Într-un astfel de context al evoluțiilor relațiilor internaționale și al desovietizării Europei Răsăritene, se naște întrebarea care a fost rolul și locul aparatului de intelligence al României acelor vremuri, respectiv DSS-ul?! Comanda Departamentului Securităţii Statului era exercitată de către generalul-colonel Iulian Vlad[1], care avea şi rangul de ministru secretar de stat în Ministerul de Interne al Republicii Socialiste România. În mandatul lui Tudor Postelnicu şi, mai apoi, al generalului-colonel Iulian Vlad, ideologizarea aparatului DSS se va accentua tot mai mult, cu precădere spre finalul regimului comunist din România.

Imposibila înțelegere, imposibila acțiune

Într-un raport al STASI, din 5 septembrie 1988, obţinut din mediul politico-diplomatic al Alianţei Nord-Atlantice (NATO), aflat foarte probabil şi pe masa de lucru a ofiţerilor din Departamentul 5 al Direcţiei I Centrale a KGB (Serviciul de Informaţii Externe sovietic), se putea citi, cu referire la DSS-ul României socialiste, următoarele: „Duşmanul (NATO – n. n.) continuă să aprecieze că organele de securitate ale Republicii Socialiste România sunt pe deplin funcţionale şi capabile să asigure o supraveghere de amploare şi neîntreruptă a populaţiei, precum şi să recunoască la timp o evoluţie încordată a evenimentelor care ar duce la schimbarea situaţiei. Starea de conştiinţă în sânul organelor de securitate îi permite conducerii de partid şi de stat să se bizuie pe aparatul de securitate apreciat drept loial şi de încredere chiar şi în cazul în care situaţia securităţii interne ar continua să se agraveze”[2]. Concluziile serviciilor de informaţii occidentale păreau să fie întru-totul corecte în ceea ce priveşte pe omologii de la Bucureşti, iar evenimentele petrecute în spaţiul românesc, după lansarea de către Mihail S. Gorbaciov a procesului de reformare a sistemului socialist, confirmă o serie de aprecieri cuprinse în continuarea raportului STASI. „O supraveghere extrem de strictă [din partea organelor de securitate] şi o neîncredere omniprezentă faţă de oricine nu permit apariţia unei opoziţii organizate a populaţiei. Chiar şi în rândurile organelor de securitate predomină, în ciuda rezervelor interne existente faţă de conducerea lui Ceauşescu, teama că în cazul unei soluţionări violente, respectiv într-un caz extrem, îşi vor pierde toate privilegiile şi bunurile materiale şi vor fi tratate aşa cum au fost trataţi membrii organelor de securitate în timpul contrarevoluţiei din Ungaria[3]. Atât organele de securitate cât şi forţele armate aşteaptă să afle care este părerea adversarului despre schimbările care vor avea loc după moartea lui Ceauşescu. Din acest motiv, se aşteaptă ca organele de securitate să fie în stare să menţină controlul în cazul unor tulburări regionale spontane, precum şi în cazul situaţiei labile a Securităţii care ar surveni după un eventual deces al lui Ceauşescu”[4], scriau analiştii de la STASI.

Pentru o mai bună înţelegerea şi analiză a rolului DSS în ultima perioadă a regimului socialist, trebuie să avem în vedere faptul că istoricul Marius Oprea emite o ipoteză extrem de interesantă: „Activiştii comunişti au fost aceia care, în general, i-au dictat priorităţile şi i-au supravegheat acţiunile – şi nu invers, cum s-a acreditat public în lumea postcomunistă”[5]. Totuşi, un astfel de control nu exonerează instituţia Securităţii de îndeplinirea cu succes a misiunii de înăbuşire a oricărei opoziţii politice interne atât în partid, cât şi în rândul intelectualităţii şi a opiniei publice. Nota înaintată de către şeful DSS lui Nicolae Ceauşescu, în aprilie 1989, şi care viza constituirea grupului disident Ion Iliescu – Virgil Măgureanu relevă faptul că DSS-ul a împiedicat crearea acelei „opoziţii” a cărei lipsă era invocată în Raportul Bogomolov[6] („absenţa unei Opoziţii organizate în România”). Această lipsă a unei opoziţii politice, reformiste, era considerată de către liderii PCUS şi ai KGB ca fiind un factor de ajutor în menţinerea lui Nicolae Ceauşescu la putere.

Referindu-se la un posibil rol conspirativ al Securităţii în căderea regimului Ceauşescu, ba chiar de opoziţie tacită, Virgil Măgureanu, fost director al Serviciului Român de Informaţii (1990 – 1997), declară: „Atâta timp cât a fost pe scenă, Securitatea nu şi-a permis, până în ziua de 22 (decembrie 1989 – n. n.), nici un gest de opoziţie făţişă sau de împotrivire faţă de regimul Ceauşescu. (…) În afară de opoziţia tacită, cel mai adesea, ca indivizi şi niciodată ca grupări, din partea Securităţii n-a existat altceva. (…) Nici Vlad însuşi n-a făcut vreodată vreun gest de împotrivire şi nici de atitudine”[7]. Fostul adjunct al şefului Direcţiei a III-a Contraspionaj (UM 0625) din DSS, colonelul (r) Filip Teodorescu, notează în memoriile sale, cu referire la ideea de „opoziţie politică” în România socialistă, următoarele: „Întrucât în România nu a existat o mişcare dizidentă, în înţelesul ei organizat, aşa cum a existat în alte ţări socialiste, scopul urmărit (de către adversarii regimului Ceauşescu – n. n.) a fost tocmai acela de a stimula din afară crearea unui asemenea grup opoziţionist care să poată fi scos în faţă, la momentul oportun, ca fiind promotorul acţiunii de răsturnare a puterii”[8]. Colonelul (r) Filip Teodorescu sugerează în memoriile sale că ultimul şef al DSS a fost de acord cu informarea responsabililor din CIA, pe canale discrete, despre faptul că făceau o eroare atunci când îşi concentrau „atenţia şi speranţa pe persoane compromise, fără perspective, neglijând tinerii de valoare care, deşi nu ocupau funcţii importante, constituiau fără îndoială «echipa de mâine»”[9]. Afirmaţiile adjunctului şefului Direcţiei a III-a Contraspionaj din DSS nasc o serie de întrebări referitoare la această aşa-zisă „echipă de mâine” şi la absenţa, totuşi, unei opoziţii politice reale în sânul PCR, împiedicată să existe, cu mai multă sau mai puţină discreţie, de către ofiţerii DSS[10]. Referindu-se la opoziţia vechii gărzi a PCR faţă de Nicolae Ceauşescu, respectiv o disidenţă, Virgil Măgureanu este de părere că „deşi disidenţa din cadrul PCR a existat, nu se poate vorbi de o viziune social-democrată, în sensul european al cuvântului”[11].

Virgil Măgureanu întăreşte prin declaraţiile sale, din postura de fost director al SRI, convingerea că varianta unei inactivităţi, a unei retrageri în interiorul legii şi doar informarea şefului statului român, nu a fost una dintre cele mai bune decizii luate de către un şef de serviciu secret. „Eu – declară Virgil Măgureanu -, acum, când am făcut referire la notele acelea în care nu se reflecta realitatea, eu mă refeream la perioada toamnei timpurii a lui 1989, când s-a întâmplat, conform acelui proverb vulgar «Ce ştie tot satul, nu ştie bărbatul», ca autorităţile române să ignore cu superbie, aş zice, tot ce se întâmplă pe teatrul european, când şi-au pregătit mascarada de la Congresul al XIV-lea şi n-au luat nici o măsură. Iar eu acum mă refer la clasa politică românească, atâta câtă era atunci, completamente arondată voinţei celui din fruntea partidului sau celor din jurul lui. Nu s-a conturat nici un element la Congresul al XIV-lea, în afara unor mici discuţii de grup, nici o acţiune cât de cât concretă pentru înlăturarea lui Ceauşescu. Asta confirmă o dată în plus ceea ce aţi afirmat, că Vlad nu a îndrăznit să se adreseze în scris şi să-i prezinte realitatea nudă, aşa cum rezulta ea din nişte documente. (…) În relaţia directă între şeful serviciului secret şi conducător se pot spune anumite lucruri. Trebuie să ai forţa. (…) Dar documente anterioare prezentate de Vlad, care veneau pe filiera ştiută, de la serviciile speciale, şi erau transmise către Ceauşescu, acestea nu făceau vorbire despre posibile conflicte şi despre iminenta distrugere a sistemului?”[12].

Modul în care s-au comportat şefii DSS în cazul „W” şi, mai apoi, în decembrie 1989 confirmă întru-totul aprecierile din raportul STASI din 5 septembrie 1988: „Potrivit estimării părţii adverse (NATO – n. n.), efectivul de cadre al organelor de securitate române are o structură stratificată alcătuită din trei grupuri principale. Primul grup este format din cadre de conducere de nivel mai înalt, care îşi datorează poziţiile lui Ceauşescu şi ar putea supravieţui numai împreună cu el. Un al doilea grup, care include majoritatea lucrătorilor, îşi îndeplineşte sarcinile în mod profesionist pe baza unei concepţii despre datorie care este în esenţă nepolitică, aceşti lucrători putând servi şi sub o altă conducere. Al treilea grup este alcătuit în mod predominant din lucrători mai tineri, care se ocupă mai ales de carierele lor şi se abţin de la exprimarea unor puncte de vedere critice cu privire la sarcinile lor”[13].

Memorialistica foştilor şefi ai Securităţii române, destăinuirile lor şi ale unora dintre subordonaţi, încredinţate mass-media, încearcă să construiască imaginea unui serviciu secret de informaţii modern şi performant, pentru DSS-ul din decembrie 1989, precum şi a unei conduceri care a înţeles că trebuie să „protejeze instituţia” prin inactivitate, prin retragere în interiorul legii şi doar informarea şefului statului român de atunci. Publicistul Alex Mihai Stoenescu creionează imaginea unui serviciu român secret de informaţii penetrat informativ de către CIA, într-o proporţie semnificativă, şi în foarte puţină măsură, ba chiar deloc, de către KGB şi care a ales, prin anumiţi ofiţeri superiori cu drept de comandă[14], să orienteze evoluţia României către o schimbare şi către Occident, prin neîndeplinirea sarcinilor de serviciu sau îndeplinirea lor în mod satisfăcător[15]. Interviurile realizate de către Alex Mihai Stoenescu conturează imaginea unui Departament al Securităţii Statului pro-occidental, însă neîngăduitor cu KGB şi GRU, prin intermediul UM 0110. Profesionalismul cadrelor din UM 0110 şi intransigenţa conducerii supreme a DSS nu au permis naşterea unei „opoziţii politice” în sânul PCR, de inspiraţie „gorbaciovistă”, cu efecte pe termen mediu şi lung în ceea ce priveşte drumul nostru în viitor. Referindu-se la o atitudine unitară a Securităţii în decembrie 1989, Virgil Măgureanu concluzionează: „Securitatea, dacă a încetat să mai existe organic şi să funcţioneze, acesta este un fapt indubitabil. Sunt destule cazuri în care ofiţeri de Securitate, care au avut un rol în evenimentele care au precedat căderea, au căutat să se ascundă[16], să scape şi avem deja radiografia acelor cazuri. Securitatea, ca instituţie organică, acţionând pe baza unui plan şi acţionând unitar, eventual în baza unui ordin pentru probleme de criză, aşa ceva nu a existat. O spun cu toată răspunderea”[17].

Analiştii STASI aveau să consemneze, pe 5 septembrie 1988, referitor la poziţia conducerii MApN de la Bucureşti, că aceasta „este apreciată ca fiind invariabil loială conducerii [de partid şi de stat]”[18] şi că „nu este de aşteptat nicio abatere de la această poziţie atâta timp cât interesele armatei nu vor fi prejudiciate substanţial”[19]. Ofiţerii STASI observau faptul că existau deosebiri între concepţiile ofiţerilor mai bătrâni „al căror antisovietism este mai puternic”[20] şi cele ale ofiţerilor mai tineri „care sunt mai deschişi faţă de evoluţiile din Uniunea Sovietică şi schimbările din propria ţară”[21], însă această diferenţă de viziune nu are „influenţă asupra loialităţii faţă de Ceauşescu”[22]. În pofida unui efort propagandistic imens al activului de partid, degradarea condiţiilor materiale de existenţă şi a celor morale a generat o serie de reacţii negative „evident nemanifestate în mod deschis în întruniri oficiale, precum adunările de partid (unde majoritatea cadrelor active şi personalul civil erau membri de partid), bilanţuri, învăţământul politico-ideologic”[23].

În cursul lunii octombrie 1989, şeful serviciului secret militar iugoslav, generalul-locotenent Georgio Iovici l-a invitat pe ataşatul militar al României la Belgrad, colonelul Manea Dumitru, pentru a-l informa cu o serie de probleme de un interes deosebit pentru statul român, obţinute din Budapesta, Sofia şi Moscova ca rezultat al unei călătorii în circuit. „După ce şi-a justificat iniţiativa, ca o dovadă a prieteniei tradiţionale şi a obligaţiilor de reciprocitate statornicite între ţările noastre, generalul iugoslav a solicitat să se comunice la Bucureşti despre existenţa unor planuri care vizau răsturnarea regimului politic din România”[24], consemnează în memoriile sale viceamiralul (r) Ştefan Dinu, fost şef al Direcţiei de Informaţii a Armatei (DIA) în decembrie 1989. Informaţiile obţinute de către DIA au fost puse la dispoziţia conducerii Ministerului de Interne şi a DSS-ului. Având în vedere implicarea Consului General al Iugoslaviei la Timişoara, Mirko Atanackovic, în sprijinirea revoltei timişorenilor, consider că gestul şefului serviciului secret militar iugoslav avea drept substrat un avertisment discret, transmis autorităţilor militare româneşti, privind neimplicarea în operaţiunea de reprimare a propriului popor în cazul unei revolte împotriva regimului Ceauşescu.

Într-o astfel de conjuctură istorică, aflaţi într-o înfrigurată aşteptare, putem concluziona că nouă, românilor, ne-a lipsit un colonel Klaus von Stauffenberg şi un amiral Wilhelm Franz Canaris. Ne-a lipsit un om care să îşi asume, chiar cu preţul vieţii, responsabilitatea organizării unei lovituri de stat militare pentru înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu, precum şi un om care, din postura de şef al intelligence-ului, să protejeze şi să încurajeze, chiar, un complot politico-militar care ar fi oferit României şi românilor un alt destin istoric. Cele două personaje istorice, cu un destin tragic şi măreţ deopotrivă, au iubit Germania şi viitorul ei mai mult decât propria-i viaţă, şi s-au sacrificat pentru ca omenirea să ştie că nu toţi germanii au fost precum Adolf Hitler şi acoliţii lui. Într-un interviu din octombrie 2010[25], fostul şef al DIA din 1989, viceamiralul (r) Ştefan Dinu, mărturisea că ar fi trebuit să mai treacă cel puţin 10 ani până când conducerea Armatei României socialiste ar fi îndrăznit să se gândească la o lovitură de stat militară împotriva lui Nicolae Ceauşescu. „Armata nu juca un rol important în afacerile României, şi era lipsită de resurse. Deşi părea să fie sub controlul total al lui Ceauşescu, în ochii ambasadei americane ea reprezenta o sursă potenţială de opoziţie. În orice caz, ea ar fi putut deveni un element important într-o epocă post-Ceauşescu. În consecinţă, vizitele pe linie militară i-ar fi putut încuraja pe ofiţerii români să se considere drept personal militar profesionist şi nu, pur şi simplu, numai un fel de sclavi ai lui Ceauşescu. În plus, vizitele vaselor militare ale SUA făcute unui membru al Tratatului de la Varşovia erau încă suficient de rare pentru a face din acestea un exemplu util şi pentru alte naţiuni din cadrul Tratatului şi un semnal al posibilităţii unei autonomii în domeniul militar”[26], consemnau foştii diplomaţi Mircea Răceanu şi Roger Kirk cu referire la eforturile ambasadei SUA din România de-a menţine contactele cu persoanele importante din societatea românească şi din structura puterii comuniste de la Bucureşti, implicit şi Armata.

Referitor la modul în care comanda DSS-ului a înțeles să „sprijine” o posibilă disidență intelectuală împotriva regimului ceaușist, menționăm rezoluția existentă pe un document al Direcției I Informații Interne (UM 0610), din 21 mai 1988, înaintat Direcției a III-a Contraspionaj (UM 0625), cu referire la faptul că ambasadorul Olandei la București, Coenraad Frederik Stork[27], „urmărește să-și creeze un cerc de relații în rândul oamenilor de artă și cultură”[28], respectiv: „Tov. Cpt. Ghiță și/lt. Dragomir/- Stabiliți, împreună cu Direcția I,/ce anume reprezintă fiecare din cei nominalizați[29]/din punct de vedere al securității și/luați măsuri în consecință”[30]. În iulie 1988, într-o notă adresată conducerii superioare a Departamentului Securității Statului și unor înalți funcționari de partid și de stat, se menționa cu referire la ambasadorul Olandei că acesta „și-a creat în scurt timp un larg cerc de relații în rândul oamenilor de cultură și artă, majoritatea cunoscuți anterior a avea legături cu diplomații ambasadei Marii Britanii”[31] și, totodată, „din alte date privind activitatea ambasadorului olandez (nu are locuință în Olanda, ci în Anglia, soția sa lucrează ca fotograf și ziarist la Londra, primește săptămânal un curier special de la ambasada Angliei din București etc.) rezultă indicii temeinice că Stork Coenraad Frederik desfășoară activitate informativă pentru serviciul de spionaj”[32].

Modul în care DSS-ul a împiedicat, prin derularea „Operațiunii Cracovia”, prezența unor disidenți români la manifestările organizate de către Sindicatul Solidaritatea la Cracovia, în perioada 25 – 28 august 1988, relevă incapacicatea conducerii intelligence-ului românesc de a permite nașterea și afirmarea unei opoziții deschise a intelectualilor împotriva regimului Ceaușescu. Manifestarea internațională de la Cracovia urma să se desfășoare sub conducerea lui Lech Walesa și erau preconizate discuţii referitoare la respectarea legalității în statele socialiste. Radio Europa Liberă va anunța că au fost invitați la Cracovia următorii cetățeni români: Ioan Puiu, Doina Cornea, Radu Filipescu, Mariana-Celac Botez, Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Florian Rusu, Nicolae Stăncescu, Ion Fiștioc, Gabriel Andreescu, precum și o serie de membri ai grupării România Liberă din Ungaria. „Conform afirmațiilor locotenent-colonelului Constantin Gâdea, în această problemă Securitatea acționase și urma să acționeze și în continuare oblu și berbecește. În primul rând, prin Unitatea Specială S, au fost reținute toate invitațiile primite prin poștă (…). În al doilea rând, aceleași persoane, în consecința dispozițiilor ferme transmise Serviciului de pașapoarte, vor fi împiedicate să se deplaseze în Polonia”[33], consemna publicistul Mihai Pelin.

Securitatea va intensifica, în cursul anului 1988, acțiunile menite a descuraja pe cei care voiau să pună în discuție respectarea drepturilor omului în România socialistă, cu accent pe libertățile religioase[34], drepturile și libertățile cetățenilor români de naționalitate maghiară, nivelul de trai și starea de spirit a populației. Pe 6 septembrie 1988, conducerea DSS era informată despre faptul că în cursul anului curent vizitaseră România mai mulți jurnaliști olandezi, printre care trei redactori ai Societății olandeze de radio și televiziune și alți cinci jurnaliști veniți sub acoperire turistică, iar organele de securitate au reușit să prevină „contactarea unor elemente de naționalitate maghiară domiciliate pe raza județelor Mureș și Cluj, cunoscute cu manifestări naționalist-șovine și iredentiste”[35] și „s-au întreprins măsuri de voalare în secret a rolfilmelor pe care erau înregistrate aspecte ce puteau fi interpretate tendențios”[36]. În aceeași notă se menționa faptul că analiza activității cetățenilor olandezi care vizitau România socialistă releva faptul că „mare parte din turiștii individuali de pe acest spațiu (județele Cluj, Mureș, Covasna, Harghita și Bihor – n. n.) sunt în fapt emisari cultici ai Bisericii reformate, cultului baptist și ai altor organizații religioase care, concomitent cu îndeplinirea sarcinilor pe linie cultică[37], culeg informații despre situația naționalității conlocuitoare maghiare și așa-zisele încălcări ale drepturilor și libertăților religioase”[38] astfel încât aceștia „realizează contacte neoficiale cu preoți reformați și cu membri ai cultelor baptist, romano-catolic sau protestant, sub legenda distribuirii unor «ajutoare» materiale constând, de regulă, din produse alimentare”[39]. Ambasadorul Olandei la București va rămâne în atenția ofițerilor DSS care vor menționa, într-un raport din 22 februarie 1989 al Direcției a III-a Contraspionaj, că „vor fi urmărite, în continuare, relațiile dintre ambasadorul olandez și cel britanic în scopul documentării ipotezei că Stork Coenraad Frederik desfășoară activități informative în favoarea Inelligence Service [sic!] și exploatării în interes operativ a acestor date în situația că cel în cauză nu acționează astfel din însărcinarea propriului serviciu de informații”[40].

Referindu-se la modul în care ofițerii DSS-ului și-au făcut datoria în relația cu regimul Ceaușescu și cu liderii PCR, în contextul presiunilor occidentale pentru respectarea drepturilor omului și a libertăților religioase, precum și al desfășurării perestroikăi și glasnosti-ului, generalul de brigadă (r) Vasile Mălureanu din SRI scria: „Astfel, se cunoştea că oameni de cultură şi din presă vizau ori iniţiaseră deja acţiuni anticeauşiste de pe o poziţie comunist-gorbaciovistă, urmare a influenţei unor cadre de informaţii sovietice. Ilustrativ în acest sens a fost cazul lui Petre Mihai Băcanu, redactor la cotidianul «România liberă», care în toamna anului 1988, la impulsurile lui Vladimir Volodin, corespondentul Agenţiei Novosti în ţara noastră, a constituit un grup şi a organizat tipărirea unui ziar samizdat[41] care să militeze pentru reforme gen perestroika şi glasnosti. Acţiunea a fost documentată şi prevenită de contraspionajul anti-KGB (UM 0110 – n. n.) chiar în momentul când se făceau demersurile finale pentru tipărirea primului număr al ziarului clandestin. Acţiunile din Vest vizând subminarea şi răsturnarea regimului Ceauşescu erau cunoscute în şi mai mare măsură, deoarece ele au implicat şi influenţarea unor oameni de cultură să adopte poziţii publice de contestare a regimului. Monitorizarea impulsurilor primite din străinătate de creatorii de literatură şi artă care s-au manifestat ca opozanţi ai regimului (Mircea Dinescu, Andrei Pleşu, Dan Hăulică, Octavian Paler, Dan Deşliu, Stelian Tănase, Dan Petrescu de la Iaşi etc.), precum şi a conduitei acestora, furniza indicii clare privind strategia serviciilor de informaţii occidentale. Prin intermediul acestora s-au exercitat, de la caz la caz, acţiuni de racolare, incitare, încurajare ori sprijin”[42]. Referindu-se la rolul şi locul disidenţei româneşti în „amorsarea” Revoluţiei Române din Decembrie 1989, istoricul Livu Ţăranu consideră că „din punct de vedere istoric, rolul disidenţei româneşti în căderea regimului comunist a fost unul minimal”[43] în condiţiile în care această situaţie se poate explica, nu numai prin „lipsa unei tradiţii civice” la români, ci şi prin faptul că „o parte a intelectualilor au fost atraşi în structurile de putere ale partidului sau au primit generoase beneficii materiale”[44].

Securitatea a jucat un rol extrem de important în împiedicarea coagulării unei opoziții intelectuale[45], nu numai politice, împotriva regimului Ceaușescu astfel încât afirmațiile colonelului (r) Filip Teodorescu („Securitatea nu a făcut jocul nimănui. Nici măcar pe al său”[46]) relevă mai mult decât o neînțelegere a nevoii de a încuraja, cu metodele şi mijloacele specifice muncii de „intelligence”, existenţa unei perspective la prezentul cenușiu al epocii Ceaușescu. În timpul interogatoriilor efectate asupra lui Silviu Brucan, DSS-ul a obținut și o serie de informații valoroase referitoare la faptul că Franța urma să dețină rolul de „prim atacant”, alături de celelalte țări membre ale CEE într-o viitoare evoluție a relațiilor cu RSR, deoarece „Washingtonul nu mai are capacitatea de a exercita influență asupra Bucureștiului, datorită renunțării la clauză[47], în timp ce Franța și celelalte țări vest-europene prin relațiile economice ce le au cu țara noastră (România – n. n.) dispun de posibilități mult mai mari în acest sens”[48].

În interogatoriul din 5 aprilie 1989, Silviu Brucan va declara, cu referire la strategia SUA faţă de România, că diplomaţii americani „apreciază că, în momentul de faţă în România nu există forţe politice care să determine o schimbare şi tocmai de aceea doresc o stabilizare a relaţiilor româno-americane”[49], însă aceasta nu înseamnă că SUA „nu vor continua, ca şi până acum, să contacteze şi să încurajeze pe disidenţi şi opozanţi şi chiar să condiţioneze anumite vizite sau înţelegeri de modul în care sunt rezolvate aşa-zisele probleme ale drepturilor omului”[50] în România. Ofiţerii-anchetatori ai DSS vor raporta că, în prezent, nu se poate vorbi despre „o concepţie clară a Departamentului de Stat cu privire la obiectivele politice şi economice urmărite în România, din moment ce actuala administraţie americană procedează la o revizuire generală a laturilor politicii externe. După opinia lui Brucan Silviu, faptul că Departamentul de Stat studiază propunerea lui Henry Kissinger, denumită Ialta II, privind reîmpărţirea sferelor de influenţă în Europa de Est, ilustrează confuzie şi lipsă de decizie a administraţiei”[51].

DSS-ul va intensifica prin Direcţia a III-a Contraspionaj supravegherea grupurilor de turişti occidentali care vor vizita România în prima parte a anului 1989. Pe 22 iunie 1989, Direcţia a III-a Contraspionaj va raporta faptul că în perioada 1 mai – 15 iunie 1989 pe teritoriul României socialiste s-au aflat 67.155 turişti străini, din care 27.850 din ţări socialiste. Totodată, ofiţerii de contraspionaj menţionau că „sub acoperirea preocupărilor turistice, unii cetăţeni străini au fost identificaţi cu activităţi de culegere de informaţii din diverse domenii, precum şi de date ce ar putea fi interpretate tendenţios de către mijloacele de informare occidentale”[52] iar „faptul că străinii au căutat să ajungă prin diverse modalităţi în zonă pe timpul desfăşurării activităţilor aplicativ-militare menţionate, denotă că aveau cunoştinţă de organizarea lor”[53]. Ofiţerii Direcţiei a III-a Contraspionaj descoperiseră 44 de ziarişti şi reporteri de radio şi televiziune care, sub acoperirea unor activităţi turistice, încercaseră „contactarea unor elemente anarho-protestatare, incitarea la acţiuni de nesupunere, precum şi foto-filmarea de aspecte ce pot denatura realităţile”[54] din România. „Cultele evanghelic, baptist, romano-catolic, precum şi unele organizaţii neoprotestante cu caracter reacţionar, anticomunist şi-au intensificat şi diversificat acţiunile, sub acoperirea turismului, de imixtiune în treburile noastre interne, de diversiune ideologică şi incitare a credincioşilor, îndeosebi din rândul naţionalităţilor germană şi maghiară”[55], raportau ofiţerii DSS-ului în vara anului 1989.

Având în vedere cele de mai sus, reiterez convingerea mea privind faptul că evenimentele petrecute în unele unităţi ale DSS-ului, inclusiv ale CIE, relevă că şeful DSS nu a anticipat în toată complexitatea lui fenomenul ce avea să se producă, iar soluţia aleasă a fost doar o tactică bună, pentru moment, însă strategia hotărâtă, cândva (oare?!), pentru salvarea perspectivei aparatului de informaţii şi contrainformaţii românesc nu era una dintre cele mai bune. Fostul director al SRI, Virgil Măgureanu, concluzionează: „Judecând după datele aflate în arhivele Securităţii din aceste ultime luni, unităţile de linie care strângeau informaţii esenţiale asupra a cele ce se pregăteau, pot afirma că aceste informaţii nu au putut fi prelucrate şi puse în buletine informative care să sune cât de cât coerent şi să ducă la decizii”[56].

Aparatul de informaţii şi contrainformaţii românesc, grupat la 22 decembrie 1989 sub stindardul Departamentului Securităţii Statului, identificat ca fiind un instrument de represiune al regimului comunist, urma să se prăbuşească, în curând, definitiv, odată cu regimul Ceauşescu şi cu dispariţia PCR ca unică forţă politică conducătoare, sub loviturile mulţimii de revoluţionari, beneficiind şi de un adversar implacabil, Armata Română. Referindu-se la acest moment de cumpănă din existența și activitatea fostului Departament al Securității Statului, identificat în discursurile publice de azi ale fostelor sale cadre ca fiind Serviciul Național de Informații al României acelor timpuri, colonelul (r) Filip Teodorescu va mărturisi: „Pulverizarea Securității s-a datorat, fără îndoială, și inactivității, neimplicării eficiente a conducătorilor săi de la vârf în momente atât de dramatice cum au fost cele din decembrie 1989. (…) Exceptând mesajul generalului Iulian Vlad, care a fost mai mult un apel către proprii subordonați decât către țară, nici unul dintre cei trei adjuncți ai săi nu a făcut cel mai mic gest până la arestarea lor în 31 decembrie 1989. De ce? Această întrebare și-au pus-o foarte mulți dintre ofițeri care s-au simțit pur și simplu părăsiți. Nici alte cadre din Consiliul de conducere al Departamentului Securității Statului, respectiv șefii de direcții și de comandamente, nu au exprimat un punct de vedere. Cei mai mulți au dispărut lăsând comanda unor subalterni sau părăsind-o pur și simplu. (…) Explicația că au fost amenințați cu privarea de libertate dacă nu tac nu poate fi acceptată ca motiv serios pentru un ofițer superior cu responsabilități pe linie de comandă”[57].

În urma analizei celor două evenimente istorice, cu implicații profunde în devenirea noastră istorică, respectiv 23 August 1944 și 22 Decembrie 1989, se pot desprinde următoarele concluzii:

  • SSI-ul a fost implicat împreună cu Directorul General, Eugen Cristescu, în efortul de sprijinire a existenței unei rezerve politice românești, precum și de salvare a ei de la represiunea celui de-al III-lea Reich;
  • SSI-ul l-a sprijinit pe Mareșalul Ion Antonescu în efortul de-a obține condiții de armistițiu favorabile României și, totodată, de pregătire a desprinderii din alianța cu cel de-al III-lea Reich;
  • unii dintre ofițerii SSI au inițiat sau au menținut contactul cu intelligence-ul occidental, astfel încât au putut sprijini, mai apoi, existența SSI-ului după 23 August 1944;
  • analiștii SSI-ului nu au putut anticipa, totuși, acordurile secrete interaliate care vizau împărțirea Europei în sfere de influență;
  • SSI-ul a rămas loial noului decident politico-militar de după 23 August 1944 și a contribuit din plin la victoria înpotriva Axei;
  • sprijinul discret oferit serviciilor de intelligence occidentale a fost recunoscut și apreciat din plin și a favorizat menținerea instituției, fără prea multe epurări, a arhivelor și a prestigiului în fața opiniei publice;
  • DSS-ul României socialiste s-a izolat complet de comunitatea de intelligence a statelor socialiste, iar pe cea occidentală a blocat-o în mod profesionist în virtutea imperativelor generate de apărarea cuceririlor revoluționare ale poporului român;
  • DSS-ul nu a încurajat existența unei opoziții politice reformatoare în sânul PCR, mai ales după vizita lui Mihail S. Gorbaciov din mai 1987, de la București, precum și a unei disidențe active și de mare notorietate;
  • liderii DSS-ului au respins orice sugestie privind o posibilă lovitură de stat militară sau politică, ignorând diferitele mesaje occidentale sau răsăritene;
  • DSS-ul nu a reușit să-și păstreze credibilitatea în ochii opiniei publice interne și a Armatei;
  • duplicitățile și nesiguranța liderilor DSS din decembrie 1989 a favorizat prăbușirea aparatului de intelligence românesc în fața manifestanților și a Armatei devenită ostilă existenței DSS-ului ca serviciu de intelligence național.

Mareşalul Ion Antonescu considera că „statul a avut în toate unghiurile pământului şi va avea în toate timpurile valoarea aceluia care trecător conduce”[58]. Valoarea corpului de comandă al aparatului de informaţii şi contrainformaţii românesc, în acel decembrie 1989, a fost îndoielnică în ceea ce priveşte necesităţile impuse de funcţionarea unui serviciu secret modern, flexibil, imaginativ şi devotat unui ideal şi interes naţional. Duplicităţile generalului-colonel Iulian Vlad, laşităţile lui Gianu Bucurescu, „jocurile” lui Aristotel Stamatoiu şi Gheorghe Raţiu etc. relevă un mod de a fi şi de a înţelege al liderilor „intelligence”-ului românesc, din acele timpuri, care îmi dau dreptul de a considera că retragerea în interiorul legii şi doar informarea şefului statului a reprezentat o decizie care putea trezi speranţe pentru viitor, pentru conservarea unei situaţii existente, însă pe termen lung s-au pierdut oamenii, arhivele şi credibilitatea serviciului secret român ca instituţie. Şefii Securităţii nu au permis şi nu au încurajat, cu metodele şi mijloacele specifice muncii de „intelligence”, existenţa unei alternative politice la clanul Ceauşescu, a unei opoziţii în PCR cu efecte benefice în planul vieţii noastre de zi cu zi şi a perspectivei istorice.

_________________________________________________________________________

* Comunicare științifică prezentată cu ocazia desfășurării mesei rotunde intitulată Succes și eșec în istoria intelligence-ului românesc în secolul XX, organizată de către Institutul Național de Studii de Intelligence din cadrul Academiei Naționale de Informații „Mihai Viteazul” în data de 20 aprilie 2016

[1] A fost arestat pe 31 decembrie 1989 în sediul MApN şi inculpat în procesele care s-au organizat pentru pedepsirea celor vinovaţi de represiunea de la Timişoara şi de la Bucureşti (16 – 22 decembrie 1989). A fost condamnat la 25 de ani de închisoare din care a executat numai patru ani fiind eliberat în decembrie 1993. Curtea de Apel Bucureşti a constat, pe 13 ianuarie 2010, încălcarea drepturilor omului de către Iulian Vlad în calitate de înalt ofiţer al Securităţii. Iulian Vlad s-a implicat direct în urmărirea scriitorilor, precum Ana Blandiana, I. D. Sîrbu şi Vasile Paraschiv, muncitorul ploieştean care a avut curajul să se opună regimului comunist şi care a fost bătut cu bestialitate şi internat în spitale de psihiatrie de către ofiţerii de securitate. Pe 26 decembrie 1981, generalul-locotenent Iulian Vlad a participat la analiza acţiunilor operative iniţiate de către ofiţerii Direcţiei a I-a din cadrul Securităţii Dolj prin care se urmărea readucerea în ţară a lui I. D. Sîrbu (A se vedea: Clara Mareş, Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securităţii, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2011, 520 p.). Şeful DSS-ului a ordonat în „cazul Paraschiv” filajul pas cu pas al acestuia, interceptarea convorbirilor telefonice, percheziţii domiciliare şi confiscarea unor materiale „duşmănoase” din casa acestuia. În instanţă, Iulian Vlad a fost reprezentat de firma de avocatură Nestor&Nestor, însă s-a prezentat şi personal de câteva ori invocând în apărarea sa extrase despre el de pe Wikipedia, care arătau că figurează în enciclopedia internaţională de personalităţi „Who’s who”. Fostul general-colonel Iulian Vlad a mai fost implicat în cazul poetului Ion Caraion care devenise informator al Securităţii, cu numele conspirativ „Artur”, până la plecarea din ţară, în 1981. Compromiterea lui Ion Caraion în Elveţia, mai ales din punct de vedere profesional, a fost unul din obiectivele lui Iulian Vlad, în ultimii ani ai regimului Ceauşescu (A se vedea: Foştii şefi ai Securităţii, găsiţi vinovaţi după 20 de ani, pe http://www.evz.ro/fostii-sefi-ai-securitatii-gasiti-vinovati-dupa-20-de-ani-882990.html, accesat pe 18.04.2014, ora 23.35). Referindu-se la personalitatea fostului şef al DSS-ului, colonelul (r) Cornel Nemetzi din SIE va scrie: „A fost un om fără personalitate, loial şi devotat partidului comunist care l-a crescut, stimulat, educat şi promovat până la maximum unde putea ajunge şi ca atare se simţea obligat din toată fiinţa sa organizaţiei politice” (Apud Cornel Nemetzi, Ultimul curier ilegal. Memoriile unui spion român, Editura Marist, Baia Mare, 2013, p. 282). Colonelul (r) Cornel Nemetzi este intrigat, uimit şi nemulţumit, în acelaşi timp, de declaraţia olografă pe care fostul şef al DSS-ului o va da adjunctului Procurorului General al României şi şef al Direcţiei Procuraturilor Militare, Gheorghe Diaconescu, pe 29 ianuarie 1990, şi în care afirma că „analizând modul în care au început şi s-au desfăşurat acţiunile teroriste în Capitală, pe baza acelor date şi informaţii ce le-am avut la dispoziţie, consider că acestea ar fi putut fi executate de: (…) Elemente din alte unităţi de Securitate, inclusiv unităţile speciale 544, 195 şi 110, precum şi din cele complet acoperite (UM 0101, 0102, 0103 – n. n.), comandate de col. Măiţă, col. Văleanu, lt. col. Sîrbu, col. Nica, col. Eftimie şi lt. col. (Eftimie sau Anghelache) Gelu” (Apud Ioan Dan, Teroriştii din ’89, Editura Lucman, Bucureşti, 2012, p. 10 – 11). Generalul-colonel (r) Iulian Vlad considera că „aceste din urmă şase unităţi, ca şi UM 544, în ansamblu, şi UM 195 puteau dispune şi de armament şi muniţii de provenienţă străină, precum şi de condiţii de pregătire adecvate” (Ibidem, p. 11). Prof. univ. dr. Corvin Lupu contestă faptul că acest document olograf al ultimului şef al DSS, general-colonel (r) Iulian Vlad este luat în considerare pentru a înţelege evoluţia evenimnetelor de după 22 decembrie 1989, ora 12.06 (A se vedea: Corvin Lupu, Fostul procuror militar Ioan Dan a descoperit teroriştii din decembrie 1989?!, în Vitralii – Lumini şi umbre, Anul IV, nr. 15, iunie – august 2013, p. 81 – 92). „De ce s-a ţinut ascuns acest document, într-o vreme în care se căutau cu lumânarea motive cât de mici, chiar neîntemeiate pentru a acuza Securitatea şi pe unii comandanţi ai ei, respectiv pe aceia care i-au slujit doar parţial pe conspiratori şi pe pucişti?”, se întreabă universitarul Corvin Lupu (p. 84 din articol). Introducerea unui astfel de document în circuitul public, în cadrul procesului fostului şef al DSS, ar fi compromis şi dezonorat pe generalul-colonel (r) Iulian Vlad care şi-a denigrat, într-un mod inadmisibil, şi deconspirat subordonaţii, încălcând astfel regulile muncii conspirative. Un gest inacceptabil din punctul de vedere al ideii de onoare militară pentru un comandant care încearcă, din greu, să-şi construiască o anumită imagine publică în raport cu cele petrecute în decembrie 1989.

[2] Stejărel Olaru, Georg Herbstritt, STASI și Securitatea, Editura Humanitas, București, 2005, p. 399.

[3] Poate dintr-o astfel de îngrijorare a cerut şeful DSS, generalul-colonel Iulian Vlad, să vadă, în cursul vizitei efectuate în luna august 1989 la Arhiva Centrală a DSS, dosarele şi întreaga documentaţie despre Revoluţia maghiară din 1956 de la Budapesta (A se vedea: Cristian Troncotă, Duplicitarii…, p. 164).

[4] Stejărel Olaru, Georg Herbstritt, op. cit., p. 401.

[5] Marius Oprea, Nicolae Videnie, Ioana Cîrstocea, Andreea Năstase, Stejărel Olaru, Securiştii partidului. Serviciul de Cadre al PCR ca poliţie politică. Studiu de caz: arhiva Comitetului Municipal de partid Braşov, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 12.

[6] „Comisia Bogomolov” şi Departamentul Internaţional al CC al PCUS au prezentat lui Mihail S. Gorbaciov un scenariu al desfăşurării evenimentelor în spaţiul hegemonic sovietic în trei ipoteze: „1. Mişcarea lină spre democratizare, cu formarea unei republici socialiste parlamentare sau prezidenţiale şi care «este pentru noi preferabil». 2. Minicrize care obligă partidele conducătoare să facă unele concesii Opoziţiei, situaţie care «în final pregăteşte terenul abandonării socialismului». 3. Menţinerea sistemului şi suprimarea activităţii politice şi sociale a opiniei publice, drum care «nu exclude în viitor rezolvarea violentă a situaţiei de criză printr-o explozie socială cu consecinţe de nebănuit pentru politica internă şi externă a ţării»” (Apud Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor…, vol. 4, partea a I-a, p. 87).

[7] Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, De la regimul comunist la regimul Iliescu, Editura RAO, Bucureşti, 2008, p. 117 – 118.

[8] Filip Teodorescu, Un risc asumat, Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 1992, p. 23.

[9] Ibidem, p. 28.

[10] Virgil Măgureanu referindu-se la rolul Securităţii, în lichidarea oricărei forme de opoziţie faţă de Nicolae Ceauşescu, declară: „Dată fiind şi situaţia din partidul comunist şi situaţia organelor de represiune a căror prezenţă era absolut copleşitoare, toate aceste lucruri făceau imposibil un demers” (Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 34 – 35).

[11] Ibidem, p. 35.

[12] Ibidem, p. 22 – 23.

[13] Stejărel Olaru, Georg Herbstritt, op. cit., p. 400.

[14] Colonelul Gheorghe Raţiu, şeful Direcţiei a I-a de Informaţii Interne din DSS, este bănuit de relaţii cu serviciile de informaţii vest-germane. Menţionăm faptul că este singurul şef important al DSS care nu a fost arestat după 22 decembrie 1989, deşi Direcţia a I-a se ocupa cu ceea ce se cheamă „poliţie politică”. Fiul şefului CIE a primit o bursă de studii în SUA în primele luni din 1990, în condiţiile în care tatăl său era arestat, şi a emigrat, mai târziu, acolo, iar generalul-locotenent (r) Aristotel Stamatoiu a primit viza de intrare în Statele Unite după ieşirea din închisoare. Generalul-maior Ştefan Alexie, subsecretar de stat şi adjunct al şefului CIE în 22 decembrie 1989, avea rude fugite în Occident, iar unele dintre ele vorbeau constant la Radio Europa Liberă împotriva regimului Ceauşescu.

[15] Istoricul Ion Constantin consideră că „prin comportamentul ei, Securitatea a încurajat tacit acţiunile împotriva regimului ceauşist, nu a executat ordinele lui Ceauşescu de îndată ce s-a declanşat mişcarea de la Timişoara; Securitatea, ca urmare a ordinului generalului Vlad, nu a opus rezistenţă faţă de intrarea maselor în CC, nu l-a ajutat pe dictator să fugă ci, dimpotrivă, l-a abandonat, iar apoi cadre ale Securităţii şi Miliţiei l-au reţinut şi predat Armatei” (Apud Securitatea în Revoluţia Română din Decembrie 1989, în Periscop, Anul I, nr. 4, decembrie 2008, p. 74). Trebuie menţionat faptul că ordinul generalului-colonel Iulian Vlad, şeful DSS, de a se retrage unităţile DSS din dispozitivul de apărare al CC al PCR, a fost dat abia în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989. Între timp avusese loc reprimarea cu brutalitate a manifestanţilor de către forţele aflate în dispozitiv de apărare a CC al PCR, respectiv subunităţi ale MApN, Ministerului de Interne, Gărzilor Patriotice şi DSS. Dumitru Mazilu a fost arestat de către ofiţeri de securitate în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 şi dus în arestul Miliţiei din Alexandria. La Timişoara, cadre ale Securităţii judeţului Timiş participau, în cursul zilei de 21 decembrie 1989, la realizarea planului de lichidare a revoluţionarilor din balconul Operei din Timişoara.

[16] „O atitudine şi mai controversată, chiar laşă a avut-o şeful CIE, Stamatoiu. Am aflat că fiind cuprins de frică şi panică acesta nu şi-a părăsit cabinetul din str. Batiştei mai multe nopţi şi zile la rând. În zilele de 23 şi 24 decembrie şefii unităţilor speciale (UM 0101, UM 0102, UM 0103 – n. n.) i-au telefonat de mai multe ori, dar acesta vorbea monosilabic. Pe data de 23 decembrie şi-a părăsit bârlogul şi a luat toată rezerva valutară din sediu – vreo 520 de mii USD – pe care a dus-o acasă la el, cu intenţia probabil de a o salva de forţele revoluţionare care ar fi putut pătrunde în clădire! După calmarea situaţiei din Bucureşti, când diversiunea a scăzut din intensitate a readus banii şi i-a depus în casieria Centrului”, consemnează colonelul (r) Cornel Nemetzi (Apud Cornel Nemetzi, op. cit., p. 317).

[17] Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 56.

[18] Ibidem, p. 400.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem, p. 401.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem, p. 540.

[24] Viceamiral (r) Ştefan Dinu, Condamnat la discreţie, Editura Neverland, Bucureşti, 2009, p. 231.

[25] A se vedea: înregistrarea audio din Arhiva IRRD, Fond I, dosar 127.

[26] Roger Kirk, Mircea Răceanu, România împotriva Statelor Unite. Diplomaţia absurdului (1985 – 1989), Editura Silex, Bucureşti, 1995, p. 258 – 259.

[27] Numele de cod al ambasadorului Olandei în dosarele operative ale DSS-ului era STAN.

[28] Dosarul de securitate al unui ambasador: Coen Stork (Selecție de documente, prezentare și note de Cătălin Strat), Editura Humanitas, București, 2013, p. 84.

[29] Este vorba despre criticii de artă Dan Hăulică și Andrei Pleșu, poeții Mircea Dinescu și Marin Sorescu, pictorul Sorin Dumitrescu și fotograful Mihai Oroveanu. Într-un raport din 12 decembrie 1988, Direcțiile a I-a și a III-a menționau ca fiind în atenția ambasadorului olandez și Nina Dombrovschi, Nicu Stăncescu și Mariana Celac.

[30] Dosarul de securitate al unui…, p. 84.

[31] Ibidem, p. 126.

[32] Ibidem.

[33] Mihai Pelin, Operațiunile Melița și Eterul. Istoria Europei Libere prin documente de Securitate, Editura Albatros, București, 1999, p. 409.

[34] A se vedea: Cristian Vasile, Între Vatican şi Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2003, 381 p. şi Ana-Maria Cătănuş, On the Eve of the Collapse: Ceauşescu’s Regime between Internal Dissent and International Isolation, 1987, în Arhivele Totalitarismului, Anul XIV, nr. 3 – 4 (52 – 53)/2006, p. 229 – 241.

[35] Dosarul de securitate al unui…, p. 149.

[36] Ibidem.

[37] Securitatea menționa faptul că sporise numărul vizitelor în Transilvania ale unor preoți olandezi, foști studenți ai Institutului Teologic Reformat din Cluj-Napoca, care cunosc limbile română și maghiară și dispun de multiple relații în rândul minorității maghiare.

[38] Dosarul de securitate al unui…, p. 149.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem, p. 318.

[41] A se vedea: Petre Mihai Băcanu, Ceaușescu a fost îngrozit de apariția unui ziar ilegal, în Anii 1973 – 1989: cronica unui sfârşit…, p. 117 – 124; Mihai Creangă, În numele libertății presei, în Ibidem, p. 125 – 129 și Alexandru Chivoiu, În numele libertății presei, în Ibidem, p. 130 – 132. În condiţiile existenţei şi acţiunii grupului condus de tipograful Valentin Hurduc, DSS-ul îşi va spori controlul informativ asupra Combinatului Poligrafic „Casa Scânteii”. Pe 26 ianuarie 1989, Securitatea i-a arestat pe jurnaliştii-disidenţi de la România liberă (Petre Mihai-Băcanu, Anton Uncu şi Mihai Creangă) şi au confiscat presa artizanală care urma să tipărească primul număr din ziarul România. Ziar care nu a apărut niciodată şi care avea să devină, printr-un ciudat joc al sorţii, simbolul disidenţei şi rezistenţei jurnalismului din România lui Ceauşescu la Muzeul Jurnalismului din Washington (Newseum), în detrimentului ziarului-manifest Luneta. Jurnalistul Petre Mihai Băcanu a donat Muzeul Jurnalismului din Washington, pe 18 iulie 1998, un fals, o presă artizanală care nu a tipărit nimic, niciodată, în condiţiile în care Securitatea a confiscat presa şi şpalturile viitorului ziar-manifest România. Trebuie menţionat faptul că şpaltul viitorului ziar România conţinea numeroase greşeli de corectură, ceea ce evidenţiază clar că nu a fost tipărit niciodată, precum şi existenţa unor litere chirilice în textul materialelor. De ce să fi furat litere chirilice din „Casa Scânteii” tipografii care îi ajutau pe jurnaliştii-disidenţi? Să fi fost, oare, aduse din spaţiul sovietic şi să se fi făcut KGB-ul o aşa de mare eroare? Sau DSS-ul a manevrat lucrurile astfel încât i-a făcut cadou secretarului general al PCR, de ziua sa de naştere, arestarea acestui grup de jurnalişti şi tipografi, ce părea a avea o oarecare legătură cu Kremlinul?

[42] Vasile Mălureanu, Evenimentele din decembrie 1989 în percepția unui ofițer de informații interne (I), în Vitralii – Lumini și umbre, Anul I, nr. 3, iunie 2010, p. 18.

[43] Liviu Ţăranu, Securitatea şi intelectualii în România anilor ’80, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2013, p. 14.

[44] Ibidem.

[45] Raportul privind controlul desfăşurat asupra activităţii Serviciului V din Direcţia a I-a în perioada 1 iunie 1986 – 30 iunie 1987 relevă faptul că, în anul 1986, aveau dosare de urmărire informativă 548 de persoane din aceste domenii (213 din Artă-Cultură, 48 din Presă – Radioteleviziune – Poligrafie, 293 din Sănătate şi 44 din Justiţie), precum şi alte 2.549 de persoane prin mape de supraveghere informativă (717 din Artă-Cultură, 118 din Presă – Radioteleviziune – Poligrafie, 1.441 din Sănătate şi 273 din Justiţie). Generalul de brigadă (r) Vasile Mălureanu susţine că o evaluare a numărul total de persoane din domeniile Artă-Cultură, Presă, Radioteleviziune, Poligrafie, Sănătate şi Justiţie care au fost lucrate prin dosare de urmărire informativă, în perioada 1981 – 1989, se ridică la circa 2.000 de persoane (A se vedea: Vasile Mălureanu, „Mituri” mincinoase/ep. III, în Vitralii – Lumini şi umbre, Anul II, nr. 8, septembrie 2011, p. 65).

[46] Filip Teodorescu, op. cit., p. 266.

[47] Ambasadorul SUA la Bucureşti, Roger Kirk, va efectua la mijlocul lunii aprilie 1989 o vizită la Washington pentru a constata care va fi exact politica noii administraţii republicane faţă de România socialistă. Vizita l-a convins de faptul că administraţia Bush „nu vroia să-l ia în braţe pe Ceauşescu” (Apud Roger Kirk, Mircea Răceanu, op. cit., p. 296) şi „ca şi în anii precedenţi, guvernul SUA va încerca să menţină, în măsura posibilului, contacte cu o parte cât mai mare a societăţii româneşti evitând, în acelaşi timp, o identificare directă cu guvernul lui Ceauşescu” (Ibidem).

[48] Dosarul Brucan. Documente ale Direcției a III-a Contraspionaj a Departamentului Securității Statului. 1987 – 1989, ediția a II-a, editor: Radu Ioanid, Editura Polirom, Iași, 2013, p. 544 – 545.

[49] Ibidem, p. 553.

[50] Ibidem.

[51] Ibidem.

[52] Florian Banu, „Amorsarea”…, p. 305.

[53] Ibidem.

[54] Ibidem, p. 306.

[55] Ibidem, p. 307.

[56] Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 181.

[57] Filip Teodorescu, Un risc asumat…, p. 251 – 252.

[58] Mareşal Ion Antonescu, Istoria mă va judeca, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1993, p. 17.