Divergențele româno-sovietice aveau să continue pe tot parcursul perioadei 1988 – 1989, atingând și problema delimitării frontierei de stat dintre URSS și România socialistă. În perioada 10 – 14 mai 1988, Andrei A. Gromîko, președintele Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, se află în vizită oficială la București, împreună cu soția. Șeful statului sovietic va insista asupra perestroikăi ca model de acceptat și urmat de către Nicolae Ceaușescu, însă referirile sale la glasnosti sunt cenzurate de către presa din România. Nicolae Ceaușescu refuză să ia în considerare experiența sovietică, iar comentariile de la Radio Europa Liberă relevă prăpastia dintre PCR și PCUS. Lidia Gromîko se deplasează prin București fără să fie însoțită de către Elena Ceaușescu. Între 4 și 6 octombrie 1988, Nicolae și Elena Ceaușescu vizitează Moscova unde Mihail S. Gorbaciov nu va mai da lecții și nu va mai ține discursuri despre perestroika și glasnosti. Delegațiile celor două state socialiste vor negocia semnarea unui pachet de 30 de proiecte economice comune, majoritatea fiind stabilite pentru o perioadă de cinci ani, printre care și unele pe termen scurt, precum cel prin care se prevedea livrarea a 100.000 de tone de cocs necesare Combinatului Siderurgic de la Galați până în decembrie 1988.

Divergențele se amplifică

În luna martie 1989 s-a desfășurat cea de-a optsprezecea sesiune a Comisiei mixte româno-sovietice pentru verificarea traseului liniei de frontieră dintre cele două state. La 19 aprilie 1989, MApN și MAE l-au informat pe șeful statului român despre di­ver­gențele care existau între experții Româ­niei și cei ai URSS, în privința stabilirii graniței comune în zona Insulei Maican – din Delta Dunării. Președintele Nicolae Ceaușescu era in­for­mat și i se solicita acordul ca, „la sesiunile urmă­toare ale Comisiei mixte, delegația ro­mână să ac­ți­o­neze în continuare pentru a evita cedarea oricăror suprafețe de teritoriu, potrivit Trata­tului (de frontieră, semnat de repre­zentanții Ro­mâniei și URSS în anul 1961 – n. n.), care prevede că frontiera trece în sectorul de ape pe mijlocul șenalului na­vi­gabil principal”[1]. La 25 ianuarie 1988, Nicolae Ceaușescu declara în fața presei că „niciun acord sem­nat cu Germania hitleristă nu a servit cauzei păcii și independenței, ba dimpotrivă, a oferit Germaniei un puternic sprijin pentru cursul ei către război, pentru care omenirea a plătit un preț foarte mare, mai cu seamă Uniunea Sovietică”[2]. În acele momente, Mihail S. Gorbaciov încerca „să-i contrazică pe istoriografii occidentali care afirmau că acordul dusese la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial”[3], în timp ce Nicolae Ceaușescu adera, în mod public, la „opinia care a prevalat în Occi­dent”[4] și care respingea „teoria sovietică (reconfirmată de Gorbaciov) conform căreia pactul Ribbentrop-Molotov nu avusese nicio implicație asupra declanșării celui de-Al Doilea Război Mondial”[5]. În iulie 1989, președintele României socialiste a ținut să menționeze în mod expres, cu ocazia aniversării a 50 de ani de la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, că „politica de concesiuni și capitularea în fața Germ­aniei naziste, acordul de la München și, printre altele, tratatul dintre Molotov și Ribbentrop, nu au împiedicat agresiunea, ci dimpotrivă, au facilitat-o”[6]. În timpul desfășurării celui de-al XIV-lea Congres al PCR (20 – 24 noiembrie 1989), Nicolae Ceaușescu a atacat URSS, făcând referire la Pactul Molotov-Ribbentrop și conse­cințele sale, precum și la faptul că trebuie căutate „modalități de a soluționa pro­ble­mele care au rămas nerezolvate”[7] și, totodată, adoptarea unor „decizii prac­tice de eliminare a rezultatelor tuturor acelor acorduri și dictate”[8]. Agenția TASS a re­plicat: „Niciun politician serios sau responsabil nu poate ridica problema granițelor postbelice, inclusiv a frontierei sovieto-române”[9].

La reuniunea de la București a Co­mi­tetului Politic Consultativ al Organiza­ției Trata­tului de la Varșovia (7-8 iulie 1989) s-a evidențiat, din nou, că Nicolae Ceaușescu nu accepta principiul comenzii militare unice în cadrul Tratatului de la Varșovia. Liderul Ro­mâ­niei socialiste a reiterat propunerile sale din 1988 re­fe­ritoare la reformarea Tratatului de la Varșovia, respectiv: 1) Comitetul Politic Consultativ al Tratatului de la Varșovia să se ocu­pe doar de aspectele politice ale alianței; 2) chestiunile militare să fie dis­cu­tate în cadrul unui Comitet Militar al Apă­rării; 3) să se realizeze reorganizarea unor or­ga­nis­me militare din compunerea Co­­­man­damentului Forțelor Armate Uni­te. Obiectivul președintelui României socialiste era păstrarea Ar­matei Române sub comanda sa nemij­lo­cită, prevalându-se de prevederile Legii nr. 14/1972 privind orga­nizarea apărării naționale a Republicii Socialiste Ro­mânia. Kremlinul a înțeles că poziția lui Nicolae Ceaușescu era o încercare de de­ro­bare a liderului român față de angajamentele pe care România le avea în calitate de membră a OTV.

Nicolae Ceaușescu ripostează

Mihail S. Gorbaciov îi va informa pe conducătorii țărilor membre ale Tratatului de la Var­șovia de schimbările pe care le preconiza, miza fiind menținerea în sfera de influență a Kremlinului a acestor țări. În timpul desfășurării Congresului al XIV-lea al PCR (20 – 24 noiembrie 1989), Mihail S. Gorbaciov îi va trimite o scrisoare lui Nicolae Ceaușescu, la 23 noiembrie 1989, prin intermediul ambasadorului URSS la București, Evgheni M. Tiajelnikov. În perspectiva Summit-ului de la Malta (2 – 3 decembrie 1989), secretarul ge­neral al PCUS îi scria lui Nicolae Ceaușescu despre faptul că nu există o ordine de zi convenită în prealabil astfel încât, cu ocazia Summit-ului de la Malta, sovieticii intenționau să respecte pozițiile principiale examinate în cadrul Consfătuirii de la Bu­curești a Comitetului Politic Consultativ al statelor participante la Tratatul de la Varșovia, precum și al recentei întâlniri a miniștrilor Afacerilor Externe ai statelor membre ale Tratatului de la Varșovia. „Pașii cunoscuți întreprinși în ultima vreme de RD Germană au dat naștere multor zvonuri privind «problema germană»», perspectivele unirii Germaniei. Noi nu intenționăm să intrăm într-o dezbatere detaliată a acestei probleme, dar considerăm în mod ferm că existența și dezvoltarea RDG în toți acești ani a fost și rămâne garanția cea mai importantă a echilibrului european, a păcii și stabilității internaționale. RDG, stat suveran, membru al Tratatului de la Varșovia a fost și rămâne aliatul nostru strategic din Europa. Din câte înțelegem noi, politicienii cu simț de răspundere din Occident înțeleg bine această realitate. Nu pot fi însă subapreciate pericolele provocate de pasiunile și stările de spirit revanșiste, care se înviorează. Încingerea acestora este capabilă să submineze încrederea ce se formează și chiar să dea înapoi toate realizările de importanță istorică în dezvoltarea raporturilor dintre Est și Vest”[10], menționa secretarul general al CC al PCUS în scrisoarea către liderul român Nicolae Ceaușescu.

Președintele Sovietului Suprem al URSS menționa faptul că, totuși, schimbările de pe con­tinentul european „nu trebuie să afecteze realitățile teritorial politice stator­nicite, să renască pretenții teritoriale vechi, sau să dea naștere altora noi, să afec­teze granițele existente ale statelor europene”[11]. Mihail S. Gorbaciov avertiza: „În legă­tură cu aceasta, sunt inconsistente și mioape încercările de a înfățișa restruc­tu­rarea din Uniunea Sovietică, reformele dintr-o serie de țări socialiste, drept o mărturie, chipurile, a «eșecului socialismului». În realitate, este vorba despre un proces de reînnoire a societății socialiste. Este necesar să se renunțe la ste­reo­tipurile «Războiului Rece», la calculele mizând pe folosirea dificultăților tem­po­rare ale celeilalte părți în scopul realizării propriilor scopuri”[12]. Liderul sovietic îl informa pe secretarul general al PCR că, în viitor, sovieticii doresc trans­for­ma­rea NATO și a Tratatului de la Varșovia în organizații politico-defensive, „pentru sta­bi­lirea între ele nu pur și simplu a unor contacte episodice, ci a unor relații per­ma­nente reciproc utile, pentru instituționalizarea unei colaborări interblocuri”[13]. Nicolae Ceaușescu era invitat în cursul zilei de 4 decembrie 1989, ora 15.30, la Moscova, la o întâlnire cu conducătorii statelor aliate din cadrul Tratatului de la Varșovia pentru o informare privind discuțiile sovieto-americane de la Malta.

În cursul zilei de 27 noiembrie 1989, Nicolae Ceaușescu a convocat o ședință a Comitetului Politic Executiv (CPEx) al CC al PCR în cursul căreia s-a aprobat mesajul ce urma a fi trimis de Nicolae Ceaușescu lui Mihail S. Gorbaciov, ca răspuns la cel primit de președintele României socialiste de la secretarul general al CC al PCUS în data de 23 noiembrie 1989, referitor la desfășurarea Summit-ului de la Malta. „Consider că este cazul ca presa noastră să facă comentarii în aceste zile, pornind de la hotărârile Congresului al XIV-lea, să tratăm proble­me­le relațiilor internaționale, a principiilor de relații între state, de egalitate, inclusiv problemele în Europa, să se spună ca și aici să se renunțe la orice amestec în treburile altor țări, să se ia poziție fermă, să se asigure o Europă unită, pentru că pro­blemele actuale nu se pot rezolva de cele două mari puteri și de alte câteva state, ci de toate statele. (…) Să înceteze orice amestec, sub diferite forme, ames­te­cul așa zis ideologic, care este mai periculos și trebuie răspuns cu toată fermitatea. (…) Mai ales că acum reiese clar că ceea ce s-a făcut în RD Germană, este organizat de sovietici și de RF Germană. Același lucru și în Bulgaria. Bulgarii caută acum să se lămurească, de ce au făcut. (…) De fapt au realizat lovituri de stat organizate. Acesta este adevărul, folosindu-se de ajutorul a tot felul de elemente descompuse, așa cum a fost și Adameč, care este un trădător, care a văzut că nu poate în Biroul Politic să-și impună poziția, acum iese în stradă”[14], va declara Nicolae Ceaușescu în plenul CPEx al CC al PCR, făcând comentarii pe seama scrisorii lui Mihail S. Gorbaciov.

Scrisoarea trimisă lui Mihail S. Gorbaciov conținea punctele de vedere ale preșe­dintelui Nicolae Ceaușescu referitoare la agenda discuțiilor preconizate a se desfășura la Summit-ul de la Malta, precum și viziunea sa despre modul de evoluție al relațiilor Est-Vest, respectiv: „1. Considerăm că la întâlnirea dintre conducătorii URSS și SUA nu se poate discuta, sub nici o formă, situația din țările socialiste. Despre problemele care au apărut în unele țări socialiste se poate discuta numai în cadrul unei întâlniri între conducerile țărilor socialiste. De altfel, Partidul Comunist Român a insistat de mai multe ori să se organizeze o asemenea întâlnire a țărilor socialiste, însă până în prezent ea nu a avut loc. Dacă în cadrul întâlnirii bilaterale sovieto-americane va avea loc o asemenea discuție, aceasta va fi considerată de toate po­poarele ca un amestec în treburile interne ale țărilor socialiste. (…) 3. Referitor la formularea din mesajul Dumneavoastră privind «noul rol» al NATO și Tratatul de la Varșovia, noi considerăm că problema care se pune nu este aceea de a se stabili o colaborare între cele două blocuri militare care ar însemna permanen­ti­zarea lor, ci aplicarea celor stabilite în comun de țările socialiste europene privind desfiin­țarea concomitentă – într-un timp cât mai scurt – a celor două blocuri militare. (…) 5. Având în vedere politica anticomunistă de destabilizare a situației din țările so­cia­liste, în care Statele Unite șale Americii au un rol activ, considerăm că trebuie să se ceară cu toată fermitatea ca SUA să înceteze și să renunțe definitiv la orice politică de amestec în treburile interne ale altor state. 6. În ce privește problema germană – la care vă referiți în mesaj – și noi considerăm că este necesar să se asi­gure dezvoltarea socialistă a RD Germane, că existența celor două state ger­mane con­stituie o realitate a Europei de azi și de mâine, care trebuie menținută și res­pectată, în interesul stabilității și păcii pe continent. 7. Considerăm că ar fi greșit și de neînțeles să se pună problema dezideologizării relațiilor interstatale. Partidul nostru apreciază că, atâta timp cât există imperialism, există luptă de clasă și nu se poate renunța la concepțiile ideologice în viața internațională. De altfel, impe­ria­liș­tii nici nu ascund acest lucru. (…) 8. În ce privește propunerea privind întâlnirea din 4 decembrie pentru a informa despre rezultatele convor­bi­rilor sovieto-ame­ri­cane, noi considerăm că nu este necesară o întâlnire la nivel înalt în acest scop. Această informare se poate face pe cale diplomatică sau, cel mult, în cadrul unei întâlniri la nivelul miniștrilor afacerilor exter­ne”[15].

Ședințele CPEx al CC al PCR din 13 și 16 noiembrie 1989 relevă, totodată, faptul că Nicolae Ceaușescu nu reușea să înțeleagă și să accepte noile realități din relațiile Est – Vest, precum și procesele de perestroika și glasnosti din spațiul statelor membre ale Tratatului de la Varșovia. Totodată, trebuie menționat faptul că ziarul Scînteia din 13 octombrie 1989 a publicat o declarație „cosmetizată” referitoare la moti­vele pentru care liderii țărilor socialiste nu aveau voie să acționeze pentru reîntoarcerea la capitalism. Conducătorii oficiosului PCR nu au publicat, din păcate, și un alt paragraf important din declarația lui Nicolae Ceaușescu, făcută în cadrul ședinței CPEx al CC al PCR din 12 octombrie 1989: „În acest cadru, aș dori să mă refer la faptul că, după încheierea festivităților (de la Berlin, desfășurate cu prilejul împli­nirii a 40 de ani de la proclamarea RDG – n. n.), din nou cercurile reacționare din Republica Federală Germania au organizat unele manifestări împotriva Republicii Democrate Germane. Sigur, acolo este o situație – anual, 7-8 milioane de oameni din RD Germană merg în vizită în RF Germania. Practic, ei spun că este zid. Dar nu există nici un zid, și din RF Germania merg în RD Germană milioane de oameni, și deci au găsit prilejul să organizeze unele manifestări, cu caracter reacționar, care au fost puse la punct, au fost luate măsuri”[16].

Ultima întâlnire dintre Nicolae Ceaușescu și Mihail S. Gorbaciov, desfășurată la Moscova pe 4 decembrie 1989, nu a adus o îmbunătățire a relațiilor dintre cele două per­so­nalități ale blocului socialist și o armonizare a viziunilor privind viitorul socialismului în lume. Delegația română a insistat pentru organizarea unei întâlniri a celor doi prim-miniștri pentru a examina unele aspecte ale relațiilor economice, mai ales în condițiile în care URSS anunțase intenția de a trece în relațiile economice cu țările socialiste la decontări în valută convertibilă și la prețurile mondiale. Prim-ministrul Nikolai Rîjkov a propus ca întâlnirea să aibă loc pe 9 ianuarie 1990, însă Constantin Dăscălescu, prim-ministrul României socialiste, a solicitat o devansare a datei, în condițiile în care România se confrunta cu dificultăți economice severe. Referindu-se la acest moment, istoricul Vasile Buga consemnează: „În acest moment al discuției dintre cei doi premieri a in­ter­venit Mihail Gorbaciov, care li s-a adresat: «Veți mai trăi până la 9 ianuarie!», formulă interpretată într-o serie de medii românești cu pretenții, inclusiv politice, în sensul că liderul sovietic i-a prorocit liderului român că nu va mai apuca ziua de 9 ianuarie 1990. Repet, remarca făcută era adresată celor doi premieri. De altfel, formula deriva din sintagma des folosită în rusă: «pojiviom, uvidim» («om trăi și om vedea»), care era uzitată de Mihail Gorbaciov în momentele în care nu dorea să se angajeze în stabilirea unei date exacte”[17].

La insistența liderului român, Mihail S. Gorbaciov a acceptat propunerea acestuia de a se organiza o întâlnire a delegațiilor PCR și PCUS pentru a elabora un material despre socialism și perspectivele acestuia, precum și de a se crea un grup de inițiativă, din care să facă parte și PCUS, care va avea menirea de-a organiza o întâlnire a partidelor comuniste și muncitorești. Referindu-se la comportamentul lui Nicolae Ceaușescu în timpul acestei întâlniri de la Moscova a conducătorilor statelor participante la Tratatul de la Varșovia, Mihail S. Gorbaciov mărturisea: „Acesta (Nicolae Ceaușescu – n. n.) pro­ducea o impresie oarecum stranie: strălucirea din ochi, o stare de anumită obsesie și, totodată, un fel de întârziere în reacții. Îl speria mersul evenimentelor și s-a interesat de opinia mea în legătură cu aceasta”[18]. În drumul spre aeroport, Nicolae Ceaușescu va fi însoțit de către Vitali I. Vorotnikov care va declara: „În aceeași seară (a zilei de 4 decembrie 1989 – n.n.) m-am dus după Ceaușescu la reședință. L-am salutat. El a mormăit ceva pe sub nas. Ne-am urcat în mașină și ne-am îndreptat spre aeroport. N. Ceaușescu ședea pe banchetă, avea capul băgat în gulerul paltonului, a tăcut tot drumul. La scara avionului și-a luat rămas bun și s-a urcat în avion”[19]. Știrea de presă referitoare la întâlnirea dintre Nicolae Ceaușescu și Mihail S. Gorbaciov, realizată cu multă dificultate și prin consultarea de câteva ori a celor doi lideri de partid și de stat, men­ționa faptul că întâlnirea „s-a desfășurat într-o atmosferă tovărășească”[20].

Ob­servatorii scenei relațiilor internaționale înțelegeau, astfel, că răceala domnise în cursul convorbirii. În articolul Martor ocular la ultima întâlnire Ceaușescu – Gorbaciov, publicat în revista Totuși iubirea (nr. 22/mai 1991), consilierul de presă Constantin Mitea declară că problema Tezaurului României de la Moscova și anularea consecințelor Pactului Molotov – Ribbentrop s-au aflat pe agenda de lucru a delegației românești, pe lângă problema relațiilor economice bilaterale și pregătirea unei întâlniri a liderilor țărilor socialiste în care să se discute viitorul socialismului în lume. Istoricul Vasile Buga consideră că primele două probleme, chiar dacă figurau pe agenda de lucru a delegației române, nu au fost, totuși, discutate pe 4 decembrie 1989 deoarece „necesitau o discuție mai amplă, în alte împrejurări”[21]. Regimul lui Nicolae Ceaușescu începea să se dovedească anacronic în contextul noilor transformări din arena relațiilor internaționale și a dialogului Est – Vest.

Ultimele clipe dintr-o relație extrem de tensionată

În contextul evoluției evenimentelor din România începute în după-amiaza zilei de 16 decembrie 1989, Nicolae Ceau­șescu l-a convocat la sediul CC al PCR, în seara zilei de 20 decembrie 1989, la ora 20.00, pe Viulen G. Pozdniakov, însărcinatul cu afaceri ad-interim al URSS la București, în condițiile în care ambasadorul Evgheni M. Tiajelnikov se afla în URSS. Istoricul Vasile Buga confirmă faptul că stenograma întâlnirii dintre cei doi nu a putut fi identificată în arhivele românești. Jurnalul lui Ivan P. Aboimov, adjunctul ministrului Afacerilor Externe al URSS, care l-a convocat pe 21 decembrie 1989 pe ambasadorul Ion Bucur pentru o discuție pe marginea întâlnirii de la București din seara precedentă, ne oferă unele date privind modul în care a decurs întâlnirea. Istoricul Vasile Buga confirmă faptul că în timpul întâlnirii cu diplomatul sovietic, la care a par­ti­cipat în calitate de interpret de limbă rusă, Nicolae Ceaușescu și-a exprimat ,,sur­prinderea” în legătură cu faptul că ,,reprezentanții sovietici fac declarații în pro­blema evenimentelor de la Timișoara și că partea română dispune de informații conform cărora acțiunea de acolo a fost pregătită și organizată din timp, cu acordul țărilor participante la Tratatul de la Varșovia, fiind plănuită chiar în cadrul acestuia”[22]. Însărcinatul cu afaceri ad-interim sovietic de la București îl va informa în cursul serii pe adjunctul ministrului Afacerilor Externe al URSS de faptul că Nicolae Ceaușescu menționase că existau date din care rezulta că ,,URSS ar intenționa să intervină militar în România”[23]. Nicolae Ceaușescu făcea referire la declarațiile lui Eduard A. Șevardnadze, ministrul Afacerilor Externe al URSS, care declarase la o întrebare a unui corespondent occidental, pe 19 decembrie 1989, în timp ce se afla la Bruxelles, că nu știe dacă sunt victime la Timișoara, ca urmare a folosirii forței, însă ,,dacă au fost vic­time”[24] își exprima regretul. În scrisoarea adresată redacției publicației Komsomolskaia Pravda, din 5 ianuarie 1990, cu ocazia vizitei în România, ministrul Afacerilor Externe al URSS în funcție a scris că, pe 19 decembrie 1989, la Bruxelles, a declarat că ,,dacă într-adevăr sunt victime omenești, atunci desigur, în legătură cu aceasta merită să fie exprimat cel mai profund regret”[25], ceea ce însemna ,,condamnarea violenței, expusă într-o «formă diplomatică»”[26] astfel încât Nicolae Ceaușescu a fost extrem de iritat.

În dialogul cu ambasadorul României socialiste de la Moscova, Ion Bucur, din cursul zilei de 21 decembrie 1989, adjunctul ministrului de Externe al URSS, Ivan P. Aboimov va res­pinge acuzațiile aduse de către unele persoane oficiale de la București care ,,au exprimat, în discuții cu ambasadorii statelor socialiste ideea unei acțiuni de amestec în tre­bu­rile interne ale RSR, care se pregătește, chipurile, din partea Uniunii Sovie­tice”[27]. Menționez faptul că adjunctul ministrului de Externe al URSS se referea la ministrul Afacerilor Externe de la București, Ion Stoian, după cum îi va mărturisi Ivan P. Aboimov, pe 22 decembrie 1989, însărcinatului cu afaceri ad-interim al Ungariei la Moscova, J. Birnbauer. Înaltul diplomat sovietic, Ivan P. Aboimov, a ținut să pre­cizeze în dialogul cu ambasadorul Ion Bucur că, deocamdată, nu a fost mandatat să facă o declarație oficială în numele guvernului URSS, însă ceea ce a declarat ,,reflectă ne­în­doielnic, poziția noastră oficială (a sovieticilor – n. n.), constând în faptul că Uni­unea Sovietică își construiește relațiile cu statele socialiste aliate pe baza ega­li­tății, res­pectului reciproc și neamestecului strict în treburile interne”[28]. Totodată, Ivan P. Aboimov, ,,personal și în mod preliminar”[29] a calificat acuzațiile președintelui Ni­co­lae Ceaușescu ca fiind ,,neîntemeiate și care nu corespund realității”[30] astfel încât, având în vedere gravitatea lor, acestea ,,necesită o examinare cu mare aten­ție”[31].

Ambasadorul român la Moscova, Ion Bucur, va fi informat de faptul că în URSS ca urmare a absenței unor informații oficiale privind desfășurarea evenimentelor din Ro­mânia, mass-media din Uniunea Sovietică va fi nevoită să folosească știrile transmise de agențiile străine, iar MAE sovietic era pus în imposibilitatea de a răspunde cererilor jur­naliștilor străini acreditați la Moscova, precum și ale deputaților sovietici, de a comenta situația din România. Conducerea MAE de la Moscova era ,,extrem de interesată în pri­mi­rea de la partea română a unei informări oficiale despre esența eve­nimentelor, care i-ar permite să facă o evaluare corectă a acestora”[32]. Toto­dată, limitarea accesului cetățenilor sovietici în România, începând cu 17 decembrie 1989, era socotită de către diplomatul sovietic ca fiind ,,neașteptată”. Ziarul Pravda din 20 decembrie 1989 menționa faptul că, pe 19 decembrie 1989, Agenția Inturist a fost informată, „pe neașteptate”, că primirea grupurilor de turiști sovietici care urmau să vină în România se amână „din cauza condițiilor nefavorabile”, respectiv absența zăpezii în stațiunile montane.

Un aspect care a stârnit numeroase controverse în desfăşurarea Revoluției Române din Decembrie 1989 este cel legat de o posibilă solicitare de ajutor militar sovietic pentru România de către noua echipă de conducere politică de la București. În cursul zilei de 23 decembrie 1989, ora 10.30, crainicul George Marinescu va transmite pe postul național de televiziune: ,,Suntem informaţi că s-a luat legătura cu Ambasada sovietică, care ne-a promis ajutor militar imediat, întrucât agenţii străine şi-au permis să trimită elicoptere cu oameni înarmaţi, cu scopul de a distruge ceea ce poporul român a cucerit”[33]. La scurt timp, la Radio, Gabriela Neagu va declara: ,,Suntem informaţi că, prin intermediul Ambasadei Uniunii Sovietice, s-a cerut ajutor armatei sovietice, întrucât teroriştii au apelat la elicoptere prin intervenţioniştii străini”[34]. Crainicii nu au ştiu de unde a venit această informaţie care avea să producă o vie emoţie în rândul poporului român. Nu s-a specificat cine a cerut intervenția, iar un astfel de gest se putea interpreta în orice fel, în contextul evoluţiei evenimentelor începând cu ora 18.30 din seara de 22 decembrie 1989.

La ora 18.40, în seara de 22 decembrie 1989, generalul-maior G. N. Boceaev va comunica şefului Direcţiei Operaţii a Marelui Stat-Major român, prin intermediul colonelului Mircea Dumitru, şeful Biroului Special din Direcţia Operaţii a Marelui Stat-Major, că şeful Marelui Stat-Major sovietic, generalul de armată Mihail A. Moiseev, şi generalul-colonel Veliovschi Rahalschi, prim-locţiitor al şefului Statului-Major al Comandamentul Forțelor Armate Unite (CFAU) ale Tratatului de la Varșovia, ,,încredinţează conducerea armatei române că la graniţa româno-sovietică nu se fac concentrări de trupe şi nu se intenţionează desfăşurarea vreunei activităţi militare în apropierea frontierei”[35] şi că ,,sunt gata să acorde sprijin în orice domeniu”[36]. Acest telefon venea ca urmare a discuţiilor purtate cu sovieticii în cursul zilei de 22 decembrie 1989, la sediul MApN, de către generalul-locotenent dr. Ilie Ceauşescu, adjunct al ministrului Apărării Naționale și șef al Consiliului Politic Superior al Armatei, în jurul orei 12.00. Peste o oră, la 19.55, generalul-maior G. N. Boceaev a revenit cu un nou telefon şi a comunicat că ,,nu se face niciun fel de pregătire militară din partea sovietică la frontiera cu România, în zona Iaşi, şi dacă sunt îndoieli în această privinţă se poate cere din partea armatei noastre (române – n. n.) şi o confirmare scrisă din partea armatei sovietice”[37].

În ediția a II-a revăzută și adăugită a volumului Pe muchie de cuțit. Relațiile româno-sovietice (1965 – 1989) apărută în 2022 la București, istoricul și diplomatul Vasile Buga relevă faptul că fostul diplomat sovietic V. Lapșin aflat în seara zilei de 22 decembrie 1989 în Centrala MAE sovietic, la Moscova, confirmă că însărcinatul cu afaceri ad-interim de la Ambasada URSS din București, Viulen G. Pozdniakov, ,,a transmis rugămintea lui I. Iliescu privind acordarea de ajutor militar forțelor democratice române”[38]. Diplomații sovietici de la București vor fi informați în seara zilei de 22 decembrie 1989, din dispoziția ministrului de Externe al URSS, Eduard A. Șevardnadze, că URSS nu se implică în evenimentele de la București și că Ambasada trebuie ,,să nege disponibilitatea noastră (sovietică – n.n.) în legătură cu acordarea de ajutor militar”[39]. Ministrul de Externe al URSS a reiterat din nou, în aceeași seară, dispozițiile care urmau să fie transmise diplomaților sovietici de la București. În dialogul cu membrii Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989, președintele Ion Iliescu va menționa faptul că, în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, s-a vorbit la telefon cu Ambasada URSS la București, din sediul fostului CC al PCR, la sugestia cuiva, urmărindu-se două obiective: ,,În primul rând, o informare despre caracterul mișcării și sugerarea că se începe structurarea unui cadru organizat a unor noi structuri de stat și, în al doilea rând, pentru asigurarea, ca să se evite orice fel de posibile dorințe de «sprijin frățesc», pe care nimeni nu-l dorea”[40].

În dimineaţa de 23 decembrie 1989, ora 08.15, conducerea Marelui Stat-Major de la Moscova a reiterat, prin intermediul colonelului Culicov, şeful de cabinet al generalului M. A. Moiseev, că la frontiera româno-sovietică nu se desfăşoară niciun fel de acţiuni militare ale Armatei Roşii. Pe 23 decembrie 1989, în jurul orei prânzului, colonelul Mircea Dumitru va fi chemat în cabinetul ministrului Apărării Naţionale unde se aflau, printre alţii, şi Ion Iliescu, Petre Roman, generalul-colonel (r) Nicolae Militaru ş.a. Din dispoziţia generalului-locotenent Nicolae Eftimescu, șeful Direcției Operații din Marele Stat-Major român, colonelul Mircea Dumitru va suna la Moscova, pe telefonul special, cerând legătura cu generalul M. A. Moiseev, şeful Marelui Stat-Major sovietic. ,,După ce am făcut această legătură, gen. Eftimescu mi-a spus să-l întreb, deci, eu vorbeam la ordinul lui Eftimescu, «dacă s-ar putea conta pe un eventual ajutor militar sovietic împotriva teroriştilor»; exact aşa am notat. Generalul sovietic a răspuns foarte scurt: «o asemenea problemă poate fi discutată numai la nivelul guvernelor». (…) În ce măsură cei de acolo şi-au însuşit sau nu, a cui a fost iniţiativa nu ştiu şi nu aş putea decât să fac supoziţii, dar alte probleme la această convorbire cu gen. Moiseev nu au fost”[41], va declara colonelul Mircea Dumitru în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989.

Această convorbire telefonică pare să fi fost generată ca urmare a unei situaţii militare extrem de grave şi de neînţeles, mai ales pentru membrii Consiliului Frontului Salvării Naționale (CFSN), în condiţiile în care unităţile Ministerului de Interne şi ale Departamentului Securității Statului (DSS) se subordonaseră MApN pe care se baza noua structură de putere politică din România. Dintr-o astfel de perspectivă, am putea înţelege necesitatea acelui telefon dat conducerii Marelui Stat-Major sovietic. Ion Iliescu va menţiona în mod clar: ,,Trebuie să precizez, de altfel, că singurele legături şi convorbiri telefonice, în acele zile şi nopţi, cu exteriorul şi, în par­ti­cular, cu Moscova, au fost stabilite de la grupul de comandă al Marelui Stat-Major şi, în particular, de generalul Guşă, care m-a şi informat despre o asemenea dis­cuţie, precum şi despre neacceptarea ideii de a solicita vreun ajutor, de orice fel. Eu pot să confirm doar un lucru: că, în ceea ce priveşte nucleul politic de con­du­cere a Consiliului Frontului Salvării Naţionale, nimeni nu a ridicat problema soli­ci­tării vreunui ajutor militar din afară, poziţia noastră de principiu respingând net o asemenea idee”[42].

În cursul aceleiaşi zile, 23 decembrie 1989, generalul-maior Ştefan Guşă va solicita o convorbire cu omologul său de la Moscova căruia îi va transmite că nu cere, din postura de şef al Marelui Stat-Major al Armatei Române, niciun fel de ajutor militar sovietic. La ora 16.05, colonelul Mircea Dumitru îi va transmite generalului-maior Dumitru Pănescu, la Moscova, informaţia potrivit căreia noul ministru al Apărării Naţionale este generalul-colonel (r) Nicolae Militaru care prelua, în mod informal, comanda având în vedere că era încă trecut în rezervă. Reprezentantul nostru la CFAU urma să informeze Ministerul Apărării al URSS, CFAU şi Marele Stat-Major sovietic despre noua situaţie de la MApN din Bucureşti. Pe 24 decembrie 1989, generalul A. C. Gaponenco, reprezen­tantul comandantului-şef al CFAU la Bucureşti, s-a înapoiat de la Chişinău şi a cerut să fie primit de către ministrul Apărării Naţionale, însă generalul-colonel Nicolae Militaru l-a primit abia pe 27 decembrie 1989, după mari intervenţii, precum şi, mai apoi, noul şef al Marelui Stat-Major român, generalul-colonel Vasile Ionel.

În ceea ce priveşte posibilitatea unei intervenţii militare sovietice în România, ca urmare a unei ,,permisiuni” a SUA, fostul ambasador al SUA la Moscova, Jack Matlock (1987 – 1991) îi va declara corespondentului Radio România Actualităţi de la Moscova, Alexandr Beleavski, într-un interviu din 4 aprilie 2013[43], că a avut o convorbire cu Ivan P. Aboimov, adjunctul ministrului de Externe al URSS, pe 24 decembrie 1989, însă Statele Unite nu au cerut o intervenţie militară sovietică în România. Diplomatul american menţiona faptul că Statele Unite au informat Moscova că erau dispuse să accepte, ca nefiind un amestec în treburile interne româneşti, trimiterea unor avioane care să-i evacueze pe cetăţenii sovietici surprinşi de evenimente în România şi aflaţi în dificultate. Trebuie menționat faptul că secretarul de stat al SUA, James Baker, declarase, în cadrul unei emisiuni de televiziune a NBC din 24 decembrie 1989, că ,,Statele Unite nu ar obiecta dacă Pactul de la Varşovia ar găsi necesar să intervină în România”[44].

Pe 24 decembrie 1989, la ora 11.00, generalul A. C. Gaponenco va suna la MApN şi va informa partea română despre faptul că reprezentanţa comercială sovietică din Piaţa Victoriei este mitraliată, distrusă, jefuită şi solicită să fie luată sub pază militară, şi, totodată, să fie trimise două TAB-uri care să însoţească un autobuz cu personal diplomatic, soţii şi copii de la Ambasada URSS, care urmau să plece spre Gara de Nord. Sovieticii doreau protecţia Armatei române în drumul spre trenul cu care urmau a fi evacuate familiile diplomaţilor sovietici în patrie. Operaţiunea a fost coordonată de către colonelul Mircea Dumitru şi executată de către doi ofiţeri din Biroul Special al Direcţiei Operaţii, sprijiniţi de un TAB. În timpul lucrărilor celui de-al II-lea Congres al Deputaţilor Poporului al URSS, Mihail S. Gorbaciov îi va informa pe deputaţi despre ultimele evenimente din România, menţionând că în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989 situaţia s-a înrăutăţit mult, că reprezentanţii CFSN au declarat că doresc dezvoltarea colaborării cu URSS şi că România va respecta obligaţiile referitoare la Tratatul de la Varşovia. Vadim Perfiliev, purtătorul de cuvânt al MAE sovietic, va declara: ,,Uniunea Sovietică este gata să ofere nemijlocit şi efectiv poporului român şi noii conduceri ajutor umanitar pentru a contribui la înlăturarea urmărilor tragicelor evenimente care au avut loc în ultimele zile. (…) Oamenii sovietici sunt solidari cu poporul român în îndeplinirea idealurilor de libertate, democraţie şi suveranitate”[45].

Ambasada SUA la Moscova avea să fie informată, pe 24 decembrie 1989, că partea română ştia că la frontiera sovieto-română fuseseră instalate spitale militare pentru primirea răniţilor din România, iar o garnitură de 11 vagoane (cu mărfuri în valoare de 0,5 milioane ruble) era în aşteptarea semnalului de plecare. Societatea de Cruce Roşie şi Semilună Roşie din URSS erau şi ele pregătite să ofere ajutor României, respectiv instrumentar operatoriu, feşe, truse medicale etc. RSS Moldovenească pregătise ajutoare de primă necesitate: medicamente, alimente, îmbrăcăminte etc. Pe 5 ianuarie 1990, ministrul de Externe al URSS, Eduard A. Şevardnadze, declara, într-un interviu acordat ziarului Komsomolsakaia Pravda, că Ambasada URSS din România a organizat primirea şi livrarea ajutoarelor trimise din Uniunea Sovietică, din care numai medicamentele reprezentau circa 700.000 de ruble. Pe 25 decembrie 1989, la Centrul de Presă al MAE al URSS, Ivan P. Aboimov va sublinia, în faţa mass-media internă şi internaţională, că „în cadrul Tratatului de la Varşovia nu a fost examinată problema vreunei forme de acţiuni militare sau amestec în evenimentele petrecute în România”[46].

Convorbirea telefonică din 27 decembrie 1989 dintre Ion Iliescu, președintele CFSN, și Mihail S. Gorbaciov, secretarul general al CC al PCUS și președinte al Sovietului Suprem al URSS, precum și dialogul, mai apoi, cu ambasadorul URSS la București, Evgheni M. Tiajelnikov, păreau să fie un semn în ceea ce privește un nou început în relațiile româno-sovietice. Și, totuși…jurnalistul rus Nikolai Morozov, fin observator al scenei politice românești post-decembriste, va sesiza faptul că noii lideri ai României, deși nu aveau o orientare pro-Occident evidentă, încercau să nu-și creeze obligații față de Uniunea Sovietică. Primul interviu pe care președintele CFSN îl va acorda presei internaționale va fi dat corespondentului ziarului Le Monde la București. Se intra, astfel, într-o nouă etapă a relațiilor româno-sovietice, devenite, mai apoi, româno-ruse.

___________________________________________

*Articol apărut în limba engleză în revista Deutsche internationale Zeitschrift für zeitgenössische Wissenschaft, nr. 85/2024, p. 22 – 28.

[1] Petre Opriș, Divergențe româno-sovietice privind frontiera de stat dintre cele două țări, în Jurnalul național, 11 noiembrie 2009, http://jurnalul.ro/scinteia/special/divergente-romano-sovietice-privind-frontiera-de-stat-dintre-cele-doua-tari-526811.html (accesat pe 06.09.2013, ora 14.18).

[2] Larry L. Watts, op. cit., p. 597.

[3] Ibidem, p. 598.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem, p. 599.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Petre Opriș, Nicolae Ceaușescu: un „tigru de hârtie” în toamna anului 1989?, în Iluzii, teamă, trădare și terorism…, vol. II, p. 437.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem, p. 439.

[15] Ibidem, p. 441.

[16] Ibidem, p. 423.

[17] Vasile Buga, Pe muchie de cuțit…, p. 291 – 292.

[18] Ibidem, p. 294.

[19] Ibidem, p. 294 – 295.

[20] Ibidem, p. 294.

[21] Ibidem, p. 295.

[22] Ibidem,  p. 300.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem, p. 301.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem, p. 300.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem, p. 301.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem, p. 302.

[33] Alesandru Duţu, Revoluția din Decembrie 1989. Cronologie (ediția a II-a, revăzută și adăugită), Craiova, Editura Sitech, 2010, p. 212.

[34] Ibidem.

[35] Şerban Săndulescu, Decembrie ’89. Lovitura de stat a confiscat Revoluția Română, București, Editura Omega Ziua Press, 1996, p. 321.

[36] Ibidem.

[37] Ibidem.

[38] Vasile Buga, Pe muchie de cuțit. Relațiile româno-sovietice (1965 – 1989), ediția a II-a revăzută și adăugită, București, Editura Institutului Națio­nal pentru Studiul Totalitarismului, 2022, p. 407.

[39] Ibidem.

[40] Vasile Buga, op. cit., p. 406 – 407.

[41] Şerban Săndulescu, op. cit., p. 317.

[42] Ion Iliescu, Revoluţie şi reformă, București, Editura Enciclopedică, 1994, p. 49.

[43] A se vedea: Alexandru Beleavski, Intervenţia militară sovietică în România ,,nu a fost acceptată”, 4 aprilie 2013, pe http://www.romania-actualitati.ro/interventia_militara_sovietica_in_romania_nu_a_fost_acceptata-49229 (accesat pe 02.11.2014, ora 15.35).

[44] Alesandru Duţu, op. cit., p. 229.

[45] Ibidem.

[46] Vasile Buga, op. cit., p. 313 – 314.