Relațiile româno-sovietice extrem de „fierbinți”, în perioada de după aprilie 1964, aveau să se deterioreze și mai mult în perioada mandatului lui Mihail S. Gorbaciov. Liderii de la Kremlin îi reproșau lui Nicolae Ceaușescu și nu-i iertau, totodată, caracterul ambițios și cochetarea demonstrativă cu Occidentul. Referindu-se la Nicolae Ceaușescu, Mihail S. Gorbaciov men­țio­na faptul că, după 21 august 1968, acesta a început să se distanțeze de Uniunea Sovietică și să subli­ni­eze pe toate căile cererea de a se respecta independența și suveranitatea României astfel încât aceas­tă cerere elementară în sine, repetată cu orice prilej și chiar fără niciun motiv, s-a transformat într-un fel de descântec care aducea dividende duble. Nicolae Ceaușescu și România socialistă se dovedeau a fi piatra de încercare în procesul de reformare și restructurare a glacisului strategic al URSS, al reformării socialismului și al încercării de a da o nouă perspectivă unei ideologii ce se dovedea a fi eșuat.

Scenarii pesimiste privind viitorul politic al României

În februarie 1989, Secția Relații Externe a CC al PCUS a înaintat conducerii URSS un Memorandum intitulat Cu privire la strategia raporturilor URSS cu țările so­cia­lis­te europene. În acest document de politică externă, analiștii Kremlinului semnalau fap­tul că există un declin dramatic al pozițiilor partidelor comuniste care manifestă, în anu­mite cazuri, „o criză de încredere în ele însele”[1] și, totodată, se observa faptul că trecerea la principiile egalității în drepturi și răspunderii reciproce, aplicate după aprilie 1985 de către conducerea URSS, în relațiile dintre țările socialiste, „a schimbat imaginea despre conservatorismul sovietic”[2]. Conducerea de partid și de stat sovietică era in­for­mată despre faptul că „societatea (din țările socialiste – n. n.) respinge instituțiile politice și valorile ideologice existente”[3], astfel încât „partidele de guvernământ nu mai pot conduce în stilul vechi”[4] și, treptat, acestea „se vor trezi într-o stare dificilă per­ma­nentă”[5]. Ana­liș­tii sovietici relevau faptul că RDG și România reprezintă cazuri speciale, deoarece la Bu­curești „persistă atmosfera sufocantă a cultului personalității și gu­ver­nării au­to­ritare a lui Ceaușescu”[6], care „caută să îndepărteze influența noastră (sovietică – n.n.)”[7] și să apară ca un „luptător pentru puritatea socialismului”[8], lansându-se „în po­lemică indirectă cu noi (sovieticii – n. n.)”[9]. Totodată, Kremlinul sesiza faptul că regimul autoritar de la București și exacerbarea cultului personalității în România socialistă ar putea genera „unele explozii sociale, însă este îndoielnic în prezent că acestea pot avea un impact mai larg”[10]. Mihail S. Gorbaciov era informat că lucrurile vor putea fi schimbate numai prin plecarea lui Nicolae Ceaușescu, „care poate fi însoțită de fenomene foarte dureroase”[11]. Totodată, în aceeași lună februarie 1989, o echipă de cercetători de la Institutul de Economie al Sistemului Mondial Socialist al Academiei de Științe a URSS a înaintat un alt Memorandum intitulat Analiza schim­bă­rilor din Europa Răsăriteană și influența lor asupra URSS.

Referindu-se la România socialistă, cercetătorii scriau: „Scenariu favorabil. Au loc schimbări în conducerea politică a țării. Ca rezultat, N. Ceaușescu este înlocuit de politicieni rezonabili capabili să îndeplinească reformele radicale și ideile reînnoirii socialismului. În România există premise bune pentru folosirea relațiilor de piață, pentru restructurarea relativ dinamică și modernizarea economiei și o reală descătușare a inițiativei economice și creării unui macro-sistem economic competitiv. Scenariul pesimist. Prezenta conducere a țării rămâne pe loc și continuă politica. Dacă resursele care sunt eliberate pentru plățile datoriei externe sunt folosite pentru a reduce tensiunea socială, este posibil să se mențină pentru un timp stabilitatea politică generală, fără însă a rezolva problemele politice și, în plus, se încetinește progresul tehnico-științific. Dacă însă conducerea alege să ignore obiectivul îmbunătățirii nivelului de viață al populației și deturnează resursele obținute pentru realizarea unor noi proiecte ambițioase, nu se poate exclude o explozie socială. În acest moment în care procesele reînnoirii din celelalte țări socialiste nu au dovedit încă fezabilitatea politicii de reformă, atunci poate exista pericolul unei decisive întoarceri a țării, a cărei populație s-a eliberat de valorile socialiste și care tradițional a fost educată în spiritul destinului comun cu lumea latină, spre Vest (inclusiv ieșirea din OTV). Sprijinul material și financiar din Vest, cel mai probabil în condițiile unui schimb real, poate fi efectiv pentru o țară care posedă resurse economice și naturale îndestulătoare”[12]. În concluzie se putea citi: „Atât timp cât regimul nu și-a epuizat resursele și recent a acumulat ex­pe­riență prin combaterea măsurilor represive și manevre sociale pentru men­ți­nerea stabilității, al doilea scenariu poate fi cel mai probabil. În favoarea lui vor­bește și un nivel scăzut al conștiinței naționale și absența unei opoziții organizate în România. În același timp, o evidentă iraționalitate a conducerii produce o nemulțumire continuă nu numai la nivelurile de jos, dar și în clasa conducătoare. De aceea, posibilitatea unor schimbări «de la vârf» nu poate fi exclusă”[13].

Relațiile româno-sovietice erau la cea mai joasă cotă de avarie în clipa în care jur­na­listul Nikolai Morozov a revenit la București, în toamna anului 1989, într-un context politic extrem de dificil, atât intern cât și extern, pentru regimul Ceaușescu. „În paginile ex­terne ale presei sovietice România a fost o adevărată «cenușăreasă». Acest lucru a făcut mult sânge rău ziariștilor care scriau în mod frecvent despre această ța­ră”[14], mărturisește Nikolai Morozov în amintirile sale legate de Bucureștiul înce­pu­tului de an 1989. În centrala Agenției TASS existau instrucțiuni pentru modul în care tre­buia să se scrie despre România socialistă. „A fost prevăzută și tematica acestor articole… pri­e­tenie, colaborare, solidaritate…Despre greutățile de tot felul, probleme, conflicte, nu aveam voie să pomenim. Redactorii treceau peste propriile lor gânduri și sen­ti­mente, publicând texte despre «mersul victorios al socialismului pe pământul românesc», tăind doar «înfrumusețările» care băteau la ochi”[15], mărturisea Nikolai Morozov. La Moscova, jurnalistul rus simțea că este greu și, totodată, neonorant să scrii despre România lui Ceaușescu al cărei popor, înfometat și înghețat, suferea „sub un regim bizar de anacronic”[16].

Nikolai Morozov rememorează modul în care era percepută România socialistă la Moscova, în cercurile jurnalistice și diplomatice, în condițiile în care, spre exemplu, ziarul Izvestia a tipărit, în aprilie 1989, o revistă a presei românești pe care Biroul Agenției TASS din București o realizase pentru un buletin de uz intern. „Această publicație – de­cla­ră Nikolai Morozov – a atras atenția generală și a provocat un amuzament co­pios”[17], în condițiile în care buletinul de știri era realizat în întregime din osanalele adre­­sate lui Ceaușescu de către presa de la București. Nikolai Morozov a reușit să publice, totuși, în revista de politică externă Eho planetî, un articol în care critica, în mod voalat, programul de sistematizare a satelor din România. Articolul nu a rămas neobservat în România și a fost considerat drept „o adevărată lovitură în Ceaușescu!”[18]. Mai publică, în cadrul rubricii Oameni, un text însoțit de două fotografii: „o reproducere după un ta­blou pompos și anost al pictorului Nițescu, în care secretarul general împreună cu so­ția erau reprezentați «veșnic tineri», iar alături o fotografie recentă și «ade­vă­rată» a lui Ceaușescu – un bătrân uscat cu o privire goală, așa cum arăta el în ulti­mul an al vieții”[19].

Nikolai Morozov ne reamintește faptul că atmosfera în ambasada României de la Moscova era complet diferită de „climatul cordial” care domnea în ambasadele Poloniei și Ungariei. Totul sub influența transformărilor generate de perestroika și glasnosti pe care regimul de la București le respingea cu îndârjire. Fostul corespondent al Agenției TASS rememorează vizita pe care poetul Mircea Dinescu o va face la Moscova, în toamna lui 1987, la invitația Uniunii Scriitorilor din URSS. Cu acest prilej îi va lua un amplu interviu, care va fi publicat în Inostrannaia literatura. În interviul intitulat „Zvonuri despre primăvară m-au adus la Moscova”, Mircea Dinescu a criticat în mod deschis situația din România și a apreciat perestroika sovietică. Pe undele de la Radio Libertatea avea să-i parvină jurnalistului Nikolai Morozov, câteva luni mai târziu informația că Mircea Dinescu a fost concediat și a primit arest la domiciliu în urma interviului acordat ziarului francez Libération, ca o completare la cel dat la Moscova. Încercarea de a oferi spre publicare mass-media sovietice textul declarațiilor de la Paris ale lui Mircea Dinescu s-a lovit de indiferența conducerii redacțiilor moscovite. Într-un asemenea context, Nikolai Morozov sosea la București în calitate de trimis al Agenției TASS, pentru a urmări lucrările Congresului al XIV-lea al PCR, în condițiile în care Ceaușescu pierduse „simțul realității, instinctul politic și elementarul bun-simț”[20].

Kremlinul impune noi reguli în relațiile cu statele socialiste

Referindu-se la comunitatea socialistă din clipa preluării puterii, Mihail S. Gorbaciov mărturisește: „Comunitatea socialistă […] nu era deja nici pe departe atât de omogenă ca în primii ani postbelici, în cadrul acesteia erau propriii «eretici» și «răzvrătiți» ca același Ceaușescu. În problemele strategice însă, disciplina de partid era respec­tată și primul cuvânt revenea totdeauna avangardei recunoscute – superputerea socialistă”[21]. Totodată, Mihail S. Gorbaciov va consemna în memoriile sale: „«Poziția specială» a României era încurajată de Occident prin împrumuturi, prin unele investiții, regimul națiunii celei mai favorizate în comerț etc. În al doilea rând, și aceasta era, poate, lucrul principal, Ceaușescu a folosit-o cu abilitate pentru întărirea controlului și așa strâns asupra comportamentului și modului de gândire al oamenilor și, pe fond, instaurarea puterii personale absolute. Populația în întregul ei era separată printr-o cortină impenetrabilă și de Occident, și de Uniunea Sovietică”[22]. Politologul sovietic Gheorghi H. Șahnazarov, consilier al lui Mihail S. Gorbaciov, scria: „Ceaușescu încerca să obțină în lagărul socialist statutul care, datorită lui de Gaulle, revenea Franței în cadrul Alianței Atlan­tice. Jocul dus de acesta era fără greș, deoarece știa că oricât s-ar fi iritat Moscova în urma opo­ziției lui demonstrative nu putea fi pedepsit pentru aceasta. În schimb, în semn de recunoștință pentru înțepăturile dureroase la adresa orgoliului Moscovei putea conta pe mulțumiri din partea americanilor, menținând, totodată, cel mai dur regim politic din Europa Centrală”[23]. Cu ocazia întâlnirii cu liderii de partid și de stat din țările socialiste veniți să asiste la fu­ne­raliile lui Konstantin U. Cernenko, noul secretar general sovietic a ținut să precizeze că PCUS „se pronunță pentru relații bazate pe egalitatea în drepturi, respectarea suveranității și independenței naționale a fiecărei țări, colaborarea reciproc avantajoasă în toate sferele, răspunderea deplină a fiecărui partid față de situația din propria țară”[24]. Mihail S. Gorbaciov va adnota în Memoriile sale: „În esență, declarația noastră la această întâl­ni­re însemna o cotitură în direcția unor relații noi, renunțarea la așa numita «doc­tri­nă Brejnev», care nu a fost niciodată proclamată oficial, dar care practic definea abordarea de către URSS a țărilor socialiste”[25].

În mai 1986, Biroul Politic al CC al PCUS va primi spre lectură o notă intitulată „Cu pri­vi­re la unele probleme ale colaborării cu țările socialiste” în care Mihail S. Gorbaciov expunea principiile relațiilor cu țările socialiste prietene afișate în discursul din martie 1985. În finalul Notei se menționa faptul că este necesară „o cotitură autentică în întregul sistem de colaborare cu aliații”[26]. Referindu-se la acest document, Valeri L. Musatov, fost adjunct al șefului Secției Re­lații Externe a CC al PCUS, remarca faptul că documentul releva efortul conducerii so­vietice „de a înnoi relațiile, a le conferi noi impulsuri și a slăbi povara pe care o purta pe umerii săi Uniunea Sovietică”[27]. Vadim A. Medvedev, secretar al CC al PCUS însărcinat cu problemele internaționale și, mai apoi, ideologice, membru al Biroului Politic al CC al PCUS, consemna cu privire la noua orientare de politică externă a Uniunii Sovietice: „Apariția regimurilor autoritare în țările Europei de Est a avut loc cu participarea directă, chiar decisivă a acesteia [a părții sovietice – n.n.]. Și aceasta era datoria noastră – fără a ne amesteca în treburile interne, să dăm popoarelor din aceste țări posibilitatea de a se autodefini, să le ajutăm, eliberându-le de dictatul extern”[28].

La inițiativa lui Mihail S. Gorbaciov, în noiembrie 1986, se va desfășura, la Moscova, întâlnirea de lucru a conducătorilor țărilor membre ale Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) pentru dezbaterea problemelor colaborării reciproce. Secretarul general al PCUS a vorbit de trei ori în timpul acestei întâlniri, desfășurată cu ușile închise, insistând asupra faptului că în relațiile dintre PCUS și celelalte partide comuniste și muncitorești se aplică principiul autonomiei fiecărui partid, dreptul acestuia de a so­lu­ționa problemele dezvoltării țării sale, precum și răspunderea pentru politica pro­mo­vată în fața propriului popor, remarcând, totodată, faptul că „țările socialiste stau în fața unei alternative de neevitat”[29], astfel încât „fie socialismul va înainta rapid și va ieși spre noile frontiere ale științei, tehnicii, economiei și va demonstra convingător atractivitatea mo­dului nostru de viață și atunci se vor întări pozițiile lui în lume, se vor deschide noi pers­pective pentru procesul revoluționar mondial”[30], fie se va împotmoli în greutăți și pro­bleme. „Ne pierdem dinamismul și atunci vor începe să ne preseze, vor în­cer­ca să ne împingă înapoi cu toate consecințele ce vor decurge de aici pentru des­ti­nul so­cialismului și ale lumii”[31], va menționa Mihail S. Gorbaciov. „Conducătorii cu experiență ai «partidelor frățești» au sesizat imediat această nuanță – ei răspund pentru deciziile lor în fața propriilor popoare și nu în fața Moscovei și a mișcării comuniste internaționale”[32], consemna Valeri L. Musatov.

Liderul sovietic le va comunica omologilor din țările membre CAER că perestroika din URSS „trebuie privită nu numai ca o necesitate sovietică internă, ci și ca o contribuție la soluționarea problemelor socialismului mondial”[33], ceea ce-l va aduce în conflict cu unii dintre liderii țărilor din Tratatul de la Varșovia (OTV) dintre care unii nutreau o antipatie personală față de liderul de la Kremlin, implicit cu Nicolae Ceaușescu. Totodată, liderul PCUS i-a informat pe colegii săi est-europeni că „trebuie să construim comerțul (dintre țările socialiste – n.n.) pe o bază reciproc avantajoasă și în condițiile unei piețe adevărate”[34]. URSS a informat statele membre ale OTV, cu ocazia acestei reuniuni, că „nu va garanta sub nicio formă împrumuturile de la băncile occidentale pe care est-europenii le obținuseră în ultimii ani”[35]. Un oficial sovietic, prezent la discuții, va mărturisi: „Era echivalentul economic al retragerii trupelor so­vietice din Europa de Est”[36]. Referindu-se la viitoarele neînțelegeri ale secretarului general sovietic cu liderii din țările membre ale OTV care erau anti-perestroika și dorința acestuia din urmă de a-i înlocui din funcție, în anii 1987 – 1988, politologul Valeri L. Musatov consemna: „În aparatul CC aceasta era numită drept dorința de a aduce la putere «mici gorbaciovi». (…) Oficial pregătirea tuturor acestor schimbări a fost încredințată lui Medvedev (Vadim, membru al Biroului Politic, secretar al CC al PCUS – n.n.) și Kriucikov (Vladimir, președintele Comitetului Securității Statului/KGB – n.n.)”[37]. Referindu-se la reuniunea CAER din noiembrie 1986, poli­tologul Valeri L. Musatov consemna: „Fostul președinte al KGB, V. Kriucikov, a de­cla­rat, nu de puține ori, că lui Gorbaciov i se raportau toate informațiile despre si­tu­ația în țările socialiste și despre planurile partenerilor occidentali. Conform măr­turiei lui E. Șevardnadze, Gorbaciov a fost un economist prost, dar despre situația în economie și în sfera colaborării era complet informat”[38]. Principalii colaboratori ai lui Mihail S. Gorbaciov, respectiv Anatoli Cerniaev, G. H. Șahnazarov și Vadim A. Medvedev, relevă prin scrierile lor faptul că Mihail S. Gorbaciov „își calcula literalmente pe termen lung durata guvernării sale”[39], iar „țările socialiste fuseseră pentru el aproape o povară”[40], astfel încât dorea să nu se implice în problemele lor.

Referindu-se la președintele Nicolae Ceaușescu și relația sa cu Kremlinul, politologul Valeri L. Musatov consemna: „În ceea ce privește România, încercările de a-l opri pe Ceaușescu (schimbul de vizite, decorarea cu un înalt ordin, livrările de petrol, sem­nele de atenție ale Academiei de Științe a URSS față de Elena Ceaușescu ș.a.) nu au adus rezultatele dorite. Ceaușescu rămânea un opozant înverșunat al perestroikăi, el critica concesiile făcute de Gorbaciov Vestului, în sfera securității și a dezar­mă­rii. La Moscova, îndeosebi, după vizita lui M. Gorbaciov la București, în 1987, se for­mase, evident, o părere clară despre politica lui N. Ceaușescu. Se cunoșteau și gre­u­tățile serioase prin care trecea România. Existau informații și despre atitu­di­nile de opoziție în partid, în societate și în mod deosebit în armata română. Nu știu în ce cheie a vorbit opozantul român S. Brucan cu Gorbaciov despre viitorul Ro­mâniei. (Despre această întâlnire, la Moscova, la sfârșitul lui 1988, se vorbește în literatura de specialitate. Nu pot spune dacă această întâlnire a avut sau nu loc, sau s-a dis­cutat prin intermediari). În orice caz, N. Ceaușescu, la întâlnirea la nivel înalt, din iulie 1989, de la București și la ultima întâlnire a liderilor Tratatului de la Varșovia la Moscova, la începutul lui decembrie 1989, propunea dezbaterea situației din lagărul socialist și elaborarea unor măsuri comune de ieșire din catastrofa ce se apropia. Iar Gorbaciov i-a spus că toate schimbările se vor face pe baze demo­cra­tice, fără a fi afectată cauza socialismului. El aprecia că nu există motive de a ne teme de crahul socialismului”[41].

România lui Ceaușescu nu acceptă regulile Kremlinului

Relațiile româno-sovietice extrem de tensionate în anii ’80 se vor menține în același registru chiar și după ce fostul președinte al KGB, Iuri V. Andropov, va deveni secretarul general al PCUS, în noiembrie 1982. La funeraliile lui Leonid I. Brejnev, noul secretar general sovietic l-a ignorat în mod ostentativ pe Nicolae Ceaușescu. „Andropov a lăsat să se înțeleagă limpede la înmormântarea lui Brejnev că, la fel ca Hrușciov și Brejnev înaintea lui (și aidoma lui Cernenko după el), considera că politica inde­pen­dentă dusă de România în Balcani era îndreptată în mod direct împotriva stra­te­giei sovietice în regiune (așa cum și era de fapt). Astfel, l-a avertizat pe Ceaușescu să stea cuminte și să «se supună îndrumărilor sovietice» pe viitor”[42], consemna Larry L. Watts. Comunitatea de informații a SUA avea să consemneze, la jumătatea mandatului lui Iuri V. Andropov, că acțiunile de până atunci ale noului lider de la Kremlin „sugerează hotărârea de a se impune cu mână forte în Europa de Est”[43], astfel încât „sovieticii au insistat ca doctrina «centralismului democratic» (adică un control sovietic mai ferm) să fie aplicată în domeniul economic, au sporit presiunile asupra aliaților din cadrul Pactului pentru ca aceștia să contribuie mai mult la modernizarea forțelor militare și au criticat «devierile» ideologice în Europa Estică”[44]. Proiectul de cooperare politică în Balcani al României socialiste, respectiv un Pact în Balcani care să contrabalanseze influența sovietică în regiune și la care încercase să coin­te­re­se­ze administrația președintelui Gerald Ford, era un motiv de discordie permanentă cu Uniunea Sovietică. „Ceaușescu a folosit discuția privind trans­for­ma­rea Balcanilor într-o zonă liberă de arme nucleare pentru a prezenta încă o dată vechea teză a românilor referitoare la dezvoltarea unei colaborări multivectoriale între statele balcanice. Și a propus cu insistență ca, la o eventuală întâlnire viitoare a șefilor de stat din Balcani, problema transformării regiunii balcanice într-o zonă liberă de arme nucleare să fie subordonată colaborării multilaterale în Balcani”[45], menționa Todor Jivkov într-un raport înaintat Biroului Politic al CC al PC Bulgar, la 22 ianuarie 1982, după o întâlnire cu Nicolae Ceaușescu. Kremlinul era extrem de îngrijorat de aceste proiecte politice regionale ale lui Ceaușescu în Balcani, existând pericolul ca Occidentul să sprijine propunerile României și să contribuie, astfel, la un eșec al politicii sovietice în Balcani.

În anii ’80, România socialistă a refuzat să participe la „Operațiunea Ryan” inițiată de către KGB și GRU împotriva Occidentului și a NATO, a militat în Occident pentru îm­pie­dicarea altor amplasări de rachete tactice nucleare și cu rază medie de acțiune în Europa, a susținut dezarmarea ca un pas necesar pentru desființarea NATO și a Pactului de la Varșovia, a împiedicat întărirea capacităților militare ale Forțelor Armate Unite (FAU), a inițiat crearea unui Grup de lucru pentru procesul de dezarmare în Europa (decembrie 1984), a încercat să blocheze reînnoirea Tratatului de la Varșovia etc. făcând astfel ca re­la­țiile româno-sovietice să atingă limita suportabilității. Tensiunea a atins un punct critic la 28 mai 1987, în timpul desfășurării la Berlin a Consfătuirii Comitetului Politic Con­sultativ al Organizației Tratatului de la Varșovia. Cu această ocazie, Nicolae Ceaușescu s-a opus, pentru început, adoptării la nivelul statelor membre ale Tratatului de la Var­șovia a „principiului suficienței” propus de către mareșalul Viktor G. Kulikov, de re­du­cere concomitentă a forțelor armate ale celor două blocuri militare existente în Europa până la un nivel suficient, rațional. Totuși, Nicolae Ceaușescu va semna, alături de ceilalți lideri ai Tratatului de la Varșovia (OTV), documentul inti­tu­lat „Cu privire la doc­trina militară a statelor membre ale Tratatului de la Varșovia”.   

Referindu-se la relațiile politico-militare dintre România socialistă și statele membre ale Tratatului de la Varșovia, generalul Anatoli I. Gribkov, fost șef al Statului-Major al For­țelor Armate Unite în perioada 1976-1989, relevă în volumul său de memorii (Soar­ta Tratatului de la Varșovia. Amintiri, documente, fapte) apărut în 1998, un moment extrem de delicat în care s-a discutat soarta unui document secret, propus de Coman­da­men­tul Forțelor Armate Unite, la 18 martie 1980, respectiv: „Cu privire la Forțele Armate Unite ale statelor participante la Tratatul de la Varșovia și despre organele de conducere ale acestora în timp de război”. Referindu-se la acel moment delicat, generalul Anatoli I. Gribkov menționează: „Atunci mi s-a părut că, dacă s-ar fi acceptat propunerea lui Ceaușescu de a se lua o pauză și s-ar fi arătat încă o dată, convingător, necesitatea adoptării documentului în forma în care a fost prezentat, Ceaușescu ar fi semnat hotărârea, amendând în acest caz unele puncte. Însă Brej­nev și Husák, președinții consfătuirii, nu au ținut seama de părerea partenerului (român – n. n.) și au insistat pentru punctul lor de vedere”[46]. Înverșunarea liderilor de la Kremlin și ai celorlalți aliați din Tratatul de la Varșovia era extrem de mare pentru a mai lăsa loc la rațiune în acele momente.

În ceea ce privește perestroika și glasnosti, generalul Anatoli I. Gribkov își amintește de faptul că Nicolae Ceaușescu l-a primit într-o audiență, în 1988, la București, în care i-a expus opiniile sale referitoare la cele ce se petreceau la Moscova: „Nicolae Ceaușescu, în prezența ministrului său al Apărării, generalul V. Milea, a ascultat in­for­marea noastră fără să manifeste un interes de­osebit. Atunci când a venit însă vorba despre sta­rea de lucruri din Uniunea Sovietică, el a zâmbit mali­țios și a început să expună gândurile sale. «Sunt bine informat – a spus Ceaușescu – des­pre evenimentele din țara dumneavoastră, ur­mă­resc cu atenție așa-numita «perestroika». Mij­loacele dumneavoastră de informare în masă acționează nefast asupra societății, își împroașcă cu noroi țara, armata și propriul popor. Asta e democrație? Eroicul dumneavoastră popor a repurtat cea mai mare victorie asupra fascismului. Întreaga omenire progresistă s-a înclinat cu respect în fața lui, iar duș­manii se temeau de puterea Uniunii Sovietice. Pe parcursul a patru ani de răz­­boi, Armata Roșie, grație colhozurilor și sovhozurilor, n-a flămânzit prea tare. Până la război, țara dumneavoastră făcea comerț cu grâu. Acum cumpărați cereale din străinătate plă­tind cu aur. Se distruge industria și agricultura. În acest an, România a obținut însă, de la gospodăriile colective, câte o tonă de cereale pe cap de locuitor. Este un indicator foarte bun». Cu aceasta, el a terminat de comentat in­for­marea noastră, a spus numai că «este treaba dumneavoastră internă». Cuvântul «perestroika» suna în glasul lui cu o formidabilă ironie”[47].

În cursul unei ședințe a Biroului Politic al CC al PCUS, din 13 noiembrie 1986, Mihail S. Gorbaciov, prezentând concluziile întâlnirii de la Moscova a liderilor țărilor membre CAER (11 – 12 noiembrie 1986), sublinia faptul că Nicolae Ceaușescu era „mai rău decât înainte”[48], că făcea demagogie și că în România socialistă era „dictatura lui Ceau­șes­cu”[49], el fiind pentru socialismul „de moștenire”[50], pentru „socialismul dinastic”[51]. Toto­dată, diplomații Ungariei aflați la post în București remarcau faptul că există schimbări majore în comportamentul extern și intern al României socialiste, în contextul noilor realități din relațiile Est-Vest. „Începând cu a doua parte a anilor ’80, diplomații unguri din România considerau că politica externă a României începe să manifeste semnele lipsei spiritului de compromis, că s-a diminuat interesul țărilor capitaliste față de România și că numărul întâlnirilor de rang înalt a scăzut față de anii precedenți. Totuși, în forurile internaționale, diplomația română este foarte activă. Se constată o oarecare apropiere de URSS. În 1986, consulul maghiar de la București, Pál Szűcs, menționa că, după părerea lui, diplomația română devine tot mai izolată, și, în condițiile existente, este incapabilă de reînnoire. Pentru acest fapt ar fi nevoie de schimbarea lui Ceaușescu. Relațiile externe ale Ro­mâniei (chiar și cu URSS sau China) în cel mai bun caz, stagnează”[52], scrie istoricul Csaba Zoltán Novák. În 1988, diplomații unguri vor remarca faptul că România lui Ceaușescu nu acceptă nicio reformă a sistemului, nu colaborează cu țările socialiste unde se desfășoară reforme și „se pare că trebuie să conviețuim încă mult timp cu aceste fenomene caracteristice conducerii politice a PCR”[53].

Într-o analiză din 8 februarie 1983, Anneli Ute Gabanyi, analist pe probleme ro­mâ­nești la Radio Europa Liberă (REL), consemna, cu referire la disputa ideologică româno-sovietică, următoarele: „În ultimul an (1982 – n.n.), atât în cuvântările importante ale liderului PCR Nicolae Ceaușescu, cât și în presă, au existat semne că PCR este angajat într-o dezbatere ideologică cu URSS. În presa românească au apărut tot mai multe articole de la avansarea lui Iuri Andropov în funcția de secretar general al PC din URSS. Punctele principale ale PCR în lupta împotriva «dogmatismului» și a rămășițelor «stalinismului» sunt: o respingere a so­cia­lis­mului «real» sau sovietic în favoarea «socialismului românesc», bazat pe carac­te­ristici și cerințe specific naționale; înlocuirea sintagmei «dictatura proletariatului» cu aceea de «stat al democrației muncitorești»; dreptul fiecărei țări socialiste de a-și întemeia politica externă pe interese naționale și de clasă, abordare bazată pe o nouă definiție a națiunii; apelul la un nou tip de internaționalism, diferit de cel «socialist» sau «proletar»; opoziția față de integrarea supranațională în cadrul CAER și insistența pe anumite inițiative nonconformiste în domeniul dezarmării. Prins între Est și Vest, între propria populație nemulțumită și partenerii din blocul comunist, Ceau­șes­cu pare să meargă pe o sârmă întinsă între două clădiri în flăcări”[54]. Eugen Florescu, adjunctul șefului Departamentului de Propagandă al CC al PCR, va critica într-un eseu apărut în serial în cotidianul România Liberă, pe 18 și 25 aprilie 1983, „presiunea de integrare economică, aplicată de «puteri» (o aluzie evidentă la Uniunea Sovietică) cu scopul de a îngrădi suveranitatea statelor mai mici”[55]. Înaltul activist de partid menționa faptul că, în viitor, se va derula un „proces reglementat de apropiere între națiuni”[56], însă acesta va putea exista doar „pe baza unei cooperări voluntare și egale”[57]. Eugen Florescu protesta împotriva folosirii „metodelor spillover (revărsare: englezește în textul original), prin răsturnări radicale, automate, impuse din afară”[58].

Relațiile economice româno-sovietice generează noi raporturi de putere

În pofida divergențelor ideologice, Nicolae Ceaușescu era silit să țină cont de reali­tă­ți­le economice, astfel încât, în 1984, va trebui să ceară sprijinul URSS în livrarea a 1.500.000 de tone de petrol în regim preferențial, care urmau a fi plătite printr-o „mai strânsă cooperare în politica externă”[59]. Radio Budapesta comunica – pe baza informațiilor provenite de la Ambasada URSS din București – faptul că Uniunea Sovietică livra României socialiste, de la sfârșitul anului 1983, pe lângă cantitatea specificată în acordul pe termen lung, următoarele: 1.500.000 de tone de petrol brut, 300.000.000 de metri cubi de gaze naturale și 2.000.000 de tone de cărbune. La 2 martie 1984, Anneli Ute Gabanyi con­sem­na faptul că Revista Economică, din 1 februarie 1984, publica un articol al lui F. Măge­rea­nu, specialistul în comerț româno-sovietic, în care se făceau referiri la date statistice privind livrările de petrol sovietice și se preciza că „nu au existat concesii sovietice în privința condițiilor livrărilor de petrol”[60] și că „aceste livrări ad-hoc de petrol brut au avut de asemenea un caracter ocazional și au cunoscut fluctuații în funcție de situația pieței mondiale”[61]. Anneli Ute Gabanyi, concluziona: „Nu trebuie să treacă neobservat faptul că România, plângându-se că trebuie să schimbe produse agricole pe petrol, în condițiile stabilite de sovietici, aruncă indirect vina pentru penuria alimentară din România pe umerii rușilor. Se evită explicația mai complexă potrivit căreia PCR și Ceaușescu în mod special au fost cei care, prin crearea capacităților excesive de rafinare în România, au determinat-o să devină un importator de petrol brut, depinzând astfel de livrările URSS și de condițiile impuse de aceasta”[62].

O serie de noi documente intrate în circuitul științific relevă faptul că Nicolae Ceau­șescu a legat negocierile pentru o nouă prelungire a valabilității Tratatului de la Varșovia, respectiv acordul României socialiste, de satisfacerea unor solicitări economice, în timp ce sovieticii au condiționat acceptarea acestor solicitări de o schimbare în politica ex­ternă a României. În ședința CPEx al CC al PCR din 1 iunie 1984, Nicolae Ceaușescu men­ționa, în perspectiva întrunirii de la Moscova din 4 iunie cu secretarul general al PCUS, Konstantin U. Cernenko, următoarele: „Noi și în discuțiile pe care le vom avea pu­nem accentul pe soluționarea problemelor reciproc avantajoase, pe întărirea prieteniei dintre popoarele noastre, dar și pe partea concretă, nu numai declarativă, legată de ma­te­rii­le prime, de cooperarea în producție, de specializare, de creșterea schimburilor economice”[63].

În ședința Biroului Politic al CC al PCUS din 23 mai 1984, premierul Nikolai Tihonov informa asupra faptului că Nicolae Ceaușescu s-a adresat cu „rugăminți repetate și insistente”[64] pentru livrarea unei cantități de cinci – zece milioane tone petrol anual pe bază de contract de lungă durată în cadrul schimbului de mărfuri, practic în aceleași condiții ca și pentru celelalte țări din CAER. „De aceea noi trebuie să formulăm clar în fața părții române că vom realiza livrările de petrol în România pe seama economisirii pro­prii­lor resurse și că așteptăm de la Ceaușescu o cotitură serioasă în politica sa externă. Trebuie să-i dăm de înțeles că România trebuie să aprecieze corect acest pas generos al nostru”[65], declara Nikolai Tihonov în perspectiva întâlnirii la vârf so­vieto-române din 4 iunie 1984. În ciuda consensului membrilor Biroului Politic al CC al PCUS, față de cererea președintelui Nicolae Ceaușescu, stenograma ședinței CPEx al CC al PCR, din 5 iunie 1984, relevă faptul că Nicolae Ceaușescu nu era dispus, totuși, de dragul unei îmbunătățiri a relațiilor, sau de dragul unor milioane de tone de petrol, să renunțe la poziția PCR și a României socialiste, la principiile în relațiile bilaterale și în relațiile in­ter­­naționale. Anatoli Cerniaev, fost consilier al lui Mihail S. Gorbaciov, avea să con­semneze în memoriile sale, cu referire la acest „târg”, următoarele: „În Ungaria mi s-a spus fără jenă: l-ați cumpărat pe Ceaușescu cu 2 milioane tone de petrol anual, ce­dând șantajului acestuia – a amenințat că altfel va ieși din Tratatul de la Var­șovia”[66].

URSS acceptase să livreze României o cantitate de 5.000.000 de tone de petrol anual, precum și majorarea până la 30 – 35 miliarde ruble a volumului schimburilor comerciale bilaterale, inclusiv dezvoltarea cooperării în producție și participarea mai largă a României la valorificarea zăcămintelor de combustibili și materii prime din URSS. La sfârșitul anului 1986, volumul comerțului româno-sovietic crescuse cu 47% față de 1985. „După aproape 20 de ani, în România apăruseră iar tehnicieni, specialiști și agenți de achiziție sovietici. Specialiștii români colaborau cu cei sovietici pentru a construi o conductă de gaze pe teritoriul țării, prin care Bulgaria, Grecia și Turcia să fie alimentate cu energie și pentru a construi o uzină energetică lângă Piatra Neamț. Moscova a acceptat, de asemenea, să-l ajute pe Ceaușescu să-și implementeze ultimul plan cincinal, furnizându-i utilaje sovietice pentru modernizarea industriei metalurgice, chimice și a construcțiilor de mașini”[67], consemnau istoricii Joseph F. Harrington și Bruce J. Courtney cu referire la relațiile economice româno-sovietice.

Controversele româno-sovietice privind prelungirea valabilității existenței Tra­ta­tu­lui de la Varșovia, precum și a condiționărilor economice legate de această decizie, s-au prelungit și în mandatul lui Mihail S. Gorbaciov. La insistențele lui Mihail S. Gorbaciov, Nicolae Ceaușescu va semna, totuși, pe 26 aprilie 1985, la întâlnirea la nivel înalt de la Var­șovia a conducătorilor de partid și de stat ai statelor participante la Tratatul de la Varșovia, prelungirea Tratatului pe încă 20 de ani și, ulterior, pentru încă 10 ani. „Desigur România, ca membru al Tratatului de la Varșovia, nu putea să nu ia în considerare politica comună. Conducerea română sprijinea, până la urmă, cu tot felul de rezerve, pretenții, pașii principali ai politicii externe convenite a țărilor Tra­tatului de la Varșovia. Acest lucru era însoțit însă permanent de capricii, în spa­tele cărora se afla dorința nu atât de a aduce vreo contribuție pozitivă la procesul comun de elaborare și înfăptuire a politicii, cât cea de a se supraevalua, a sublinia încă o dată autonomia și independența poziției sale”[68], adnota Vadim A. Medvedev, secretar al CC al PCUS și membru al Biroului Politic.

După întrunirea secretarilor Comitetelor Centrale din țările membre ale Tratatului de la Varșovia însărcinați cu ideologia și relațiile externe, organizată la Varșovia în peri­oa­da 22 – 23 ianuarie 1987, s-a observat o sporire a presiunilor URSS asupra „con­du­cerii PCR, considerată în întreg blocul comunist drept fortăreața pozițiilor con­ser­va­toare, antireformiste și anti-integraționiste”[69]. Radio Moscova în limba română a difuzat aproape zilnic fragmente și comentarii despre criticile lui Mihail S. Gorbaciov la adresa „practicilor economice, ideologice și politice învechite din URSS, ceea ce, pă­reau ei (comentatorii și analiștii – n.n.) să sugereze, se aplica și cazului României”[70]. Totodată, Nicolae Ceaușescu a ținut două discursuri semnificative care „nu doar că au contrazis noua politică a lui Gorbaciov – sublinia Anneli Ute Gabanyi -, dar au apărat și propria abordare împotriva susținătorilor cursului reformist din cadrul PCR și al birocrației de stat”[71]. Analizând raporturile româno-sovietice din acel început de an 1987, Anneli Ute Gabanyi scria, la 6 februarie 1987, într-o analiză pentru REL: „Nicolae Ceaușescu a lansat o campanie de apărare a propriei politici dogmatice și antireformiste, în contrast, dacă nu în opoziție, cu mersul reformei pe care secre­tarul general al PCUS, Mihail Gorbaciov, l-a trasat nu doar pentru URSS, ci și pentru întregul bloc estic. Această situație, alături de intenția de a întări programul de austeritate, pare să întâmpine tot mai multă opoziție în interiorul și în afara partidului”[72].

O vizită mult-așteptată

Vizita lui Mihail S. Gorbaciov la București, în perioada 25-27 mai 1987, a reprezentat apogeul încercărilor sovietice de a introduce conceptele de perestroika și glasnosti pe agenda de lucru a liderului PCR, Nicolae Ceaușescu. Presa de la București a anunțat, la 15 mai 1987, plănuita vizită a secretarului general sovietic, astfel încât se spera că întâlnirea va mușamaliza „divergențele dintre elitele conducătoare ale celor două țări”[73]. REL menționa faptul că amânarea unor declarații oficiale privind data și perioada vizitei se datorează și unor aspecte de protocol „cum ar fi dacă să aibă sau nu loc vreo întâlnire «spontană», tipică pentru Gorbaciov, cu populația locală”[74]. Agenția Reuters, citând un diplomat sovietic, menționa că „«problema-cheie» a vizitei lui Gorbaciov la București este «nevoia urgentă de a restructura relațiile economice» cu România de vreme ce acestea îi afectează pe toți membrii CAER”[75].

Nicolae Ceaușescu luase măsuri foarte severe privind interzicerea răspândirii în rândul opiniei publice române a ideilor de perestroika și glasnosti, astfel încât textul complet al discursului lui Mihail S. Gorbaciov de la Plenara din ianuarie 1987 a PCUS nu a fost publicat în România, iar volumul de Opere alese al lui Mihail S. Gorbaciov, oferit spre vânzare publicului românesc în preajma vizitei, conținea discursuri ale secretarului ge­neral sovietic de până în luna noiembrie 1986. Mihail S. Gorbaciov consemnează faptul că în România socialistă s-a remarcat o respingere totală a hotărârilor Plenarei PCUS. „Opiniei publice nu i se dă nicio informație. Ceaușescu îi declară deschis ambasadorului sovietic că nu poate fi de acord cu cele spuse la plenară, că PCUS pășește pe un drum periculos”[76], scrie Mihail S. Gorbaciov. Referindu-se la modul în care perestroika și glasnosti erau percepute la București, istoricul Catherine Durandin consemna: „Pentru Nicolae Ceaușescu și anturajul său apropiat, măsurile introduse de perestroika („restructurare”) și glasnosti („transparență”) sunt periculoase: ele pot slăbi țările din Est în fața Occidentului, cu care, într-o logică a Războiului Rece, nu se poate ajunge la niciun compromis. Aceste măsuri sunt percepute ca fiind cu atât mai neliniștitoare, cu cât ele seduc Partidul Comunist Ungar. Or, Ceaușescu și ai săi nu au încredere în Budapesta”[77].

Secretarul general al PCUS a aterizat pe Aeroportul Internațional „Henri Coandă” din București pe 25 mai 1987, într-o zi de luni, fiind primit cu toate onorurile impuse de pro­tocolul unei vizite oficiale, deși „observatorii au remarcat o «răceală neo­biș­nu­ită» în felul în care cei doi lideri s-au îmbrățișat și s-au sărutat (de trei ori)”[78]. Trebuie menționat faptul că invitația de a efectua o vizită oficială în România socialistă i-a fost adresată secretarului general al PCUS de către Nicolae Ceaușescu în februarie 1987. Conducerea PCUS a decis, după cum mărturisea Vadim A. Medvedev, să accepte invitația „în pofida tuturor isprăvilor lui Ceaușescu, virajelor și ambițiilor lui”[79] și să întărească bazele fundamentale ale relațiilor dintre cele două popoare și state, să frâneze și să limiteze influența asupra lor a momentelor negative ale politicii lui Ceaușescu. „Știam – scria Mihail S. Gorbaciov – că Ceaușescu caută să se întâlnească cu mine, înțelegând necesitatea pentru sine și pentru România (iar el, firește, era tentat să se identifice cu România) de a colabora cu Uniunea Sovietică, ca mare putere vecină, pe care nu numai că nu este neîn­țe­lept, dar este chiar periculos să nu o iei în considerare. (…) Am considerat că trebuie înlăturată nuanța de confruntare din relațiile sovieto-române. De aici și abordarea mea față de Ceaușescu, cu care am căutat să vorbesc cu respect, să pătrund cu atenție în esența ideilor lui”[80]. Referindu-se la personalitatea lui Nicolae Ceaușescu, liderul PCUS consemna: „Mi-a fost dat să mă întâlnesc cu mulți oameni ambițioși. Este în general greu să-ți imaginezi un mare politician fără o anumită doză de orgoliu și încredere în sine. În acest sens, Ceaușescu însă era în afara oricărei concurențe. De pe buzele acestuia nu dispărea zâmbetul arogant, care-i sugera interlocutorului că citește prin el și nu dă un ban pe el. Aplombul, atitudinea dis­pre­țui­toare față de oameni, care atingea dimensiuni extreme în urma unor decenii de putere lipsită de control se transfera, probabil, fără să observe acest lucru, de la slugile sale asupra partenerilor egali după statut”[81].

Cotidianul România liberă va anunța sosirea secretarului general al PCUS pe a doua coloană a primei pagini, afirmând că obiectul acestei vizite era „întărirea prie­te­niei și a bunelor relații bazate pe principiile și idealurile socialismului”[82]. Radio­te­le­viziunea română a transmis în direct ceremonia primirii, în timp ce presa sovietică a mi­nimalizat importanța vizitei. În timp ce Agerpres relata cum tovarășii sovietici și români au fost „primiți cu căldură de către mii de bucureșteni”[83] pe când treceau prin Piața Victoria, telejurnalul sovietic „Vremia” de la ora 19.00 „a înregistrat în detaliu încer­ca­rea eșuată a lui Gorbaciov de a discuta (de fapt, de a monologa) cu românce amu­țite de frică și totuși incapabile să-și ascundă grijile și viața grea”[84]. Radio Moscova în limba română va oferi înregistrarea exactă „a «discuției» lui Gorbaciov cu «femeile tăcute» din București”[85].

Analizând modul în care presa din România socialistă reflecta vizita lui Mihail S. Gorbaciov la București, istoricul Catherine Durandin observa următoarele: „Pe două coloane este prezentată biografia lui Gorbaciov, însoțită de o fotografie a unui chip împietrit, văzut din față: o figură masivă și închisă, în acord cu estetica portretelor oficiale, pătrunse de gravitatea comunistă. A posteriori, e amuzant să notăm că Gorbaciov pozează în chip de călător elegant, pentru a face publicitate valizelor Vuitton! Anul 1985, anul în care Gorbaciov preia puterea, este expediat în trei rânduri seci (…) Nimic despre realizările lui Gorbaciov. Biografia este completată de o enumerare a decorațiilor lui Mihail: Ordinul «Lenin», Ordinul «Revoluției din Octombrie», Ordinul «Drapelul Roșu al Muncii», un palmares liniștitor!”[86]. Totodată, săptămânalul de politică externă Lumea publica în numărul din 21 mai 1987 un reportaj despre URSS cu titlul Itinerar sovietic. „Reportajul – concluzionează Catherine Durandin – nu este plasat în primele pagini. Trebuie să răsfoiești revista tipărită pe o hârtie de proastă calitate, să arunci o privire asupra fotografiilor cenușii, gălbui, pentru a putea urmări frazele reporterului care se străduiește conștiincios să demonstreze că perestroika se inspiră din realizări românești demult înfăptuite! Cu alte cuvinte, Ceaușescu se erijează în gânditor, un fel de mentor al lui Gorbaciov, ca și cum el ar fi dat tonul”[87] .

Generalul-maior Ștefan Alexie, subsecretar de stat și adjunct al șefului Centrului de Informații Externe (CIE/UM 0544) din cadrul Departamentului Securității Statului (DSS), res­ponsabil din partea DSS de desfășurarea vizitei, își amintește că Mihail S. Gorbaciov re­peta fără încetare celor pe care îi întâlnea: „Trebuie să faceți perestroika, peres­troi­ka este cel mai important lucru pentru dumneavoastră acum, trebuie s-o fa­ceți!”[88]. Boris Buzilă, pe atunci redactor la cotidianul România Liberă, își amintește că Mihail S. Gorbaciov a intrat în mulțime, păcălind oamenii DSS-ului, și a întrebat: „De ce tăceți? Să nu-mi spuneți că toate merg perfect în viața voastră, în țară, fiindcă n-am să cred!”[89]. Vadim A. Medvedev, secretar al CC al PCUS și șef al Comisiei Ideologice a CC al PCUS, membru al delegației sovietice, a înțeles că nu se putea face absolut nimic în relația cu Ceaușescu și că tot ceea ce au avut românii să le spună sovieticilor a fost doar „Ceaușescu – Gorbaciov!”.

O imensă neînțelegere

În discursul rostit la dineul oferit de șeful statului român, Mihail S. Gorbaciov a insi­nuat faptul că „modelul românesc” a eșuat și a respins în mod clar politica lui Ceaușescu de a urmări cooperarea în interesul României, ignorând în același timp programul general al URSS. „Ceaușescu afirma tot timpul că la el totul a fost rezolvat demult. Mă uit la el, îl ascult și mă simt ca un prost. La el totul a fost deja rezolvat – și în privința democrației, și în privința alegerilor libere, și în privința cooperării și a drepturilor colectivelor de muncă. […] Ceaușescu s-a supărat strașnic atunci când am vorbit în public, la marea adunare, despre glasnosti, despre perestroika, când mi-am permis să povestesc concret despre ceea ce facem în URSS. Aceasta l-a făcut să-și iasă din fire”[90], mărturisea Mihail S. Gorbaciov în ședința Biroului Politic al CC al PCUS din 4 iunie 1987. Analizând discursul lui Mihail S. Gorbaciov, din acea seară, istoricul Catherine Durandin va observa că secretarul general al PCUS a încheiat felicitându-se pentru buna înțelegere sovieto-română în politica externă, ceea ce „este un mod indirect de a-i aminti lui Ceaușescu că e inutil să pretindă dreptul de a urma o cale națională specifică”[91].

Referindu-se la raporturile dintre Nicolae Ceaușescu și Mihail S. Gorbaciov, fostul ministru de externe sovietic, Eduard A. Șevardnadze, menționa faptul că în timp ce Gorbaciov prezenta cu finețe și atenție recomandările sale în discuțiile cu omologii est-europeni, discuțiile cu Ceaușescu ajungeau câteodată la o astfel de „intensitate”, încât „oamenii de pază ajungeau câteodată să încalce secretul camerei de negocieri: deschideau ușile să vadă ce se întâmplă”[92]. Gărzile personale descopereau, astfel, că „pentru început nu se întâmplase nimic, doar o ceartă între doi oameni care reprezentau păreri diametral opuse”[93]. Ceslav Ciobanu, cetățean sovietic originar din RSS Moldovenească, interpretul oficial de limbă română al lui Mihail S. Gorbaciov, mărturisea, cu referire la întâlnirile dintre cei doi șefi de stat, următoarele: „Doamna Gorbaciov era foarte binedispusă, prietenoasă și senină și își calma adesea soțul, astfel încât acesta să nu reacționeze prea puternic la remarcile și comentariile furioase ale lui Ceaușescu. Elena era în extrema cealaltă. Nu vorbea mult, dar Ceaușescu se uita necontenit la ea, pentru a-i urmări reacțiile, ca și cum ea, și nu el, ar fi fost secretar general”[94]. Mihaela Moraru, fiica lui Marin Ceaușescu, confirmă, precum Ceslav Ciobanu, că Nicolae Ceaușescu vorbea rusește, dar prost. „Conducătorii sovietici – mărturisește Ceslav Ciobanu -, am aflat din spusele colegilor mei, nu l-au iubit niciodată pe Ceaușescu și nu au avut niciodată încredere în intențiile și comportamentul său. (…) Cred că da, înțelegea rusește, dar cred că, intenționat, nu vorbea. Cel puțin, prefera să asculte mai întâi și, în conversație, nu lăsa să se vadă că ar fi înțeles…Aveam această impresie. (…) Ceaușescu nu se îndoia de «modelul socialist românesc» și era mândru de a-l fi inventat. Încercase chiar să-l convingă pe Gorbaciov să ia în considerare «realizările» poporului român în perioada socialistă și în special modul în care România scăpase de datorii”[95].

Mihail S. Gorbaciov va consemna în memoriile sale faptul că discuția cu Nicolae Ceaușescu, din seara primei vizite, a fost extrem de tensionată astfel încât „ridicaseră atât de mult vocea, încât «unul dintre consilieri a dat ordin să se închidă fereastra»”[96]. Istoricul și diplomatul Vasile Buga menționează în volumul Pe muchie de cuțit… (p. 247 – 248), cu referire la tonul discuției dintre cei doi șefi de partid și de stat, din seara zilei de 26 mai 1987, că, în pofida tonului ridicat, scena cu închiderea ferestrei de către aghiotanți, departe de a fi o ceartă, a dat naștere unor interpretări fanteziste, dezmințite de fostul interpret, Gheorghe Stoica, însă „starea de bună dispoziție în care Mihail Gorbaciov și Raisa Gorbaciov s-au întors la vila rezervată, după încheierea dineului, confirmată de autorul volumului de față (Vasile Buga – n. n.), este o dovadă în plus a netemeiniciei fabulațiilor pe tema atmosferei discuției purtate în timpul dineului”[97].

Cea de-a doua zi a vizitei a prilejuit deplasarea se­cre­tarului general al PCUS la Uzina „23 August”, care producea bunuri ce urmau a fi ex­portate în URSS. „În vreme ce Radio București și Agerpres nu au menționat nimic despre discuțiile dintre Gorbaciov cu directorii și muncitorii, televiziunea sovie­tică l-a arătat pe liderul sovietic insistând pe necesitatea ca România și URSS să producă și să comercializeze bunuri de calitate și criticând exportul acestora doar către Occident pentru a obține valută forte”[98], consemna Anneli Ute Gabanyi. Liderul sovietic a insistat asupra faptului că URSS „vedea relația dintre politica economică și cea socială altfel decât România, care acorda prioritate dezvoltării industriale în detrimentul consumului”[99]. Analiștii de la REL considerau, la finalul vizitei lui Mihail S. Gorbaciov la București, că „presiunea sovietică sporită asupra României pentru a-și îmbunătăți sistemul socialist și relațiile cu aliații, în special cu URSS, este primită în continuare cu reținere de conducerea românească”[100] și, totodată, „combinând în mod subtil presiunea cu răsplata, politica sovietică pare a face un apel mai degrabă la conducerea viitoare decât la cea prezentă a României”[101].

Referindu-se la ceea ce i se prezenta de către autoritățile României socialiste ca fiind realitățile cotidiene, Mihail S. Gorbaciov îi va declara lui Nicolae Ceaușescu, în timpul dineului oficial din seara zilei de 26 mai 1987, că această „societate a bunăstării și umanismului nu are (…) nimic comun nici cu una, nici cu alta, fără a mai vorbi despre democrație – țineți întreaga țară în frică, izolând-o de lumea înconjurătoare”[102]. Totodată, Mihail S. Gorbaciov mărturisea: „Întreaga desfășurare a convorbirilor și a discuțiilor cu Ceaușescu arăta că îl preocupă, pur și simplu îl apasă restructurarea începută la noi. Și mai mult de orice – condamnarea stalinismului, a metodelor dictatoriale, a sistemului administrativ și de comandă. Toate acestea loveau prin ricoșeu în regimul lui Ceaușescu. Apărea tragicomică încercarea lui Ceaușescu de a mă convinge că în România funcționează cel mai democratic sistem de evidențiere și înfăptuire a intereselor și voinței celor ce muncesc”[103].

Într-un volum apărut la Moscova în 2010[104], politologul rus Valeri L. Musatov scrie – cu referire la plecarea „cu sentimente apăsătoare” a lui Mihail S. Gorbaciov de la Bu­cu­rești, pe 27 mai 1987, după discuțiile cu Nicolae Ceaușescu: „Era clar că Ceaușescu nu este în stare să pășească pe calea înnoirii, democratizării și transparenței, de­oa­rece se temea de eșecul propriului sistem și al conducerii autocratice. Atunci Gorbaciov le-a spus colaboratorilor apropiați, așa cum s-a dovedit, niște cuvinte profetice: «Nicolae va sfârși rău»”[105]. Analizând această întâlnire româno-so­vietică la nivel înalt, istoricul Adam Burakowski consemnează: „În mod oficial (la fel ca în Ungaria, de exemplu, unde șeful KGB, Vladimir Kriucikov, s-a întâlnit cu refor­matorul Imre Pozsgay) nu a fost posibilă nicio discuție cu vreun eventual adept al perestroikăi. Chiar dacă ar fi vrut cu adevărat să treacă la schimbări în RSR, conducerea sovietică ar fi fost obligată să recurgă la acțiuni cel puțin neoficiale, dacă nu de-a dreptul diversioniste”[106].

Stenograma discuțiilor dintre Erich Honecker și Nicolae Ceaușescu, din 17 noiembrie 1988, înfățișează hotărârea celor doi lideri de a respinge perestroika lui Mihail S. Gorbaciov: „Honecker: Noi întotdeauna am fost pentru o reînnoire (a socialismului – n.n.). În cuvântarea pe care o voi ține în fața Comitetului Central, o să afirm: «Noi suntem partidul înnoitorilor». Ceaușescu: Da, și eu voi spune același lucru. Honecker: Noțiunea vine de la Lenin. Ceaușescu: O reînnoire pe baza principiilor socialiste. Honecker: Corect, o reînnoire pe baza principiilor socialiste, ceea ce înseamnă, în același timp, aplicarea materialismului dialectic și istoric. Deci, ne-am înțeles, putem să considerăm asta drept o afacere încheiată? Ceaușescu: Da”[107]. Nicolae Ceaușescu va fi decorat, în 1988, cu ordinul „Karl Marx”, cea mai înaltă distincție a RDG, ca semn al prețuirii liderului est-german pentru aliatul său politic în atitudinea sa anti-perestroika și anti-Gorbaciov  În pofida acestei „prețuiri” reciproce, șeful STASI, Ernst Mielke, a emis Ordinul nr. 13/89 privind dezvoltarea, comanda și conducerea grupurilor operaționale de legătură ale MSS cu organele de securitate străine prietene prin care i-a exclus pe români din lista de „servicii socialiste prietene” la mijlocul lui iulie 1989, astfel încât se poate spune că RDG „își menținea clar orientarea ostilă României și conducerii ei la nivel instituțional”[108].

(Va urma)

____________________________________________

*Articol apărut în limba engleză în revista Deutsche internationale Zeitschrift für zeitgenössische Wissenschaft, nr. 84/2024, p. 38 – 47

[1] Dumitru Preda, Mihai Retegan, 1989. Principiul dominoului, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000, p. 19.

[2] Vasile Buga, Revoluția din Decembrie 1989 din România în contextul relațiilor româno-sovietice, în Iluzii, teamă, trădare și terorism internațional=1940. Omagiu Profesorului Ioan Scurtu (coord. Gh. Buzatu, Marusia Cîrstea, Horia Dumitrescu, Cristina Păiușan-Nuică), vol. II, Iași, Casa Editorială Demiurg, 2010, p. 457.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Dumitru Preda, Mihai Retegan, op. cit., p. 19.

[8] Ibidem.

[9] Vasile Buga, op. cit., p. 457.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Dumitru Preda, Mihai Retegan, op. cit., p. 20.

[13] Ibidem, p. 20 – 21.

[14] Nikolai Morozov, Corespondentul Agenției TASS care a văzut totul, București, Editura Fundației Culturale Române, 2002, p. 9.

[15] Ibidem, p. 11.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem, p. 15.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem, p. 19.

[21] Vasile Buga, Relațiile româno-sovietice în anii ’80, în Politică externă comunistă și exil anticomunist. Anuarul Institutului Român de Istorie Recentă, vol. II, Iași, Editura Polirom, 2004, p. 105.

[22] Ibidem, p. 103.

[23] Ibidem.

[24] Idem, Revoluția din Decembrie 1989 din România …, p. 450.

[25] Ibidem.

[26] Idem, Relațiile româno-sovietice…, p. 105.

[27] Idem, Revoluția din Decembrie 1989 din România …, p. 451.

[28] Idem, Relațiile româno-sovietice…, p. 105.

[29] Valeri L. Musatov, Metamorfoza atitudinii lui Mihail Gorbaciov față de conducerile din țările blocului sovietic, în Lorin Fortuna (coord.), Accentuarea crizei de regim în ţările socialiste europene, Timișoara, Editura ArtPress, 2009, p. 37.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem.

[32] Vasile Buga, op. cit., p. 451.

[33] Valeri L. Musatov, op. cit., p. 37.

[34] Victor Sebestyen, 1989. Prăbușirea Imperiului Sovietic, București, Editura Litera, 2009, p. 189.

[35] Ibidem, p. 189 – 190.

[36] Ibidem, p. 190.

[37] Vasile Buga, op. cit., p. 451.

[38] Valeri L. Musatov, op. cit., p. 41.

[39] Ibidem, p. 43.

[40] Ibidem.

[41] Ibidem, p. 42 – 43.

[42] Larry L. Watts, Cei dintâi vor fi cei din urmă. România și sfârșitul Războiului Rece, București, Editura RAO, 2013, p. 382.

[43] Ibidem, p. 384.

[44] Ibidem.

[45] Ibidem, p. 389.

[46] Petre Opriș, Dezvăluirile unui general sovietic despre politica militară românească din anii ’80, în Jurnalul Național, 29 august 2009, http://jurnalul.ro/scinteia/special/dezvaluirile-unui-general-sovietic-despre-politica-militara-romaneasca-din-anii-80-519237.html (accesat pe 04.09.2013, ora 13.45).

[47] Ibidem.

[48] Ioan Chiper, PCUS și evoluția regimului de la București în anii ’80 ai secolului trecut, în 1989 – an decisiv în istoria Europei, IRRD/coordonator: dr. Alexandru Oșca, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2008, p. 59.

[49] Ibidem.

[50] Ibidem.

[51] Ibidem.

[52] Csaba Zoltán Novák, Criza regimului comunist din România văzută de diplomația de la Budapesta, în Accentuarea crizei de regim în țările socialiste…, p. 99.

[53] Ibidem, p. 101.

[54] Anneli Ute Gabanyi, Cultul lui Ceaușescu, Iași Editura Polirom, 2003, p. 200.

[55] Idem, Revoluţia neterminată, București, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1999, p. 124.

[56] Ibidem, p. 125.

[57] Ibidem.

[58] Ibidem.

[59] Anneli Ute Gabanyi, Cultul…, p. 209.

[60] Ibidem.

[61] Ibidem.

[62] Ibidem, p. 210.

[63] Vasile Buga, Controverse româno-sovietice privind prelungirea valabilității Tratatului de la Varșovia, 1984-1985, în Arhivele Totalitarismului, Anul XX, nr. 3 – 4 (76 – 77)/2012, p. 135.

[64] Ibidem.

[65] Ibidem.

[66] Ibidem, p. 137.

[67] Joseph F. Harrington, Bruce J. Courtney, Relații româno-americane. 1940 – 1990, Iași Editura Institutul European, 2002, p. 526.

[68] Vasile Buga, op. cit., p. 141.

[69] Anneli Ute Gabanyi, Cultul…, p. 295.

[70] Ibidem.

[71] Ibidem.

[72] Ibidem.

[73] Ibidem, p. 239.

[74] Ibidem, p. 240.

[75] Ibidem.

[76] Vasile Buga, Relațiile româno-sovietice…, p. 107.

[77] Catherine Durandin, Guy Hoedts, Moartea Ceaușeștilor. Adevărul despre o lovitură de stat comunistă, București, Editura Humanitas, 2011, p. 18.

[78] Anneli Ute Gabanyi, op. cit., p. 242.

[79] Vasile Buga, Pe muchie de cuțit. Relațiile româno-sovietice (1965 – 1989), București, Editura Institutului Națio­nal pentru Studiul Totalitarismului, 2014, p. 237.

[80] Idem, Relațiile româno-sovietice…, p. 106.

[81] Idem, Pe muchie de cuțit…, p. 238.

[82] Ibidem, p. 21.

[83] Anneli Ute Gabanyi, op. cit., p. 242.

[84] Ibidem, p. 243.

[85] Ibidem.

[86] Catherine Durandin, op. cit., p. 21.

[87] Ibidem, p. 21 – 22.

[88] Alex Mihai Stoenescu, Interviuri despre revoluție, București, Editura RAO, 2004, p. 102.

[89] Boris Buzilă, În prezența stăpânilor. Treizeci de ani de jurnal secret la România Liberă, Editura Compania, București, 1999, p. 268 – 269.

[90] Vasile Buga, op. cit., p. 243.

[91] Catherine Durandin, op. cit., p. 27.

[92] Anneli Ute Gabanyi, op. cit., p. 127.

[93] Ibidem.

[94] Catherine Durandin, op. cit., p. 35.

[95] Ibidem, p. 34.

[96] Mihail Gorbaciov, Memoirs, New-York, Editura Doubleday, 1996, p. 476.

[97] Vasile Buga, Pe muchie de cuțit…, p. 236 – 252.

[98] Anneli Ute Gabanyi, op. cit., p. 245.

[99] Ibidem.

[100] Ibidem, p. 237.

[101] Ibidem.

[102] Vasile Buga, Relațiile româno-sovietice…, p. 111.

[103] Ibidem.

[104] A se vedea: Valeri L. Musatov, Rossia v pautine globalizații (Rusia în păienjenișul globalizării), Moscova, Editura Vostok-Zapad, 2010.

[105] Vasile Buga, Istoria recentă a României văzută de la Moscova, în Istorie și Civilizație, Anul III, nr. 27, decembrie 2011, p. 38.

[106] Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu (1965 – 1989). Geniul Carpaților, Iași, Editura Polirom, 2011, p. 334.

[107] Simion Gheorghiu, Reformele lui Mihail Sergheevici Gorbaciov și reacțiile conservatoare în blocul sovietic, în Accentuarea crizei de regim în țările socialiste…, p. 129.

[108] Larry L. Watts, op. cit., p. 593.