În ceas aniversar, respectiv 140 de ani de relații diplomatice româno-ruse, modul în care sunt percepute acestea de ambii parteneri, aspectele pozitive și negative din bilanțul acestora reprezintă teme de reflecție aparte pentru prezentul și viitorul acestei relații politico-diplomatice, economice și culturale. Totodată, maniera și modalitatea în care sunt educate tinerele generații din România în sistemul de învățământ preuniversitar cu referire la această relație politico-diplomatică este relevant pentru a înțelege prezentul și a anticipa viitorul acesteia.

Începuturile unei relații

Afirmarea Rusiei ţariste în prim-planul evoluţiilor politico-militare din spaţiul sud-est european va inaugura existenţa unei tumultoase relaţii româno-ruse cu efecte dintre cele mai diverse, şi nu de puţine ori tragice, în existenţa celor două state şi popoare. Încă din secolul al XVI-lea a debutat parţial un proces de colonizare a teritoriilor de la est de Nistru, care a avut iniţial un caracter spontan, neorganizat, fiind determinat de asuprirea otomană şi de greutăţile materiale existente în ţară, de lipsa de pământ sau ca urmare a luptei dintre partidele boiereşti. Istoriografia a reţinut faptul că românii aveau să aducă, paradoxal, un aport masiv la constituirea forţelor armate ruse şi la dezvoltarea artei militare ruse, precum şi a celei militare în general. Primul val masiv de populaţie românească s-a stabilit în Slobodskaia Ucraina în contextul exilului forţat al principelui Dimitrie Cantemir după bătălia de la Stănileşti (1711). În regiunile sudice ale Imperiului Ţarist erau stabiliţi, la sfârşitul secolului al XIX-lea, un număr de 244.100 de români ceea ce însemna că erau pe locul trei după ucraineni şi ruşi. În 1707, ţarul Petru I a ordonat colonelului Apostol Chigheci să formeze primul regiment de husari din istoria armatei ruse, alcătuit tot din volohi (români din Moldova şi Ţara Românească stabiliţi dincolo de Nistru), în număr de 300 de oameni şi care a primit denumirea de „Horonga Volohă”. Regimentele de husari aveau să stea la baza formării cavaleriei uşoare regulate ca armă independentă din armata imperială rusă.

În 1711 existau în armata rusă şase regimente de cavalerie uşoară şi două horongve. La începutul anilor ’30 ai secolului al XVIII-lea aveau să treacă de partea ruşilor alţi 500 de moldoveni, conduşi de Vasile Bedreagă, completându-se, astfel, efectivul Horongvei Volohe. După fuga lui Constantin Cantemir, fiul domnitorului Antioh Cantemir, din Moldova în Ucraina, în anul 1736, avea să se impulsioneze procesul formării Corpului Voloh. Crearea primului Regiment Moldovenesc de husari, la data de 14 octombrie 1741, avea să aibă drept bază existenţa Corpului Voloh al lui Constantin Cantemir. Regimentul Moldovenesc de husari era format din 1.063 de oameni, respectiv munteni şi moldoveni, îmbrăcaţi fiind cu caftane şi cuşme albe, pantaloni roşii, epancia de culoarea albăstriţei, iar pe steagurile unităţii a fost păstrată simbolistica naţională românească alături de cea rusească. Primul comandant al Regimentului Moldovenesc de husari a fost Constantin Cantemir. În anul 1764 se aflau în rândurile armatei imperiale ruse un număr de şapte regimente de husari alcătuite în exclusivitate sau în mare parte din români: Regimentul Moldovenesc, Regimentul Galben, Regimentul Negru, Regimentul aşezat de husari Bahmut, Regimentele de lăncieri Elisavetgrad, Dnepr, Doneţk (Ekaterinoslav), precum şi Regimentul sârb de husari alcătuit în mare parte din români. Cele evidenţiate mai sus ne îndreptăţesc să afirmăm că vectorul rusesc s-a aflat într-o relaţie politico-militară mult mai puternică şi complexă, cu spaţiul Principatelor Române, cu mult înainte de pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774) sau de momentul în care „tous les esprits” aveau să ajungă sub influenţa ruşilor după 1792. Imperiul Ţarist avea să se afirme după 1774 ca un al treilea factor politic de care va depinde statutul politic al Principatelor Române de la gurile Dunării. La sfârşitul veacului al XVIII-lea, Rusia se va afirma, sub stindardul ortodoxismului, ca fiind cea mai importantă forţă politică antiotomană şi principala forţă externă de dislocare a dominaţiei seculare a sultanilor. Prin Pacea de la Iaşi (9 ianuarie 1792), Rusia ţaristă îşi va împinge frontiera de stat până la limanul Nistrului devenind, astfel, un factor extrem de important în evoluţia politico-diplomatică a Principatelor Române.

O programă care combate

Într-un articol din revista on-line Tribuna Învățământului, intitulat Consideraţii pe marginea noii programe şcolare pentru disciplina Istorie[1] și postat pe 22 august 2017, profesorii de istorie Petre Barangă (Şcoala Gimnazială nr. 25 din Timişoara) și Rodica Barangă (Şcoala Gimnazială nr. 27 din Timişoara) menționau faptul că noua Programă școlară pentru disciplina Istorie (clasele a V-a – a VIII-a), aprobată prin Ordinul Ministrului Educației Naționale nr. 3.393 din 28 februarie 2017, nu a ținut cont de opinia corpului profesoral preuniversitar angrenat în procesul educațional. Programa de istorie impune „ formarea unor mecanisme intelectuale care să prevină apariţia de stereotipii, să combată discriminarea şi xenofobia. În proiectul supus discuţiei mai era şi prevenirea oricăror forme de naţionalism”[2], menționează Petre și Rodica Barangă cu referire la principalul instrument de lucru care generează conținutul manualului de istorie. Totodată, inițial era menționat faptul că trebuia să se prevină orice formă de naționalism, însă s-a renunțat pentru a nu se amplifica, foarte probabil, o serie de discuții în spațiul public.

Realizând o analiză a modului în care programa de istorie stabilește modul în care se va concepe și se va preda istoria românilor și cea universală, profesorii Petre și Rodica Barangă consemnează: „Şi la conţinuturi găsim chestiuni controversate, spre exemplu la clasa a V-a: de ce s-au eliminat tracii? De ce chinezii şi evreii, dar nu şi egiptenii? La clasa a VI-a: de ce nu există românii între secolele XV şi XIX? La clasa a VII-a: în loc de Comunismul. Nazismul n-ar fi fost mai corect Comunismul. Fasismul? Şi democraţie versus comunism alătură concepte din sfere diferite. Corect este democraţie versus totalitarism sau capitalism versus comunism. Grav este ce se întâmplă cu referirile la naţiunea română şi la statul naţional român. Aici, corectitudinea politică este împinsă la extrem. Spre exemplu, ultimul domeniu de conţinut pe care-l vor studia elevii clasei a VI-a este Secolul naţionalităţilor. La conţinuturi întâlnim Statele moderne: revoluţie şi emancipare naţională, iar la studii de caz sunt indicate Românii şi modernitatea, urmat de Formarea statelor naţionale în secolul al XIX: Germania, dar nu şi România! Naţiunea română, statul naţional român sau Marea Unire din 1918 nu există în programa de istorie pentru clasa aVII-a! În acelaşi spirit neomarxist sunt şi formulările pentru clasa a VIII-a: statul român nu mai are caracter naţional, el devine în timpul lui Cuza doar statul român modern. Au fost eliminate referirile din actuala programă la conştiinţa naţională, naţiunea română, statul naţional român. În schimb, un nou conţinut se impune: Minorităţile naţionale în România secolelor XX-XXI! Deşi sunt indicate 16 studii de caz după Vladimirescu, până la Ceauşescu, nici măcar o personalitate a românilor nu beneficiază de un studiu!”[3]. Dintr-o astfel de perspectivă, putem înțelege volumul mic de informații privind Rusia și relațiile româno-ruse, în fapt aproape inexistent în clipa de față, în manualele de istorie românești aflate în librării și pe băncile elevilor. O lectură atentă a acestor manuale relev ăfaptul că se dorește topirea istoriei naționale într-o istorie europeană care a generat nașterea Uniunii Europene de azi.

Informații lapidare

La începutul secolului al XIX-lea, în condiţiile în care creşteau dările şi impozitele într-un ritm accentuat, precum şi solicitările de sprijin militar şi nu numai, românii au început să considere că Rusia ţaristă este puterea care le putea apăra privilegiile în raport cu Imperiul Otoman. În contextul desfăşurării războiului ruso-turc (1806 – 1812) şi a ascensiunii Franţei napoleoniene, elita politică a Principatelor Române s-a văzut pusă în situaţia de a opta pentru cea mai favorabilă formulă de „alianţă”, în condiţiile în care reprezentanţii păturilor mici şi mijlocii nu mai credeau în bunele intenţii ale Rusiei ţariste privind o îmbunătăţire a statutului Principatelor. Totodată, diplomaţii lui Napoleon I doreau ca elita politică românească să participe la oprirea expansiunii ruseşti şi „ruina politicii Ecaterinei a II-a”[4].

Ocupaţia militară a Principatelor Române de către armatele ţarului, în timpul războiului din 1806-1812, avea să reducă, totuşi, în mod vertiginos numărul filo-ruşilor. Raporturile dintre români şi autorităţile militare ruse de ocupaţie au fost extrem de încordate, iar pe 5 mai 1812 s-au semnat, la Bucureşti, clauzele preliminare ale Tratatului de Pace ruso-turc. Tratatul de Pace a fost semnat la Bucureşti, la 16 mai 1812, cu schimbarea actelor de ratificare la 2 iulie 1812. Rusia ţaristă a anexat Basarabia, iar Moldova şi Muntenia au fost restituite Imperiului Otoman. Congresul de la Viena a recunoscut dreptul Rusiei ţariste la anexarea Basarabiei, deşi otomanii au încercat să anuleze tratatul de la 16 mai 1812 şi chiar au desfăşurat lupte cu ruşii pe talvegul Dunării.

În urma războiului ruso-turc din 1828-1829, Principatele Române aveau să cunoască regimul ocupaţiei militare ruseşti până în primăvara anului 1834. Puterea protectoare va impune Regulamentele Organice care au fost adoptate de către Adunările Obşteşti extraordinare în mai 1831 la Bucureşti şi în octombrie 1831 la Iaşi. Referindu-se la Regulamentele Organice, istoricul A. D. Xenopol scria: „Regulamentele Organice constituie un progres evident în raport cu starea haotică din perioada precedentă. Ele au fost în realitate primele constituţii româneşti, care au introdus legi fixe şi stabile, în locul unor decizii de moment şi al dispoziţiei arbitrare. Mai mult, aceste Regulamente resping arbitrajul, înlocuindu-l cu norme concrete, introduc răspunderea legală în locul iresponsabilităţii, pun accentul pentru prima oară în societatea românească pe ideea superiorităţii interesului public în raport cu cel individual, viaţa arbitrară de până atunci este substituită prin viaţa bazată pe lege”[5]. Contrar prevederilor Regulamentelor Organice au fost numiţi, în aprilie 1834, de către Rusia ţaristă şi Poarta Otomană, primii domni regulamentari, respectiv Mihail Sturdza în Moldova (1834 – 1848) şi Alexandru Ghica în Ţara Românească (1834 – 1842). Gheorghe Bibescu (1842 – 1848) a fost primul domn ales în conformitate cu prevederile Regulamentului Organic. Domnitorii regulamentari s-au aflat într-un permanent conflict atât cu boierii, cât şi cu consulii ruşi, însă au reuşit să consolideze autonomia Principatelor Române şi să iniţieze o serie de reforme menite a moderniza societatea românească.

Informațiile despre această perioadă sunt prezente, din păcate, extrem de succint doar în manualul de istorie dedicat elevilor din clasa a VIII-a de gimnaziu și care a apărut la Editura Humanitas după o programă de istorie aprobată în 1999. Autorii menționează doar timpul istoric, respectiv administrația generalului Pavel D. Kiseleff (1829 – 1834), guvernatorul celor două Principate, în care s-au redactat celor două prime Constituții ale Moldovei și Munteniei, fără alte comentarii.

Înfrângerea Revoluţiei Române de la 1848-1849 se datorează în principal intervenţiei celor două puteri, Rusia ţaristă şi Imperiul Otoman, astfel încât putem spune că statutul politic internaţional al Principatelor Române nu avea să se modifice. Eforturile Guvernului Provizoriu revoluţionar în a obţine o autonomie cât mai largă, fără o implicare masivă a puterilor suzerană şi protectoare, au fost respinse de Poarta Otomană. După înăbuşirea mişcării revoluţionare din Principatele Române din 1848 – 1849, Convenţia ruso-turcă de la Balta Liman (19 aprilie 1849) avea să consolideze autoritatea şi controlul puterii suzerane şi a celei protectoare asupra spaţiului românesc. Evoluțiile politice din arena relațiilor internaționale de după Războiul Crimeii (1853 – 1856), precum și eforturile fruntașilor Revoluției Române de la 1848 – 1849, aflați în exil, au permis afirmarea idealului unității naționale a românilor. Alegerea colonelului Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei (5 ianuarie 1859) și al Munteniei (24 ianuarie 1859) a fost un prim pas spre afirmarea statului român sub denumirea de România (24 ianuarie 1862), spre modernizare și occidentalizare, mai apoi, sub domnia Principelui Carol I (1866 – 1914). În vechile manuale de istorie de până în Decembrie 1989 era menționat rolul Imperiului Țarist în evoluțiile interne din Moldova și Țara Românească în perioada 1848 – 1849, însă noile manuale de istorie nu se referă absolut deloc la rolul și locul rușilor în perioada menționată.

Rusia și drumul României spre independență și întregire națională

În centrul politicii externe a României, în perioada 1866 – 1877, se va afla problema cuceririi independenţei de stat, obiectiv care întrunea adeziunea tuturor factorilor politici ai ţării. În contextul izbucnirii crizei orientale, în 1875, România s-a orientat spre o alianţă politico-militară cu Rusia ţaristă în drumul spre cucerirea independenţei de stat. România dorea să obţină în schimbul trecerii armatei imperiale ruse spre teatrul de operaţii din Balcani, prin teritoriul României, recunoaşterea independenţei statului român şi garantarea integrităţii teritoriale a ţării. La 4 aprilie 1877, România a semnat Convenţia privind trecerea armatei ruse pe teritoriul României în drumul spre eliberarea fraţilor creştini din Balcani. Războiul ruso-turc a început la 12 aprilie 1877, iar principele Carol I a ordonat, încă din 6 aprilie 1877, ca măsură de prevedere, mobilizarea rezerviştilor. Artileria română a bombardat Vidinul, în contra-replică, la 25 aprilie 1877. Adunarea Deputaţilor a ratificat Convenţia româno-rusă la 29 aprilie 1877 şi a declarat starea de război cu Imperiul Otoman. În şedinţa Adunării Deputaţilor din 9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu, ministrul de externe în exerciţiu, a proclamat independenţa de stat a României faţă de Poarta Otomană.

A urmat Războiul Independenţei (1877 – 1878) ca o încununare a unui imens efort politico-diplomatic menit a conferi Principatelor Române, reunite sub titulatura de România, neatârnarea şi unitatea politică mult visată în veacurile trecute. Pe măsură ce trupele ruse duceau lupte grele pentru cucerirea Plevnei, la solicitarea Înaltului Comandament Rus, din 19 iulie 1877, trupele române au început să treacă Dunărea pentru a sprijini cel de-al treilea atac asupra Plevnei. Bătăliile de la Grivița (30 august 1977), asediul Plevnei (septembrie – noiembrie 1877), precum și cooperarea strategică româno-rusă pe teatrul de operații din Balcani au reprezentat momente aparte din relația bilaterală româno-rusă.

Tratatul de pace ruso-turc de la San-Stefano (19 februarie 1878) a pus capăt războiului din Balcani şi a conferit Rusiei ţariste un ascendent politico-diplomatic important în economia jocurilor de putere din Europa. Tratatul recunoştea independenţa României, Muntenegrului, Serbiei şi crearea unui mare principat autonom al Bulgariei, cu ieşire la Marea Neagră şi Marea Egee. Din păcate, Rusia ţaristă încorpora cele trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad şi Ismail), revenite Moldovei ca urmare a Păcii de la Paris din 1856 care a pus capăt Războiului Crimeii. Diferendul româno-rus legat de respectare prevederilor Păcii de la San-Stefano, unde delegaţia română nu a fost primită, a atins apogeul în prima parte a anului 1878. Ministrul de Externe al Rusiei ţariste, A. M. Gorceakov, i-a declarat, la 1 aprilie 1878, reprezentantului României la Sankt-Petersburg, Ion Ghica, că ţarul Alexandru al II-lea va ordona trupelor ruse să ocupe România, dacă guvernul de la Bucureşti nu va respecta prevederile Tratatului de la San Stefano. Într-o astfel de conjunctură politică, Marile Puteri ale Europei s-au reunit la Berlin, la 1 iunie 1878, într-un Congres menit să deblocheze siuaţiile de impas survenite în arena relaţiilor internaţionale şi să potolească ambiţiile de mare putere ale Rusiei ţariste. Congresul de la Berlin (1 iunie – 1 iulie 1878) a reunit Marea Britanie, Germania, Franţa, Austro-Ungaria, Italia, Rusia şi Imperiul Otoman. România, Serbia şi Muntenegru nu au fost admise la dialog. Marile Puteri au decis la Berlin să recunoască independenţa României, însă cu două condiţii: 1) să accepte retrocedarea sudului Basarabiei către Rusia ţaristă, urmând să primească în schimb drept compensaţie Delta Dunării, Insula Şerpilor şi Dobrogea şi 2) să elimine restricţiile religioase în exercitarea drepturilor civile şi politice prevăzute în articolul 7 din Constituţia de la 1866. Pe 27 octombrie 1878, Rusia ţaristă a recunoscut necondiționat independența României, urmată de Austro-Ungaria pe 2 noiembrie 1878. Franţa, Germania şi Marea Britanie au tergiversat recunoaşterea independenţei României până în 1880 când au fost eliminate acele clauze discriminatorii din Constituţia României.

Programa de istorie din 1999 a permis realizarea unei pagini dedicate acestui moment istoric aparte (Războiul Independenței de Stat), însă referirile la rolul și locul rușilor sunt minimale (ex. se menționează existența convenției militare ruso-române, un fragment din acest text, precum și o referire la telegrama Marelui Duce Nicolae din 19 iulie 1877). Manualele de istorie realizate în baza Programei din 2017 fac referire la un rol negativ al Rusiei în 1877 menționând faptul că s-a refuzat cooperarea militară cu România, pentru început, iar, mai apoi, au existat dificultăți cu Marile Puteri, inclusiv cu Rusia. Alianța României cu Puterile Centrale este menționată ca fiind o urmare a unei relații proaste cu Rusia după pierderea celor trei județe din sudul Moldovei în 1878.

În contextul evoluțiilor politico-militare din perioada 1914 – 1918, România s-a alăturat Antantei (Franța, Rusia, Marea Britanie), la 15 august 1916, cu speranța realizării întregirii României cu teritoriile românești aflate sub stăpânire austro-ungară. Relaţiile militare româno-ruse din Primul Război Mondial reprezintă un capitol extrem de controversat şi dureros, în acelaşi timp, pentru noi, românii. În urma eşecului campaniei militare a României din vara-toamna anului 1916, în parte şi datorită neintervenţiei în luptă, cu energie şi devotament, a trupelor ruse, frontul s-a stabilizat la porţile Moldovei. La începutul anului 1917 se aflau pe teritoriul Moldovei peste 1.000.000 de soldaţi ruşi constituiţi în Armatele 4, 6 şi 9 ruse care împreună cu Armatele 1 și 2 române, alături de Armata 8 rusă din Bucovina, formau Frontul românesc. Izbucnirea Revoluţiei Ruse din Februarie 1917, urmată de abdicarea ţarului Nicolae al II-lea la 3 martie 1917, aveau să pună în dificultate pe planificatorii campaniei militare a Antantei din vara anului 1917.

În vâltoarea Bătăliei de la Mărăşeşti (24 iulie – 21 august 1917) au existat unităţi militare rusești din compunerea Armatei 4 ruse care au urmat modelul nefast al Diviziei 34 infanterie ruse, retrasă precipitat de sub focul artileriei germane, ceea ce l-a făcut pe generalul Henri M. Berthelot să adnoteze în jurnal: „Trupele ruse s-au dovedit extrem de neomogene: unele au luat-o la fugă, cu laşitate, la prima bubuitură de tun; altele au contraatacat viguros şi, după ce au luptat energic câtăva vreme, au făcut stânga-mprejur, sub un bombardament de intensitate obişnuită”[6]. În pofida acestor evenimente neplăcute pentru onoarea armatei ruse, au existat alte numeroase unităţi ruseşti care şi-au făcut datoria în timpul Bătăliei de la Mărăşeşti. Unităţile Corpului 8 Armată rus care luptaseră cu succes la Mărăşti au reuşit să menţină, prin lupte grele, linia de legătură între Armatele 1 şi 2 română. Artileria rusă care „părea recrutată de pe altă planetă”, după cum aprecia un observator român, a susţinut bătălia infanteriei române, aflată în impas, din pădurea Răzoare şi a împiedicat pe germani să câştige teren. Pe 25 august 1917, generalul Constantin Prezan, şeful Marelui Cartier General român, a transmis un Ordin de luptă către Armatele 1 şi 2 române în care a menţionat următoarele: „În fapt, nu este drept a fi contestate curajul şi onestitatea cooperării aliaţilor noştri, ştiind că, de pildă, aşa cum este cunoscut, numai Corpurile 7 şi 8 au avut aproape treizeci de mii de morţi şi răniţi”[7].

Statistica bătăliei de la Mărăşeşti este extrem de sugestivă în sensul celor enunţate de către şeful Marelui Cartier General român. Armata 1 română a avut morţi, răniţi şi dispăruţi 610 ofiţeri şi 26.800 soldaţi, în timp ce Armata 4 rusă a contabilizat 650 ofiţeri şi 25.000 soldaţi ca fiind morţi, răniţi şi dispăruţi în bătălia de la Mărăşeşti. Putem concluziona că în pofida ideilor revoluţionare care au favorizat bolşevizarea armatei ruse de pe Frontul românesc, a modului lamentabil în care o parte a diviziilor ruse şi-au făcut datoria pe câmpul de luptă, victoria de la Mărăşeşti s-a obţinut şi graţie sacrificiului de sânge a peste 25.000 de militari ruşi. Fără sacrificiul lor, fără atitudinea lor exemplară pe câmpul de luptă, istoria Bătăliei de la Mărăşeşti ar fi fost puţin diferită. Istoricul american Glenn E. Torrey scria: „Cu toată dezamăgirea românilor faţă de prestaţia ruşilor, aceştia din urmă şi-au adus o contribuţie importantă în bătălia pentru Moldova”[8]. Din păcate, rolul și locul Rusiei și al Armatei sale în economia paginilor dedicate Primului Război Mondial, în manualele de istorie românești, este inexistent, din păcate, în raport cu anumite adevăruri istorice.

Sub povara ideologiei

În perioada 1918 – 23 august 1944, relațiile dintre România și URSS au fost extrem de oscilante, de la ignorare și adversitate ideologică, la deschidere și dialog diplomatic, mai apoi confruntare militară, însă dominate de problematica Basarabiei și a Tezaurului României de la Moscova, confiscat de bolșevici în ianuarie 1918. În deceniul patru al secolului al XX-lea, cel de-al III-lea Reich şi Uniunea Sovietică aveau să realizeze o serie de ciudate şi secrete alianţe politico-militare, care vor culmina cu constituirea, la 23 august 1939, a unui bloc geopolitic care se va opune intereselor anglo-saxone pe continentul european, şi nu numai. Uniunea Sovietică avea să se constituie, datorită ambiţiilor slave privind drumul spre Constantinopol şi Marea Mediterană, în inamicul principal al spaţiului românesc, ceea ce îi va determina pe liderii politico-militari ai României, din perioada 6 septembrie 1940-23 august 1944 să participe la recuperarea Basarabiei, Bucovinei de Nord, Ţinutului Herţa şi, implicit, la rezolvarea „problemei ruse”. Trecerea Prutului, la 22 iunie 1941, a reprezentat o chestiune de demnitate naţională, rănită de evenimentele din 26-28 iunie 1940, iar trecerea Nistrului a avut drept obiectiv, dincolo de chestiunea războiului de coaliţie, a soluţionării „problemei ruse” sau a necesităţilor militare imediate, eliminarea unei uriaşe primejdii geopolitice: Ucraina Mare, dornică de reînviere cu sprijinul celui de-al III-lea Reich. Reînvierea politicii „sferelor de interes” şi abilitatea conducătorilor politici sovietici, în special, aveau să determine din partea Aliaţilor Occidentali o serie de concesii politice şi economice privind zona Europei Centrale şi de Est, consfinţite la Ialta şi la Potsdam. Manualele concepute după Programa din 2017 alocă un spațiu extrem de mic participării României la cel de-Al Doilea Război Mondial, fiind alocate pagini substanțiale problematicii Holocaustului, Comunismului, Totalitarismului etc.

Relațiile româno-sovietice/ruse la sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea au trecut prin momente de încordare și relaxare, de speranță și optimism, de încrâncenare și lipsă de dialog, uneori de înțelegere și respect. Viitorul acestor relații se bazează pe diplomație, chiar și publică, pe o corectă valorificare a potențialului economic al celor două state în relația bilaterală, pe asumarea greșelilor și-a erorilor din trecutul istoric, de către ambele părți, precum și pe respectarea principiilor dreptului internațional și-a opțiunilor politico-strategice asumate de fiecare parte. Lipsa de informații despre această relație româno-rusă în manualele de istorie românești, la începutul acestui secol XXI, reprezintă nu numai un fapt regretabil, ci și o formulă din care rezultă o indiferență totală față de luminile și umbrele unei relații, de existența unui spațiu geografic cu care suntem învecinați, respectiv a unor pagini de istorie comune.

_________________________________________________________________________

* Articol publicat în volumul intitulat Преподавание военной истории в России и за рубежом: Сб. ст. / Под ред. К. А. Пахалюка. — М.; СПб. : Нестор-История, 2018, 432 с. (Predarea istoriei militare în Rusia și în străinătate: Sat. Art., Editura K. A. Pahalyuk. – M. SPb., Istoria Nestor, 2018, 432 p.)

[1] A se vedea: Petre Barangă, Rodica Barangă, Consideraţii pe marginea noii programe şcolare pentru disciplina Istorie pe http://www.tribunainvatamantului.ro/consideratii-pe-marginea-noii-programe-scolare-pentru-disciplina-istorie/ (accesat pe 20 septembrie 2019, ora 21.30).

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] P. P. Panaitescu, Corespondenţa lui Constantin Ipsilanti cu guvernul rusesc 1806-1810. Pregătirea Eteriei şi a renascerii politice româneşti, Bucureşti, 1933, p. 7.

[5] A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia traiană. Regulamentul Organic (1821 – 1848), vol. XI, Editura ELF, București, 2009, p. 187.

[6] Glenn E. Torrey, Armata revoluționară rusă și România. 1917, Editura Militară, București, 2005, p. 61 – 62.

[7] Ibidem, p. 69.

[8] Ibidem, p. 70.