Intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei a fost unul dintre cele mai importante evenimente politico-militare ale anului 1916 și cu implicații aparte în economia Marelui Război. În clipa în care Kaizerul Wilhelm al II-lea a aflat de intrarea României în război, în timp ce juca scat, „și-a pierdut pe de-a-ntregul cumpătul”[1] și a declarat că războiul este „categoric pierdut”[2]. Înaltul Comandament German (OHL) a fost la fel de surprins ca și Kaizerul, însă, totuși, generalul Erich von Falkenhayn, șeful OHL, nu ignorase o astfel de perspectivă și se pregătise pentru ea. România încerca să profite de conjunctura momentului pentru a-și făuri unitatea națională, prin întregirea cu Transilvania, Bucovina, Banatul întreg până la Tisa, ceea ce îl îndreptățea pe Ion I. C. Brătianu să declare: „Se impune să ieşim din neutralitate, dar, pe de altă parte, având drept ideal unitatea naţională, suntem datori să urmărim realizarea lui, căci nu se ştie dacă în decursul veacurilor vom găsi vreun prilej atât de prielnic ca cel de azi. Iată de ce nu putem să mergem decât alături de Aliaţi şi în contra Puterilor Centrale”[3].

Recunoașterea drepturilor teritoriale ale României

În urma discuțiilor de la Consiliul de Coroană de la Sinaia, din 21 iulie 1914, România a dat de înțeles celor două tabere beligerante (Antanta și Puterile Centrale) că va rămâne într-o neutralitate expectativă și că își va apăra granițele în caz de agresiune. „În ansamblu însă, soluția neutralității era cea mai puțin riscantă și se putea dovedi profitabilă; dar pentru destui dintre contemporani, principalul ei cusur consta tocmai în riscul de a nu căpăta în cele din urmă nimic”[4], consemna istoricul Lucian Boia cu referire la confruntările dintre antantofili și germanofili în acea vară a anului 1914. În anii ce vor urma până la intrarea României în război, primul-ministru al României, Ion I. C. Brătianu, va insista asupra faptului că pentru pacea viitoare a Europei, pentru stabilirea unei noi ordini este necesar ca principiul naţionalităţilor să triumfe pentru toate statele europene interesate, în speță și pentru România. Într-un interviu apărut, la data de 1 iunie 1915, în Jurnal de Geneve, premierul României menționa faptul că România nu cere, de fapt, decât restitutio, în condițiile în care noua ordine politico-teritorială, care urma să succeadă războiului, nu se putea instaura fără victoria principiului naţionalităţilor.

În dialogul politico-diplomatic secret inițiat cu reprezentanții Antantei, reprezentanții politico-diplomatici ai României au urmărit obţinerea a trei lucruri esenţiale: 1) recunoaşterea dreptului la desăvârşirea unităţii naţional-statale; 2) intrarea în conflagraţie la momentul dorit de oamenii politici români şi 3) tratarea pe picior de egalitate la viitorul forum al păcii. În telegramele diplomatice înaintate la Quai d’Orsay, contele Charles de Saint-Aulaire, ministrul Franţei în capitala României, scria că voinţa lui Ion I. C. Brătianu este de a da războiului un caracter naţional şi de a-şi ralia unanimitatea opiniei publice. Sir George Barcalay, ambasadorul Marii Britanii la Bucureşti, şi ataşatul militar britanic, colonelul Cristopher Bidward Thomson, concluzionau că Ion I. C. Brătianu, în negocierile cu Antanta, este de bună credinţă, iar cererile sale sunt necesităţi naţionale. Ion I. C. Brătianu comunica, la 20 mai 1915, lui Camille Blondel, noul ministru al Franţei la Bucureşti, că revendicările ţării sale „răspund nu numai aspiraţiilor naţionale pe care România le-a revendicat în toate vremurile, dar şi necesităţilor de a preveni eficient, prin stabilirea unor frontiere naturale şi serioase, conflicte între naţionalităţi”[5]. Cunoscând resentimentele românilor, rezultat al unei lungi şi dureroase experienţe, Serghei Dmitrievici Sazonov, ministrul de Externe al Rusiei, era conştient de marile dificultăţi pe care le-ar întâmpina Rusia ca urmarea a aderării României la o alianţă politico-militară încheiată în vederea apărării împotriva Rusiei. „Una dintre primele probleme ce mi-au atras serios atenţia după ce am fost numit ministru al afacerilor externe, a fost aceea a relaţiilor noastre cu România”[6], consemna Serghei D. Sazonov în memoriile sale.

În raportul înaintat țarului Nicolae al II-lea pe 11 iunie 1914, ministrul Serghei D. Sazonov va menționa faptul că a sesizat „dispoziția favorabilă pentru noi (rușilor – n. n.) a românilor”[7] ceea ce permite „a spera în dezvoltarea următoare a relațiilor noastre de bună vecinătate”[8]. Vizita Țarului Nicolae al II-lea la Constanța pe 1 iunie 1914 marcase un nou început în această relație româno-rusă, extrem de tumultoasă, iar depășirea frontierei dintre România și Austro-Ungaria în zona Preadealului, pe 3 iunie 1914, de către premierul Ion I. C. Brătianu și ministrul de externe Serghei D. Sazonov, a reprezentat un semnal politic aparte, cu valoare de simbol. „Dacă Austro-Ungaria va fi agresivă împotriva Serbiei, atunci România nu va mai avea nicio obligație”[9], va declara regele Carol I în fața țarului Nicolae al II-lea și-a suitei sale imperiale, la Constanța.

Eforturile beligeranților în Primul Război Mondial de-a atrage România în luptă, într-o tabără sau alta, i-au permis lui Ion I. C. Brătianu aplicarea unei strategii diplomatice care avea să se concretizeze, pentru început, într-o neutralitate binevoitoare sau „expectativă armată”[10]. Eforturile diplomatice ale Rusiei țariste se vor concretiza în Acordul bilateral Brătianu – Sazonov din 18 septembrie 1914 prin care se menționa faptul că „Rusia se angajează să se opună la orice atingere a statului quo teritorial al României în fruntariile actuale”[11]. Totodată, Rusia recunoștea dreptul României asupra Transilvaniei, precum și posibilitatea de-a participa la împărțirea Bucovinei, alături de Rusia, în baza principiului naționalităților care va servi drept bază în delimitarea teritoriului. „România poate ocupa teritoriile mai sus menționate (Transilvania și Bucovina – n. n.) când va judeca mai bine. Rusia se obligă să facă să fie aprobate de către cabinetele din Londra și din Paris instrucțiile de mai sus”[12], se menționa în Acordul româno-rus din 18 septembrie 1914.

 Preocupări, planuri militare, orgolii și răspunderi

În intervalul 1914 – 1916, presiunile și concesiile făcute de către ambii beligeranți au fost multiple, iar intensitatea lor a fost generată de evoluțiile militare de pe Fronturile de Vest și de Est. Având în vedere evoluțiile politico-diplomatice de la București, uneori greu de anticipat și de determinat, Statul-Major al Regiunii Militare Odessa a luat în calcul, în toamna anului 1915, împreună cu reprezentanții Flotei Mării Negre, planificarea și pregătirea măsurilor pentru întărirea apărării litoralului în nord-vestul Mării Negre. Totodată, planificatorii militari ruși luau în calcul o posibilă ofensivă românească împotriva Rusiei astfel încât au început organizarea unor linii de apărare pe Nistru și Bug. În sintezele informative trimise zilnic la Marele Cartier General al Armatei Imperiale Ruse (STAVKA), de către Secția Operații a Statului-Major al Flotei Mării Negre, informațiile despre România ocupau un loc important și aveau în vedere situația politică din țară, starea de spirit din societate, activitatea în transporturi, starea de pregătire a armatei, deplasările navelor militare și de transport și nu numai. Începând din aprilie 1916, Statul-Major al Flotei Mării Negre a luat în calcul nevoile militare ale României, respectiv mobilizarea Flotei Mării Negre începând cu 12 august 1916, înainte de intrarea României în război, astfel încât „flota imperială rusă să patruleze cu forțele necesare în vecinătatea apelor teritoriale ale României pentru a împiedica tragerile asupra Constanței, o posibilă debarcare sau un raid inamic pe Dunăre în amonte”[13].

Trebuie menționat faptul că au existat neînțelegeri între Statul-Major al Flotei Mării Negre și Statul-Major al Marinei de la STAVKA, în frunte cu amiralul A. I. Rusin, referitor la modalitatea de cooperare cu Forțele Navale ale României, respectiv o subordonarea totală a Marinei Române sau o cooperare punctuală cu omologii români. Pentru început, STAVKA și-a impus punctul de vedere și cooperarea româno-rusă urma să fie subordonată unui acord-cadru general. Detașamentul de nave cu destinație specială[14] al Flotei Mării Negre, desemnat pentru cooperarea cu România și comandat de contraamiralul Piotr I. Patton-Fanton de Verrayon, își va subordona, în cele din urmă, toată apărarea românească a litoralului Mării Negre, două companii de marinari și portul Constanța. După numeroase tratative cu cei de la Moghilev, punctul de vedere realist al Comandantului Flotei Mării Negre, viceamiralul Aleksandr V. Kolceak, avea să învingă la STAVKA. Totodată, căpitanul de rangul 1 A. S. Zarin, fost comandant al iahtului Almaz, a fost numit reprezentantul Marinei Militare Ruse pe lângă Marele Cartier General român, fiind subordonat, totodată, Șefului Statului-Major al Flotei Mării Negre și Comandantului Flotei Mării Negre. În primele ore ale intrării României în război, unități navale rusești din Flota Mării Negre[15] au executat Operațiunea Varna, sub comanda personală a viceamiralul Aleksandr V. Kolceak, respectiv bombardarea de către hidroavioanele rusești a porturilor Varna și Euxinograd.

Referindu-se la eforturile care s-au făcut de către Rusia țaristă pentru a sprijini și determina intrarea României în război, un fin observator al evoluțiilor politico-diplomatice de la București, baronul Eugene de Schelking, menționa într-un memoriu înaintat țarului Nicolae al II-lea și generalului Mihail V. Alekseev, șeful STAVKA, la începutul lui septembrie 1916: „În ceea ce privește România, oamenii de stat sârbi știau foarte bine poziția militară a acesteia și și-au dat seama că cedarea Banatului și toate cererile românești nu erau în concordanță cu interesele practice ale aliaților. După părerea mea, marea noastră deschidere față de România a fost datorată în întregime faptului că toți reprezentanții diplomatici ai aliaților din România, cu excepția Italiei, nu au fost la curent cu adevărata situație. Ei nu au avut în vedere decât cariera lor personală și au urmat orbește conducerea domnului Brătianu, premierul României. Singurul lor obiectiv a fost participarea României la război, indiferent de consecințe”[16]. Memoriul baronului Eugene de Schelking se născuse ca urmare a gravelor acuzații aduse Rusiei pentru faptul că nu își îndeplinise promisiunile din Convenția militară ruso-română încheiată pe 4 august 1916.

După dezastrul militar românesc de la Turtucaia (19 – 24 august 1916), eșecul de la Flămânda (18 septembrie – 1 octombrie 1916) și pierderea aliniamentului și a liniei de cale ferată Cernavodă – Medgidia – Constanța (22 octombrie 1916), acuzațiile la adresa comportamentului trupelor ruse în Dobrogea s-au amplificat foarte mult. Istoriografia românească continuă să le mențină și astăzi, amplificând, astfel, resentimentele istorice din relația bilaterală româno-rusă. Generalul Alfred Knox, șeful Misiunii Militare Britanice în Rusia, va adnota în memoriile sale, după vizita întreprinsă pe Frontul de Sud în vara anului 1916, că „rușii au trimis în Dobrogea forța minimă cerută de convenția militară – două divizii de infanterie și o unitate de cavalerie – sub comanda generalului Zaioncikovski”[17]. STAVKA era convinsă că bulgarii nu vor intra în luptă împotriva rușilor, însă prezența soldaților sârbi avea să stârnească furia bulgarilor și lipsa de respect a acestora față de inamicul ruso-român. „În orice caz, detașamentul rusesc era prea mic”[18], consemna generalul Alfred Knox.

Generalul-maior Andrei M. Zaioncikovski, comandantul Corpului 47 Armată rus, a protestat în modul cel mai tăios cu putință față de faptul că urma să preia comanda acestei mari unități rusești, îndoielnică în ceea ce privește experiența de luptă, omogenitatea și instrucția, precum și asupra faptului că urma să se subordoneze Marelui Cartier General român și avea liniile de comunicație și logistică extrem de îndepărtate de Rusia. Pe 23 august 1916, generalul-maior Andrei M. Zaioncikovski a înaintat un raport către șeful STAVKA, generalul Mihail V. Alekseev, menționând faptul că este o imensă eroare să fie introduși în luptă soldații din Divizia de Voluntari sârbi pe frontul din Dobrogea. „Mai mult, argumenta Zaioncikovski, introducerea sârbilor în regiune, chiar și sub drapel rusesc, îi va îndepărta pe bulgarii rusofili, care erau numeroși, și exista riscul ca animozitatea dintre sârbi și bulgari să erupă în atrocități reciproce, subminându-se astfel interesele rusești”[19], adnotează istoricul Michael B. Barrett. Generalul Mihail V. Alekseev a respins în mod ferm argumentele comandantului Corpului 47 Armată rus și i-a explicat că de tactul lui depindea rezolvarea unei situații aparent imposibilă. STAVKA considera că rușii nu pot interveni decât la extremitatea nordică a zonei de operații, în apropiere de Vatra Dornei și Târgu-Ocna, sau în Dobrogea, în condițiile în care românii acționau în Moldova și Transilvania.

Generalul Alfred Knox confirmă existența unei relații tensionate între generalii ruși în ceea ce privește prezența Armatei Imperiale Ruse pe frontul românesc. În timpul discuțiilor cu generalul-maior Andrei M. Zaioncikovski, șeful STAVKA a declarat: „M-am opus intervenției României, dar am fost forțat să accept acest lucru prin presiunea Franței și Angliei. Acum că principiul a fost acceptat, dacă Împăratul îmi ordonă să trimit acolo cinsprezece răniți ruși, nu aș trimite în niciun caz șaisprezece”[20]. În condițiile în care generalii de la STAVKA nu au agreat modul în care au fost duse tratativele politico-diplomatice privind intrarea României în război, de către ministrul plenipotențiar Stanislav A. Poklevski-Koziell, mai ales cele referitoare la Bucovina, putem înțelege opțiunile militare ale generalilor ruși. Generalul Ianușkevici, șeful Statului-Major al STAVKA, considera că ministrul plenipotențiar Stanislav A. Poklevski-Koziell este „un reprezentant nedem al Rusiei”[21], iar Marele Duce Nikolai Nikolaevici, Comandantul Suprem al Forțelor Armate Ruse, considera că ministrul plenipotențiar de la București „nu a realizat nimic în folosul Rusiei”[22].

„Agenda secretă” a elitelor militare ale Antantei

Dorința celor de la STAVKA ca România să intre în război, cât mai curând cu putință, a fost imensă. Generalii ruși i-au propus țarului Nicolae al II-lea să accepte ocuparea militară a sudului Bucovinei de către România, numai ca aceasta să intre în război. În aprilie 1915, Marele Duce Nikolai Nikolaevici considera că, totuși, România „trebuia făcută să înțeleagă că intervenția sa poate fi acceptată, dar pretențiile ei sunt exagerate și inacceptabile”[23]. Elitele militare ruse erau extrem de pătimașe în ceea ce privește viitorul Bucovinei și mergeau chiar pe ideea că putea să nu fie respectat ceea ce se promisese României pentru a-și păstra neutralitatea. Și totuși, în 1916 România trebuia să intre în război cu orice preț. Memorialiștii acelor clipe relevă faptul că STAVKA a premeditat, totuși, încă înainte de intrarea României în război, micșorarea frontului de sud în estul Europei, pe linia de front din sudul Moldovei pe care se aflau trupele româno-ruse în decembrie 1916. Baronul Eugene de Schelking va consemna, la câteva zile după începerea ofensivei românești în Transilvania, că atașatul militar rus la București, colonelul Tatarinoff, îi va mărturisi că „era necesar ca România să înceapă războiul și «mulțumim lui Dumnezeu că acest lucru s-a îndeplinit»”[24]. Atașatul militar rus era convins că Bulgaria nu putea fi învinsă decât prin dislocarea a 500.000 de soldați ruși, ceea ce era imposibil în acele clipe, din motive strict obiective legate de nevoia de refacere a Armatei Imperiale Ruse. Scurtarea frontului românesc era o soluție imperativă pentru STAVKA, iar România era sacrificată, astfel, deliberat de către o parte din elitele militare ruse.

Căpitanului de Malesseye, ofițer responsabil cu informațiile în cadrul Misiunii Militare Franceze din România, avea să înainteze un raport, la sfârșitul lunii martie 1917, cu referire la evenimentele de pe Frontul Românesc din toamna anului 1916. Raportul ofițerului de informații francez amplifică disputa în ceea ce privește strategia politico-militară a Rusiei în spațiul românesc. „Practic, Rusia, sub ministerele germanofile, nu a dorit ca România să declare război și a preferat clar să vadă că regatul rămâne neutru, iar atunci când era oportun să vină și să-l susțină, așa cum frânghia susține omul spânzurat. (…) După primele lupte și înfrângeri, nemulțumirea rusească, care nu putea fi exprimată împotriva noastră [a francezilor – n. n.] a fost etalată față de români. Progermanii ruși au fost atunci puternici la curtea țaristă, Stürmer, Protopopov și alți lideri au avut putere, iar prin autoritatea lor și ordinele lor, armata rusă a fost atât de lentă în a ajuta armata română”[25], raporta căpitanul de Malesseye din surse politico-diplomatice și militare rusești. Menționăm faptul că la începutul lui noiembrie 1916, într-o şedinţă a Dumei de Stat, Pavel N. Miliukov, şeful Partidului Constituțional Democratic, a acuzat pe prim-ministrul Boris V. Stürmer de înaltă trădare, de faptul că ducea o politică germanofilă cu sprijinul țarinei Alexandra. Acuzaţiile lui erau nefondate, dar pasiunile stârnite de discursul lui au avut un rol hotărâtor în declanşarea Revoluţiei din Februarie 1917, în care presupusa trădare a Guvernului a constituit, iniţial, principala motivaţie a protestatarilor[26]. Pe 26 noiembrie 1916, Consiliul Imperiului – care juca rolul de Senat – avea să voteze o rezoluţie de condamnare a amestecului „forţelor misterioase şi iresponsabile” în politica ţării.

Ofițerul de informații francez a înregistrat, totodată, și nemulțumirile elitei militare românești având în vedere evoluțiile militare din Bătălia Bucureștiului (17 – 23 noiembrie 1916), precum și neînțelegerile dintre STAVKA și generalul-maior Andrei M. Zaioncikovski în Bătălia Dobrogei. Totuși, trebuie menționat faptul că generalul M. S. Pustovoitenko, adjunctul șefului de Stat-Major al STAVKA, a înțeles gravitatea evoluțiilor de pe frontul dobrogean astfel încât a rechemat Divizia 3 Pușcași de pe frontul transilvănean, a ordonat ca 6.000 de soldați ruși să treacă Dunărea și a dispus transferarea Corpului 4 Siberian în Dobrogea. O serie de incidente petrecute în retragerea haotică a unităților ruse din Armata de Dobrogea, respectiv comportamentul abuziv al trupelor ruse la Hârșova, alimentat și de consumul de alcool, au atras nemulțumirea și furia Marelui Cartier General român și a STAVKĂI. „Retragerea ta spre nord a dus la o situație foarte periculoasă în acest moment și în viitorul imediat…Nu pot decât să sper că această mișcare a fost efectuată sub constrângere”[27], avea să-i telegrafieze generalul Mihail V. Alekseev comandantului Armatei de Dobrogea. Într-o a doua telegramă, șeful STAVKA scria: „Ți s-a dat tot ce se putea da în circumstanțele actuale…așa că mi-e foarte greu să înțeleg dezordinea, conducerea haotică și ruperea contactului cu inamicul…Nu sunt necesare prea multe vorbe…pentru detalii evidente; criza cere acțiuni energice pentru a restabili ordinea”[28]. Generalul-maior Andrei M. Zaioncikovski a fost eliberat din funcție pe 30 octombrie 1916 și înlocuit cu generalul Vladimir V. Saharov. Contraatacul Armatei de Dunăre a dus la recucerirea Hârșovei și stabilizarea liniei frontului[29].

Controversele istoriografice asupra existenței/inexistenței unei posibile „agende secrete” a elitei politico-militare rusești vor mai persista încă multă vreme, însă nici Aliații Occidentali nu și-au îndeplinit promisiunile militare asumate pe 4 august 1916, respectiv începerea ofensivei de la Salonic. Istoricul David Dutton consideră că transformarea Corpului Expediționar din Orient în Corpul Expediționar din Dardanele, pe 7 octombrie 1915, și formarea Armatei Orientului, sub comanda generalului Maurice Sarrail, relevă în mod evident faptul că Balcanii deveneau „astfel expresia aspirațiilor franceze «en Orient»”[30]. În opinia istoricului britanic, Armata Orientului va deveni inevitabil „un instrument al ambițiilor politice și diplomatice ale Franței, precum și al politicii sale militare”[31]. Generalul Maurice Sarrail și Armata Orientului au contribuit, discret și în mod hotărâtor, la crearea unui spațiu de influență politică, economică și militară al Franței în spațiul Balcanilor, după război. „Armata Orientului devenea expresia aspirațiilor franceze. Valoarea sa se extindea astfel, mai presus de câștigarea războiului – care se dovedea de o importanță limitată – la funcția de a stabili ce fel de victorie putea obține Franța. Armata lui Sarrail era expresia hotărârii francezilor de a se asigura că stabilirea păcii va reprezenta nu doar înfrângerea Germaniei, ci și victoria Franței – victorie care ar fi exprimată în câștiguri palpabile de ordin teritorial, strategic, comercial și politic”[32], concluziona istoricul David Dutton. Privind evoluția evenimentelor din această perspectivă, putem înțelege faptul că trupele franco-britanice din Armata Orientului nu au trecut la atac asupra germano-bulgarilor din Balcani înainte de 15 august 1916.

Sacrificiul de necontestat al unui aliat contestat

În urma eşecului campaniei militare a României din vara-toamna anului 1916, în parte şi datorită neintervenţiei în luptă, cu energie şi devotament, a trupelor ruse, frontul s-a stabilizat la porţile Moldovei. La începutul anului 1917 se aflau pe teritoriul Moldovei peste 1.000.000 de soldaţi ruşi constituiţi în Armatele 4, 6 şi 9 ruse care împreună cu Armatele 1 și 2 române, alături de Armata 8 rusă din Bucovina, formau Frontul Românesc. Izbucnirea Revoluţiei Ruse din Februarie 1917, urmată de abdicarea ţarului Nicolae al II-lea la 3 martie 1917, avea să pună în dificultate pe planificatorii campaniei militare a Antantei din vara anului 1917.

Reorganizarea Armatei Române cu sprijinul Misiunii Militare Franceze în iarna – primăvara anului 1917, încercările de alianță dinastică cu familia Romanovilor, prin căsătoria principelui Carol cu prințesa Olga, precum și planificările strategice inter-aliate pentru ofensivele anului 1917, au mai temperat din animozitățile româno-ruse după campania din toamna anului 1916.

În vâltoarea Bătăliei de la Mărăşeşti (24 iulie – 21 august 1917) au existat unităţi militare rusești din compunerea Armatei 4 ruse care au urmat modelul nefast al Diviziei 34 infanterie ruse, retrasă precipitat de sub focul artileriei germane, ceea ce l-a făcut pe generalul Henri M. Berthelot să adnoteze în jurnal: „Trupele ruse s-au dovedit extrem de neomogene: unele au luat-o la fugă, cu laşitate, la prima bubuitură de tun; altele au contraatacat viguros şi, după ce au luptat energic câtăva vreme, au făcut stânga-împrejur, sub un bombardament de intensitate obişnuită”[33]. În pofida acestor evenimente neplăcute pentru onoarea Armatei Ruse, au existat alte numeroase unităţi ruseşti care şi-au făcut datoria în timpul Bătăliei de la Mărăşeşti. Unităţile Corpului 8 Armată rus care luptaseră cu succes la Mărăşti au reuşit să menţină, prin lupte grele, linia de legătură între Armatele 1 şi 2 română. Artileria rusă care „părea recrutată de pe altă planetă”, după cum aprecia un observator român, a susţinut bătălia infanteriei române, aflată în impas, din pădurea Răzoare şi a împiedicat pe germani să câştige teren. În cursul zilei de 7 august 1917, un batalion rus a fost nimicit complet de germani în efortul de-a respinge ofensiva germană în timp ce alte unităţi ruseşti intrau în luptă alături de români, iar alţi militari ruşi dezertau de pe linia frontului. Criza de comandament româno-rusă dintre generalii Constantin Cristescu și A. F. Ragoza a fost depășită prin intervenția energică a Marelui Cartier General român sprijinit de STAVKA, iar cooperarea militară ruso-română a permis oprirea ofensive germano-austro-ungare la porțile Moldovei.

Pe 25 august 1917, generalul Constantin Prezan, şeful Marelui Cartier General român, a transmis un Ordin de luptă către Armatele 1 şi 2 române în care a menţionat următoarele: „În public sau în prezenţa camarazilor, unii ofiţeri (inclusiv superiori) au emis judecăţi ofensatoare la adresa armatei ruse, criticând felul ei de a lupta, exprimându-şi îndoiala faţă de curajul ei şi de sinceritatea cooperării trupelor ruseşti în luptele duse alături de trupele româneşti. Asemenea evaluări făcute aliaţilor noştri sunt nedrepte şi aduc ofensă ţării noastre. În fapt, nu este drept a fi contestate curajul şi onestitatea cooperării aliaţilor noştri, ştiind că, de pildă, aşa cum este cunoscut, numai Corpurile 7 şi 8 au avut aproape treizeci de mii de morţi şi răniţi”[34].

Statistica Bătăliei de la Mărăşeşti este extrem de sugestivă în sensul celor enunţate de către şeful Marelui Cartier General român. Armata 1 română a avut 610 ofiţeri şi 26.800 soldaţi morţi, răniţi şi dispăruţi, în timp ce Armata 4 rusă a contabilizat 650 ofiţeri şi 25.000 soldaţi ca fiind morţi, răniţi şi dispăruţi în Bătălia de la Mărăşeşti. Putem concluziona că în pofida ideilor revoluţionare care au favorizat începutul bolșevizării Armatei Ruse de pe Frontul Românesc, a modului discutabil în care o parte a diviziilor ruse şi-au făcut datoria pe câmpul de luptă, victoria de la Mărăşeşti s-a obţinut şi graţie sacrificiului de sânge a peste 25.000 de militari ruşi. Fără sacrificiul lor, fără atitudinea lor exemplară pe câmpul de luptă, istoria Bătăliei de la Mărăşeşti ar fi fost puţin diferită. Istoricul american Glenn E. Torrey scria: „Cu toată dezamăgirea românilor faţă de prestaţia ruşilor, aceştia din urmă şi-au adus o contribuţie importantă în Bătălia pentru Moldova”[35].

Din păcate, rolul și locul Rusiei și al Armatei sale în economia paginilor dedicate Primului Război Mondial, în manualele de istorie românești, și în conștiința publică românească, fără a mai vorbi de Mausoleul de la Mărășești, este inexistent, din păcate, în raport cu anumite adevăruri istorice. Evoluțiile petrecute în toamna – iarna anului 1917 și 1918, respectiv bolșevizarea și anarhizarea trupelor ruse de pe Frontul Românesc, victoria loviturii de stat a bolșevicilor lui V. I. Lenin la Petrograd pe 25 octombrie 1917, dezarmarea trupelor ruse din România, chiar și cu forța, în decembrie 1917, precum și intrarea Armatei Române în Basarabia (8 – 11 ianuarie 1918), au amplificat resentimentele și frustrările din relația bilaterală româno-rusă.

__________________________________________________________________________

* Comunicare prezentată la Conferința Internațională intitulată 140 de ani de la stabilirea relațiilor diplomatice dintre Rusia și România: istorie și perspectivele dialogului desfășurată în data de 15 octombrie 2018 și organizată de către Centrul Rus de Știință și Cultură din România, Academia Diplomatică a MAE al Rusiei și Centrul de Studii Ruse și Sovietice Florin Constantiniu din cadrul INST/Academia Română

[1] Glenn E. Torrey, România în Primul Război Mondial, Editura Meteor Publishing, București, 2014, p. 47.

[2] Ibidem.

[3] Ion Gh. Duca, Amintiri politice, vol. I, Munchen, 1981, p. 274.

[4] Lucian Boia, „Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, ediția a III-a, Editura Humanitas, București, 2014, p. 45.

[5] Ion Bulei, Arcul aşteptării 1914-1915-1916, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981, p. 197.

[6] Pamfil Şeicaru, România în Marele Război, Editura Mihai Eminescu, 1994, p. 54.

[7] Vadin Guzun (editor), Intrarea României în Primul Război Mondial: negocierile diplomatice în documente din arhivele ruse (1914 – 1916), Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2016, p. 36.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem, p. 37.

[10] Ibidem, p. 38.

[11] Ibidem, p. 40.

[12] Ibidem.

[13] Denis Kozlov, Flota rusă în campania românească, 1916 – 1917, Editura Mica Valahie, București, 2017, p. 16.

[14] În compunerea acestui Detașament intrau: cuirasatul de escadră Rostislav, submarinele Karp și Karas, Detașamentul nr. 4 dragaj (navele dragoare de mine de tip elpidifor nr. 241, 243, 244 și 245), un detașament de aviație maritimă, o baterie antiaeriană, 12 tunuri de câmp de 3,4 țoli, o barieră plutitoare pentru intrarea în port și 6.000 de mine marine.

[15] La atac au participat hidroviatransportoarele Imperator Nikolai I, Imperator Aleksandr I și Almaz împreună cu două divizioane de distrugătoare.

[16] Mihail E. Ionescu, România și Revoluția din Rusia (1916 – 1919), Editura Militară, București, 2018, p. 34 – 35.

[17] Ibidem, p. 40.

[18] Ibidem.

[19] Michael B. Barret, Preludiu la Blitzkrieg. Campania austro-germană în România – 1916, Editura Militară, București, 2016, p. 87.

[20] Mihail E. Ionescu, op. cit., p. 40.

[21] Vadin Guzun, op. cit., p. 59.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem, p. 60.

[24] Mihail E. Ionescu, op. cit., p. 41.

[25] Ibidem, p. 138.

[26] După război, aflat în emigraţie, Pavel N. Miliukov a recunoscut că totul era o calomnie şi şi-a justificat acţiunea prin nevoia unor măsuri extreme, care ar fi permis Blocului Progresist să preia conducerea ţării.

[27] Michael B. Barret, op. cit., p. 167.

[28] Ibidem.

[29] În raportul înaintat șefului STAVKA, generalul-maior Andrei M. Zaioncikovski și-a manifestat nemulțumirea pentru modul în care noul comandant al Armatei de Dunăre a caracterizat comportamentul trupelor ruse în luptele din Dobrogea. „Oamenii nu și-au economisit sudoarea și sângele pentru a lupta din greu pentru Majestatea Sa în Dobrogea. A fost dureros și nemeritat să aud că au fost acuzați de retragere de parcă ar fi un sport de alergare!”, va scrie generalul-maior Andrei M. Zaioncikovski (Apud Ibidem, p. 168).

[30] David Dutton, Politica diplomației. Marea Britanie și Franța în Balcani în timpul Primului Război Mondial, Editura Museum, Chișinău, 2003, p. 174.

[31] Ibidem, p. 177.

[32] Ibidem, p. 184.

[33] Glenn E. Torrey, Armata revoluționară rusă și România. 1917, Editura Militară, București, 2005, p. 61 – 62.

[34] Ibidem, p. 68 – 69.

[35] Ibidem, p. 70.