Pe măsură ce evoluțiile politico-militare de pe fronturile celui de-Al Doilea Război Mondial, precum și diplomația secretă a sferelor de influență, creionau împărțirea lumii, cu precădere a Europei, analiștii și ofițerii intelligence-ului românesc s-au confruntat cu posibilitatea de-a lua în calcul o răsturnare a alianţelor instituite de noile conjuncturi geopolitice apărute după 6 septembrie 1940. O situație asemănătoare a existat și în teribilul An 1989, astfel încât se naște o firească întrebare: cum s-au racordat SSI-ul și DSS-ul, în epocă, la valul de schimbări geopolitice care au afectat ordinea internațională pe cale de constituire sau constituită deja?! Cele două momente istorice pot fi considerate ca făcând parte din capitolul Glorie al istoriei intelligence-ului românesc sau Eșec?! Care sunt limitele implicării comunității de intelligence în influențarea deciziilor politice care privesc o perspectivă istorică? Cine decide limitele acestei implicări: legile și regulamentele militare sau propria conștiință a decidenților din aparatul de intelligence? Întrebări cărora încercăm să le oferim un răspuns prin analiza comparativă a două momente istorice ale căror consecințe au schimbat destinul României și al poporului român: 23 August 1944 versus 22 Decembrie 1989.

În căutarea păcii și a viitorului

În ciuda retragerii în izolaţionism, după 1919, Statele Unite doreau o Europă paşnică şi o ordine economică stabilă, ceea ce a făcut ca diplomaţia americană să fie activă în chestiunile europene. Walter Mallory, director executiv al Council on Foreign Relations (CFR)[1], şi Hamilton Armstrong, redactorul publicaţiei „Foreign Affairs”, s-au întâlnit la Washington, pe 12 septembrie 1939, cu George Messermith, adjunct al secretarului de stat şi unul dintre membrii CFR, pentru a detalia un proiect de planificare pe termen lung în problemele războiului şi ale planurilor de pace care urma să fie aplicat de Consiliu în strânsă colaborare cu Departamentul de Stat. Câteva grupuri de studiu pe probleme ale păcii şi războiului, compuse din experţi în domeniul politicii externe urmau să redacteze recomandări confidenţiale pentru preşedintele Franklin Delano Roosevelt. Departamentul de Stat nu avea fondurile şi personalul necesare pentru a-şi asuma efectuarea unor asemenea studii, astfel încât conducerea sa a acceptat propunerea Consiliului pentru Relaţii Externe. Până la sfârşitul războiului, parteneriatul a generat 682 de note confidenţiale pentru Guvern cu fonduri asigurate, în parte, de Fundaţia Rockefeller.

Analiştii şi planificatorii CFR anticipau că înfrângerea Germaniei şi Japoniei, şi distrugerile din Europa în urma războiului vor lăsa SUA într-o poziţie incontestabilă de dominaţie a economiei postbelice. Cu cât acea economie era mai deschisă comerţului şi investiţiilor străine, cu atât mai repede vor fi Statele Unite în stare să o domine. Planurile întocmite de grupurile de planificare ale Departamentului de Stat şi ale Consiliului au pus un accent deosebit pe crearea unui cadru instituţional, necesar edificării unei economii mondiale deschise. În aprilie 1941, o notă confidenţială din partea Grupului Economic şi Financiar al Consiliului a formulat sugestii în legătură cu modalităţile de prezentare publică, pe parcursul războiului, a obiectivelor americane, evident în scopuri propagandistice: „Dacă sunt afirmate scopuri de război – se menţiona în notă – care par să aibă în vedere numai imperialismul anglo-american, ele vor oferi prea puţin popoarelor din restul lumii şi vor fi vulnerabile la promisiunile naziste. Asemenea scopuri ar întări, totodată, şi cele mai reacţionare elemente din Statele Unite şi Imperiul Britanic. Ar trebui pus accentul pe interesele altor popoare, nu numai ale Europei, dar şi ale Asiei, Africii, Americii Latine. Acest lucru ar produce un efect propagandist mai bun”[2].

Nota EB 34[3] elaborată de Consiliu şi destinată preşedintelui şi Departamentului de Stat la 24 iulie 1941 a schiţat conceptul „unei Mari Zone” pe care Statele Unite va trebui să o domine din punct de vedere economic şi militar ca să asigure materii prime pentru industriile lor, cu cele mai mici neplăceri posibile. Minimul necesar al acestei mari zone ar fi urmat să cuprindă majoritatea lumii negermane. Dimensiunea preferenţială ar fi cuprins emisfera vestică, Marea Britanie, restul Commonwealth-ului britanic, Indiile Orientale olandeze, China şi Japonia. Conceptul schiţat în cuprinsul notei implica dezvoltarea integrării economice, cu un nucleu cât mai întins posibil, şi apoi, lărgirea acestuia pentru extinderea lui şi în alte regiuni, în funcţie de circumstanţe. Se propunea crearea unor instituţii financiare mondiale pentru stabilizarea valutelor şi facilitarea programelor de investire a capitalului în dezvoltarea regiunilor înapoiate sau subdezvoltate. Această recomandare, combinată cu o serie de propuneri similare, înaintate de Harry White, de la Departamentul American al Trezoreriei, a condus la înfiinţarea Fondului Monetar Internaţional – menit să răspundă de păstrarea stabilităţii şi lichidităţii valutelor, pentru a facilita comerţul – şi a Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, cunoscută, îndeobşte, sub numele de Banca Mondială, menită a facilita investiţiile de capital în regiunile înapoiate şi subdezvoltate şi a le deschide pentru dezvoltare. Toate aceste planuri se subordonau unui singur scop: cucerirea celui de al treilea cerc geopolitic al lumii.

Analizând evoluțiile politico-militare din anii 1939 – 1945 prin prisma acestor interese strategice ale SUA, putem înțelege mai ușor faptul că președintele F. D. Roosevelt a acceptat, pe 31 mai 1944, propunerea lui Winston S. Churchill ca URSS să ia conducerea afacerilor în România, iar britanicii în Grecia. Preşedintele F. D. Roosevelt, presat de W. S. Churchill, acceptă, pe 12 iunie 1944, ca pentru o perioadă de trei luni de zile acordul britano-sovietic să funcţioneze, cu rezerva de a fi atenţi să nu se stabilească astfel zone de influenţă[4]. Pe 14 iunie 1944, Winston S. Churchill îi va telegrafia președintelui F. D. Roosevelt pentru a-l informa de faptul că ministrul de externe sovietic a fost informat de faptul că raţiunea limitei de trei luni se afla în corelație cu dorința de-a nu prejudicia chestiunea stabilirii zonelor de influenţă după război. Problema zonelor de influenţă, limitată la trei luni, pe 12 iunie 1944, urma să fie repusă în discuţie la expirarea termenului convenit între britanici şi sovietici iar situaţia militară a beligeranţilor urma să joace un rol cheie în decizia finală[5]. Ceea ce s-a întâmplat pe 9 octombrie 1944, la Moscova, este continuarea procesului, început în mai 1944, de divizare a Europei în sfere de influenţă.

Vizita Mareşalului Ion Antonescu la Marele Cartier General al Führer-ului, în ziua de 10 octombrie 1942, în preajma bătăliei de la Stalingrad, precum şi rezultatul final al acestei bătălii, au zdruncinat încrederea Mareşalului într-o victorie a Germaniei naziste şi a aliaţilor ei. Evaluarea Serviciului Special de Informații (SSI) privind situaţia de pe frontul de Est, din 18 decembrie 1942, avea să sublinieze că „operaţiunile de pe frontul de Est, din cursul anului 1942, constituie în fond un eşec al planului strategic german”[6]. Noua conjuctură politico-militară impunea cu necesitate declanşarea unor negocieri de armistiţiu cu Naţiunile Unite. În urma discuțiilor româno-germane de la Rastenburg, din perioada 10 – 12 ianuarie 1943, precum și a înaintării unui memoriu de protest la adresa conducerii militare germane, Conducătorul Statului român a admis că Germania a pierdut războiul, iar acum „trebuie să ne concentrăm eforturile – mărturisea Mareşalul Ion Antonescu colaboratorilor săi – ca să nu-l pierdem pe al nostru”[7]. Totodată, trebuie menționat faptul că Mareșalul Ion Antonescu nu renunțase la menținerea unor contacte discrete cu Aliații Occidentali având drept obiectiv întărirea şi conservarea statutului geopolitic al României. „După ruperea relaţiilor diplomatice dintre Anglia şi România, în anul 1941, am primit ordin de la Mareşalul Antonescu să păstrez mai departe contactele cu Ambasada britanică din Ankara, precum şi cu cea americană. Aceste contacte le-am păstrat pe toată durata războiului – cu ştiinţa Mareşalului Antonescu şi a Marelui Stat-Major român – până la încheierea Armistiţiului, în anul 1944”[8], mărturisea fostul ataşat militar român la Ankara, colonelul Traian Teodorescu. Interesul Conducătorului Statului român pentru menţinerea legăturii cu britanicii era determinat şi de dorinţa şefului Secţiei a III-a SOE pentru România, G. de Chastelain, de a avea „o legătură directă cu el”[9], prin intermediul agentului „Niki” încă din mai 1941. Nu s-a putut stabili pe bază de documente dacă o asemenea „legătură” s-a realizat sau a fost refuzată. Călătoriile frecvente ale colonelului Traian Teodorescu între Ankara şi Bucureşti precum şi întâlnirile confidenţiale cu Mareşalul Ion Antonescu, în anumite localităţi din ţară amplifică misterul asupra „acţiunilor” desfăşurate de Conducătorul Statului.

Tratativele de armistiţiu[10] au fost purtate pe canale semioficiale, la Ankara, Berna, Madrid, Lisabona, Vatican precum şi pe cele două canale principale: Cairo şi Stockholm. O notă informativă germană, din 17 octombrie 1942, privind activităţile desfăşurate de unii membri ai Legaţiei române din Stockholm, consemna existenţa la legaţiile României de pretutindeni a unor „oameni importanţi a căror sarcină principală este să sondeze cu băgare de seamă starea de spirit şi să pregătească trecerea României de partea Aliaţilor”[11]. Serviciul Special de Informaţii (SSI) va fi implicat, din plin, în desfășurarea acestor tratative de armistițiu ale României și ca urmare a insistenței diplomaților americani din Spania avea să sosească, la Madrid, pe 9 noiembrie 1943, colonelul Ion Popescu din SSI, într-o misiune strict-secretă. Contactul cu reprezentanţii Ambasadei Statelor Unite s-a realizat în cursul zilei de 14 noiembrie 1943. Prin intermediul unui funcţionar de origine română, numit Columban, emisarul secret al Guvernului de la Bucureşti a dialogat cu ambasadorul Carlton Hayes, care a insistat asupra faptului că Statele Unite pot garanta frontierele din iunie 1941 şi că speră „să obţină din partea URSS acordul pentru cedarea în folosul României a Basarabiei şi Bucovinei”[12]. Ambasadorul american l-a asigurat pe emisarul român că URSS nu s-a împotrivit unei intervenţii militare anglo-americane în Balcani şi că desantul trupelor americane va avea loc la momentul oportun şi în conformitate cu planurile stabilite. „Ca să confere mai multă greutate declaraţiei sale – mărturisea colonelul Ion Popescu – şi vrând să mă convingă de preocuparea deosebită a SUA pentru poziţia României, ambasadorul mi-a arătat o scrisoare manuscrisă primită de el de la preşedintele SUA, dl. Roosevelt, din care mi-a tradus un fragment. Preşedintele SUA recomanda ambasadorului să depună toate eforturile pentru ca autorităţile României să înţeleagă la timp importanţa acestui demers pentru viitoarea situaţie internaţională, în care SUA vor ca România să ocupe o poziţie favorabilă”[13].

Colonelul Ion Popescu, revenit la Bucureşti cu promisiunea că în termen de o lună va comunica răspunsul României, a raportat în detaliu lui Mihai Antonescu ceea ce discutase la Madrid. Mihai Antonescu a ţinut să sublinieze în faţa colonelului Ion Popescu că aceste tratative se desfăşurau cu încuviinţarea Conducătorului Statului şi că înainte de a se da un răspuns este bine să existe acordul Mareşalului Ion Antonescu, care „are punctul său de vedere asupra oportunităţii acestor demersuri”[14]. Colonelul Ion Popescu a părăsit scena tratativelor de la Madrid, dar a aflat, prin intermediul lui Eugen Cristescu, că Mareşalul Ion Antonescu s-a opus tratativelor propuse de ambasadorul american, deoarece a avut impresia că americanii urmăresc să atragă România în aceste tratative pentru a o compromite în faţa Germaniei. Liderul opoziţiei de la Bucureşti, Iuliu Maniu, a fost informat despre demersurile diplomatice de la Madrid.

Cele mai serioase şi mai concludente discuţii privind ieşirea României din război au fost duse la Cairo şi Stockholm. Din păcate, pe baza noilor documente puse la dispoziţie de serviciile secrete anglo-americane, nu putem vorbi despre tratativele de la Cairo fără a vorbi despre Planul „Bodyguard”. Acesta este, de fapt, planul de simulare şi înşelare a OKW privind locul şi data deschiderii celui de-al doilea front (Operaţiunea „Overlod”). Autorii lui îşi propuneau ca, prin acţiuni combinate, să dezinformeze inamicul, să-l determine să evalueze greşit realitatea frontului din Vest şi să transfere mari unităţi în Norvegia sau în Peninsula Balcanică. În vederea atingerii cu orice preţ a acestor obiective, Planul „Bodyguard” prevedea declanşarea a sute de operaţii variate, mici şi mari, pentru a-l intoxica pe inamic, astfel încât să poată fi uşurată debarcarea de pe plajele Normandiei. Din documente de arhivă rezultă că autorii planului operaţional rezervaseră României un rol pe cât de important, pe atât de tragic prin intermediul acţiunii intitulată „Zerppelin”. Conform Planului „Zerppelin”, specialiştii „războiului murdar” îşi propuneau o disimulare pe teatrul de operaţii mediteranean, astfel încât germanii să creadă că intenţiile în Balcani sunt: a) debarcarea trupelor anglo-americane şi poloneze în Grecia şi Albania (aprilie 1944); b) debarcarea trupelor sovietice pe coasta bulgară, în mai 1944. Planificatorii serviciilor secrete occidentale doreau ca România să fie gata, începând cu sfârşitul lunii martie 1944, să se declare de partea Naţiunilor Unite de îndată ce va fi anunţată debarcarea în Grecia şi să se opună singură celui de al III-lea Reich, cu sprijin aerian aliat, până la începutul lunii iunie, când trupele sovietice care vor ajunge în Bulgaria vor veni în ajutorul României.

În lumina desfăşurării acestor evenimente şi a dezvăluirilor făcute de către unii participanţi la confruntările din culise, se poate conchide că lansarea tratativelor de la Cairo s-a constituit într-o capcană pentru România, atrasă deliberat de către Aliaţii Occidentali într-un plan de disimulare şi de înşelare menit să faciliteze debarcarea aliată de la 6 iunie 1944 din Normandia. Operaţiunea „Autonomus” era pregătită să se interfereze în cadrul tratativelor de armistiţiu de la Cairo, astfel încât prin emiţătoarele paraşutiştilor SOE, care urmau să fie arestaţi şi deţinuţi în incinta Inspectoratului General al Jandarmeriei, trebuia să fie alertată întreaga agentură germană de spionaj din Balcani[15]. După aterizarea şi capturarea paraşutiştilor britanici, au început să se răspândească zvonuri despre faptul că cei trei au oferit condiţii de armistiţiu Guvernului român[16]. Mareşalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu şi Eugen Cristescu se vor confrunta, după această „captură”, cu o puternică presiune diplomatică din partea Germaniei, care începuse să întocmească dosarul unei Românii ostile la nivel statal. Dosarul se îngroşa de la o zi la alta graţie documentelor false sau reale furnizate germanilor în cadrul Operaţiunii „Bodyguard”.

Directorul SSI, Eugen Cristescu, şi o parte din colaboratorii lui au fost implicați din plin în acest efort teribil de protejare a opoziției politice și, totodată, de-a identifica și proteja discretele tatonări și demersuri diplomatice făcute față de Aliații Occidentali. Din ordinul Conducătorului Statului, SSI-ul va proteja contactele Opoziţiei cu Aliaţii Occidentali şi va încerca să tempereze, într-o manieră „discretă”, activitatea celor 11 servicii de informaţii germane care acţionau pe teritoriul României, după toate regulile artei informaţiilor[17]. Referitor la acest aspect, colonelul Traian Borcescu, şeful Secţiei a II-a Contrainformaţii din SSI, scria: „Agenţii ce erau daţi sub formă de supraveghere [lui Iuliu Maniu – n. n.], îl păzeau (…) Când germanii ne cereau informaţii despre domnul Maniu, li se întocmea o lucrare specială în care domnul Maniu era pus într-o situaţie inofensivă. (…) Nu s-a dat nici o informaţie care putea să determine pe fostul mareşal să ia măsuri contra domnului Maniu. dimpotrivă, lucrurile erau pregătite astfel încât să nu alarmeze pe cineva”[18].

În contextul desfăşurării Operaţiunii „Bodyguard”, rămâne extrem de interesant de ştiut în ce măsură SSI-ul a căzut în capcanele serviciilor secrete aliate. În primăvara anului 1943 s-a stabilit, cu aprobarea Conducătorului Statului român, un contact cu OSS-ul generalului W. Donovan[19]. Acest contact, realizat de Gheorghe Cristescu la Istanbul prin intermediul lui Georgică Littman, relua o mai veche legătură, din 1926, a directorului SSI-ului cu serviciile de informaţii americane. Raportul lui Gheorghe Cristescu, privind acest contact, lăsa să se înţeleagă că serviciul secret american nu dorea dezordini în România, amestecul, deocamdată, al Intelligence Service-ului precum şi o legătură cu liderii politico-militari de la Bucureşti, prin intermediul SSI-ului, însă totul trebuia să fie realizat cu garanţia celei mai desăvârşite discreţii. Ce rol a jucat acest contact în economia bătăliei pentru armistiţiu rămâne învăluit în mister, deoarece arhiva personală a lui Eugen Cristescu s-a „pierdut” în vâltoarea evenimentelor de după 23 august 1944.

Un rol important în economia activității SSI-ului și, totodată, în conspiraţia împotriva Mareșalului Ion Antonescu avea să îl joace locotenent-colonelul Traian Borcescu, şeful Secţiei a II-a Contrainformaţii din SSI, care acceptase cu câteva luni înainte de 23 August 1944 să participe, fără ştirea lui Eugen Cristescu, la lovitura de forță. Prin intermediul locotenent-colonelului Traian Borcescu, serviciile secrete occidentale, mai întâi Intelligence Service, au avut acces la lista agenţilor SSI din străinătate şi la o serie de informaţii privind relaţiile politico-militare româno-germane[20]. Putem conchide că Intelligence Service şi OSS încercau să contribuie, astfel, la realizarea prevederilor din Nota EB 34 a Consiliului pentru Relaţii Externe, din  24 iulie 1941, şi să obţină o serie de avantaje tactice pe marea tablă de şah a geopoliticii viitorului război rece.

Pe canalul suedez, inaugurat în decembrie 1943, tratativele vor fi duse de ministrul României la Stockholm, Frederic C. Nanu, în numele Guvernului Antonescu, precum şi de consilierul Legaţiei României, George I. Duca, cel care reprezenta interesele opoziţiei politice, în frunte cu Iuliu Maniu şi Regele Mihai I. Contactele de la Stockholm au fost iniţiate de sovietici prin intermediul ziaristului bulgar Kiril Goranov care a mijlocit o întrevedere între ataşatul de presă român la Stockholm, George Şeinescu, şi ataşatul de presă sovietic Spicinski, după care a urmat contactul, la 26 decembrie 1943, între ministrul Frederic C. Nanu şi Spichinski, şi, mai apoi, la 4 ianuarie 1944, cu un funcţionar al Legaţiei URSS, respectiv Semenov[21], alias Kaufman, care era ofiţer acoperit al NKGB în Stockholm. După vizita făcută de ministrul Frederic C. Nanu, după sosirea la post în a doua jumătate a lui septembrie 1943, unui şef de misiune diplomatică aliată, cu scopul de-a sonda posibilităţile de ieşire a României din război, eventualele sondări de pace au fost realizate de către George Şeinescu, ataşatul de presă al Legaţiei României la Stockholm. Întrevederea care urma să se desfăşoare, la 6 decembrie 1943, între George Şeinescu[22] şi un reprezentant sovietic, Spicinski, a fost anulată. La cererea sovieticilor, prin intermediul ziaristului bulgar Goranov, George Şeinescu a fost înlăturat de la tratativele Nanu – Semenov.

Totodată, în noaptea de 16 spre 17 aprilie 1944, ministrul plenipotenţiar al României la Helsinki, George Caranfil, a fost confidentul unui membru al Legaţiei germane din Helsinki, care revenea de la o reuniune secretă a conjuraţilor ţinută la Berlin. „Rusia – mărturisea diplomatul german – se dovedeşte de neînvins. Politica naţional-socialistă a comis o greşeală capitală trimiţând armata Reich-ului pe frontul răsăritean. (…) O pace separată semnată cu Rusia ar constitui, prin urmare, un act de salvare a Germaniei (…) nu există decât o singură cale deschisă viitorului său (Germaniei – n. n.): să reînnoade cu Rusia relaţii de prietenie, asemănătoare celor din epoca lui Bismarck, să reia relaţii normale cu Anglia şi să aştepte reînvierea conflictelor istorice între anglo-saxoni şi slavi. Atunci Germania va putea juca din nou, cu maximum de beneficii, rolul său de factor de echilibru”[23].

Mareşalul Antonescu va înregistra cu profundă îngrijorare evoluţiile din arena relaţiilor internaţionale și va sublinia colaboratorilor săi că în Europa nu există decât două forţe, respectiv URSS şi Reich-ul german, astfel încât „dacă în viitor va mai exista una, ne vom putea apropia de ea, după ce îi vom fi făcut inventarul puterii, al poziţiei sale geografice şi al responsabilităţilor pe care ea va vrea să şi le asume pe continent”[24]. Pe 22 decembrie 1943, SSI-ul îi va comunica Mareşalului Ion Antonescu, după o „sursă serioasă”, într-o notă intitulată Pătrunderea influenţei sovietice în centrul şi sud-estul Europei, că „faţă de presiunea URSS în zonă, «Statele Unite şi Marea Britanie nu se pot opune, fiindcă Rusia a promis concursul în războiul actual împotriva Japoniei, după învingerea Germaniei»”[25].

Tratativele purtate la Cairo de către Barbu Ştirbey şi Constantin Vişoianu, ultimul sosit în capitala egipteană pe 24 mai 1944, s-au dovedit ineficiente în condiţiile existenţei Planului „Bodyguard”. Asigurările pe care le cerea Iuliu Maniu[26] nu puteau fi acceptate de către Aliaţii Occidentali, iar reprezentanţii guvernelor american, britanic şi sovietic au comunicat, pe 1 iunie 1944, că „prelungirea negocierilor nu mai serveşte nici unui scop şi negocierile sunt considerate încheiate”[27]. Totodată, neînţelegerile apărute ca urmare a desfăşurării operaţiunii „Autonomus”[28] vor impune o dezangajare treptată, la cererea factorului politic, a serviciilor de informaţii britanice de pe teatrul de acţiuni românesc. Totodată, sovieticii au fost informaţi despre existenţa celor cinci posturi secrete de emisie/recepţie ale SOE în România: „Reginald”, un alt post al lui Iuliu Maniu, postul lui de Chastelain, „Helicopter” şi cel aflat la dispoziţia lui Grigore Niculescu-Buzeşti în centrala Ministerului Afacerilor Străine din Bucureşti. Pe 28 mai 1944, britanicii i-au informat pe sovietici despre viitoarele acţiuni secrete planificate pe teritoriul românesc[29] în perioada mai – iunie 1944. Lordul Selborne, directorul SOE, a protestat în faţa lui Anthony Eden faţă de aceste concesii făcute sovieticilor în domeniul muncii de informaţii. Şeful diplomaţiei britanice l-a primit în audienţă, pe 5 mai 1944, pe ambasadorul Uniunii Sovietice în Marea Britanie, F. T. Gusev, şi l-a informat că Marea Britanie a admis că Uniunea Sovietică trebuie să aibă „conducerea” în eforturile Naţiunilor Unite de a scoate România din război.

Referindu-se la poziţia pe care oamenii politici români o aveau în legătură cu armistiţiul, fostul director al Serviciului Special de Informaţii, Eugen Cristescu, mărturisea: „Cu ocazia ultimei întrevederi cu domnul Maniu, cu 10-15 zile înainte de armistiţiu, domnia sa a stăruit ca domnul Mareşal Antonescu să fie acela care să facă armistiţiul, afirmând că vorbeşte în numele domnului Dinu Brătianu. Nu mi-a pomenit nimic de «Blocul Democratic». (…) Ştiam însă, din informaţiile mele, că intenţia sa reală, care stă la baza constituirii acestui organism politic, nu era alta decât de a-i ţine pe comunişti legaţi de domnia sa ca să nu facă vreo acţiune separată, iar tratativele lui Mihai Popovici nu aveau alt rost decât să-i poarte pe comunişti cu vorba şi să întârzie cât mai mult o acţiune hotărâtă a «Blocului», aşa cum comuniştii o cereau”[30].

Evenimentele petrecute la Palatul Regal din Bucureşti, în după-amiaza zilei de 23 august 1944, au fost generate de inexacta cunoaştere şi apreciere a situaţiei politico-militare internaţionale şi de pe frontul Moldovei, de către membrii conspirației împotriva Mareșalului Ion Antonescu, precum și de graba nejustificată a regelui Mihai I, de antipatii şi orgolii, iar consecinţele au fost teribile, România urcând calvarul capitulării fără condiţii. Decizia luată la 23 August 1944 reprezintă, după opinia noastră, cea mai mare eroare politico-militară, din istoria României, cu consecinţele de-acum binecunoscute. După 23 August 1944, SSI-ul a continuat să funcționeze, în noile condiții politico-militare, realizând o cooperare extrem de eficientă și discretă cu OSS-ul american, prin intermediul Grupei Speciale, cu speranța că, totuși, zarurile nu fuseseră aruncate cu totul.

Reconfigurarea raporturilor de putere în arena internațională

Pe parcursul anului 1989, statul român s-a aflat într-o situație extrem de delicată în ceea ce privește prezentul și perspectiva istorică a unui popor și a ființei sale statale. Noua linie[31] de politică externă[32] inaugurată la Kremlin reprezenta aplicarea la politica internaţională a strategiei ideologului comunist italian Antonio Gramsci, respectiv renunţarea la cucerire prin intermediul luptei de clasă şi recurgerea la strategia şantajului, nu prin forţă, ci prin slăbiciune, în parte reală, în parte simulată, pentru a-şi asigura ajutorul şi simpatiile occidentale[33]. În martie 1987, Mihail S. Gorbaciov avea să declare în faţa membrilor Biroului Politic: „Sarcina importantă este utilizarea potenţialului ştiinţific şi tehnologic vest-european. Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât prietenii noştri din Europa de Est au reuşit deja s-o facă. Apropierea noastră de Europa occidentală le-ar face munca mai uşoară (…) Fără Europa, nu suntem, în realitate, capabili de nimic. (…) Nu să separăm Europa Occidentală de Statele Unite, ci mai degrabă să îndepărtăm Statele Unite de Europa”[34]. Trebuie să remarcăm faptul că programul politic lansat de Mihail S. Gorbaciov a dus în final, vis-à-vis de NATO şi Occident, la ceea ce avea să-i declare politologul rus Gheorghi A. Arbatov[35], în 1989, unui general american, în timpul unei vizite la Bonn: „O să facem un lucru nemaipomenit, o să vă lipsim[36] de duşmanul vostru!”.

Pe 18 ianuarie 1989, Henry Kissinger, fost secretar al Departamentului de Stat al SUA, aflat la Kremlin, îi propunea lui Mihail S. Gorbaciov, cu acceptul președintelui George W. H. Bush[37], organizarea unor întâlniri şi negocieri la nivel înalt (SUA-URSS) pentru a se ajunge la realizarea unor înţelegeri – unele formale, altele informale -, vis-à-vis de limitele celor două mari puteri în promovarea intereselor proprii în Europa de Est. „Kissinger îi expuse propunerea sa referitoare la o înţelegere în privinţa Europei Răsăritene. Ar putea avea Uniunea Sovietică vreun interes în cazul unei asemenea înţelegeri? Gorbaciov se aplecă în faţă, ridică dintr-o sprânceană şi zâmbi cu jumătate de gură: Îmi dau seama că în spatele acestei întrebări mai există o întrebare, spuse el. Bănuia că Bush, folosindu-l pe Kissinger ca intermediar, încerca să-l păcălească şi să-l facă să-i dezvăluie cât de mult era dispus să renunţe la controlul asupra Europei de Est”[38], scriau Michael R. Beschloss şi Strobe Talbott într-o lucrare referitoare la evoluţiile din arena relaţiilor internaţionale de pe parcursul anului 1989.

După plecarea emisarului de taină al Casei Albe, Mihail S. Gorbaciov avea să se consulte, conform declaraţiilor oficiale, cu consilierul său personal pentru Europa de Est, Gheorghi H. Şahnazarov, care îl va sfătui să sprijine planul lui Kissinger[39]. „Din punct de vedere geopolitic, importanţa ţărilor socialiste europene pentru Uniunea Sovietică a fost determinată de faptul că de la început ele au jucat rolul unei centuri de securitate, care a creat o acoperire strategică centrului socialismului[40]. Astăzi, cu toate schimbările produse în situaţia internaţională, acest rol al Europei de Est, şi în special al RDG, Poloniei şi Cehoslovaciei, a rămas într-o măsură nemodificat. (…) Noi trebuie să înţelegem clar că în viitor posibilitatea rezolvării situaţiilor de criză prin mijloace militare trebuie exclusă cu desăvârşire”[41], scriau, la începutul anului 1989, analiştii de politică externă din anturajul secretarului general al PCUS. „Dialogul” sovieto-american – început la 18 ianuarie 1989, la Kremlin, dezvoltat pe parcursul întregului an 1989 – avea să se concretizeze în Summit-ul sovieto-american de la Malta, din 2-3 decembrie 1989[42].

În paralel cu aceste eforturi politico-diplomatice sovieto-americane pentru remodelarea relaţiilor internaţionale, cancelarul Helmut Kohl sosea la Paris, pe 24 octombrie 1989, pentru a cina cu preşedintele François Mitterrand. Cei doi lideri de stat erau îngrijoraţi de evoluţiile politice din Europa Răsăriteană, precum şi de cele ale Uniunii Sovietice, de posibila reunificare germană şi viitorul politic şi economic al CEE. Pe 2 noiembrie 1989, în timpul întâlnirii la vârf semestrială franco-germană, François Mitterrand îi va declara cancelarului vest-german: . „M-aş mira foarte tare dacă următorii zece ani vor trece fără ca noi să trebuiască să ne confruntăm cu o altă structură a Europei. Nu fac pronosticuri, dar lucrul acesta se va întâmpla repede…”[43]. În faţa mass-media, preşedintele Franţei va mărturisi: „Nu mă tem de reunificare…Nici un om politic european nu trebuie să mai facă de acum înainte raţionamente fără a le integra acest element”[44]. Cancelarul Helmut Kohl îi va scrie preşedintelui Statelor Unite, George H. W. Bush, pe 28 noiembrie 1989, cu referire la întâlnirea la nivel înalt sovieto-americană care urma să se desfăşoare la Malta: „(…) Întâlnirea de la Malta ar trebui să evite orice aparenţă de întâlnire la nivel înalt pentru păstrarea statu-quo-ului. (…) Din acest unghi de vedere ar trebui să fie tratată o problemă pe care secretarul general Gorbaciov o va aborda cu mare probabilitate faţă de dumneavoastră: respingerea oricărei destabilizări, creşterea stabilităţii prin reforme. Aş dori să vă recomand să fiţi pe deplin de acord – şi în numele meu – cu aceste ţeluri”[45]. Totodată, Helmut Kohl îl conjura pe preşedintele Statelor Unite: „Vă rog foarte cordial să nu fiţi de acord la Malta cu nicio decizie care ar putea limita marja de acţiune a politicii noastre în problema germană”[46].

„Jocul diplomatic” dintre cele două superputeri avea să fie relevat preşedintelui Republicii Socialiste România, Nicolae Ceauşescu, la data de 1 decembrie 1989, prin Nota strict secretă cu nr. 0075/989 înaintată olograf de către generalul-colonel Iulian Vlad, şeful Departamentului Securităţii Statului (DSS), care menţiona următoarele: „În cadrul noilor convorbiri la nivel înalt dintre SUA şi URSS, organizate la iniţiativa sovieticilor, cele două părţi vor aborda cu prioritate probleme privind redefinirea sferelor de influenţă şi elaborarea unei noi strategii comune care să le asigure, în continuare, un rol dominant în toate problemele internaţionale. (…) Se urmăreşte stabilirea unui nou echilibru pe continentul European care să permită atenuarea treptată a diferenţelor de sistem politic şi economic între ţările socialiste şi cele capitaliste şi asigurarea transpunerii în practică a conceptelor privind «dezideologizarea relaţiilor internaţionale» şi crearea aşa-numitei «case comune europene»”[47]. Analiştii DSS de la Bucureşti apreciau că la Malta „ar urma să se discute şi problema exercitării de noi presiuni coordonate asupra acelor ţări socialiste care nu au trecut la aplicarea de «reforme reale», fiind avute în vedere îndeosebi R. P. Chineză, Cuba şi România”[48].

Summit-ul de la Malta (2 – 4 decembrie 1989) s-a desfăşurat în condiţiile unui amplu efort de reconstrucţie a sistemului de relaţii internaţionale[49] ca efect al politicii de perestroika şi glasnosti a lui Mihail S. Gorbaciov. Întâlnirea de la Malta avea să devină, astfel, punctul terminus al unor evoluţii spectaculoase în arena relaţiilor internaţionale din epoca de sfârşit a Războiului Rece. Înainte de a ateriza în Malta, secretarul general sovietic va face o vizită la Roma unde, de sub statuia lui Iulius Cezar, va cere să fie reconvocată Conferinţa Pentru Cooperare şi Securitate în Europa (CSCE), în 1990. Mihail S. Gorbaciov intenţiona să folosească CSCE pentru a favoriza naşterea acelei Europe neutre. Liderul Uniunii Sovietice va anunţa că Războiul Rece se termina „nu pentru că există învingători şi învinşi, ci tocmai pentru că nu există nici învingători nici învinşi”[50].

În dimineaţa de 2 decembrie 1989, ora 10.00, delegaţia americană a urcat la bordul crucişătorului sovietic Maxim Gorki unde Mihail S. Gorbaciov şi anturajul lui se pregăteau pentru a puncta decisiv în complicatul joc al rivalităţilor dintre superputeri. „Erau foarte conştienţi de faptul că trebuie să realizeze o manevră uriaşă fără a pierde timp. Simţeam cu toţii că Uniunea Sovietică era în cădere liberă, că statutul nostru de superputere se va face praf şi pulbere dacă nu este reconfirmat de americani. Cu avalanşa anului 1989 care se forma chiar în spatele nostru, doream să ajungem la un fel de platou care să ne dea răgazul necesar să ne tragem sufletul şi să privim în jur”[51], mărturisea Serghei Tarasenko cu referire la planurile lui Mihail S. Gorbaciov şi Eduard A. Şevardnadze.

Memorialistica referitoare la acest summit, precum şi stenogramele discuţiilor dintre cei doi lideri, relevă faptul că discuţiile s-au axat pe problematica generată de încheierea tratatelor START şi a celui asupra forţelor convenţionale din Europa în 1990, asupra situaţiei Americii Centrale, a reunificării germane, a controlului armamentelor – cu precădere cel naval[52]. În cadrul întrevederii dintre cei doi lideri, în particular, aveau să discute situaţia Statelor Baltice (Letonia, Estonia şi Lituania). Secretarul general sovietic a comunicat că sovieticii vor lua în calcul orice soluţie politică care vine în întâmpinarea intereselor reciproce, însă nu va tolera secesiunea[53] în spaţiul URSS. Preşedintele SUA a declarat că americanii nu se vor implica în comentarii în legătură cu acest subiect, deoarece nu dorea să creeze „probleme mari” Uniunii Sovietice[54], însă numai în cazul în care promisiunea repetată a lui Mihail S. Gorbaciov că nu se va face uz de forţă rămâne valabilă[55].

Discuţiile de la Summit-ul sovieto-american din Malta[56] l-au convins pe Mihail S. Gorbaciov de faptul că „politica lui de slăbire a strânsorii împotriva Europei Răsăritene[57] – scriau Michael R. Beschloss şi Strobe Talbott – va elibera forţe contrare, eventual distrugătoare din această zonă”[58], astfel încât „vest-europenii[59] nu vor fi în stare să înfrângă şi să controleze singuri aceste forţe”[60] şi va fi nevoie de ajutorul Statelor Unite. Referindu-se la „problema germană”[61], Mihail S. Gorbaciov a declarat: „În ceea ce priveşte problema Germaniei, am o politică prudentă şi precaută”[62]. Ghennadi Gherasimov, purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe sovietic, avea să declare la finalul Summit-ului: „Am înmormântat Războiul Rece pe fundul Mării Mediterane”[63]. Aleksandr Aleksandrovici Bessmertnîh, fost ambasador al Uniunii Sovietice la Washington şi, mai apoi, Ministru de Externe al URSS, avea să-şi amintească: „Dacă n-ar fi fost Malta, Uniunea Sovietică n-ar fi renunţat niciodată aşa de uşor la controlul asupra Europei răsăritene şi a ţărilor baltice”[64].

Summit-ul din Malta l-a determinat pe preşedintele Bush să structureze politica externă a Statelor Unite faţă de URSS pe patru principii: „1) să-i ajute lui Gorbaciov să rămână la putere; 2) să-l menţină pe făgaşul «reformei», indiferent cât de vag ar fi fost definită aceasta; 3) să realizeze înţelegeri favorabile pentru Statele Unite, care ar fi mult mai greu de obţinut cu un regim mai dur la Kremlin; 4) să nu facă nicio concesie care să dăuneze Statelor Unite, în cazul în care Gorbaciov ar fi brusc răsturnat de la putere de tradiţionaliştii sovietici”[65]. Referindu-se la Summit-ul de la Malta, Jacques Attali, consilier special al lui François Mitterrand, scria: „Nimic n-a fost decis aici: cei doi Mari nu mai erau, de fapt, decât spectatori ai acţiunii popoarelor”[66].

Pe 4 decembrie 1989, la Bruxelles, preşedintele George H. W. Bush a ţinut un monolog despre rezultatele summit-ului de la Malta, alături de alte monologuri ale aliaţilor europeni din NATO, până când a răbufnit adevărata problemă care preocupa cancelariile diplomatice europene: reunificarea germană şi viitorul noului stat reunificat[67]. „Ce e de făcut cu Germania de Est? Unde vor fi frontierele Germaniei? Germania reunificată va mai rămâne în NATO?”[68], a întrebat François Mitterrand. Răspunsul a fost dezamăgitor şi îngrijorător în acelaşi timp. „Nu pot vorbi decât în numele RFG. Germania reunificată va trebui să decidă pentru ea însăşi”[69], a declarat cancelarul Helmut Kohl. Pe 6 decembrie 1989, la Kiev, Mihail S. Gorbaciov a precizat, referitor la reunificarea germană[70], după discuţiile cu François Mitterrand, că Germania „trebuie să se reunifice, dar în cadrul unei Europe mari”[71], iar la 31 decembrie 1989 a propus crearea unei Confederaţii europene care să cuprindă şi URSS[72].

O radiografie a stenogramelor de la Summit-urile Marilor Puteri, a memoriilor participanţilor la acele evenimente, devenite de acum istorie, precum şi alte numeroase izvoare documentare, relevă faptul că România socialistă nu a existat ca subiect în sine pe agenda diplomatică a Marilor Puteri în acel sfârşit de an 1989[73]. Prezentul şi viitorul ei se integra în contextul mai larg al transformărilor din Europa Răsăriteană în care predomina strigătul tineretului comunist est-german: „Gorbi, ajută-ne! Gorbi, ajută-ne!”[74]. În declaraţiile făcute în faţa Comisiei Senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989, fostul şef al Centrului de Informaţii Externe (CIE) al DSS, generalul-locotenent (r) Aristotel Stamatoiu avea să declare, la 26 ianuarie 1994, cu referire la episodul „Malta”, următoarele: „(…) Efectiv în Malta nu aveam posibilităţi, nici în zvon”[75]. Referindu-se la culegerea de informaţii din intimitatea cancelariilor occidentale[76], privind evoluţia de perspectivă a relaţiilor internaţionale şi a raporturilor Est-Vest, fostul şef al CIE avea să declare: „Da, aveam şi mai cunoşteam câte ceva, dar problemele erau la modul general. Noi nu am ajuns să cunoaştem nişte treburi concrete, înscrise în ordinea de zi. A trebuit să desprindem concluzii despre ce s-a discutat acolo din măsurile pregătitoare care au fost făcute înainte, din ce s-a mai aflat după, dar s-ar putea ca Direcţia de Informaţii a Armatei care era tot atât de interesată să fi avut ceva posibilităţi”[77]. Malta a fost locul în care numele României nu s-a rostit deloc, cu atât mai puţin nu s-a discutat o soluţie politico-militară sau economică privind prezentul şi viitorul ei.

Pe 4 decembrie 1989, ambasadorul în SUA, Ion Stoichici, informa MAE despre faptul că „în cercurile politico-diplomatice de la Washington se apreciază că recentele convorbiri din Malta au constituit «o afirmare publică extraordinară a unor noi relaţii dintre URSS şi SUA»”[78]. Ion Stoichici informa conducerea de partid şi de stat de la Bucureşti că Mihail S. Gorbaciov şi George H. W. Bush au hotărât, la Malta, că „se impune «abandonarea caracteristicilor Războiului Rece»”[79]. Ambasadorul României îl informa pe preşedintele Nicolae Ceauşescu, prin intermediul Centralei MAE, de faptul că la conferinţa de presă „nu au existat păreri diferite faţă de probleme care, în mod tradiţional, generau dispute Est-Vest”[80]. În cursul zilei de 5 decembrie 1989, ambasadorul Ion Stoichici a revenit cu o nouă telegramă în care informa că preşedintele Bush, pe parcursul întâlnirii de la Malta, a apreciat că „există o multitudine de probleme în care URSS şi SUA pot conlucra în interesul lor pentru o cauză comună”[81].

Ultima întâlnire dintre Nicolae Ceauşescu şi Mihail S. Gorbaciov, desfăşurată la Moscova pe 4 decembrie 1989, nu a adus o îmbunătăţire a relaţiilor dintre cele două personalităţi ale blocului socialist şi o armonizare a viziunilor privind viitorul socialismului în lume. Delegaţia română a insistat pentru organizarea unei întâlniri a celor doi prim-miniştri pentru a examina unele aspecte ale relaţiilor economice, mai ales în condiţiile în care URSS anunţase intenţia de a trece în relaţiile economice cu ţările socialiste la decontări în valută convertibilă şi la preţurile mondiale. Prim-ministrul Nikolai Rîjkov a propus ca întâlnirea să aibă loc pe 9 ianuarie 1990, însă Constantin Dăscălescu, prim-ministrul României socialiste, a solicitat o devansare a datei, în condiţiile în care România se confrunta cu dificultăţi economice severe. Referindu-se la acest moment, istoricul Vasile Buga consemnează: „În acest moment al discuţiei dintre cei doi premieri a intervenit Mihail Gorbaciov, care li s-a adresat: «Veţi mai trăi până la 9 ianuarie!», formulă interpretată într-o serie de medii româneşti cu pretenţii, inclusiv politice, în sensul că liderul sovietic i-a prorocit liderului român că nu va mai apuca ziua de 9 ianuarie 1990. Repet, remarca făcută era adresată celor doi premieri. De altfel, formula deriva din sintagma des folosită în rusă: «pojiviom, uvidim» («om trăi şi om vedea»), care era uzitată de Mihail Gorbaciov în momentele în care nu dorea să se angajeze în stabilirea unei date exacte”[82].

La insistenţa liderului român, Mihail S. Gorbaciov a acceptat propunerea acestuia de a se organiza o întâlnire a delegaţiilor PCR şi PCUS pentru a elabora un material despre socialism şi perspectivele acestuia, precum şi de a se crea un grup de iniţiativă, din care să facă parte şi PCUS, care va avea menirea de-a organiza o întâlnire a partidelor comuniste şi muncitoreşti. Referindu-se la comportamentul[83] lui Nicolae Ceauşescu în timpul acestei întâlniri de la Moscova a conducătorilor statelor participante la Tratatul de la Varşovia, Mihail S. Gorbaciov mărturisea: „Acesta (Nicolae Ceauşescu – n. n.) producea o impresie oarecum stranie: strălucirea din ochi, o stare de anumită obsesie şi, totodată, un fel de întârziere în reacţii. Îl speria mersul evenimentelor şi s-a interesat de opinia mea în legătură cu aceasta”[84]. În drumul spre aeroport, Nicolae Ceauşescu va fi însoţit de către Vitali I. Vorotnikov care va declara: „În aceeaşi seară (a zilei de 4 decembrie – n. n.) m-am dus după Ceauşescu la reşedinţă. L-am salutat. El a mormăit ceva pe sub nas. Ne-am urcat în maşină şi ne-am îndreptat spre aeroport. N. Ceauşescu şedea [pe banchetă], avea capul băgat în gulerul paltonului, a tăcut tot drumul. La scară [a avionului] şi-a luat rămas bun şi s-a urcat în avion”[85]. Ştirea de presă referitoare la întâlnirea dintre Nicolae Ceauşescu şi Mihail S. Gorbaciov, realizată cu multă dificultate şi prin consultarea de câteva ori a celor doi lideri de partid şi de stat, menţiona faptul că întâlnirea[86] „s-a desfăşurat într-o atmosferă tovărăşească”[87]. Observatorii scenei relaţiilor internaţionale înţelegeau, astfel, că răceala domnise în cursul convorbirii[88]. Regimul lui Nicolae Ceauşescu începea să se dovedească anacronic în contextul noilor transformări din arena relaţiilor internaţionale şi a dialogului Est – Vest.

(Va urma)

_________________________________________________________________________

* Comunicare științifică prezentată cu ocazia desfășurării mesei rotunde intitulată Succes și eșec în istoria intelligence-ului românesc în secolul XX, organizată de către Institutul Național de Studii de Intelligence din cadrul Academiei Naționale de Informații „Mihai Viteazul” în data de 20 aprilie 2016

[1] Consiliul pentru Relaţii Externe (Council on Foreign Relations – CFR) a luat ființă pe 29 iulie 1921, la New York.

[2] Nota internă EB 32 din 17 aprilie 1941, Consiliul pentru Relaţii Externe, War-Peace Studies, NUL (Apud Laurence H.Shoup, William Winter, Shaping a New World Order: The Council on Foreign Relations Blueprint for World Hegemony, în volumul Trilateralism:The Trilateral Commission and Planing for World Management, editor Holly Sklar, Boston, South End Press, 1980, p. 145 – 146). În legătură cu influenţa exercitată de CFR asupra evoluţiei relaţiilor internaţionale în secolele XX şi XXI a se vedea: Dinu Moraru, Foreign Affairs-laboratorul Casei Albe, în Lumea Magazin, anul IX, nr. 9 (101), 2001, p. 39 şi Dinu Moraru, Un laborator de idei, în Lumea, anul XI, nr. 10 (126), 2003, p. 19 – 22.

[3] Nota internă EB 34 din 24 iulie 194 (Apud Laurence H.Shoup, William Winter, Shaping a New  World…, p. 157).

[4] A se vedea: Tatiana A. Pokivailova, Mai 1944. România la schimb cu Grecia, în Magazin istoric, Anul XLII, serie nouă, nr. 7 (496), iulie 2008, p. 23 – 25.

[5] Într-o discuţie, de la începutul lui septembrie 1944, cu generalul Anders, comandantul Corpului 2 polonez din cadrul Armatei 8 britanice de pe frontul italian, premierul Winston S. Churchill declara: „La încheierea tratatului de alianţă cu Polonia, Marea Britanie nu i-a garantat niciodată frontierele. (…) Şi-a asumat aceste obligaţii datorită existenţei Poloniei ca un mare stat liber, independent şi suveran (…) liber de orice fel de amestec străin. Pot să vă asigur, domnule general, că nu ne-am schimbat punctul de vedere; Polonia va dispărea ca entitate statală, dar va face parte din tabăra învingătorilor: e necesar să ne credeţi, ne vom respecta promisiunile. Dar nu trebuie să insistaţi cu atâta intransigenţă asupra menţinerii graniţelor estice. Veţi obţine teritorii în vest mult mai bune decât mlaştinile Pripet…” (Apud Norman Davies, Varşovia. Insurecţia din 1944, Editura RAO, Bucureşti, 2007, p. 383). Liderii politico-militari ai Marii Britanii erau hotărâţi să cedeze în faţa pretenţiilor sovieticilor având în vedere desfăşurarea operaţiunilor militare de pe fronturile celui de-Al Doilea Război Mondial din Est. Totodată, menţionăm faptul că Marea Britanie nu avea niciun ofiţer de legătură sau informaţii în Varşovia în timpul desfăşurării insurecţiei polonezilor. Analizând modul în care Aliaţii Occidentali s-au implicat în susţinerea politică a insurecţiei din Varşovia a Armatei Naţionale (AK), istoricul Norman Davies concluzionează: „«Marele Triumvirat» a abordat criza din Varşovia printr-o serie de iniţiative total necoordonate şi schimburi ţâfnoase de replici. Puterile occidentale au aranjat călătoria la Moscova a premierului Mick (Stanislaw Mikolajczyk – n. n.), dar apoi l-au lăsat pe aliatul lor fără de nici un sprijin, la mâna lui Stalin. Când întrevederea-cheie nu a dat roade, au protestat împotriva obstrucţionismului sovietic, dar nu au arătat niciun fel de preocupare pentru aducerea urgentă a negocierilor pe linia de plutire. Liderii vestici nu au avut o strategie coerentă pentru a rezolva problema cu Stalin sau pentru a uşura sarcina aliatului lor polonez. Pe frontul diplomatic, în special, nu au avut nicio iniţiativă, niciun plan comun în legătură cu ceea ce trebuia făcut, niciun semn de bunăvoinţă pentru a-şi proteja aliatul de răutatea manifestă a Moscovei. Deşi au insistat ca Germania să recunoască Armata Naţională ca forţă combatantă legitimă, nu le-au cerut nici măcar o dată sovieticilor să facă asta. (…) Tot ce se poate spune este că strategia dură a lui Stalin a devenit şi mai dură când şi-a dat seama că partenerii lui din Vest nu intenţionau să propună o strategie alternativă. Atât timp cât dominaţia sovietică asupra Poloniei putea fi impusă fără nicio problemă, Stalin nu avea nicio intenţie să dea înapoi” (Ibidem, p. 741-743).

[6] ASRI, fond „d”, dosar nr. 4.293, f. 1.

[7] Gheorghe Barbul, Memorial Antonescu. Al treilea om al Axei, Institutul European, Iaşi, 1992, p. 85.

[8] Horia Brestoiu, Memoria Frontului Secret, vol.I, Editura Globus, Bucureşti, 1991, p. 81.

[9] Ibidem.

[10] În noiembrie 1940 se va crea, la Londra, un organism polono-britanic intitulat Akcja Kontynentalna (Acţiunea Continentală), cu scopul de a acţiona în cele mai importante centre de putere din lume pentru a se crea un „climat” de sprijin subteran în favoarea Aliaţilor Occidentali. A se vedea: Nicolae Mareş, „Acţiunea Continentală” (I), în Magazin istoric, Anul XLV, serie nouă, nr. 8 (533), august 2011, p. 12 – 15 şi Idem (II), în Magazin istoric, Anul XLV, serie nouă, nr. 9 (534), septembrie 2011, p. 47 – 51.

[11] ANIC, colecţia Microfilme SUA, documente germane microfilmate la Alexandria-Virginia, rola 391, T 120-2.614, cadrul E 362.483.

[12] Tatiana A. Pokivailova, Noiembrie 1943: La Madrid, iniţiativa a aparţinut americanilor, în Magazin istoric, serie nouă, anul XXXIV, nr. 10 (415), octombrie 2001, p. 22.

[13] Ibidem, p. 23.

[14] Ibidem, p. 24.

[15] A se vedea pentru noi amănunte: Mihai Retegan, Din nou despre Autonomus (I), în Magazin istoric, Anul XLII, serie nouă, nr. 1 (490), ianuarie 2008, p. 5 – 11 şi Idem (II), în Magazin istoric, Anul XLII, serie nouă, nr. 2 (491), februarie 2008, p. 22 – 27.

[16] După dificultăţile ivite între sovietici şi anglo-americani, ca urmare a desfăşurării operaţiunii „Autonomus”, se va ajunge, la mijlocul anului 1944, la un acord între britanici şi sovietici privind informarea reciprocă pentru cazul fiecărui agent secret infiltrat de SOE în România. În mai 1944 s-a stabilit ca toţi agenţii SOE să fie trimişi numai în misiuni „strict operaţionale”, lipsite de orice „funcţii politice”.

[17] Victor Ionescu, fostul şef al Serviciului Filaj şi Supraveghere din SSI, declara în cadrul anchetei întreprinse până la 12 octombrie 1944, de către noile autorităţi ale statului român, asupra activităţii lui Eugen Cristescu, următoarele: „Niciodată agenţii de sub conducerea mea n-au urmărit pe dl Iuliu Maniu, ci au efectuat paza asupra d-sale, care a cerut acest lucru dlui Eugen Cristescu, fostul şef al SSI, deoarece se simţea urmărit de anumiţi agenţi, despre care bănuia că sunt din Gestapoul german. După câtva timp, agenţii mei au putut identifica un lot de agenţi ai Gestapoului german, care circulau cu mai multe automobile, la care utilizau un număr de circulaţie de la Sibiu, şi prin intervenţii energice acţiunea aceasta a fost paralizată” (Apud Cartea Albă a Securităţii. 23 August 1944 – 30 August 1948, vol. I, Bucureşti, p. 491).

[18] Cristian Troncotă, Eugen Cristescu. Asul serviciilor secrete Româneşti, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1994, p. 84.

[19] Infiltrările agenţilor NKGB în OSS erau coordonate de către „colonelul Alexandr P. Osipov”, alias Haig Badalovici Ovakimian, rezident al NKVD la New York, în perioada 1933-1941 şi cunoscut de către FBI ca fiind „armeanul cel  isteţ”. Sovieticii aveau în OSS o serie de agenţi extrem de valoroşi, foarte bine plasaţi, în cadrul operaţiunii cu nume de cod „IZBA” (Coliba). Asistentul personal al generalului Donovan, directorul OSS, respectiv Duncan Chaplin Lee, nume de cod „KOCH”, era unul dintre agenţii NKGB. Colonelul „Alexandr P. Osipov” va conduce discuţiile cu directorul OSS, din decembrie 1943, de la Moscova, privitoare la posibila cooperare dintre NKGB şi OSS pe fronturile celui de-Al Doilea Război Mondial.

[20] În legătură cu aceasta, Dan Brătianu, colaborator al Intelligence Service, face prezizarea că Georges Daurant, agent al Intelligence Service, i-a motivat că englezii şi americanii au nevoie de lista cu informatorii exteriori ai SSI, pentru a lua măsuri de identificare şi neutralizare a tuturor agenţilor Serviciului Special de Informaţii din spatele frontului. Un alt argument pentru a-l convinge pe Traian Borcescu a fost că, fiind cunoscuţi de britanici şi americani, agenţii SSI, pe lângă faptul că vor fi neutralizaţi, pot fi protejaţi şi folosiţi împotriva germanilor, şi mai ales, ulterior, împotriva URSS, care va avea, foarte probabil, o mare zonă de influenţă, în Europa, şi un prestigiu deosebit. Pe de altă parte, aceşti agenţi, cunoscând unele ramificaţii ale agenţilor ţărilor aliate, şi în special ale Uniunii Sovietice, urmează a fi folosiţi de către Intelligence Service pentru identificarea acestor ramificaţii. Tabelele nominale cu agenţii interni şi externi ai Serviciului Special de Informaţii au fost predate, la 13 septembrie 1944, de către locotenent-colonelul Traian Borcescu, regelui Mihai I. Listele au fost alcătuite din ordinul colonelului Victor Siminel, directorul SSI în perioada 26 august – 19 septembrie 1944, la presiunile lui Ioan de Mocsonyi-Styrcea şi cu acordul ministrului de Război, generalul de corp de armată Mihail Racoviţă, care îi declarase directorului SSI că „ordinele regale sunt mai presus de noi”. Intelligence Service şi OSS aveau să primească, prin intermediul regelui Mihai I, aceste liste (Florica Dobre, Alesandru Duţu, Distrugerea elitei militare sub regimul ocupaţiei sovietice în România 1947-1964, vol. II, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2001, p. 333). Dan Brătianu îi oferise lui Traian Borcescu, în timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941, o listă cu numerele de telefon ale membrilor Gărzii de Fier.

[21] Diplomatul sovietic Semenov era implicat şi în negocierile secrete de pace germano-sovietice (Misiunea Kleist). De precizat că „Misiunea Kleist” s-a născut în urma consfătuirii liderilor partidului naţional-socialist german, de la München din 30 ianuarie 1944, care a făcut următoarele recomandări: a) Hitler să facă propuneri de pace; b) Ribbentrop să stabilească legătura cu Uniunea Sovietică. A se vedea: Florentina Dolghin, 13 scrisori anonime către misiunea sovietică la Stockholm, în Magazin istoric, Anul XXXI , serie nouă, nr. 8 (365), august 1997, p. 15-16.

[22] George Şeinescu, absolvent al Facultăţii de Drept din Bucureşti şi diplomat în administraţie publică la Universitatea din Londra, născut la 16 februarie 1910, la Târgovişte, era un colaborator apropiat al SSI-ului şi fusese ataşat de presă, din 1940, în Egipt, Palestina, Siria şi Irak, pe lângă Legaţia României din Cairo. Pe 17 octombrie 1942, un document diplomatic german consemna, în temeiul unor informaţii primite de la Stockholm, că „Şeinescu se prezintă ca un filogerman notoriu, dar în sinea sa pare să fie cu totul de partea adversarului şi pare să fi reluat şi aici legătura cu cercurile anglo-americane…Şeinescu a fost mai mulţi ani la Legaţia română din Cairo şi, după cum a spus chiar el, a lucrat acolo pentru contraspionajul român, deci nu este un novice în domeniul lui” (Apud Mihai Pelin, Italieni, vă ordon, treceţi Prutul!, Editura Elion, Bucureşti, 2003, p. 294).

[23] Nicolae Baciu, Agonia României (1944-1948), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p. 305-306.

[24] Gheorghe Barbul, op. cit., p. 137.

[25] Gheorghe Buzatu, Românii în arhivele Kremlinului, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 280.

[26] 1. orice teritoriu ocupat trebuie să se afle exclusiv sub administraţie românească; 2. regiuni ale României care nu se găseau în zona de operaţii, ca de exemplu oraşul Bucureşti, să nu fie ocupate de forţe Aliate; 3. fonduri ale Băncii Naţionale a României confiscate de germani să fie înapoiate Guvernului român; 4. fonduri guvernamentale româneşti sechestrate în Marea Britanie şi SUA să fie deblocate; 5. întrega Transilvanie să fie înapoiată României.

[27] Ioan Scurtu, Istoria Partidului Naţional Ţărănesc, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994, p. 394 – 395.

[28] Pe 16 ianuarie 1944, presa turcă, indicând o „sursă” din Budapesta, a publicat primele informaţii despre lansarea şi capturarea agenţilor din grupul „Autonomus”, precum şi o serie de informaţii care erau menite să tulbure raporturile dintre Londra şi Moscova. Cotidianul „Pravda” a publicat, pe 17 ianuarie 1944, o corespondenţă primită de la colaboratorul din Cairo care vorbea, pe baza unor „informaţii demne de încredere” că ar fi avut loc o întrevedere secretă între două personalităţi britanice importante şi von Ribbentrop într-un oraş de pe coasta Peninsulei Iberice, iar scopul întâlnirii a fost lămurirea condiţiilor unei păci separate cu Germania. Ziaristul sovietic presupunea că întrevederea nu s-a soldat cu vreun rezultat. Generalul George Hill, reprezentantul SOE la Moscova, a fost autorizat, pe 28 ianuarie 1944, să informeze pe sovietici despre rosturile misiunii lui de Chastelain în România, precum şi despre faptul că membrii misiunii nu au transportat, cu excepţia cifrurilor personale, niciun fel de documente „germano-sovietice”.

[29] 1) doi agenţi urmau să fie paraşutaţi la Timişoara la 31 mai 1944; 2) doi agenţi în Transilvania, la 10 iunie 1944;  3) un agent la graniţa cu Iugoslavia şi 4) un agent în cazul prăbuşirii precipitate a Germaniei. Misiunea acestor agenţi era aceea de a favoriza recuperarea aviatorilor britanici şi americani aflaţi în prizonierat în România.

[30] Cristian Troncotă, op. cit., p. 390-391.

[31] La 22 ianuarie 1991, într-un document al Secretariatului CC al PCUS, se menţiona, la art. 15/2 („Despre evoluţia situaţiei în Europa de Est şi politica noastră în regiune”), următoarele: „Uniunea Sovietică este interesată de relaţii bune, de bună vecinătate cu statele din regiune. E foarte important ca aceste ţări să ducă faţă de noi o politică prietenoasă, să nu fie surse de antisovietism, să nu joace rolul de catalizator extern al separatismului naţional şi al tendinţelor centrifuge din Uniunea Sovietică, să nu fie promotorii politicii acelor forţe care doresc redesenarea hărţii politice a Europei” (Apud Valeri L. Musatov, Metamorfoza atitudinii lui Mihail Gorbaciov față de conducerile din țările blocului sovietic, în vol. Accentuarea crizei de regim în ţările socialiste. 1980-1990, IRRD/coordonator: Lorin Ioan Fortuna, Editura Artpress, Timişoara, 2009, p. 44).

[32] Într-un document strict-secret al MAE sovietic se menţionau, cu referire la criza din spaţiul ţărilor socialiste şi poziţia de urmat a URSS, următoarele: „Trebuie să pornim de la faptul că folosirea forţei militare ca parte a relaţiilor noastre cu statele socialiste…este total exclusă, chiar şi în situaţiile extreme (cu excepţia agresiunilor externe asupra aliaţilor noştri). Intervenţia militară nu va preveni, ci va înrăutăţi criza socială şi politică, va provoca proteste de masă, chiar şi rezistenţă armată, iar în final va duce la efectul opus, întărirea antisovietismului. Va submina grav autoritatea Uniunii Sovietice, va înrăutăţii relaţiile noastre cu puterile vestice…şi va duce la izolarea Uniunii Sovietice. Dacă situaţia se agravează în vreo ţară socialistă, trebuie să ne abţinem…de la a oferi sprijin public acţiunilor represive ale autorităţilor” (Apud Victor Sebestyen, 1989. Prăbușirea Imperiului Sovietic, Editura Litera, București, 2009, p. 221). A se vedea: Răspunzând la provocările vremii. Politica externă a perestroikăi: mărturii documentare. După însemnările discuțiilor lui M. Gorbaciov cu personaje de peste hotare și după alte materiale, coordonare și redactare A. C. Cerneaev, A. B. Veber, Fundația Gorbaciov, Moscova, Ves Mir, 2010.

[33] Fostul disident sovietic Vladimir Bukovski concluziona: „Tentativa pentru a face Europa «socialistă» şi pentru a pune potenţialul ei industrial în slujba cauzei socialismului a fost marea problemă a politicii externe sovietice încă din epoca lui Lenin: de asta depindeau şi supravieţuirea URSS şi succesul oricărei experienţe socialiste” (Apud Vladimir Bukovski, Judecată la Moscova, Editura Albatros, Bucureşti, 1998, p. 399).

[34] Thierry Wolton, KGB-ul la putere. Sistemul Putin, Editura Humanitas, București, 2008, p. 42.

[35] Referindu-se la politologul rus Gheorghi Arkadievici Arbatov (nume de cod VASILI în rezidența KGB), Henry Kissinger scria: „(Arbatov) era deosebit de subtil în a se juca cu inepuizabilul masochism al intelectualilor americani care luau drept corectă ideea că fiecare dificultate în relațiile americano-sovietice era provocată de stupiditatea sau intransigența americană. El era fără seamăn de ingenios în a demonstra cum ripostele americane îi afectau pe conducătorii pașnici, sensibili de la Kremlin, care erau împinși fără voia lor de către inflexibilitatea noastră în conflicte ce le jigneau firea blajină” (Vasili Mitrokhin, Christopher Andrew, Arhiva Mitrokhin. KGB în Europa şi în Vest, Editura Orizonturi&Sirius, Bucureşti, 2003, p. 219).

[36] „Odată, demult, Agenţiei îi fusese uşor să fie unică şi mistică. Nu era o instituţie. Era o misiune. Iar misiunea era o cruciadă. Apoi ni s-a luat Uniunea Sovietică şi nu ne-a mai rămas nimic. Nu avem o istorie. Nu avem un erou. Până şi medaliile noastre erau secrete. Iar acum s-a încheiat şi misiunea. Fini”, mărturisea Milt Bearden, şeful Diviziei Sovietice a Serviciului Clandestin al CIA (Apud Tim Weiner, CIA. O istorie secretă, Editura Litera, Bucureşti, 2011, p. 450). Phil Giraldi, şeful staţiei CIA din Barcelona, scria: „Tragedia fundamentală este una spirituală. Cei mai mulţi dintre ofiţerii tineri pe care îi cunoşteam eu au demisionat. Erau cei mai buni şi mai străluciţi. 80 sau 90% din oamenii pe care îi ştiam eu, aflaţi în culmea carierei, şi-au făcut bagajele. Nu mai exista motivaţie. Se pierduse entuziasmul” (Ibidem, p. 451).

[37] O primă rundă de discuții între Henry Kissinger și președintele Bush a avut loc la 18 decembrie 1988 și viza obținerea unor garanții sovietice ferme privind neutilizarea forței pentru a se reprima reformele sau liberalizarea Europei de Răsărit. Occidentul urma să promită că „nu va exploata nici una din schimbările economice sau politice care vor surveni acolo, în detrimentul intereselor «legitime» ale securității Uniunii Sovietice” (Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, La cele mai înalte nivele, Editura Elit, București, 1994, p. 27).

[38] Ibidem, p. 31.

[39] Secretarul de stat James Baker a oferit, în mod discret, informaţii presei despre planurile lui Kissinger privind o înţelegere sovieto-americană asupra Europei Răsăritene. New York Times îi informa pe cititorii lui, în cursul zilei de 28 martie 1989, că secretarul de stat american „reflecta” la „Planul Kissinger” cu anumite rezerve. „Cred că este important ca orice fel de idee de acest gen, în măsura în care va fi urmată, să fie urmată cu grijă, în aşa fel încât să nu ni se reproşeze că ne-am aşezat împreună cu Uniunea Sovietică la masă şi am început să modelăm Europa Răsăriteană”, îi va declara James Baker corespondentului diplomatic al ziarului, Thomas Friedman (Ibidem, p. 72). Cancelariile occidentale din spaţiul CEE vor protesta şi vor solicita explicaţii administraţiei Bush. Marea Britanie a comunicat prin Sir Antony Acland, ambasadorul britanic la Washington, că Guvernul Majestăţii Sale era ferm împotriva „oricărui târg între Statele Unite şi Uniunea Sovietică cu privire la Europa Răsăriteană” (Ibidem, p. 73). Supusă presiunilor diplomatice ale aliaţilor din NATO, administraţia Bush va comunica, prin intermediul secretarul de stat adjunct Lawrence Eagleburger, că „Planul Kissinger” era interesant ca exerciţiu intelectual, însă „dacă există vreun merit în propunerea lui Kissinger, acela este că ne oferă ocazia să ne gândim la implicaţiile unor schimbări dramatice în Europa Răsăriteană” (Ibidem).

[40] „Gorbaciov şi Şevardnadze au condus URSS indiscutabil, chiar dacă orbeşte, către o postură defensivă mult mai sigură, mai ieftină şi mai raţională faţă de Vest, fără balastul unei confruntări imperiale şi militare”, consemna John Lough în studiul German Unification Accidentally on Purpuse, în Soviet Analyst, 07.11.1990, p. 1-2 (Apud Anneli Ute Gabanyi, Revoluția neterminată, Editura Fundației Culturale Române, București, 1999, p. 34).

[41] Dumitru Preda, Mihai Retegan, 1989. Principiul dominoului, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000, p. 17 – 18. Serghei A. Karaganov, directorul-adjunct al Institutului European al Academiei de Ştiinţe a URSS, referindu-se la eforturile de reformă ale noii elite conducătoare a Uniunii Sovietice, consemna: „Sistemul confruntării blocurilor din era Războiului Rece nu numai că a început să prezinte fisuri, ca în anii precedenţi, ci de fapt a început să se prăbuşească. Acel sistem era în cel mai mare grad nefavorabil Uniunii Sovietice în sensul că URSS s-a trezit într-o postură de opoziţie faţă de statele cu o economie preponderent sănătoasă. Confruntarea a rezultat în reducerea accesului URSS la descoperirile ştiinţifice, tehnice şi culturale ale celor mai dezvoltate ţări. Mai rău chiar, a întărit poziţia grupurilor şi structurilor sociale şi politice conservatoare în interiorul societăţii sovietice. Într-adevăr, confruntarea Est-Vest a întârziat reforme absolut necesare procesului de democratizare, ducând la stagnarea şi la criza pe care URSS încearcă acum să o învingă” (Apud Anneli Ute Gabanyi, op. cit., p. 35).

[42] Referitor la stabilirea locului summit-ului, trebuie menţionat faptul că preşedintele Bush dorea să-l invite pe Gorbaciov la Camp David sau la Kenennbunkport. Era luată în calcul şi varianta unui loc îndepărtat din Alaska, astfel încât întâlnirea putea avea loc la jumătatea drumului dintre Moscova şi Washington. Însă, sovieticii doreau ca prima întâlnire Bush-Gorbaciov să se desfăşoare pe teren neutru. Sicilia a fost refuzată de către sovietici. La sugestia lui William Bush, preşedintele Bush a acceptat Malta ca loc de întâlnire. Moscova a fost de acord cu Malta şi a propus ca întâlnirea să aibă loc la bordul unor nave militare sovietice şi americane, în golful Marsaxlokk. Mass-media internaţională şi opinia publică au aflat în dimineaţa zilei de 31 octombrie 1989, din paginile lui Washington Post, că întâlnirea se va desfăşura la Malta. „Cam proastă alegere, mai ales dacă se vor întâlni la bordul unei nave. Vremea e groaznică în această perioadă a anului”, avea să declare o secretară din staff-ul Consiliului Naţional de Securitate al SUA care îşi petrecuse doi ani la ambasada americană din Malta (Apud Andrew Christopher, CIA şi Casa Albă, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p. 456).

[43] Jacques Attali, François Mitterrand așa cum a fost, Editura Historia, București, 2008, p. 277.

[44] Ibidem, p. 279.

[45] Helmut Kohl, Am vrut unitatea Germaniei, Editura Institutul European, Iași, 1999, p. 125- 126.

[46] Ibidem, 128.

[47] Cristian Troncotă, Duplicitarii. O istorie a Serviciilor de Informații și Securitate ale regimului comunist din România, Editura Elion, București, 2003, p. 207.

[48] Ibidem, p. 208.

[49] Într-un document strict-secret al MAE sovietic se menţiona, cu referire la criza din spaţiul ţărilor socialiste şi poziţia de urmat a URSS, următoarele: „Trebuie să pornim de la faptul că folosirea forţei militare ca parte a relaţiilor noastre cu statele socialiste…este total exclusă, chiar şi în situaţiile extreme (cu excepţia agresiunilor externe asupra aliaţilor noştri). Intervenţia militară nu va preveni, ci va înrăutăţi criza socială şi politică, va provoca proteste de masă, chiar şi rezistenţă armată, iar în final va duce la efectul opus, întărirea antisovietismului. Va submina grav autoritatea Uniunii Sovietice, va înrăutăţi relaţiile noastre cu puterile vestice…şi va duce la izolarea Uniunii Sovietice. Dacă situaţia se agravează în vreo ţară socialistă, trebuie să ne abţinem…de la a oferi sprijin public acţiunilor represive ale autorităţilor” (Apud Victor Sebestyen, op. cit., p. 221).

[50] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 211.

[51] Ibidem, p. 217-218.

[52] Mihail S. Gorbaciov dorea instituirea unor limite în ceea ce priveşte rachetele de croazieră lansate de pe mare (SCLM – Sealaunched Cruise Missiles).

[53] „Vom lua în considerare orice formă de asociere între statele baltice şi guvernul sovietic central care vine în întâmpinarea intereselor reciproce”, avea să declare Mihail S. Gorbaciov, la Malta, în decembrie 1989 (Apud Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 232).

[54] „Trebuie să spun că am fost uimiți de rapiditatea transformărilor. Am apreciat mult reacția pe care a avut-o Uniunea Sovietică și Dumneavoastră personal față de aceste schimbări dinamice și, în același timp, fundamentale. (…) Nădăjduiesc că ați observat că, în timpul schimbărilor din Europa de Est, Statele Unite nu au făcut declarații arogante, care ar fi putut aduce prejudicii Uniunii Sovietice. Cu toate că în Statele Unite sunt unii care mă acuză că sunt fricos, administrația mea încearcă să nu întreprindă nimic ce ar putea să vă zdruncine pozițiile. Dar mi s-a sugerat cu insistență un alt lucru: să mă cațăr, cum s-ar spune, pe zidul Berlinului și să dau declarații sforăitoare. Totuși, administrația mea nu va recurge niciodată la asemenea măsuri, ea încearcă să fie discretă”, declara președintele George Bush (Apud Constantin Vlad, Diplomația Secolului XX, Fundația Europeană Titulescu, București, 2006, p. 663).

[55] „Gorbaciov a înţeles din aceasta – concluzionau Michael R. Beschloss şi Strobe Talbott – că Bush nu va face presiuni deosebite în direcţia obţinerii independenţei pentru Republicile Baltice şi că, atâta timp cât tancurile sovietice nu se vor pune în mişcare, preşedintele SUA nu se va angaja în niciun fel de demersuri demagogice pe această temă şi nici nu va încerca să-şi pună omologul într-o situaţie stânjenitoare” (Apud Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 232).

[56] A se vedea: Malta. Decembrie 1989. Stenograma sovietică a întâlnirii de la Malta (I), în Caietele Revoluţiei, nr. 2 (40)/2012, p. 54-60; Idem (II), nr. 3 (41)/2012, p. 45-52; Idem (III), nr. 4 (42)/2012, p. 31-40.

[57] „Principiul de bază adoptat de noi, care ne-a condus în cadrul noii gândiri, este dreptul fiecărei țări la libera opțiune, inclusiv dreptul de a reveni asupra opțiunii sale inițiale și s-o modifice. Este foarte dureros, dar e un drept esențial. Dreptul de a alege, fără amestec din afară”, declara Mihail S. Gorbaciov la Summit-ul din Malta (Apud Constantin Vlad, op. cit., p. 663).

[58] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 231.

[59] Referindu-se la interesele statelor membre ale CEE, vis-à-vis de agenda convorbirilor de la Malta, analiştii DSS de la Bucureşti apreciau că acestea doreau „respectarea de către SUA a înţelegerilor convenite anterior cu statele vest-europene ca fiecare dintre acestea să aibă un rol sporit în influenţarea situaţiei din Europa de Est, astfel încât să-şi asigure promovarea propriilor interese pe termen lung în această zonă” (Apud Cristian Troncotă, op. cit., p. 208). „Franţa şi Anglia – raportau ofiţerii DSS de la Bucureşti – au solicitat totodată ca, în perspectiva constituirii unei confederaţii a celor două state germane, să se prevină deplasarea centrului de putere din Europa către Germania unificată, precum şi o polarizare politico-economică şi chiar militară între aceasta şi URSS de genul celei existente înaintea celui de Al Doilea Război Mondial” (Ibidem).

[60] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 231.

[61] Dialogul dintre François Mitterrand şi Hans Dietrich Genscher, ministrul german al Afacerilor Externe, din 30 noiembrie 1989, relevă importanţa anumitor subiecte din agenda diplomatică internaţională în preajma Summit-ului de la Malta, mai puţin viitorul României socialiste, chiar şi luată individual. „Dacă unitatea germană se va face înaintea celei europene, veţi avea împotriva dumneavoastră o triplă alianţă (Franţa, Anglia, URSS), exact ca în 1914 şi în 1939. Sigur, veţi fi nouăzeci de milioane de locuitori, dar URSS se va întoarce împotriva dumneavoastră, veţi fi încercuiţi şi totul se va sfârşi cu un război în care din nou toţi europenii vă vor fi împotrivă. Asta este ceea ce doriţi? Dacă, dimpotrivă, unitatea germană se va face după cea a Europei va fi progresat, noi vă vom ajuta”, avea să declare François Mitterrand (Apud Jacques Attali, op. cit., p. 286). Preşedintele Franţei era angrenat într-un complicat joc politico-diplomatic a cărui miză era unitatea europeană în care cancelarul Helmut Kohl trebuia să-i cedeze lui François Mitterrand. Lansarea negocierilor privind crearea Uniunii Europene, recunoaşterea frontierelor cu Polonia şi confirmarea denuclearizării Germaniei reprezentau cele trei condiţii necesare fără de care François Mitterrand nu dorea să discute cu Mihail S. Gorbaciov despre „reunificarea germană”. A se vedea: Ulrich Albrecht, Marile Puteri şi reunificarea Germaniei, în Lumea, Anul XIII, nr. 5 (157), 2006, p. 28 – 35.

[62] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 222.

[63] Ibidem, p. 233.

[64] Ibidem, p. 234.

[65] Gheorghe E. Cojocaru, Tratatul de Uniune Sovietică, Editura Civitas, Chișinău, 2005, p. 302-303.

[66] Jacques Attali, op. cit., p. 286.

[67] Jacques Jessel, fost ministru plenipotenţiar al Franţei la Bonn şi Washington, specializat în „problematica germană”, referindu-se la „culisele” politicii externe franceze în ceea ce priveşte reunificarea germană, declara într-un interviu: „Atunci când Zidul s-a deschis, pe 9 noiembrie 1989, era evident pentru cine voia să privească obiectiv situaţia că dacă Zidul rămânea deschis, RDG avea să se prăbuşească în mod iminent. (…) Şi totuşi, diplomaţii francezi care ocupau cele mai înalte posturi la Quai d’Orsay au împărtăşit în mare măsură eroarea de judecată a conducătorilor politici, iar unii dintre ei au insistat pe lângă Élysée pentru ca preşedintele Republicii să efectueze o călătorie în Berlinul de Est, discutată în principiu cu mult înainte de căderea Zidului. Era oare o eroare de analiză din partea lor, sau spirit de rutină, sau curtoazie – câtă vreme ştiau că în această direcţie înclinau preşedintele François Mitterrand şi anturajul său? Sau poate se temeau de o Germanie reunificată care ar deveni prea mare? Un altul, după mărturisirea pe care mi-a făcut-o unul dintre colaboratorii săi, ştia prea bine ce-ar fi trebuit să facă – sau să nu facă – preşedintele, dar a preferat să tacă, fiindcă ţinea la postul său (…) Este adevărat că, pe planul politic propriu-zis, eroarea prezidenţială era împărtăşită pe scară largă de majoritatea conducătorilor partidului socialist francez, susţinuţi de altfel în acest sens de prietenii lor social-democraţi din Germania de Vest. Aşa se face că François Mitterrand, după ce a afirmat de mai multe ori că nu se teme de reunificarea Germaniei, crede că a găsit o formulă abilă explicând că aceasta s-ar putea realiza «dacă germanii o vor», cu condiţia să se facă «democratic», adică printr-o consultare a populaţiei interesate şi «paşnic»,, adică beneficiind de acordul statelor interesate printre care cele patru puteri care îşi asumă din 1945 încoace responsabilităţi privitoare la «Germania în ansamblu», implicit URSS, despre care, la Élysée, exista convingerea că nu va accepta niciodată” (Apud Pierre Verluise, După douăzeci de ani de la căderea Zidului. Europa reconfigurată, Editura Cartier, Chișinău, 2009, p. 117 – 120 ). Întâlnirea la nivel înalt franco-sovietică de la Kiev, din 6 decembrie 1989, avea drept obiectiv, din perspectivă franceză, „să se asigure de ostilitatea interlocutorului său faţă de reunificare şi s-a străduit să-l convingă (pe Mihail S. Gorbaciov – n. n.) să-l însoţească în Berlinul de Est pentru un demers conjugat de susţinere a regimului est-german” (Ibidem). Liderul Uniunii Sovietice s-a eschivat, în mod elegant, şi a încurajat vizita preşedintelui francez în RDG, deoarece „reticenţele franceze faţă de acest proces (al reunificării germane – n. n.) vor putea facilita sarcina diplomaţiei sovietice în delicata strategie defensivă la care s-a angajat” (Ibidem). Dintr-o astfel de perspectivă trebuie văzută şi înţeleasă vizita lui François Mitterrand în RDG, la 20 – 22 decembrie 1989, precum şi declaraţia sa: „Noi, Republica Democratică a Germaniei şi Franţa, avem multe de făcut împreună!” (Ibidem, p. 121). Referindu-se la vizita lui François Mitterrand în Berlinul de Est, ambasadorul Franţei la Moscova telegrafiase la Quai d’Orsay, la 18 decembrie 1989, că, totuşi, „Gorbaciov trebuia în mod normal să dea o lovitură hotărâtoare care putea permite autorităţilor est-germane să redreseze progresiv RDG” (Ibidem). Horst Teltschik, consilierul diplomatic al cancelarului Helmut Kohl, a menţionat în volumul de amintiri intitulat 329 Zile (329 Tagen, Siedler Verlag, 1994, p. 380) amărăciunea şi sentimentele de furie pe care vest-germanii le-au avut la adresa francezilor în legătură cu vizita în Berlinul de Est a lui François Mitterrand.

[68] Jacques Attali, op. cit., p. 287.

[69] Ibidem.

[70] A se vedea: Mihail Narinski, Liderii sovietici şi reunificarea germană (1), în Magazin istoric, Anul XLVII, serie nouă, nr. 2 (551), februarie 2013, p. 5 – 10; Idem (2), în Magazin istoric, Anul XLVII, serie nouă, nr. 3 (552), martie 2013, p. 40 – 45 şi Idem (3), în Magazin istoric, Anul XLVII, serie nouă, nr. 4 (553), aprilie 2013, p. 66 – 71.

[71] Jacques Attali, op. cit., p. 288. Istoricul George-Henri Soutou scria în 2007: „Într-adevăr, prima reacţie a lui François Mitterrand a fost aceea de-a încerca să frâneze reunificarea germană, care, în viziunea sa, ar fi compromis statutul Franţei în Europa. Pentru asta, el conta în special pe procesul supranumit «2+4», prin care erau desemnate negocierile între cei Patru şi cele două Germanii. În februarie 1990, el credea că în formula «2+4», reunificarea va dura ani de zile. Pe de altă parte, el a încercat iniţial să insereze reunificarea în construcţia unei Europe Mari, care să includă URSS. (…) De aici propunerea sa din 31 decembrie, referitoare la o Confederaţie europeană care să cuprindă URSS; în acelaşi spirit, el voia să dezvolte structurile de securitate din Europa între cele două tratate pentru a încadra reunificarea, ceea ce ar fi mers în acelaşi sens cu conceptul de Casă Comună a lui Gorbaciov, după cum îi şi spune acestuia, în mai 1990, la Moscova. În concepţia preşedintelui Republicii, această Europă Mare ar fi fost facilitată de căderea comunismului sovietic de tip clasic şi de apariţia în URSS şi în Europa de Est a unui comunism reformat compatibil cu socialismul democratic al Europei occidentale” (Apud Pierre Verluise, op. cit. p. 123). În octombrie 1989, François Mitterrand a ţinut un discurs la Valladolid prin care a îndemnat popoarele din Răsăritul Europei să „nu respingă «valorile socialismului»” (Ibidem, p. 124).

[72] La 4 ianuarie 1990, François Mitterrand va declara, în prezenţa cancelarului vest-german Helmut Kohl, la o conferinţă de presă: „Mă gândesc, pornind de aici, la soarta ţărilor care nu sunt membre ale Comunităţii, (Economice Europene – n. n.) dar a căror evoluţie spre democraţie este evidentă. Ce vor face oare când vor ajunge acolo? Cu cine vor trata? Câtă vreme va exista de o parte Comunitatea celor Doisprezece, nu va exista oare, de cealaltă parte, nimic pentru ele, nicio perspectivă europeană? Şi când spun asta, includ atât Uniunea Sovietică, cât şi toate celelalte ţări ale continentului. Fireşte, este o idee pe termen lung: trebuie organizată o perspectivă pentru toate ţările care vor adera la democraţie şi care nu vor putea, dintr-un motiv sau altul, să adere la Comunitatea Europeană care nu se poate mări la infinit” (Ibidem, p. 123).

[73] În conformitate cu mărturiile foştilor lideri ai DSS, generalul-colonel Iulian Vlad, şeful DSS, s-a deplasat personal într-o locaţie specială pentru a se întâlni cu o  „sursă” a DSS care oferea informaţii despre deciziile luate la Malta de către Gorbaciov şi Bush. Într-o altă lucrare, Alex Mihai Stoenescu vorbeşte despre un general de securitate care s-a dus la această întâlnire cu „sursa”, într-o locaţie specială, nu se ştie dacă afară sau în ţară, şi nu de şeful DSS (A se vedea: Alex Mihai Stoenescu, Cronologia evenimentelor din decembrie 1989, Editura RAO, Bucureşti, 2009, p. 37; Idem, Istoria loviturilor de stat în România. „Revoluţia din decembrie 1989” – o tragedie românească, vol. 4, partea a I-a, Editura RAO, Bucureşti, 2004, p. 151).

[74] „Astăzi puteţi auzi întrebarea:…de ce nu am putut prevedea evenimentele din acele ţări? Le-am prevăzut! Şi de aceea am început în aprilie 1985 să restructurăm fundamental tipul relaţiilor interstatale, am renunţat să ne amestecăm în treburile lor interne şi să impunem soluţii”, declara Eduard A. Şevardnadze, într-o cuvântare în plenul CC al PCUS, în februarie 1990, cu referire la procesul de „europenizare a Uniunii Sovietice”, care nu ar fi fost posibil fără o „de-sovietizare a Europei de Est” (Apud Anneli Ute Gabanyi, op. cit., p. 36).

[75] Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România. „Revoluţia din decembrie 1989” – o tragedie românească, vol. 4, partea a II-a, Editura RAO, Bucureşti, 2005, p. 130.

[76] Generalul de brigadă (r) Gheorghe Dragomir, fost cadru al CIE (UM 0544), şi, mai apoi, adjunct al directorului Serviciului de Informaţii Externe (1990 – 1992), acreditează ideea că un agent secret al CIE a oferit informaţii importante conducerii CIE al RSR privind evenimentele care se vor petrece în România în cursul anului 1989 (A se vedea: Gheorghe Dragomir, Recviem pentru spioni, vol. I, Editura România în Lume, Bucureşti, 2006, p. 305 – 309).

[77] Alex Mihai Stoenescu, op. cit., vol. 4, partea a II-a, p. 130 – 131.

[78] Dumitru Preda, Mihai Retegan, op. cit., p. 396.

[79] Ibidem.

[80] Ibidem.

[81] Ibidem, p. 401.

[82] Vasile Buga, Pe muchie de cuțit. Relațiile româno-sovietice. 1965 – 1989, Editura Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2014, p. 291 – 292.

[83] Constantin Mitea, consilierul de presă al preşedintelui Nicolae Ceauşescu, aflat în sală la consfătuirea din 4 decembrie 1989, va mărturisi: „Era vădit enervat (Nicolae Ceauşescu – n. n.), nu-şi nota nimic, desena haotic pe bloc-notesul său fel de fel de cercuri, dreptughiuri, pe care le anula apoi printr-o simplă trăsătură de stilou. Ridica din când în când ochii în tavan, vădit plictisit de cele e auzea. Nimic, dar nimic nou faţă de cele ce erau deja cunoscute” (Ibidem, p. 295).

[84] Ibidem, p. 294.

[85] Ibidem, p. 294 – 295.

[86] Pentru amănunte despre această întâlnire, a se vedea: Constantin Olteanu despre ultimele întâlniri Ceauşescu – Gorbaciov, 8 – 10 iulie şi 4 decembrie 1989, în Clio 1989, Anul I, nr. 1- 2/2005, p. 209 – 218.

[87] Vasile Buga, op. cit., p. 294.

[88] În articolul Martor ocular la ultima întâlnire Ceauşescu – Gorbaciov, publicat în revista Totuşi iubirea (nr. 22/mai 1991), consilierul de presă Constantin Mitea declară că problema Tezaurului României de la Moscova şi anularea consecinţelor Pactului Molotov – Ribbentrop s-au aflat pe agenda de lucru a delegaţiei româneşti, pe lângă problema relaţiilor economice bilaterale şi pregătirea unei întâlniri a liderilor ţărilor socialiste în care să se discute iitorul socialismului în lume. Istoricul Vasile Buga consideră că primele două probleme, chiar dacă figurau pe agenda de lucru a delegaţiei române, nu au fost, totuşi, discutate pe 4 decembrie 1989 deoarece „necesitau o discuţie mai amplă, în alte împrejurări” (Ibidem, p. 295).