticilor. Dar atunci când a fost distrusă integritatea instituţiilor Cehoslovaciei, noi am înregistrat pe scara intangibilă a valorilor o pierdere mai distrugătoare decât pierderea materială pe care o suferisem deja”[14].

Geopolitică și geografie

În ianuarie 1904, geograful englez Halford J. Mackinder (1861-1947) va susține o comunicare la Societatea Geografică, intitulată „Pivotul geografic al istoriei”, în care va ana­liza trăsăturile care deosebesc puterile continentale de cele maritime și va vorbi despre faptul că Puterea care va reuși să-și asigure o bază suficient de puternică pe mări, dar și pe continent, va provoca o ruptură a echilibrului de putere pe plan mondial. Halford J. Mackinder va reveni, în 1919, asupra concepției sale despre „Regiunea-pivot” (Eurasia) a politicii mondiale, simplificând la maximum lectura planisferei și vorbind despre o masă continentală unică, înconjurată de oceanul planetar, pe care o denumește „Insula Mondială” (ansamblul Europa-Asia-Africa). Inima acestei mase continentale (HEARTLAND) coincide cu Rusia. Analizele geopolitice au evidențiat că „zona-pivot” eurasiatică și heartland-ul central-estic european reprezintă trambuline esențiale pentru atingerea dominației asupra continentului. „Cine conduce Europa de Est stăpânește heartland-ul; cine conduce heartland-ul stăpânește Eurasia și Africa; cine conduce Eurasia și Africa stăpânește lumea” sintetiza geopoliticianul Mackinder concepția sa despre geopolitica lumii.

Cel de-Al Doilea Război Mondial (1939-1945) urmat de perioada Războiului Rece (1946-1991) au relevat pe deplin bătălia ce s-a dat și se mai dă pentru dominarea acestui spațiu geografic. În 1943, Halford J. Mackinder revine în articolul The Round World and the Winning of the Peace asupra conceptului de „Heartland”, propunând înlocuirea lui cu expresiile „regiune-pivot” și „stat-pivot”. „Heartland-ul” anului 1943 se întindea de la coastele Arcticii până la deșerturile Asiei Centrale, iar în vest, până la istmul larg care separă Marea Baltică de Marea Neagră. În cadrul acestui „Heartland” se pot întâlni cea mai vastă câmpie de pe glob și câteva fluvii care străbat această zonă, unele dintre ele vărsându-se în Oceanul Arctic și nefiind accesibile dinspre ocean, iar altele în mări interioare cum este Marea Caspică. Această zonă corespundea, în 1943, cu spațiul URSS, cu o singură excepție: direcția siberiană, respectiv regiunea siberiană, la est de Yenisei, pe care o numește „Lenaland”, după numele fluviului Lena. Un „Heartland” cu o suprafață de 10.000.000 km2 și o populație de peste 170.000.000 de locuitori. În cursul celui de-Al Doilea Război Mondial, Armata Roșie a apărat o frontieră deschisă spre vest, având în spate vasta câmpie a „Heartlandului”, cu o imensă valoare strategică, întrucât are pe laturi zone inaccesibile (Oceanul Arctic în nord, masivi muntoși în sud). Mackinder concluziona în studiul din 1943: „Dacă Uniunea Sovietică termină războiul victorioasă, atunci va fi sigur că este cea mai mare putere de uscat, mai mult, va fi puterea care ocupă poziția de apărare cea mai avantajoasă din punct de vedere strategic. Heartland-ul reprezintă cea mai mare fortăreață de pe pământ și pentru prima dată în istorie este ocupată de o forță militară care își este suficientă atât din punct de vedere al cantității, cât și al calității”[15].

Halford J. Mackinder va insista asupra necesității nașterii comunității Nord-Atlantice în care Statele Unite reprezintă „arsenalul”, iar Marea Britanie un „aerodrom” avan­sat. Geopoliticianul Nicolas J. Spykman (1893-1943) a propus ca formula geopolitică a lui Halford J. Mackinder să fie înlocuită cu formula sa: „Cel care domină asupra Rimland-ului domină asupra Eurasiei, cel care domină asupra Eurasiei are soarta lumii în mâinile sale”. Nicolas J. Spykman era convins de faptul că un control absolut asupra Rimland-ului din partea „puterilor maritime” va duce la victoria definitivă și irevocabilă asupra pu­te­rilor de uscat care, de acum încolo, se vor afla, întru totul sub control. Aceasta a fost, de fapt, dezvoltarea maximă a „tacticii anacondei” pe care a fundamentat-o amiralul Alfred Thayer Mahan.

Geopoliticianul Alfred T. Mahan considera că Statele Unite nu trebuiau să asiste pasiv la evoluția relațiilor internaționale ci să încerce să ocupe o poziție de frunte în relațiile economice, strategice și chiar ideologice. Principalul pericol pentru „civilizația maritimă”, în opinia amiralului Mahan, era reprezentat de statele continentale ale Eurasiei, respectiv Rusia, China și Germania. Amiralul Alfred T. Mahan a transpus la nivel planetar principiul „anacondei”, aplicat de generalul McKlellan în războiul civil dintre anii 1861 – 1865 din America de Nord, respectiv blocarea teritoriilor dușmane dinspre mare și pe liniile de țărm, ceea ce duce la epuizarea strategică a adversarului. „Inamicul” geopolitic (Rusia, China, Germania) trebuie sugrumat în inelele „anacondei” prin scoaterea de sub controlul acestei mase continentale a zonelor de țărm și închiderea după posibilități a ieșirilor acestor state spre spațiile maritime. Victoria de la 9 mai 1945, de pe fronturile europene, urmată de capitularea Japoniei, la 2 septembrie 1945, au permis Statelor Unite să-și pună în aplicare ideile privind cucerirea și dominarea celui de-al treilea cerc geopolitic, prin intermediul „Planului Marshall” și al NATO. În perioada Războiului Rece, liniile de bază ale strategiei NATO (concepția „stă­vilirii” este identică cu concepția strategică și geopolitică a „anacondei”), dar și ale altor blocuri politico-economice îndreptate spre stăvilirea Uniunii Sovietice, respectiv ASEAN, ANZUS, CENTO, sunt dezvoltarea directă a tezelor principale ale amiralului Alfred T. Mahan.

Integrând strategic Europa de Vest, Statele Unite obțineau controlul asupra unei părți considerabile a țărmului eurasiatic, astfel încât toate conflictele potențiale au fost scoase în afara teritoriului strategic de bază. Blocul sovietic avea doar două soluții: 1) să între­prin­dă o expansiune militară în Occident – cu scopul de a cuceri Europa până la Atlantic pentru a-și putea asigura niște frontiere maritime liniștite și un potențial intelectual, industrial și tehnologic – urmată, în paralel, de eforturi similare și în sud, pentru a ieși la mările calde și a rupe „inelul anacondei” sau 2) retragerea URSS și a Armatei Roșii din Europa Centrală și de Est în schimbul retragerii din Europa Occidentală a forțelor NATO și crearea unui Bloc European neutru. Zbigniew Brzezinski va consemna, în lucrarea Marea tablă de șah (1997) că scopul geopolitic central al Statelor Unite îl reprezintă consolidarea, printr-un parteneriat trans­atlan­tic veritabil, a capului de pod stabilit pe continentul eurasiatic, respectiv Eu­ro­pa unită, astfel încât această Europă, în curs de lărgire, să poată deveni o tram­bulină mai viabilă pentru proiectarea în Eurasia a noii ordini internaționale con­cep­ute în Biroul Oval de la Casa Albă.

Mihail S. Gorbaciov și remodelarea relațiilor internaționale

În ianuarie 1986, Mihail S. Gorbaciov va lansa celebra „Propunere din ianuarie”, care va lua prin surprindere cancelariile diplomatice și opinia publică internațională: so­vie­ticii propuneau eliminarea rachetelor cu rază medie de acțiune din Europa și, totodată, a tuturor armelor nucleare până în anul 2000. La Summit-ul de la Reykjavik (11 – 12 octombrie 1986), întâlnirea dintre președintele Ronald Reagan și secretarul general Mihail S. Gorbaciov a produs surprize și emoții, sugerând posibilitatea existenței unor noi formule de reducere a tensiunilor dintre cele două superputeri. Cei doi lideri au convenit să reducă numărul de rachete balistice cu rază medie de acțiune și să elimine toate armele nucleare în termen de 10 ani din acel moment, în loc de anul 2000, cum propusese inițial Gorbaciov. La Washington (7 – 8 decembrie 1987), Mihail S. Gorbaciov și Ronald Reagan vor sem­na Tratatul INF (Intermediate Range Nuclear Forces Treaty), care prevedea elimi­narea rachetelor nucleare cu rază scurtă și medie de acțiune din Europa[16], respectiv trecerea în conservare, și nu distrugerea, începând cu 1 iunie 1988, a 17.552 rachete sovietice și 859 americane, respectiv 2.600 de rachete nucleare cu rază scurtă și medie de acțiune in­sta­late în Europa (859 de rachete Pershing II americane și 1.836 de rachete SS-20 sovietice). Observatorii atenți ai relațiilor internaționale, cu precădere cele sovieto-americane, reținuseră că Mihail S. Gorbaciov încerca să impună planul său de dezarmare complexu­lui militaro-industrial sovietic, în pofida „unei armate ai cărei comandanți mai vârstnici condamnaseră cu îngrijorare reducerea forței militare sovietice”[17].

În clipa în care ambasadorul american Jack F. Matlock, aflat la Helsinki, a primit prin fax „tezele” celei de-a XIX-a Conferințe a PCUS (28 iunie – 1 iulie 1988), recent publicate, a fost bulversat complet. Președintele Ronald Reagan a fost informat că liderii de la Kremlin păreau hotărâți să respecte drepturile fundamentale ale cetățenilor sovietici și principii precum separarea puterilor în stat, independența justiției și prezumția de nevinovăție. Ambasadorul Jack F. Matlock a concluzionat că ceea ce descriau „tezele” era ceva mai aproape de social-democrația europeană astfel încât „dacă se dovedesc a fi reale, Uniunea Sovietică nu va mai putea să fie niciodată ceea ce a fost în trecut”[18]. Amba­sa­dorul Jack F. Matlock va recomanda Departamentului de Stat, la începutul lui martie 1989, o întâlnire Bush-Gorbaciov după modelul celei dintre Ronald Reagan și liderul sovietic realizată în 1988.

Pe măsură ce negocierile dintre aliații NATO și sovietici în privința reducerii forțelor con­venționale și neconvenționale din Europa continuau, președintele George H. W. Bush a primit, la 14 martie 1989, o versiune revizuită a politicii de securitate americane NSR-3 (31 de pagini) care menționa faptul că „politica SUA va trebui să contribuie la «in­sti­tuționalizarea» reformei sovietice, în așa fel încât aceasta să nu poată fi răs­turnată sau stopată dacă Gorbaciov sau un succesor al său ar încerca să se întoarcă la Perioada Rece”[19]. NSR-3 prevedea și o serie de deziderate privind schimbările care urmau a se produce în URSS: 1) garanții constituționale crescute pentru libertățile civile, politice și economice; 2) legi și practici electorale mai liberale, inclusiv votul secret; 3) o jus­ti­ție independentă; 4) o presă mai critică; 5) înflorirea organizațiilor neoficiale; 6) mai mul­tă libertate de mișcare; 7) progres în direcția stabilirii libertății economice prin descentra­li­zarea procesului de luare a deciziilor; 8) dreptul de a poseda teren și capital; 9) renunțarea la economia dirijată; 10) renunțarea la monopolul Partidului Comunist și dizolvarea sta­tu­lui polițienesc. Pe 12 mai 1989, președintele George H. W. Bush, analizând relațiile so­vieto-americane, în conformitate cu draftul unei viitoare Directive de Securitate Na­țio­nală (NSDD-23[20]), a concluzionat că politica îngrădirii s-a dovedit plină de succes.

Totodată, președintele Franței se angrenase într-un complicat joc politico-diplomatic a cărui miză era unitatea europeană în care cancelarul Helmut Kohl trebuia să facă concesii politice majore în favoarea planurilor geopolitice ale președintelui François Mitterrand, respectiv: 1) lansarea negocierilor privind crearea Uniunii Economice și Monetare, ca preludiu al viitoarei Uniuni Europene; 2) recunoașterea frontierelor Germaniei cu Polonia de pe linia Oder-Neisse; 3) menținerea Germaniei unificate în NATO și 4) confirmarea denuclearizării Germaniei. Acestea erau condițiile necesare fără de care președintele François Mitterrand nu dorea să discute cu Mihail S. Gorbaciov despre „reunificarea germană”.

Summit-ul de la Malta (2 – 3 decembrie 1989) s-a desfășurat în condițiile unui amplu efort de reconstrucție a sistemului de relații internaționale ca efect al politicii de perestroika și glasnosti a lui Mihail S. Gorbaciov. Într-un document strict-secret al MAE sovietic se menționa, cu referire la criza din spațiul țărilor socialiste și poziția de urmat a Uniunii Sovietice, următoarele: „Trebuie să pornim de la faptul că folosirea forței militare ca parte a relațiilor noastre cu statele socialiste…este total exclusă, chiar și în situațiile extreme (cu excepția agresiunilor externe asupra aliaților noștri). Intervenția militară nu va preveni, ci va înrăutăți criza socială și politică, va provoca proteste de masă, chiar și rezistență ar­mată, iar în final va duce la efectul opus, întărirea antisovietismului. Va submina grav auto­ritatea Uniunii Sovietice, va înrăutăți relațiile noastre cu puterile vestice…și va duce la izolarea Uniunii Sovietice. Dacă situația se agravează în vreo țară socialistă, trebuie să ne abținem…de la a oferi sprijin public acțiunilor represive ale autorităților”[21].

Întâlnirea de la Malta avea să devină, astfel, punctul terminus al unor evoluții spectaculoase în arena relațiilor internaționale din epoca de sfârșit a Războiului Rece. Înainte de a ateriza în Malta, secretarul general so­vie­tic va face o vizită la Roma unde, de sub statuia lui Iulius Cezar, va cere să fie re­con­vocată Conferința Pentru Cooperare și Securitate în Europa (CSCE), în 1990. Mihail S. Gorbaciov intenționa să folosească CSCE pentru a favoriza nașterea acelei Europe neutre. Liderul Uniunii Sovietice va anunța că Războiul Rece se termina „nu pentru că există învingători și învinși, ci tocmai pentru că nu există nici învingători nici învinși[22]. În dimineața de 2 decembrie 1989, ora 10.00, delegația americană a urcat la bordul crucișătorului sovietic Maxim Gorki unde Mihail S. Gorbaciov și anturajul lui se pregăteau pentru a puncta decisiv în complicatul joc al rivalităților dintre superputeri. Memorialistica referitoare la acest summit, precum și stenogramele discuțiilor dintre cei doi lideri, relevă faptul că discuțiile s-au axat pe problematica generată de în­cheierea tratatelor START și a celui asupra forțelor convenționale din Europa în 1990, asupra situației Americii Centrale, a reunificării germane, a controlului armamentelor – cu precădere cel naval[23].

În cadrul întrevederii dintre cei doi lideri, în particular, aveau să discute situația Statelor Baltice (Letonia, Estonia și Lituania). Secretarul general sovietic a comunicat că sovieticii vor lua în calcul orice soluție politică care vine în întâm­pi­narea intereselor reciproce, însă nu va tolera secesiunea în spațiul URSS. Preșe­din­tele SUA a declarat că americanii nu se vor implica în comentarii în legătură cu acest subiect, deoarece nu dorea să creeze „probleme mari” Uniunii Sovietice, însă numai în cazul în care promisiunea repetată a lui Mihail S. Gorbaciov că nu se va face uz de forță rămâne valabilă. Referindu-se la „problema germană”, Mihail S. Gorbaciov a declarat: „În ceea ce privește problema Germaniei, am o politică prudentă și precaută”[24].

Pe 4 decembrie 1989, la Bruxelles, la întâlnirea șefilor de stat și guvern ai statelor membre ale Alianței Nord-Atlantice, președintele George H. W. Bush a ținut un mo­no­log despre rezultatele summit-ului de la Malta, alături de alte monologuri ale aliaților europeni din NATO, până când a răbufnit adevărata problemă care preocupa cancelariile diplomatice europene: reunificarea germană și viitorul noului stat reunificat. Pe 6 decembrie 1989, la Kiev, Mihail S. Gorbaciov i-a cerut președintelui Franței, în mod explicit, să-l ajute să evite reunificarea ger­mană, deoarece există posibilitatea ca un general să preia conducerea Uniunii Sovietice și acest lucru nu este, totuși, „în interesul Occidentului”[25]. În opinia secretarului general al PCUS, ambițiile politice ale lui Helmut Kohl puteau avea drept consecință, pe termen lung, militarizarea puterii de la Moscova și război pe continentul european.

În urma mai multor negocieri politico-diplomatice și discuții confidențiale franco-sovietice, Mihail S. Gorbaciov va preciza, referitor la reuni­fi­ca­rea ger­mană, că Germania „trebuie să se re­uni­fice, dar în cadrul unei Europe mari”[26], ceea ce l-a îndreptățit pe președintele Mitterrand să declare, pe 31 decembrie 1989, că își dorește crearea unei Con­fe­derații europene care să cuprindă și URSS. Ca o consecință a acestei idei, pe 4 ianuarie 1990, președintele François Mitterrand va declara, în prezența cancelarului vest-german Helmut Kohl, la o conferință de presă: „Mă gândesc, pornind de aici, la soarta țărilor care nu sunt membre ale Co­mu­­nității (Economice Europene – n. n.), dar a căror evoluție spre democrație este evidentă. Ce vor face oare când vor ajunge acolo? Cu cine vor trata? Câtă vreme va exista de o parte Comunitatea celor Doispre­zece, nu va exista oare, de cealaltă parte, nimic pentru ele, nicio perspectivă europeană? Și când spun asta, in­clud atât Uniunea Sovietică, cât și toate celelalte țări ale continentului. Firește, este o idee pe termen lung: tre­buie organizată o perspectivă pentru toate țările care vor adera la democrație și care nu vor putea, dintr-un motiv sau altul, să adere la Comunitatea Europeană care nu se poate mări la infinit”[27].

Pe 11 decembrie 1989, Uniunea Sovietică în acord cu Franța a reactivat, după 18 ani, mecanismul internațional care conferea anumite drepturi învingătorilor în cel de-Al Doilea Război Mondial și a convocat ambasadorii Statelor Unite, Franței și Marii Britanii la Berlin. Ambasadorii celor patru puteri învingătoare urmau să discute despre „mecanismele de control ale foștilor aliați din coaliția anti-Hitler”[28]. În cursul zilei de 16 decembrie 1989, președintele François Mitterrand se va întâlni cu președintele George H. W. Bush, în Golful Marcel al Insulei Saint-Martin, mică insulă franco-olandeză din Arhipeleagul Antilelor, pentru a discuta despre reuniunea Consiliului European de la Strasbourg din 8 – 9 decembrie 1989, precum și despre summit-urile de la Malta și Kiev. Președintele Franței l-a informat pe liderul politic de la Washington despre faptul că Mihail S. Gorbaciov nu accepta, totuși, ideea unei Germanii reunificate și integrate Comandamentului militar al NATO. Președintele Statelor Unite i-a garantat liderului de la Paris că Statele Unite vor rămâne în Europa, orice s-ar întâmpla, pentru a-și susține aliații, chiar dacă germanii reunificați nu ar mai dori trupe străine pe teritoriul lor.

Pe 17 ianuarie 1990, Jacques Delors va propune convocarea nu doar a Conferinței Interguvernamentale, ci chiar a două conferințe: una dedicată nașterii viitoarei Uniuni Economice și Monetare, cealaltă dedicată unor chestiuni instituționale”. Telespectatorii francezi vor afla, pe 23 ianuarie 1990, că obiectivul lui Jacques Delors, conform celor declarate în fața camerelor de luat vederi, este ca Europa să aibă o federație adevărată „înainte de sfârșitul mileniului”[29]. În cursul zilei de 25 ianuarie 1990, Mihail S. Gorbaciov și-a informat principalii colaboratori, respectiv premierul Nikolai Rîjkov, Eduard A. Şevardnadze, generalul Vladimir A. Kriucikov – președintele KGB, mareșalul Serghei F. Ahromeev, Anatoli C. Cerneaev, Valentin M. Falin, Gheorghi H. Șahnazarov și Alexandr N. Iakovlev, că este de acord cu unificarea Germaniei și, totodată, se va opune intrării noului stat unificat în NATO. Mareșalul Serghei F. Ahromeev a primit ordinul să pregătească retragerea celor 350.000 de soldați sovietici din RDG. Pe 31 ianuarie 1990, în Consiliul de Miniștri al Franței, François Mitterrand va declara că Uniunea Sovietică nu mai are forța și mijloacele psihologice și politice pentru a se opune reunificării germane și apartenenței Germaniei la NATO, în locul neutralizării.

În ziua de 2 februarie 1990, Mihail S. Gorbaciov îi va scrie lui François Mitterrand pentru a-l informa că în procesul de reunificare germană trebuia să se progreseze „cu blândețe”[30], după cum se convenise la Kiev și cu recunoașterea, în prealabil, a frontierei dintre Polonia și RFG de pe linia Oder-Neisse. În discuțiile pe care le va avea cu secretarul de stat James Baker la Moscova, pe 9 februarie 1990, Mihail S. Gorbaciov va fi informat că în cazul în care Uniunea Sovietică va accepta unificarea Germaniei și rămânerii acesteia în NATO, jurisdicția NATO nu se va deplasa niciun inch spre est, față de teritoriul actual”[31]. A doua zi, ministrul de Externe al RFG, Hans-Dietrich Genscher, i-a comunicat omologului său sovietic, Eduard A. Şevardnadze, că NATO nu se va extinde în Est”[32]. În depoziția făcută în fața Comitetului pentru relații Externe al Camerei Reprezentanților a Congresului Statelor Unite, privind extinderea NATO, ambasadorul Statelor Unite la Moscova, Jack F. Matlock, va declara: „Am început să discutăm cu ei [rușii] despre modalitățile în care puteam modifica strategia NATO, pentru a o face mai acceptabilă, iar Gorbaciov a primit un angajament neoficial, dar clar, că dacă o Germanie unită rămâne în NATO, granițele NATO nu se vor deplasa spre est. De acord, acesta nu era un angajament juridic, dar s-a luat”[33].

În martie 1990, vicepreședintele Comisiei Europene, David Martin, parlamentar socialist britanic, va întocmi un raport către Parlamentul European prin care cerea transformarea CEE într-o Uniune Europeană de tip federal”[34]. Parlamentul European a acceptat și a votat raportul lui David Martin ceea ce dovedea, din nou, că „Parlamentul acționa ca un motor al integrării, înscriind pe agenda IGC (Conferinței Interguvernamentale – n. n.) articole care altfel nu s-ar fi luat în discuție”[35]. Pe 19 aprilie 1990, președintele François Mitterrand și cancelarul Helmut Kohl vor lansa în mod oficial discuțiile privind organizarea unei Conferințe Interguvernamentale pentru „a transforma ansamblul relațiilor dintre statele membre într-o veritabilă Uniune Politică[36]. Pe 28 aprilie 1990, Irlanda, deținătoare a președinției Consiliului European, a convocat un Consiliu European special pentru a discuta uniunea politică și reunificarea Germaniei. Cele două procese deveneau astfel indisolubil legate unul de celălalt.

Concurență și confuzie decizională

La începutul anului 1990, pe scena relațiilor internaționale se desfășura o competiție extrem de puternică a țărilor est-europene pentru atragerea simpatiei și ajutorului CEE și a SUA. „Complementaritățile care au existat între țările est-europene erau pe punctul de a se pierde. Iar în acele condiții, capacitatea țărilor din fostul bloc socialist de a negocia și de a-și promova interesele specific, în momentul redefinirii arhitecturii de securitate pe continent, scădea considerabil. Căutarea de soluții pe cont propriu a fost atitudinea dominantă în Estul Europei la începutul lui 1990 și în anii care au urmat”[37], consemnează Adrian Năstase, ministrul de Externe al României în perioada 28 iunie 1990 – 18 noiembrie 1992, în memoriile sale. Totodată, în condițiile în care influența Uniunii Sovietice asupra fostelor state socialiste est-europene începea să se diminueze în mod semnificativ, concomitent cu creșterea forței economice și a rolului CEE în noua arhitectură a relațiilor internaționale și de securitate europene, Statele Unite erau obligate să „gândească un scenariu de menținere și consolidare a prezenței lor în Europa”[38].

Pe 7 martie 1990, Lawrence Eagleburger, secretarul de stat adjunct al SUA, avea să declare în cadrul Comitetului pentru Afaceri Externe al Camerei Reprezentanților: „Sperăm că țările est-europene vor forma grupări regionale și vom avea nevoie de flexibilitatea necesară pentru a răspunde și încuraja aceste evoluții. Credem că asocierile voluntare constituie o cale naturală pentru edificarea de către țările democratice a unei societăți civile internaționale și pentru depășirea vechilor neînțelegeri și dorim să avem capacitatea de a sprijini dezvoltarea unor astfel de asocieri”[39]. Dintr-o astfel de perspectivă putem înțelege faptul că Ungaria și Cehoslovacia au fost co-autoarele unor inițiative subregionale, au solicitat aderarea la structurile politice ale NATO (cazul Ungariei), au fost înțelese și tolerate revendicările teritoriale ale Budapestei în ce privește Transilvania, însă un „bloc pro-american” viabil în Est depindea și de România. „De aici și unele presiuni din SUA asupra României în problema minorităților. Cât privește presiunile exercitate prin intermediul forțelor de «opoziție» din interiorul țării, acestea erau menite să testeze gradul «desatelizării» României”[40], consemnează Adrian Năstase.

Preocupările diplomației românești în ceea ce privește viitorul Europei și perspectiva relațiilor României cu spațiul CEE sunt relevate și de discuțiile desfășurate, pe 13 august 1990, într-un brainstorming organizat de către Adrian Năstase la sediul MAE. Ambasadorul Constantin Ene a ținut să atragă atenția asupra faptului că, totuși, nu trebuie să neglijăm relația cu URSS, precum și cu celelalte state foste socialiste. Aderarea la organizațiile internaționale existente (Consiliul Europei, NATO și Comunitatea Economică Europeană/CEE) și participarea la asociații și grupări subregionale reprezenta o alegere de evoluție a României în arena relațiilor internaționale care merita să fie luată în considerare. „Nu avem încă o analiză bună referitoare la URSS și la ceea ce se întâmplă acolo”[41], va declara Adrian Năstase la acest brainstorming. Totodată, trebuie menționat faptul că pe 18 iulie 1990, secretarul de stat James Baker îl informase pe ministrul de Externe sovietic, Eduard A. Şevardnadze, în cadrul întâlnirii de la Paris, că Statele Unite au decis să intensifice contactele cu Boris N. Elțîn, precum și cu alți reprezentanți ai mișcărilor reformiste și de independență din URSS.

La București, în cursul dimineții de 13 august 1990, ministrul de Externe al României, Adrian Năstase, i-a primit în audiență pe fostul ambasador al SUA la București, Roger Kirk, însoțit de Alan Green Jr., ambasadorul în funcție al SUA. Ambasadorul Roger Kirk se afla în România deoarece dorea să cunoască și să înțeleagă evoluțiile din România, în condițiile în care organiza un task force privind România deoarece „la Washington este confuzie în ce privește România”[42]. Ministrul Adrian Năstase va menționa foarte clar că România dorește „un dialog deschis și sincer cu SUA”[43], iar în ceea ce privește Tratatul de la Varșovia „există o tendință de a-l duce de la planul militar la cel politic”[44].

Îngrijorările oficialilor români și modul în care înțelegeau evoluția relațiilor internaționale este relevat și de dialogul desfășurat, în cursul zilei de 29 august 1990, între ministrul de Externe al României și Tian Zengpei, adjunct al ministrului de Externe al Republicii Populare Chineze. „Principala preocupare pentru țările europene o reprezintă securitatea lor într-un model continental. Aici, opțiunile sunt diferite. Unii mizează pe dezvoltarea unui nucleu occidental, vest-european; alții consideră că este important să construiască alianțe subregionale sau regionale; alții cred că numai o soluție paneuropeană, în sistemul CSCE, ar putea să rezolve aceste lucruri. Aceste aspecte vor fi discutate intens în lunile următoare în negocieri la nivelul experților, al miniștrilor de externe și la nivel înalt, la Paris”[45], va declara Adrian Năstase diplomatului chinez.

Dezintegrarea unui Imperiu și securitatea europeană

În conferința de presă comună a miniștrilor de Externe ai statelor membre ale Tratatului de la Varșovia, din 3 noiembrie 1990, desfășurată la Budapesta, Adrian Năstase va menționa foarte clar poziția și convingerea României față de viitorul Tratatului de la Varșovia. „Tratatul de la Varșovia și-a pierdut baza, care era ideologică. (…) În aceste condiții, Tratatul de la Varșovia nu are viitor. Întâi dispare aspectul militar și apoi celelalte aspecte”[46], va declara ministrul de Externe al României. Totodată, ministrul de Externe al României avertiza asupra faptului că „trebuie să începem să ne gândim la impactul schimbărilor din zonă și din URSS asupra structurilor de securitate în Europa”[47]. Trebuie menționat că pe 6 octombrie 1990, mareșalul Serghei F. Ahromeev, consilierul militar al lui Mihail S. Gorbaciov, menționa foarte clar că Tratatul de la Varșovia „ca organizație militară, își va înceta activitatea foarte curând, probabil la începutul anului 1991”[48]. Totodată, evoluțiile de pe scena politică internă de la Moscova soldate cu demisia lui Eduard A. Şevardnadze din funcția de ministru de Externe al URSS, pe 20 decembrie 1990, ca formă de protest împotriva ascensiunii forțelor conservatoare în ecuația puterii de la Kremlin, a provocat neliniște la București, și nu numai.

Sfârșitul anului 1990 și începutul anului 1991 aveau să fie dominate, la nivel teoretic, de numărul special al revistei Foreign Affairs, intitulat America și Lumea. Charles Krauthammer (The Unipolar Moment) și William Pfaff (Redefining Worl Power) sunt doi autori ale căror viziuni despre prezentul și viitorul sistemului de relații internaționale vor naște vii dispute intelectuale. Charles Krauthammer consemna: „Cel mai izbitor aspect al lumii de după încetarea Războiului Rece este unipolaritatea sa. Fără îndoială, multipolaritatea se va naște în timp. Poate peste o generație sau chiar mai mult vor exista puteri egale cu Statele Unite, și lumea va semăna, ca structură, cu situația existentă înainte de Primul Război Mondial. Dar acum nu suntem în această situație, și nu vom fi pentru mai multe decenii. Acum este un moment unipolar”[49]. William Pfaff scria: „Colapsul comunismului a produs un rezultat neașteptat în ordinea internațională: abolirea a însuși statutului de mare putere, care se dovedește a fi fost produsul rivalității superputerilor. Odată dispărută rivalitatea, categoria de superputere dispare. Astăzi nu există, așa cum afirmă unii, o singură superputere, Statele Unite; astăzi nu mai există nicio superputere”[50]. Referindu-se la acest moment de confuzie din percepțiile privind sistemul de relații internaționale, Mihail S. Gorbaciov avea să declare că „adevărata abordare a Statelor Unite este să-i lase pe sovietici să se descurce singuri, iar dacă lucrurile merg rău, să profite de pe urma problemelor lor”[51].

NATO și noile realități strategice

În perioada 13 – 15 februarie 1991, Adrian Năstase, ministrul de Externe al României, va efectua o vizită oficială în Belgia și Luxemburg, precum și la Cartierul General al NATO. Dialogul cu Secretarul General al NATO, Manfred Wörner, din ziua de 14 februarie 1991, s-a dovedit extrem de interesant și util în perspectiva viitorului curs al politicii externe românești. Chestionat de către Adrian Năstase în legătură cu posibilitățile de-a structura relațiile României cu NATO în domeniul militar, Manfred Wörner va declara: „Dacă vom acționa pentru a primi ca membri asociați fostele țări membre ale Tratatului de la Varșovia și vom exclude URSS, se va crea o situație foarte periculoasă. URSS va fi constrânsă de noua situație strategică să reacționeze. Adoptând această linie de conduită față de țările din Est, NATO va da argumente adepților liniei dure din URSS, care vor confruntare, nu cooperare cu ei. NATO va crea impresia că vrea să încline balanța în favoarea sa. Pentru viitorul apropiat trebuie să fim atenți la aceste aspecte, când propunem modele de cooperare. Să folosim cadrul CSCE pentru a face ceva practic pentru securitatea țării dumneavoastră”[52]. Referindu-se la viitorul Tratatului de la Varșovia, ministrul de Externe al României va declara: „Tratatul de la Varșovia nu are viitor. Noi organizăm practic funeraliile Tratatului de la Varșovia”[53].

Totodată, la finalul vizitei la NATO, ministrul de Externe al României avea să menționeze că România este deschisă la orice formulă de colaborare cu NATO pe care Alianța Nord-Atlantică o poate accepta, din punct de vedere al procedurilor[54]. În dialogul avut cu Jacques Poos, ministrul de Externe al Marelui Ducat de Luxemburg, în seara zilei de 14 februarie 1991, Adrian Năstase va fi informat că în cadrul CEE există o distincție clară între Țările Baltice și toate celelalte republici unionale din URSS ceea ce implica un anumit mod de-a înțelege și trata evoluțiile politice interne și externe din spațiul sovietic.

În cursul Consfătuirii extraordinare a Comitetului Politic Consultativ al Tratatului de la Varșovia, desfășurată la Budapesta pe 25 februarie 1991, ministrul de Externe al URSS, Aleksandr A. Bessmertnîh, va recunoaște faptul că Tratatul de la Varșovia nu își mai justifică existența. Totodată, a menționat că URSS este interesată de modul în care se vor contura concepțiile politico-militare ale țărilor est-europene. Ministrul sovietic de externe a făcut apel la conlucrare în continuare și la încheierea de tratate bilaterale, precum și la principiul neadmiterii de trupe și baze străine pe teritoriul statelor foste membre ale Tratatului de la Varșovia. Pe 26 februarie 1991, în interviul acordat Lidiei Klinger de la ziarul vienez Der Standard, ministrul de Externe al României va menționa că NATO nu pare să dispună de acea deschidere procedurală și instituțională care să permită aderarea țărilor est-europene la Alianță. „Și noi ne punem întrebarea și vrem să înțelegem concepția NATO și vrem să știm dacă NATO va urma modelul Consiliului Europei și CEE în extinderea către Răsărit”[55], mărturisea Adrian Năstase.

În februarie 1991, Alexandr Vondra, consilierul pentru politică externă al președintelui Václav Havel, aflat într-o vizită la Comitetul Politic al Alianței Nord-Atlantice va declara că din moment ce „CSCE nu oferea o garanție de securitate țării lor, NATO trebuia să ia în considerare semnarea cu Cehoslovacia a unui fel de tratat special sau declarație, care să furnizeze o asemenea garanție”[56]. Peste puțin timp, ministrul de externe al Cehoslovaciei, Jiři Dienstbier, va reitera această cerere în fața secretarului general al NATO, Manfred Wörner. Pe 6 mai 1992, președintele Cehoslovaciei, Václav Havel, președintele Poloniei, Lech Walesa, și premierul Ungariei, Josef Antál, vor formula cererea oficială de admitere în Alianța Nord-Atlantică. La sfârșitul lunii aprilie 1993, liderii Grupului de la Vișegrad au discutat cu președintele Bill Clinton despre necesitatea ca cele trei țări să facă parte din NATO, prezentând, în acest sens, o serie de argumente politico-strategice și geopolitice. În urma dialogului dintre președintele Bill Clinton și consilierul prezidențial pentru securitate națională, Tony Lake, referitor la motivele posibilității/imposibilității extinderii NATO, președintele Bill Clinton avea să devină unul din artizanii din culisele procesului de extindere a NATO.

Trebuie menționat faptul că în urma Reuniunii Consiliului Nord-Atlantic în sesiune ministerială de la Copenhaga (6 – 7 iunie 1991), Aliații din NATO au reafirmat angajamentul că „nu vor căuta să obțină un avantaj unilateral de pe urma situației modificate din Europa și nici să amenințe interesele legitime ale vreunui stat”[57]. Tratatul de la Varșovia se va desființa în mod formal pe 1 iulie 1991 cu ocazia unei ultime reuniuni desfășurată la Praga. În urma reuniunii la nivel de șefi de stat și de guvern ai țărilor membre NATO, desfășurată la Roma pe 7 – 8 noiembrie 1991, foștii adversari occidentali din Războiul Rece vor propune instituționalizarea raporturilor reciproce de consultare și cooperare, respectiv: 1) întâlniri anuale cu Consiliul Nord-Atlantic la nivel ministerial în ceea ce se va numi Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic; 2) întâlniri periodice cu Consiliul Nord-Atlantic la nivel de ambasadori; 3) întâlniri suplimentare cu Consiliul Nord-Atlantic la nivel ministerial sau ambasadorial, după caz; 3) întâlniri regulate, la intervale convenite reciproc, cu Comitetele subordonate NATO, inclusiv ale Comitetelor politice și economice, precum și ale Comitetului Militar NATO și ale altor autorități militare NATO, cu permisiunea Comitetului Militar.

În Noul Concept Strategic al NATO, adoptat cu acest prilej, se menționa: „În contrast cu amenințarea predominantă din trecut, riscurile la adresa securității aliate care rămân sunt multidirecționale, ceea ce le face dificil de prevăzut și de evaluat. NATO trebuie să fie capabilă să răspundă unor asemenea riscuri, dacă se dorește prezervarea stabilității în Europa și a securității membrilor Alianței. Aceste riscuri pot apărea în diverse moduri. Riscurile la adresa securității aliate sunt mai mici ca urmare a unei agresiuni îndreptate contra teritoriului Alianțelor și sunt mai degrabă rodul consecințelor adverse ale instabilităților care pot apărea din serioase dificultăți economice, sociale și politice, inclusiv rivalități etnice și dispute teritoriale, cu care se confruntă multe țări din Europa Centrală și Estică”[58].

Studii și preocupări privind viitorul NATO

Un prim studiu academic privind extinderea NATO a fost realizat de către Simon Jeffrey, cercetător principal la Institutul pentru Studii de Strategie Națională din cadrul Academiei Naționale de Apărare a Statelor Unite, care a publicat în iarna 1992-1993, în revista Orbis, studiul intitulat Europe’s Past, Europe’s Future. Does Eastern Europe Belong in NATO”. Jeff Simon considera că NATO trebuie să ia în clacul extinderea în Europa Centrală și de Est, în următorii cinci până la zece ani, utilizând instrumentul Alianței pentru a încuraja un comportament de stat care să sporească securitatea în Europa[59]. Cercetătorul american propunea o formulă de extindere în care statele fostului Tratat de la Varșovia obțineau regimul de membru asociat (associate membership) cu condiția îndeplinirii anumitor condiții: 1) angajamentul de a avea numai guverne liber alese; 2) privatizarea economiei; 3) respectarea drepturilor minorităților și 4) controlul civil asupra militarilor și o doctrină militară, împreună cu resursele militare, aflate în consonanță cu principiul suficienței rezonabile (reasonable sufficiency).

Totodată, aceste state trebuiau să fie membre ale ONU, CSCE și parte la Tratatul privind Forțele Convenționale din Europa din 1990, la Carta de la Paris și la Tratatul privind neproliferarea nucleară, cu toate măsurile sale asiguratorii. Referindu-se la importanța acestei propuneri de extindere, fostul ministru român al Apărării Naționale din perioada 2001 – 2004, Ioan Mircea Pașcu, consemna: „În fapt – cum recunoaște autorul propunerii – membrul asociat al NATO dobândea dreptul de a obține o consultare multilaterală, în cazul unei amenințări, și nu garanția de securitate furnizată prin Articolele 5 și 6”[60]. Noul secretar general al NATO, Willy Claes, fost ministru de Externe al Belgiei, va considera că este bine ca aceste state candidate la intrarea în NATO să fie și cel puțin candidate la intrarea în Uniunea Europeană, respectiv realizarea acelui „drum regal (royal road)”.

În septembrie 1993, Jamie Shea, fostul purtător de cuvânt al NATO, va susține că extinderea NATO se va putea face prin adoptarea unui protocol din două părți: 1) un angajament de respectare a anumitor criterii politice și 2) o integrare în NATO de tipul celei aplicate în cazul admiterii Spaniei în 1982, respectiv însușirea Conceptului Stategic al NATO și menținerea controlului național asupra propriilor forțelor armate. Referindu-se la reticența Occidentului privind extinderea NATO, analistul pe probleme de securitate națională, Howard E. Frost, consemna în articolul „Eastern Europe’s Search for Securityfaptul că aliații NATO „își vedeau mecanismul de luare a deciziei îngreunat prin adăugarea unui grup de membri cu tradiții politice, militare și de planificare a forțelor semnificativ diferite”[61] și, totodată, exista o îndoială „că garantarea securității țărilor est-europene, în absența unei amenințări la adresa întregii Europe, era în interesul național al membrilor NATO”[62].

Ambasadorul Zalmay M. Khalilzad, fost ambasador al SUA la ONU în perioada președenției lui George H. W. Bush și analist la RAND Corporation, în studiul intitulat „Extinderea Alianței Occidentale spre Europa Centrală și de Est. O Nouă Strategie pentru NATO (Extending the Western Alliance to East Central Europe. A New Strategy for NATO)”, publicat în primăvara lui 1993, va menționa faptul că extinderea NATO ar putea fi privită de către Federația Rusă ca „o amenințare și o tentativă de a o exclude din Europa”[63]. Înaltul diplomat american propunea transformarea Alianței Nord-Atlantice într-o entitate cu un obiectiv operațional paneuropean „care să acorde calitatea de membru cu drepturi depline, inclusiv garanțiile furnizate de articolul V, europenilor din centrul și estul continentului, precum și Rusiei, odată ce fiecare din aceste state ajunge să aibă un sistem politic democratic și o economie de piață”[64].

În octombrie 1993, Ronald D. Asmus, Richard Kugler și Stephen F. Larrabee, analiști ai RAND Corporation, vor publica în revista Foreign Affairs un studiu intitulat „Făurirea unui nou NATO (Building A New NATO)”. Analiștii RAND propuneau transformarea NATO dintr-o alianță bazată pe apărarea colectivă împotriva unei amenințări într-o alianță angajată în proiectarea democrației, stabilității și managementului crizelor, precum și o nouă relație între Statele Unite și CEE/UE. În concepția autorilor studiului, Germania trebuia să devină principala sursă de proiectare a securității, stabilității și prosperității occidentale spre Est. Totodată, Occidentul trebuia să adopte o strategie coordonată pentru „integrarea țărilor Vișegrad (Polonia, Ungaria, Republica Cehă și posibil, Slovacia) atât în UE cât și în NATO”[65].

Ronald D. Asmus, Richard Kugler și Stephen F. Larrabee considerau că „apartenența la NATO, ca și cea la UE, poate fi aprobată în valuri și trebuie să fie condiționată”[66], iar „criteriile pentru apartenență trebuie să fie expuse clar dinainte și să includă angajamentul pentru conducere democratică, reforma relațiilor civili-militari, renunțarea la orice pretenție teritorială, respectarea drepturilor minorităților, precum și voința de a participa la toată gama de activități militare ale NATO de la menținerea păcii până la apărarea colectivă”[67]. În paginile studiului se propunea o relație specială cu militarii ruși astfel încât să se adâncească dialogul de securitate cu Federația Rusă care vedea Alianța Nord-Atlantică ca fiind anti-rusească. Totodată, analiștii RAND considerau că întărirea independenței Ucrainei reprezenta o garanție, în special pentru Polonia, că Federația Rusă nu va aspira la refacerea fostului Imperiu. „Membrii NATO trebuie, de aceea, să fie capabili să pună repede pe picioare coaliții, să elaboreze politici și strategii, să creeze un comandament, să trimită trupe și să construiască infrastructura de sprijin pentru acestea. Alianța trebuie să dezvolte instituții mai bune, care să o facă mai puțin dependentă de improvizații în mijlocul unei crize…Înainte de toate, NATO va fi nevoită să se echipeze pentru a face față întregului spectru de conflicte posibile în Europa, de la cele mici, la cele mari și de la apărarea păcii, la operațiuni de luptă. Astăzi NATO este capabilă să întreprindă doar activități de menținere a păcii și operațiuni militare de mică anvergură”[68], concluzionau analiștii RAND Corporation cu privire la viitorul NATO.

Toate aceste preocupări academice surveneau într-un context în care Alianța Nord-Atlantică era afectată de o „criză tăcută (silent crisis)”, în opinia unor oameni politici și diplomați americani, precum și de posibilitatea ca sprijinul din Congresul Statelor Unite pentru această alianță să se diminueze, după cum mărturisea Ken Myers, consilierul senatorului Richard G. Lugar, într-un dialog cu Ioan Mircea Pașcu.

Opoziția Rusiei și adaptarea NATO

În contextul acestor discuții academice privind extinderea NATO, spre surpriza multor cercuri politico-diplomatice, militare și de intelligence atât din Statele Unite, UE și din Federația Rusă, președintele Federației Ruse, Boris N. Elțîn, aflat în vizită oficială în Polonia pe 24 august 1993, va admite în comunicatul comun al vizitei că Federația Rusă nu are nimic de obiectat la dorința și acțiunea Poloniei de-a intra în NATO. În pofida celor declarate la Varșovia de către președintele Borin N. Elțîn, factorii de decizie politico-militară de la Kremlin aveau să adopte, în primăvara şi toamna anului 1993, o serie de documente politice esenţiale, inclusiv conceptul de politică externă şi noua doctrină militară rusă, ceea ce semnifica hotărârea de-a restabili poziţia globală a Rusiei. Ministrul de Externe al Federaţiei Ruse, Andrei V. Kozârev, a adoptat, alternativ, poziţii amabile şi dure, în funcţie de audienţa pe care o avea şi de intensitatea criticilor interne din partea naţionaliştilor şi a comuniştilor. În ciuda eforturilor sale de-a reafirma supremaţia Rusiei în fostul spațiu de influență sovietic, în ciuda slăbiciunii materiale şi morale a statului rus, Andrei V. Kozârev avea să fie înlocuit, sub presiunea naţionaliştilor, comuniştilor şi-a liderilor militari, cu Evgheni M. Primakov.

Serviciul de Informații Externe al Federației Ruse (SVR) se va  implica profund în orientările de politică externă ale Moscovei, dând publicităţii trei evaluări majore ale politicii externe ruse. În ianuarie 1993, SVR-ul informa guvernul Federației Ruse şi opinia publică mondială că răspândirea armelor nucleare submina speranţele într-o ordine mondială stabilă, iar „unele din fostele state sovietice de la graniţa cu Rusia dispuneau de armament nuclear şi, în acelaşi timp, erau măcinate de conflicte etnice şi instabilitate politică ceea ce crea o situaţie extrem de schimbătoare şi primejdioasă”[69]. Raportul SVR, din noiembrie 1993, susţinea că includerea statelor din estul şi centrul Europei în NATO va afecta direct interesele de securitate ale Rusiei şi de aceea se solicita o evaluare amănunţită a situaţiei. Responsabilii ruşi din domeniul informaţiilor secrete externe erau îngrijoraţi de faptul că NATO nu va putea să se transforme rapid dintr-o alianţă militară şi politică îndreptată împotriva Rusiei într-un instrument pentru asigurarea păcii şi stabilităţii, iar problema se complica în cazul în care NATO includea ţări est-europene. Cel de-al treilea raport al SVR, dat publicităţii în ajunul vizitei preşedintelui Boris N. Elţîn la Washington, la sfârşitul lui septembrie 1994, demonstra că SVR-ul îşi depăşea prerogativele de culegere şi analizare a informaţiilor şi încerca să influenţeze politica liderului de la Kremlin.

La Washington exista o confruntare între două doctrine de bază privind politica externă americană: cea privind plasarea relației ruso-americane în prim-plan, în detrimentul extinderii NATO, reprezentată de Strobe Talbott, secretar de stat adjunct, și cea a lărgirii NATO reprezentată de Richard C. Holbrooke, fostul asistent al secretarului de stat pentru afaceri europene și canadiene. În final avea să capete întâietate opinia lui Strobe Talbott concretizată în formula Parteneriatului pentru Pace (PfP) lansată la Bruxelles pe 10 – 11 ianuarie 1994 cu ocazia Summit-ului NATO. Pentru observatorii atenți ai scenei politico-diplomatice de la Washington, precum și a culiselor sale, devenise foarte clar că, încă din mai 1993, Pentagonul preluase conducerea efortului de identificare a formulei ideale pentru extinderea NATO.

Pe 28 iulie 1993, Pentagonul a pus în circulație un material intitulat „Document de Concepție: Carta Asocierii la NATO” ce va fi redenumit, pe 26 august 1993, „Acord cu privire la un Parteneriat pentru Pace al NATO”, la propunerea generalului John Shalikashvili, fost Comandant Suprem al Forțelor NATO și devenit noul Șef al Comitetului Mixt al Șefilor de State Majore ale Armatei SUA. Totodată, o delegație a Pentagonului condusă de către Frank Wisner, subsecretar pentru probleme politice la Pentagon, va vizita Bucureștiul, pe 10 și 11 octombrie 1993, pentru a inaugura Grupul bilateral de lucru pe probleme politico-militare între România și SUA. Frank Wisner va transmite un mesaj destul de clar oficialilor politico-militari de la București: între SUA și România trebuia să se creeze o relație de parteneriat în domeniul securității, în avanpremiera unei viitoare extinderi a NATO.

Pe 10 septembrie 1993, secretarul general al NATO, Manfred Wörner, va declara la Bruxelles în fața membrilor Institutului Internațional de Studii Strategice că NATO se va extinde, deși nu existau planuri imediate în acest sens. Și totuși…există mărturisiri publice[70] ale faptului că secretarul general al NATO, Manfred Wörner, s-a deplasat la Washington în toamna acelui an, cu puțin timp înainte de întâlnirea neoficială a miniștrilor Apărării din statele membre ale NATO de la Travemunde (Germania, 20 – 21 octombrie 1993), cu planurile privind intrarea în NATO a țărilor din Grupul de la Vișegrad. Însă, Administrația Clinton își schimbase planurile.

Ministrul Apărării al Germaniei, Volker Rühe, avea să-l informeze pe ministrul român al Apărării Naționale, generalul Niculae Spiroiu, cu ocazia vizitei oficiale a acestuia din Germania (18 – 20 octombrie 1993), că la întâlnirea neoficială a miniștrilor Apărării din statele membre ale NATO de la Travemunde (Germania, 20 – 21 octombrie 1993) se va lua decizia de extindere a NATO într-o formulă mai chibzuită, cu o cuprindere și o întindere în timp mai amplă. Totodată, ministrul român al Apărării Naționale era informat, în mod elegant, că un acord militar ruso-român, aflat în curs de negociere și semnare, ar fi putut deveni un ajutor prețios în drumul României spre NATO[71]. „Era încă o confirmare a faptului că admiterea noastră depindea de acordul Rusiei și că încheierea unui asemenea acord cu această țară urma să cântărească greu în evaluarea eligibilității noastre”[72], consemna Ioan Mircea Pașcu în memoriile sale dedicate bătăliei pentru intrarea României în NATO. La Travemunde se va da acceptul pentru noua formulă a PfP ca o anticameră pentru intrarea în NATO, iar ministrul de Externe al Federației Ruse, Andrei V. Kozârev, va declara după Summit-ul NATO din ianuarie 1994 că PfP a fost „în mod esențial bazat pe propunerile”[73] rusești.

România și PfP, anticamera NATO

Pe 26 ianuarie 1994, ministrul de Externe al României, Teodor Meleșcanu, va semna în numele României aderarea la PfP. Anterior acestui moment, o delegație americană condusă de ambasadorul SUA la ONU, Madeleine Allbright, a vizitat România, pe 15 ianuarie 1994, pentru discuții referitoare la PfP și situația regională de securitate. Președintele Bill Clinton se va deplasa la Praga, pe 11 ianuarie 1994, pentru discuții cu membrii Grupului de la Vișegrad privind PfP și perspectiva extinderii NATO, iar secretarul de stat Waren Crristopher va vizita Moscova pentru a discuta despre PfP. „Deși Parteneriatul nu conferă calitatea de membru al NATO, nu este nicio cameră de așteptare permanentă. El modifică întregul dialog, așa încât întrebarea nu mai este acum dacă NATO va admite noi membri, ci când și cum”[74], avea să declare președintele Bill Clinton.

Pe 31 ianuarie 1994, Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT) de la București a decis că PfP reprezintă un obiectiv strategic care trebuie susținut de către toate instituțiile României și a decis modificarea articolului 5 din Legea Apărării Naționale, aflată în dezbatere în Parlament, astfel încât să se poată desfășura exerciții militare pe teritoriul României. În cursul anului 1994 se vor realiza și documentele programatice, respectiv Concepția integrată privind securitatea națională a României și Doctrina militară de apărare a României, care vor fi subsumate eforturilor României de-a se integra în NATO. În pofida unor declarații publice ale unor oficiali[75] ai statului român, considerate de către mass-media ca fiind neconforme pozițiilor oficiale ale României, instituțiile statului român din domeniul securității naționale s-au integrat mecanismelor PfP. Totodată, România va înregistra declarația ministrului Apărării al Federației Ruse, generalul Pavel Graciov, aflat în vizită oficială la București pe 28 martie 1994, care a comunicat faptul că „nu va putea exista un sistem general-european de securitate fără Rusia…”[76]. Ministrul rus al Apărării a ținut, totuși, să avertizeze asupra faptului că România va fi obligată să-și „însușească”  inamicii stabiliți de NATO.

În pofida continuării dezbaterilor academice și politico-diplomatice oficiale și neoficiale privind extinderea NATO, generalul George A. Joulwan, comandantul suprem al NATO în Europa (SACEUR), a vizitat România (6 – 7 aprilie 1994) și a recomandat un efort susținut pentru reforma sistemului de securitate națională și, totodată, menținerea unor relații bune cu Federația Rusă. În urma discuțiilor desfășurate pe 18 aprilie 1994 cu ocazia celei de-a treia sesiuni a Grupului bilateral de lucru cu SUA, s-au stabilit cerințele pe care România trebuia să le îndeplinească pentru a avea acces la transferul de tehnologie în procesul de integrare în NATO. Totodată, cu ocazia primei runde de discuții cu delegația NATO pe tema Documentului de prezentare al României, în perioada 19 – 21 mai 1994, s-a convenit că NATO va asigura accesul României la informațiile de care dispunea Alianța Nord-Atlantică privind un posibil iminent pericol la adresa securității noastre naționale.

Vizita la București a secretarului apărării al Statelor Unite, William Perry, împreună cu o importantă delegație militară, pe 18 iulie 1994, a relevat interesul strategic al Statelor Unite pentru România și capacitatea acesteia de-a furniza expertiză politico-diplomatică și de securitate în cazul conflictelor din fosta Iugoslavie. Secretarul american al apărării a confirmat, cu această ocazie, disponibilitatea Statelor Unite de-a ne facilita cumpărarea unor aeronave C-130. În contextul unui imens lobby făcut de țările Grupului de la Vișegrad pentru integrarea acestora în NATO, combinat cu presiunile legiuitorilor republicani, România a cerut participarea la un exercițiu comun cu forțele militare ale SUA în 1995, precum și includerea în grupul statelor care urmau să beneficieze de fondul de 100 de milioane de dolari cerut Congresului SUA de Adminstrația Obama pentru activitățile PfP.

Totodată, noul subsecretar pentru probleme politice al Pentagonului, Walter Slocombe, avea să fie interesat pe parcursului dialogului româno-american de la Washington ( 12 – 13 septembrie 1994) de următoarelor chestiuni: 1) stadiul reformei militare în România; 2) situația raporturilor cu Ungaria și 3) poziția României față de evoluțiile din Bulgaria și Ucraina. Directorul pentru Europa de la Departamentul de Stat, Terry Snell, îi va comunica secretarului de stat pentru politica de apărare și relații internaționale din MApN, Ioan Mircea Pașcu, că indiferent de formulele[77] alese pentru extinderea NATO, acesta va fi un proces îndelungat în timp. Perspectiva ca ambasadorul Richard Holbrooke să fie rechemat de la Berlin pentru a prelua o funcție importantă în Departamentul de Stat avea să ducă partea română la concluzia că va exista „o corelare mai strânsă a SUA cu partenerii lor europeni, îndeosebi Germania[78], o deplasare a accentului în cadrul procesului de extindere dinspre Alianță spre capitalele statelor-membre”[79]. Pe 19 septembrie 1994 avea să se desfășoare, la Bruxelles, ceremonia oficială de acceptare a Planului Individual de Parteneriat al României cu NATO.

Relevanța geopolitică și strategică a României în planurile NATO/SUA este oferită și de cele petrecute pe 28 octombrie 1994 la București. În acea zi, atașatul militar al Federației Ruse a comunicat, în mod oficial, liderilor MApN că Ministerul rus al Apărării este pregătit pentru a trimite o serie de consilieri militari  la București și, totodată, să accepte militari români la studii în Moscova, să ofere în regim de închiriere tehnică militară și mijloace de transport, să pună la dispoziție canale de comunicare prin satelit, să repare toată tehnica de proveniență sovietică, să ofere acces la poligoane pentru aplicații și trageri etc. O ofertă surprinzătoare făcută numai României! Guvernul de la Varșovia a confirmat că nu a primit o asemenea ofertă[80], în condițiile în care premierul rus Viktor S. Cernomîrdin tocmai își anulase vizita oficială în Polonia.

Pe 1 decembrie 1994, miniștrii de Externe ai țărilor membre ale Alianței Nord-Atlantice au decis realizarea unui studiu privind viitoarea extindere a NATO pentru „a hotărî cum se va extinde NATO, principiile care trebuie să conducă la desfășurarea acestui proces și implicațiile acordării calității de membru”[81]. Totodată, NATO „accentua interesul pe care îl avea în menținerea unor relații strânse cu Moscova, dând asigurări că extinderea contribuia la stabilitatea și securitatea întregii regiuni euro-atlantice – limbaj codificat prin care Rusia era asigurată că interesele ei de securitate nu aveau de suferit”[82].

Noi înțelegeri ruso-americane și dezinteres european

Pe 10 mai 1995, cu ocazia vizitei președintelui Bill Clinton la Moscova va fi pusă în discuție perspectiva extinderii NATO în ceea ce Kremlinul considera că, totuși, este o sferă a sa de interes geopolitic și de securitate. În condițiile în care Federația Rusă nu se va împotrivi PfP și va debloca relația Rusia – NATO, președintele Bill Clinton și-a luat angajamentul că va controla procesul de extindere al NATO, astfel încât președintele Boris N. Elțîn să nu fie pus în dificultate în perspectiva alegerilor prezidențiale din 1996. Liderii de la Kremlin și Casa Albă au convenit ca înțelegerea lor să rămână ascunsă mass-mediei și opiniei publice internaționale.

România a avut o primă confirmare a faptului că Statele Unite urmau să țină cont de poziția Federației Ruse cu ocazia unei noi sesiuni de întâlniri a Grupului bilateral de lucru Româna – SUA pe probleme politico – militare din 2 februarie 1995. Cu acea ocazie, liderii MApN au oferit un set de hărți care ilustrau punctul de vedere al României, avertizând asupra faptului că o extindere a NATO pe flancul de nord ar fi putut genera o intervenție rusească în ceea ce ar putea reprezenta un flanc de sud al NATO (Bulgaria și România). În pofida tuturor eforturilor politico-diplomatice și militare ale României (consultări politice, schimb de informații, participarea la exerciții multinaționale de tip PfP alături de SUA, achiziția de echipament și tehnică militară americană, vizita președintelui Ion Iliescu la Washington în toamna anului 1995, Tratatul de înțelegere, cooperare și bună vecinătate cu Ungaria din 1996, Tratatul cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare cu Ucraina din 1997 etc.), România a trăit cu sentimentul și convingerea că extinderea NATO va ține cont de interesele de securitate ale Federației Ruse și va fi dominată de un anumit sentimentalism față de țările Grupului de la Vișegrad[83].

O analiză comparativă efectuată de către Ministerul Apărării de la Varșovia, în septembrie 1995, releva faptul că Polonia și România erau comparativ egale în ce privește importanța strategică, însă Polonia era superioară în ceea ce privește asigurarea interoperabilității în plan militar, în ceea ce privește raporturile cu vecinii, precum și al creșterii economice. „În ceea ce privește, Rusia însăși își dă seama că a pierdut partida în Europa Centrală…În atari condiții, «rezistența» Rusiei la extinderea NATO este totuși motivată, în principal, de dorința ei de a obține totuși ceva în schimb din partea țărilor occidentale, precum și din considerente de politică internă”[84], avea să scria Ioan Mircea Pașcu în Memorandumul înaintat conducerii statului român. În urma reuniunii organizate de către Colegiul Federal pentru Studii de Politică a Securității din Germania, la Bad Honnef (8 – 10 noiembrie 1995), Ioan Mircea Pașcu avea să consemneze, în Memorandumul de după conferință, că România nu figurează printre prioritățile declarate ale Germaniei și că nu va figura în primul val al extinderii NATO, deși se manifesta multă grijă pentru a se salva aparențele. „Această situație decurge pe de o parte, din faptul că mai suntem încă vulnerabili la acțiunea forțelor neprietene, iar pe de alta, că nu ne-am asigurat încă sprijinul unor mari puteri cu pondere ca Germania, Rusia și chiar Ucraina”[85], consemna Ioan Mircea Pașcu.

Pe 28 septembrie 1995, Studiul privind extinderea NATO a fost înmânat în mod oficial membrilor NATO și partenerilor din PfP cu ocazia unei ceremonii desfășurate la Bruxelles la sediul NATO. „Studiul reglementa tranșant două chestiuni de mare importanță, în special prin prisma necesității obținerii concursului Rusiei și anume, faptul că pe teritoriul noilor state membre nu urmau să fie staționate permanent forțe militare străine și nici armament nuclear”[86], concluziona Ioan Mircea Pașcu după lectura documentului.

Discuțiile avute cu reprezentanții Foreign Office și ai Ministerului Apărări de la Londra, cu ocazia unei conferințe pe probleme de securitate ale Europei de Sud-Est desfășurată sub egida Institutului Internațional de Studii Strategice, în perioada 20 – 22 noiembrie 1995, i-a confirmat secretarului de stat Ioan Mircea Pașcu că Marea Britanie se pronunță pentru a abordare chibzuită, fără grabă, în ceea ce privește integrarea țărilor central-europene în NATO și UE, varianta unei integrări în bloc nefiind funcțională. „Principala motivație constă în dorința de a găsi o formulă de compromis între procesul de integrare și raporturile cu Rusia (și Ucraina)”[87], consemna Ioan Mircea Pașcu.

Trebuie menționat faptul că, pe 30 ianuarie 1995, în discursul ținut cu ocazia celei de-a 20-a aniversări a Centrului de Analiză și Previziune al MAE al Franței, Allain Juppé, fost ministru de Externe și premier al Franței, declarase: „Parteneriatul pe care îl propunem Rusiei este în același timp european și mondial. Acesta este spiritul în care abordez problema lărgirii NATO. (…) Uniunea Europeană care a încheiat anul trecut cu Rusia, în insula Corfu, un important acord de parteneriat, nu înțelege deloc să reconstituie pe continent blocuri antagoniste, să deplaseze frontiere, cum spune Boris Elțîn, dar ea, cu atât mai mult, nu înțelege să renunțe la perspectiva unei apărări comune pentru membrii săi actuali, ca și pentru o Uniune lărgită”[88]. Propunerea Franței pentru un summit la Paris al celor cinci Mari (SUA, Franța, Germania, Marea Britanie și Federația Rusă) care să discute lărgirea NATO, avea să fie primită cu răceală la Washington și ignorată. La începutul anului 1997, Agenția Reuters va comenta referitor la poziția Franței și lărgirea NATO că, totuși, sprijinul Franței pentru integrarea României în NATO nu trebuie luat „prea literal”[89] și că este doar „un fel de a arăta românilor că sunt buni prieteni”[90].

În Memorandumul înaintat conducerii României, la 6 aprilie 1996, secretarul de stat Ioan Mircea Pașcu va consemna: „Conform unor informații provenite din surse sigure, în luna decembrie 1996 NATO va nominaliza Cehia, Polonia și Ungaria ca primele țări foste comuniste cu care va începe…negocierile propriu-zise de admitere. (…) În ce privește România, se consideră că aceasta: a) nu dispune de suficient sprijin în Statele Unite; b) este situată în afara zonei de interes strategic a Germaniei[91] și c) se află în schimb, într-o arie de vădit interes – Balcanii – pentru Rusia. Mai mult, standardul de viață relativ scăzut nu i-ar acorda prea multe șanse nici în ce privește aderarea într-un orizont de timp relativ rezonabil la Uniunea Europeană”[92]. Pe 26 aprilie 1996, România va comunica, în mod oficial, liderilor NATO că dorește o integrare în Alianța Nord-Atlantică ca membru cu drepturi și obligații egale cu ale celorlalți membri plini.

Și, totuși…pe 7 mai 1996, Tony Lake, consilierul pentru securitate națională al președintelui Bill Clinton, va înainta secretarului de stat Warren Christopher un Memorandum intitulat Planul de extindere NATO: iunie 1996 – iunie 1997. Menirea acestui Memorandum era de a coordona eforturile diferitelor componente ale Administrației Clinton pentru realizarea procesului de extindere a NATO.

Visuri prăbușite, speranțe renăscute

În intervalul de timp care va urma până la Summit-ul NATO de la Madrid (8 – 9 iulie 1997), România va întreprinde numeroase eforturi politico-diplomatice și militare menite a influența decizia de extindere în ceea ce privește România, înțelegând, totodată, că Statele Unite concepeau extinderea NATO ca fiind un proces și nu o piesă într-un singur act. În intervalul martie 1996 – iunie 1997 vor fi publicate patru studii de interes privind extinderea NATO[93]. În studiul realizat de Biroul pentru Buget al Congresului SUA (CBO – Congressional Budget Office) se luau în calcul cinci opțiuni, dintre care patru prevedeau o masivă intervenție militară occidentală pentru apărarea noilor membri NATO, inclusiv staționarea de forțe NATO și prepoziționarea masivă de echipament pe teritoriul celor patru state. Autorii studiului CBO considerau că, în intervalul 1996 – 2010, vor fi cheltuiți între 61 și 125 de miliarde de dolari, Statele Unite urmând să cheltuiască între 5 și 19 miliarde de dolari. Totodată, studiul CBO lua în calcul varianta integrării Ucrainei și României în NATO, însă se menționa faptul că acestea vor fi foarte greu de apărat, respectiv deplasarea forțelor NATO spre Est din Germania, astfel încât era necesară staționarea unui număr substanțial de forțe pe teritoriul lor.

În pofida unor eforturi consistente ale Pentagonului pentru realizarea reformei apărării din România, precum și-a speranțelor nutrite de oficialii militari americani, ambasadorul Statelor Unite în România, Alfred H. Moses, era convins, la începutul anului 1997, că „nu Pentagonul sau Departamentul de Stat avea să ia decizia (privind extinderea NATO – n. n.), ci președintele Statelor Unite și echipa sa de securitate națională”[94]. Referindu-se la poziția celorlalți aliați din NATO privind extinderea Alianței, ambasadorul Alfred H. Moses consemna: „Sprijinul pentru includerea României lipsea de asemenea și din partea membrilor importanți ai NATO, în special din partea Germaniei și a Marii Britanii. Ministrul de externe britanic, Malcom Rifkind, spusese în urma unei vizite recente în România că «NATO ar trebui să se extindă în mod natural și nu prin anunțarea unor valuri sau grupuri». Prin «natural», acesta înțelegea geografic. Pentru România, acest lucru însemna o lungă așteptare. Când fusese întrebat recent în legătură cu aderarea României în NATO, cancelarul german Helmut Kohl se opusese categoric, bătând cu pumnul în masă. Britanicii nu vedeau mai departe de Polonia, Republica Cehă și Ungaria. Danemarca și Norvegia asociau intrarea României cu admiterea statelor baltice și, deoarece acestea nu aveau să facă parte din primul val, nici România nu avea să facă”[95].

Noul secretar de stat al Statelor Unite, Madeleine Albright, va vizita Moscova, în februarie 1997, pentru a obține acordul Federației Ruse pentru extinderea NATO. „Obiectivul administrației era să continue lărgirea, reducând în același timp la minimum «durerile de cap» ale Rusiei. Planul nostru era să elaborăm o cartă NATO – Rusia care avea să-i dea Rusiei un cuvânt de spus, dar nu un veto în discuțiile legate de securitatea europeană”[96], mărturisea fostul secretar de stat Madeleine Albright în Memoriile sale. În urma discuțiilor avute de noul secretar de stat Madeleine Albright cu ministrul de Externe al Federației Ruse, Evgheni M. Primakov, și cu președintele Boris N. Elțîn s-a convenit că discuția dintre cei doi președinți va fi esențială în acest efort al Occidentului de-a face acceptată extinderea NATO.

În urma Summit-ului ruso-american de la Helsinki (20 – 21 martie 1997), președintele Bill Clinton va menționa în cursul conferinței de presă, din seara zilei de 21 martie 1997, că „membrii NATO tocmai au făcut o propunere cu privire la forțele convenționale în Europa, care va impune limite stricte și va îngheța nivelul forțelor convenționale pe care le-am putea avea în Europa acum, împreună cu impunerea unor limite stricte țărilor de la Vișegrad însele, ele reprezentând zonele unde ne-am putea aștepta ca această veche dificultate să apară în noile circumstanțe”[97]. Ca urmare a unor noi eforturi și tratative politico-diplomatice, Federația Rusă va semna la Paris, pe 27 mai 1997, Actul Fondator privind relațiile reciproce, cooperare și securitate dintre Federația Rusă și NATO care furniza „cadrul instituțional[98] pentru participarea Rusiei la deliberările privind securitatea transatlantică”[99].

Actul Fondator prevedea respectarea de către NATO și Federația Rusă a unui set de principii fundamentale ale dreptului internațional, precum respectarea suveranității și integrității teritoriale ale tuturor statelor, nerecurgerea la forță și la amenințarea cu forța, rezolvarea tuturor diferendelor prin mijloace pașnice. Consiliul Permanent Comun Rusia – NATO, forumul de consultare pentru cooperare, creat în 1997 prin Actul Fondator, a fost înlocuit de către Consiliul NATO-Rusia (NRC), creat la 28 mai 2002 prin Declarația de la Roma a șefilor de stat și de guvern ai membrilor NATO, respectiv Federației Ruse.

În contextul în care Franța și alți aliați europeni din NATO vor deveni avocații intrării României în primul val al extinderii NATO, Administrația Clinton a făcut eforturi susținute din punct de vedere politico-diplomatic pentru a respinge intențiile Franței. „Deși nu o spuneau explicit, oficialii americani simțeau că Parisul dorea să introducă în Alianță o țară considerată mai pro-franceză, pentru a echilibra sentimentele pro-americane ale unei țări ca Polonia”[100], consemna Ronald D. Asmus în volumul său din 2002 dedicat extinderii NATO. În urma Summit-ului NATO de la Madrid (8 – 9 iulie 1997), Polonia, Ungaria și Cehia vor fi invitate să adere la Alianța Nord-Atlantică.  În Comunicatul Final al Summit-ului se menționa: „Reafirmăm că NATO rămâne deschis pentru noi membri conform articolului 10 al Tratatului Atlanticului de Nord”[101]. România, Slovenia și Țările Baltice (Letonia, Estonia, Lituania) puteau să spere și să viseze.

Noile obiective strategice și geopolitice ale Occidentului

Pe 21 octombrie 1997, Warren Christopher (fost secretar de stat) și William Perry (fost secretar al apărării) vor publica în New York Times un articol (NATO’s True Mission) în care menționau: „Deplasarea accentului Alianței de pe apărarea teritoriului membrilor săi pe apărarea intereselor comune constituie un imperativ strategic. (…) Pentru a contracara asemenea amenințări, membrii Alianței au nevoie să fie capabili să dispună de o modalitate de a forma rapid coaliții care pot atinge obiective dincolo de teritoriul NATO”[102]. Cu ocazia desfășurării lucrărilor Forumului româno-american în probleme economice de la Washington, la sfârșitul lui martie și începutul lui aprilie 1998, fostul secretar de stat din MApN, Ioan Mircea Pașcu, va înregistra mesajele politice și economice pe care Jay Burgess (director de spațiu în Departamentul Comerțului al SUA) și ambasadorul Richard Burt le-au transmis decidenților de la București, respectiv obiectivele Statelor Unite în relația cu România: 1) amplificarea raporturilor bilaterale; 2) transformarea României într-un pilon al SUA în regiune; 3) integrarea deplină a României în structurile europene și euro-atlantice.

Extinderea NATO, de la Marea Baltică la Marea Neagră, precum şi eforturile care s-au făcut pentru includerea unor state ex-sovietice în spațiul de valori euroatlantice, în diferite formule de angajament (asocierea la UE sau intrarea în NATO), ne îndreptățesc să concluzionăm că Statele Unite au declanșat, în contextul remodelării sistemului de relații internaționale, operațiunea de cucerire a celui de-al patrulea cerc geopolitic al lumii, prin efortul de-a controla „Rimland”-ul[103].

Într-un interviu acordat presei ruse în 2007, generalul-locotenent (r) Alfred Gaponenko, fost comandant al Grupului de Sud al Tratatului de la Varşovia, a evidenţiat importanţa strategică a României în ansamblul bazinului Mării Negre şi influenţa pe care o vor exercita bazele aero-terestre americane din România asupra securităţii regionale, a zonei moldo-transnistrene şi implicit asupra securităţii naţionale a Federaţiei Ruse[104]. Fostul înalt demnitar militar al Uniunii Sovietice considera că decolând de la Baza aeriană „Mihail Kogâlniceanu”, avioanele militare americane pot zbura fără alimentare până la orice punct al aşa-numitului „arc al instabilităţii”, care traversează, în opinia Pentagonului, Orientul Mijlociu şi Asia Centrală. Totodată, bazele militare americane din România vor deveni puncte de sprijin pentru armata americană în efortul acesteia de-a impune supremaţia Statelor Unite asupra Europei Răsăritene, Orientului Mijlociu şi Caucazului, facilitând, astfel, încercuirea Federaţiei Ruse şi avansarea grupurilor armate mobile ale NATO (SUA) până la graniţele spaţiului CSI.

_______________________

*Comunicare susținută cu ocazia desfășurării conferinței științifice internaționale intitulată „75 de ani de la Victoria Coaliției antihitleriste și crearea ONU: lecțiile istoriei și provocările contemporaneității” (București, 6 octombrie 2020)

[1] André Fontaine, Istoria războiului rece, vol. I, Editura Militară, Bucureşti, 1992, p. 125.

[2] Consiliul pentru Relaţii Externe (Council on Foreign Relations – CFR) s-a constituit pe 29 iulie 1921 în New York, ca ramura americană a Institutului Afacerilor Internaţionale (Institute of International Affairs) înființat pe 30 mai 1919 la Londra. Sediul britanic a devenit cunoscut sub numele de Royal Institute of International Affairs (RIIA – Institutul Regal al Afacerilor Externe). Conducerea era sub controlul membrilor Round Table (Masa rotundă) – un grup semisecret internaţional cu sediul în Londra. În 1922, oficialii CFR afirmau că scopul CFR este dea organiza o dezbatere continuă a problemelor politice, economice şi financiare ale Statelor Unite şi reflectarea lor pe plan internaţional. Articolele publicate în revista Foreign Affairs, organul de presă al CFR, aveau să prezinte soluţii care, în perspectivă, vor induce globalism. Preşedintele fondator al CFR a fost John W. Davis, avocatul personal al lui J. P. Morgan, iar vicepreşedinte fondator a fost Paul D. Cravath, a cărui firmă de avocatură reprezenta, de asemenea, interesele lui J. P. Morgan.

[3] Nota internă EB 34 din 24 iulie 1941, Consiliul pentru Relaţii Externe, War-Peace Studies, NUL (Apud Laurence H. Shoup, William Winter, Shaping a New World Order: The Council on Foreign Relations Blueprint for World Hegemony, în volumul Trilateralism:The Trilateral Commission and Planing for World Management, editor Holly Sklar, Boston, South End Press, 1980, p. 157).

[4] Henry Kissinger, Diplomaţia, Editura All, Bucureşti, 1998, p. 356.

[5] Lloyd C. Gardner, Sferele de influenţă (Împărţirea Europei între marile puteri, de la München la Ialta), Editura Elit, Bucureşti, 1995, p. 371.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem, p. 373.

[10] Conducerea Joint Chiefs of Staff (JCS – Comitetul Reunit al Şefilor de Stat-Major) a US Army conştientiza, la 16 septembrie 1943, într-un document pregătit pentru observatorul militar american la Teheran, generalul de brigadă John R. Deane, că „SUA nu vor putea câştiga războiul împotriva Germaniei şi Japoniei decât cu ajutor rusesc; în consecinţă, influenţa acestora din urmă (a ruşilor – n. n.) în Europa de Est şi Centrală urma a creşte considerabil” (Apud Alexandru Ştefănescu, Diferenţa între a dori şi a putea, în Magazin istoric, serie nouă, anul XXXVIII, nr. 8/449, august 2004, p. 15).

[11] Henry Kissinger, op. cit., p. 384.

[12] Wilfried Loch, Împărţirea lumii, Editura Saeculum IO, Bucureşti, 1997, p. 106.

[13] „X” (George F. Kennan), The Sources of Soviet Conduct, în Foreign Affairs, vol. 25, nr. 4 (4 iulie 1947), p. 579-580.

[14] Henry Kissinger, op. cit., p. 419.

[15] Paul Dobrescu, Alina Bărgăoanu, Geopolitica, București, 2001, p. 53.

[16] În iulie 1987, Tratatul de la Varșovia a adoptat o nouă doctrină militară, copiată ad litteram după cea sovietică, care stipula imposibilitatea victoriei într-un război nuclear și inutilitatea parității în armamentele strategice, zdruncinând astfel fundamentele ideologice și psihologice ale prezenței militare sovietice în Răsăritul Europei.

[17] Gerd Ruge, Mihail Gorbaciov, Editura Doina, Bucureşti, 1993, p. 242.

[18] Jack F. Matlock, Autopsy on an Empire: The American Ambassador’s Account of the Collapse of the Soviet Union, Random House, New York, 1995, p. 122.

[19] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, La cele mai înalte nivele, Editura Elit, Bucureşti, 1994, p. 70.

[20] A fost semnată în septembrie 1989 și era centrată pe necesitatea trecerii „dincolo de politica ținerii în loc, spre o politică a SUA, care să promoveze activ integrarea Uniunii Sovietice în sistemul internațional” (Apud Gheorghe E. Cojocaru, Tratatul de Uniune Sovietică, Editura Civitas, Chișinău, 2005, p. 298 – 299).

[21] Victor Sebestyen, 1989. Prăbușirea Imperiului Sovietic, Editura Litera, București, 2009, p. 221.

[22] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 211.

[23] Mihail S. Gorbaciov dorea instituirea unor limite în ceea ce privește rachetele de croazieră lansate de pe mare (SCLM – Sealaunched Cruise Missiles).

[24] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 222.

[25] Jacques Attali, François Mitterrand așa cum a fost, Editura Historia, București, 2008, p. 287.

[26] Ibidem, p. 288.

[27] Pierre Verluise, După douăzeci de ani de la căderea Zidului. Europa reconfigurată, Editura Cartier, Chișinău, 2009, p. 123.

[28] Ibidem, p. 145.

[29] Christopher Booker, Richard North, Uniunea Europeană sau Marea amăgire. Istoria secretă a construcției europene, Editura Antet, București, 2004, p. 174.

[30] Loredana Pătruțiu-Balteș, Epoca Mitterrand și impactul său asupra construcției europene, Editura Lumen, Iași, 2012, p. 296.

[31] Svetlana Savranskaya, Tom Blanton, NATO Expansion: What Gorbachev Heard pe https://nsarchive.gwu.edu/briefing-book/russia-programs/2017-12-12/nato-expansion-what-gorbachev-heard-western-leaders-early (accesat pe 1 octombrie 2020, ora 21.35).

[32] William Taubman, Gorbaciov. Viața și epoca lui, Editura Meteor Publishing, București, 2018, p. 588.

[33] Ioan Mircea Pașcu, Bătălia pentru NATO. Raport personal (ediția a II-a), Editura RAO, București, 2014, p. 37.

[34] Christopher Booker, Richard North, op. cit., p. 175.

[35] Ibidem.

[36] Loredana Pătruțiu-Balteș, op. cit., p. 334.

[37] Adrian Năstase, România după Malta, vol. I (28 iunie – 31 octombrie 1990), Fundația Europeană Titulescu, București, 2006, p. 29 – 30.

[38] Ibidem, p. 21.

[39] Ibidem, p. 22.

[40] Adrian Năstase, op. cit., p. 23.

[41] Ibidem, p. 188.

[42] Adrian Năstase, op. cit., p. 189.

[43] Ibidem, p. 192.

[44] Ibidem, p. 193.

[45] Ibidem, p. 264 – 265.

[46] Idem, România după Malta, vol. II (1 noiembrie – 31 decembrie 1990), Fundația Europeană Titulescu, București, 2006, p. 25.

[47] Ibidem.

[48] Dragoș Zaharia, Politica externă a României de la izolare la începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2014, p. 145.

[49] Adrian Năstase, România după Malta, vol. III (1 ianuarie – 28 februarie 1991), Fundația Europeană Titulescu, București, 2007, p. 8.

[50] Ibidem.

[51] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 538.

[52] Adrian Năstase, România după Malta, vol. III…, p. 283.

[53] Ibidem, p. 284.

[54] În iulie 1990, Petre Roman, prim-ministrul României, îl va invita pe Secretarul General al NATO, Manfred Wörner, în România și va cere agrementul pentru acreditarea unui ambasador român la NATO. În octombrie 1990, ambasadorul român în Belgia era autorizat să inițieze legături formale cu NATO. Pe 23 octombrie 1990, Petre Roman va efectua o vizită oficială la Cartierul General al NATO. Șeful Marelui Stat-Major al Armatei Române, generalul-colonel Vasile Ionel, va efectua o vizită la Cartierul General al NATO pe 13 decembrie 1990. Secretarul General al NATO, Manfred Wörner, va vizita România în perioada 3 – 5 iulie 1991.

[55] Adrian Năstase, op. cit., p. 408.

[56] Ioan Mircea Pașcu, op. cit., p. 38.

[57] Ibidem, p. 30.

[58] Ibidem, p. 34.

[59] Ibidem, p. 40.

[60] Ibidem, p. 42.

[61] Ibidem, p. 43.

[62] Ibidem.

[63] Ibidem, p. 45.

[64] Ibidem, p. 46.

[65] Ibidem, p. 50.

[66] Ibidem.

[67] Ibidem.

[68] Ibidem, p. 51.

[69]Amy Knight, KGB după KGB, Editura Elit, Bucureşti, 1999, p. 147.

[70] Fostul purtător de cuvânt al NATO, Jamie Shea a declarat aceste lucruri la o conferință internațională desfășurată la Varșovia între 26 – 28 mai 1994. Ronald D. Asmus a confirmat aceste lucruri în volumul său din 2002, Opening NATO’s Door: How the Alliance Remade Itself for a New Era, New York: Columbia University Press, p. 49.

[71] Vizita la București a ministrului rus al Apărării, generalul Pavel Graciov, a fost amânată pentru luna martie 1994.

[72] Ioan Mircea Pașcu, op. cit., p. 65.

[73] Valentin Stan, România și eșecul campaniei spre Vest, Editura Universității din București, 1999, p. 38.

[74] Ioan Mircea Pașcu, op. cit., p. 72.

[75] În interviul acordat canalului de televiziune CNN pe 1 martie 1994, președintele Ion Iliescu avea să fie întrebat de către Brendt Sadler cu întrebarea: „Doriți o alianță cu NATO sau o strânsă relație de securitate cu Rusia? Este corect să oscilați între aceste două posibilități”. Președintele Ion Iliescu a răspuns: „Urmărim ambele posibilități”. Reporterul a întrebat: „Deci, putem spune că nu vă îndreptați nici către NATO, nici către Rusia, către Moscova. Este corect?”. Președintele Ion Iliescu a răspuns: „Ambele aspecte sunt valabile” (Apud Valentin Stan, op. cit., p. 73). Mass-media românească a fost uluită de declarațiile președintelui Consiliului Federației din Rusia, Vladimir Șumeiko, care a declarat la finalul vizitei oficiale în România, pe 27 iunie 1995, că „România și Rusia nu doresc intrarea spontană și nesistematică în NATO” (Ibidem). Vladimir Șumeiko avea să mărturisească că aceste declarații erau făcute pe baza discuțiilor avute cu președintele Ion Iliescu la Palatul Cotroceni. În discursul ținut pe 3 noiembrie 1994 la Institutul Regal de Relații Internaționale din Londra, președintele Ion Iliescu va declara: „Dacă aceasta (adică securitatea sporită pentru toți – n. n.) va fi rezultatul transformării NATO dintr-o alianță militară într-un sistem de securitate, dacă CSCE va căpăta suportul factorului militar, prin intermediul NATO sau prin Parteneriatul pentru Pace, dacă securitatea va fi rezultatul dezvoltării de către Uniunea Europeană a propriului pilon militar sau dacă va rezulta dintr-un cadru instituțional complet nou este irelevant pentru obiectivul strategic, atâta vreme cât se creează cu adevărat securitate egală pentru toți” (Ibidem, p. 79). Opoziția politică și unii analiști de la București au criticat poziția președintelui Ion Iliescu.

[76] Ioan Mircea Pașcu, op. cit., p. 84.

[77] 1) Admiterea Poloniei; 2) Admiterea întregului Grup de la Vișegrad; 3) Stabilirea unui set de criterii generale pentru admiterea în NATO.

[78] Într-un studiu al RAND Corporation, din 1995, se menționa cu referire la Germania: „Factorii politici germani au ajuns să privească PfP ca un instrument bun pentru toate scopurile, în vederea atingerii unor obiective multiple față de diferite state. Pentru acele țări pe care germanii le consideră candidați fermi pentru calitatea de membru al Alianței, PfP este calea spre extindere. Pentru acele țări pe care germanii le văd drept candidați posibili, de care nu sunt însă siguri, PfP este anticamera în care Germania poate coopera cu ei, oferindu-le asigurări politice și păstrându-și toate opțiunile deschise. Pentru acele țări pe care germanii nu le consideră candidate, PfP este o alternativă la extindere. PfP a devenit, în ochii germanilor, un vehicul pentru toate tipurile de teren, destinat să asigure cuadratura cercului între diferite obiective” (Apud Ioan Mircea Pașcu, op. cit., p. 90).

[79] Ibidem, p. 94.

[80] Oficialii de la Varșovia au comunicat oficialilor români faptul că liderii UE luaseră decizia de-a integra Bulgaria și România în UE ceea ce ar fi putut provoca interesul aparte al Federației Ruse pentru România.

[81] Ioan Mircea Pașcu, op. cit., p. 97.

[82] Ibidem.

[83] În cursul unei conferințe internaționale desfășurată la Dresda între 12 – 18 iunie 1995, Ioan Mircea Pașcu avea să fie „ajutat” să afle că ambasadorul SUA la NATO, Robert Hunter, declarase într-un cerc foarte restrâns că România și Bulgaria nu vor intra în NATO cu ocazia primului val.

[84] Ioan Mircea Pașcu, op. cit., p. 112.

[85] Ibidem, p. 115.

[86] Ibidem, p. 125 – 126.

[87] Ibidem, p. 115.

[88] Valentin Stan, op. cit., p. 92.

[89] Ibidem.

[90] Ibidem.

[91] Pe 11 aprilie 1996, în dialogul de la București cu liderii politico-diplomatici și militari ai României, ministrul german al Apărării, Volker Rühe, a menționat interesul Germaniei pentru zona geografică în care se afla România, pentru resursele sale umane și de materii prime, însă respecta, totodată, raporturile României cu Franța.

[92] Ioan Mircea Pașcu, op. cit., p. 137.

[93] Un studiu realizat de Biroul pentru Buget al Congresului SUA (CBO – Congressional Budget Office), altul realizat de către RAND (toamna lui 1996), al treilea realizat de Asociația Euro-Atlantică a Poloniei și cel realizat de Pentagon (februarie 1997).

[94] Alfred H. Moses, Jurnal de București. Drumul României de la întuneric la lumină, Editura ART, București, 2019, p. 357.

[95] Ibidem, p. 365.

[96] Madeleine Albright, Bill Woodward, Doamna Secretar de Stat, Editura RAO, București, 2004, p. 339.

[97] Valentin Stan, op. cit., p. 42.

[98] Relația NATO-Rusia a debutat formal în 1991, odată cu sesiunea inaugurală a Consiliului Cooperării Nord-Atlantice (ulterior denumit Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic).

[99] Madeleine Albright, Bill Woodward, op. cit., p. 343.

[100] Ioan Mircea Pașcu, op. cit., p. 164.

[101] Ibidem,  p. 137.

[102] Ibidem, p. 174.

[103] În opinia geopoliticianului Nicholas J. Spykman, „Rimland”-ul reprezintă regiunea de margine sau „bordura maritimă” a Eurasiei, spațiul tampon care separă zona pivot de „autostrada” maritimă care înconjoară Eurasia, respectiv Europa, Iranul, Orientul Mijlociu, sud-vestul Asiei, China, Indochina și Siberia de Est.

[104] „Importanţa strategică a României – apreciau analiştii serviciilor secrete americane în 1949 -, oricum nu se bazează pe volumul de forţă de muncă şi producţia care s-ar putea adăuga potenţialului de război sovietic, ci pe faptul că controlul României este esenţial în strategia defensivă a sovieticilor. În timp ce regimul comunist va face efortul să întreţină producţia maximă şi dezvoltarea forţelor armate ca instrument pentru puterea sovietică, acest efort va fi controlat să nu intre în conflict cu interesele strategice sovietice” (Apud Thomas S. Blanton, Ce ştia preşedintele Truman despre România. Un raport al serviciilor secrete americane-1949, Editura Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1998, p. 110).