Relațiile româno-sovietice/ruse de la destindere la încordare (1990 – 2017)* | Asociația Europeană de Studii Geopolitice și Strategice „Gheorghe I. Brătianu”

În contextul evoluției evenimentelor din zilele lui decembrie 1989, convorbirea telefonică din 27 decembrie 1989 dintre Ion Iliescu, președintele Consiliului Frontului Salvării Naționale (CFSN), și Mihail S. Gorbaciov, secretarul general al CC al PCUS și președinte al Sovietului Suprem al URSS, precum și dialogul cu ambasadorul URSS la București, Evgheni M. Tiajelnikov, păreau să fie un semn în ceea ce privește un nou început în relațiile româno-sovietice. Jurnalistul rus Nikolai Morozov, fin observator al scenei politice românești post-decembriste, va sesiza faptul că noii lideri ai României, deși nu aveau o orientare pro-Occident evidentă, încercau să nu-și creeze obligații față de Uniunea Sovietică. Primul interviu pe care președintele CFSN îl va acorda presei internaționale va fi dat corespondentului ziarului ,,Le Monde” la București. Un semnal sau o încercare de-a naviga în noile meandre ale relațiilor internaționale generate de începutul sfârșitului Războiului Rece?!

Reîntoarcerea la normalitate

În timpul lucrărilor celui de-al II-lea Congres al Deputaţilor Poporului al URSS, Mihail S. Gorbaciov îi informase pe deputaţi despre ultimele evenimente din România, menţionând faptul că în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989 situaţia se înrăutăţise mult[1], că reprezentanţii CFSN declaraseră că doresc dezvoltarea colaborării cu URSS şi că România va respecta obligaţiile referitoare la Tratatul de la Varşovia. Vadim Perfiliev, purtătorul de cuvânt al MAE sovietic, va declara: ,,Oamenii sovietici sunt solidari cu poporul român în îndeplinirea idealurilor de libertate, democraţie şi suveranitate”[2]. Ambasada SUA la Moscova avea să fie informată, pe 24 decembrie 1989, că partea română ştia că la frontiera sovieto-română fuseseră instalate spitale militare pentru primirea răniţilor din România, iar o garnitură de 11 vagoane (cu mărfuri în valoare de 0,5 milioane ruble) era în aşteptarea semnalului de plecare. Societatea de Cruce Roşie şi Semilună Roşie din URSS erau şi ele pregătite să ofere ajutor României, respectiv instrumentar operatoriu, feşe, truse medicale etc. Pe 5 ianuarie 1990, ministrul de Externe al URSS, Eduard A. Şevardnadze, avea să declare, într-un interviu acordat ziarului Komsomolsakaia Pravda, că Ambasada URSS din România organizase primirea şi livrarea ajutoarelor trimise din Uniunea Sovietică, din care numai medicamentele reprezentau circa 700.000 de ruble.

Pe 26 decembrie 1989, Mihail S. Gorbaciov avea să-i adreseze o telegramă de felicitare președintelului CFSN, Ion Iliescu, în care îl încredința asupra faptului că „poporul prieten român va avea sprijin din partea popoarelor și a conducerii Uniunii Sovietice”[3], relevând, totodată, că România și URSS „sunt unite prin legături îndelungate și trainice de alianță, sunt unite de legături economice și culturale rodnice”[4]. Cotidianul Pravda va publica pe prima pagină, în dimineața zilei de 28 decembrie 1989, o știre despre convorbirea telefonică dintre Ion Iliescu și Mihail S. Gorbaciov, din 27 decembrie 1989, menționând faptul că președintele CFSN a mulțumit pentru sprijinul acordat românilor în acele zile grele în care s-a decis soarta României. Cei doi șefi de stat au fost de acord că „în prezent, o desosebită importanță o au înțelegerea și sprijinul reciproc al celor două țări și popoare, adâncirea în continuare a colaborării în toate sferele vieții”[5]. Pe 25 decembrie 1989, la Centrul de Presă al MAE al URSS, Ivan P. Aboimov, adjunctul ministrului de Externe al URSS, va sublinia, în faţa mass-media internă şi internaţională, că „în cadrul Tratatului de la Varşovia nu a fost examinată problema vreunei forme de acţiuni militare sau amestec în evenimentele petrecute în România”[6].

În noua situație politică internă și externă de după prăbușirea Zidului Berlinului (9 noiembrie 1989) și-a regimurilor comuniste din spațiul Europei Centrale și de Est, România nu mai putea să se refugieze în spatele sintagmei „neamestec în treburile interne ale altui stat”, ci avea nevoie de o strategie de politică externă, într-un mediu extern extrem de fluid și în condițiile unei instabilități politice interne accentuate. „Încă din decembrie 1989 ne era clar că dimensiunea europeană a politicii externe românești urma să devină prioritară. Exista un consens intern, atât politic, cât și la nivelul societății, în privința nevoii de a ne desprinde din sfera de influență a Uniunii Sovietice, prin ieșirea din Tratatul de la Varșovia, și, într-o formă sau alta, de a reveni la tradițiile politicii externe românești interbelice, care urmărea ancorarea României la blocul european occidental”[7], mărturisea Adrian Năstase, fostul Ministru de Externe al României din perioada 28 iunie 1990 – 19 noiembrie 1992. Într-o astfel de situație, Ministerul de Externe al României a dat publicităţii, cu ocazia vizitei ministrului de externe sovietic Eduard A. Şevardnadze, la 6 ianuarie 1990, o declaraţie prin care guvernul de la Bucureşti îşi „retrăgea rezervele şi declaraţiile interpretative”[8] formulate, la 15 ianuarie 1989, în legătură cu Documentul final al reuniunii general-europene pentru securitate şi cooperare de la Viena. Documentul era acceptat în integralitatea sa.

Trebuie menționat faptul că relațiile româno-sovietice extrem de „fierbinți”, în perioada de după aprilie 1964, aveau să se deterioreze și mai mult în perioada mandatului lui Mihail S. Gorbaciov. Liderii de la Kremlin îi reproșau lui Nicolae Ceaușescu și nu-i iertau, totodată, „caracterul ambițios și cochetarea demonstrativă cu Occidentul”[9]. Pe 13 martie 1989, analiștii de la Institutul de Economie a Sistemului Mondial Socialist al Academiei de Științe a URSS menționau în raportul înaintat lui Alexandr N. Iakovlev, secretar al CC al PCUS, cu privire la raporturile economice și politice sovieto-române că „ponderea mărfurilor grupelor combustibili-materii prime în exportul sovietic în România reprezintă 70%, iar livrările de mașini și utilaje din URSS în RSR sunt de 2,5 ori mai mici decât cele din România în Uniunea Sovietică”[10]. Luând în calcul și varianta unei schimbări a regimului politic de la București, analiștii de la Institutul de Economie a Sistemului Mondial Socialist al Academiei de Științe a URSS atrăgeau atenția asupra faptului că „în ceea ce privește orientarea țării după schimbarea puterii, aceasta va fi definită nu de volumul de livrări de petrol sovietic, ci de rezultatele proceselor de înnoire în URSS și alte țări, de atractivitatea noii înfățișări a socialismului, de progresul în crearea Casei Comune Europene”[11], astfel încât „poporul român, chinuit de un regim totalitar, deziluzionat de valorile socialiste, educat în mod tradițional în spiritul comunității cu lumea latină, poate adopta cu bucurie o cotitură pro-occidentală în politică, ieșind dincolo de cadrul înnoirii socialismului”[12].

Această atitudine extrem de realistă a sovieticilor este întărită și de declarațiile lui Valeri L. Musatov, fost adjunct al șefului Secției Relații Externe a CC al PCUS, care mărturisea că liderii politici de la Moscova erau convinși că în politica lui Mihail S. Gorbaciov „va veni un moment când țările Europei de Est, practic sateliți ai Uniunii Sovietice, vor deveni monedă de schimb în târgul cu statele occidentale pentru atitudinea binevoitoare față de cursul acestuia, pentru sprijinirea perestroikăi, inclusiv pentru obținerea unui ajutor economico-financiar”[13]. Cei implicați în gestionarea puterii în spațiul Uniunii Sovietice erau conștienți de ascensiunea forțelor de opoziție din statele Europei de Est, de orientarea politică a acestora spre Vest, de activizarea politicii SUA și a țărilor membre ale CEE în fostul spațiu de influență al URSS, însă în condițiile crizei sociale, economice și politice din URSS nu aveau „nici forță, nici mijloace pentru a se opune acestui lucru”[14]. Mihail S. Gorbaciov va cere colaboratorilor săi, într-un cerc restrâns, potrivit mărturiei lui A. E. Bovin, fost consultant la Secția Internațională a CC al PCUS, să nu se implice în evoluțiile din statele foste membre ale Tratatului de la Varșovia până când „totul nu se va nărui de la sine”[15].

În timpul vizitei lui Eduard A. Şevardnadze de la București, din 6 ianuarie 1990, după cum mărturisea Sergiu Celac, fost ministru de externe în perioada 28 decembrie 1989 – 28 iunie 1990, totuși, „nu s-a intrat foarte adânc în substanța relațiilor bilaterale, dar s-a convenit ca, atunci când ambele părți urmau să fie pregătite, să aibă loc o discuție serioasă, însoțită de delegații competente pentru o revizuire a cadrului juridic al relațiilor bilaterale”[16]. Cu ocazia conferinței de presă, Eduard A. Şevardnadze, ministrul de Externe al URSS, a precizat, în mod clar, faptul că „momentul Revoluției din Decembrie 1989 deschidea și oferea noi oportunități pentru ca arhitectura bilaterală dintre România și Uniunea Sovietică să fie reașezată pe baze noi, să fie modernizată serios, într-un cuvânt să fie reașezată pe baze civilizate, ca între două țări și popoare vecine”[17].

Cea de-a 45-a sesiune a CAER de la Sofia (8 – 10 ianuarie 1990) avea să prilejuiască o nouă întâlnire a oficialilor sovietici cu liderii statului român, respectiv o întâlnire personală a prim-ministrului Petre Roman cu președintele Consiliului de Miniștri al URSS, Nikolai I. Rîjkov. Înaltul demnitar sovietic a reiterat promisiunea că, încă din ianuarie 1990, vor fi intensificate livrările în România de petrol, gaze naturale și energie electrică. Totodată, s-a convenit să se treacă la extinderea colaborării economice româno-sovietice prin stabilirea unor raporturi largi de conlucrare directă la nivelul unităților economice, întreprinderilor și instituțiilor.

Pe 17 ianuarie 1990, la Moscova, Ioan Cheșa, ministrul Industriei în cabinetul de la București, va discuta cu P. I. Mostovoi, vicepreședintele Consiliului de Miniștri al URSS și președintele părții sovietice în Comisia interguvernamentală româno-sovietică pentru colaborarea economică și tehnico-științifică, o gamă largă de aspecte referitoare la cooperarea economică dintre România și URSS. Cu această ocazie, se va semna un aide-mémoire în baza căruia URSS se angaja să livreze circa 120.000 de tone de cărbune cocsificabil în ianuarie 1990, iar în februarie și martie câte 100.000 de tone lunar pentru a se asigura, astfel, funcționarea unor capacități de bază ale industriei siderurgice din România.

Numirea lui Vasile Șandru ca ambasador extraordinar și plenipotențiar la Moscova, precum și schimbul de păreri avut cu ocazia ceremoniei de investitură din 24 ianuarie 1990, cu Anatoli I. Lukianov, prim-vicepreședintele Sovietului Suprem al URSS, a reconfirmat faptul că cele două state erau ferm hotărâte să-și extindă raporturile bilaterale în spiritul egalității, al avantajului, echității și al respectului reciproc. Întâlnirea ministrului de Externe, Eduard A. Şevardnadze, cu ambasadorul Vasile Șandru, din 3 februarie 1990, se va desfășura în aceleași coordonate politice, semnalul politic fiind foarte clar: România și URSS încercau să câștige timpul pierdut în deceniile trecute.

Pe 12 februarie 1990, cu ocazia Reuniunii Cerului Deschis (12 – 14 februarie 1990), desfășurată la nivel de miniștrii de externe ai statelor membre NATO și ale Tratatului de la Varșovia, la Ottawa, Sergiu Celac va aborda în dialogul cu Eduard A. Şevardnadze problemele cele mai delicate din relația româno-sovietică. Cu această ocazie s-a înaintat propunerea deschiderii unei reprezentanțe consulare românești în RSS Moldovenească[18], „reprezentanță care să aibă acoperire pe întreg teritoriul care aparținuse cândva statului român, adică inclusiv în Bucovina de Nord și inclusiv în cele trei bucățele din Sud care aparțineau, la momentul respectiv, Ucrainei”[19]. Ministrul român de Externe, Sergiu Celac, va mărturisi, peste ani, că, totodată, partea sovietică a fost informată și despre dorința părții române de-a se clarifica problema Tezaurului României de la Moscova față de care „înaltul demnitar sovietic a manifestat încă de la bun început, prudență și multă înțelegere”[20].

Problema deschiderii unui Consulat General al României la Chișinău și al URSS la Iași avea să fie abordată, pe 8 martie 1990, de către cei doi miniștri de externe și cu ocazia vizitei de lucru a ministrului Sergiu Celac în URSS. Cu această ocazie a fost reiterată de către Eduard A. Şevardnadze invitația adresată, de către președintele Mihail S. Gorbaciov, președintelui Ion Iliescu de-a face o vizită la Moscova și s-a luat decizia ca un vice-prim-ministru să coordoneze o Comisie interdepartamentală care urma să coordoneze relația economică cu România și, totodată, să se realizeze acele demersuri în vederea folosirii capacităților de producție disponibile în industria românească cu materii prime și energie din URSS.

În contextul noilor relații româno-sovietice, Andrei Pleșu, ministrul Culturii, va efectua o vizită la Moscova în acea primăvară a anului 1990 pentru a semna Protocolul de colaborare între cele două ministere ale culturii pe anul 1990. Miniștrii Culturii din cele două state doreau realizarea unui eveniment cultural de amploare în care într-o primă etapă urma a fi canonizat Andrei Rubliov, aducerea unei picturi celebre a acestuia, mai apoi, la București, precum și o vizită oficială a ministrului Culturii din URSS, Nikolai N. Gubenko. Se dorea stabilirea unor noi relații la nivelul celor două biserici și țări pornind „de la ceva vechi, de la liantul indestructibil al spiritualității europene comune”[21].

Totodată, s-a reluat procesul de pregătire a cadrelor militare și a diplomaților români în academiile și institutele de la Moscova. În perioada 9 – 10 aprilie 1990, ministrul Apărării Naționale al României, generalul-colonel Victor A. Stănculescu, a efectuat o vizită oficială la Moscova unde a purtat discuții despre cooperarea bilaterală militară cu ministrul Apărării al URSS, general de armată Dmitri T. Iazov, precum și cu general de armată P. G. Lușev, comandantul-șef al CFAU ale Tratatului de la Varșovia. Referindu-se la acest moment al relației militare româno-sovietice, istoricul și analistul Miruna Mădălina Iancu observa că „s-a evidențiat, intenția ambelor părți de a depăși cadrul uzual al colaborării militare dar și dezideratul comun de a conferi o nouă calitate raporturilor în segmentul militar pornind de la libertatea deplină de opțiune a celor două state”[22]. Șeful delegației române a purtat convorbiri și cu I. D. Masliukov, președintele Comitetului de Stat al Planificării al URSS.

Vizita ministrului român al Comerțului Exterior, Alexandru Mărgăritescu, în URSS, pe 27 aprilie 1990, a permis să se intre într-o nouă etapă a dialogului economic româno-sovietic. În condițiile în care ponderea exporturilor României în URSS reprezenta un procent de 33% din volumul total al comerțului exterior, deși existau unele întârzieri în livrarea de utilaje și echipamente din partea unor întreprinderi românești, discuțiile purtate de înaltul oficial român cu Konstantin F. Katușev, ministrul Relațiilor Economice Externe al URSS, au condus la o sumă de înțelegeri avantajoase ambelor părți.

Întâlnirea de la Moscova, din 7 iunie 1990, dintre președinții Ion Iliescu și Mihail S. Gorbaciov, prilejuită de desfășurarea lucrărilor reuniunii Comitetului Politic Consultativ al statelor participante la Tratatul de la Varșovia, a permis amplificarea dialogului politic dintre cele două state și, totodată, a fost reafirmată hotărârea comună de „a amplifica colaborarea economică bilaterală în domenii de interes comun”[23]. Liderii celor două state își manifestau disponibilitatea de-a lărgi schimburile reciproce în domeniile culturii, științei, învățământului și al contactelor umane, precum și angajamentul principial de „a conlucra mult mai dinamic în viața internațională, luând în considerare tabloul noilor realități din Europa și din lume”[24]. Cu acest prilej, președintele Ion Iliescu a fost invitat, din nou, să facă o vizită oficială la Moscova în condițiile în care se aflau în curs de derulare o serie de demersuri privind reanalizarea temeiului juridic pe care erau structurate relațiile româno-sovietice, „avansându-se chiar propunerea conceptualizării unui nou tratat bilateral”[25]. Cu ocazia Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa de la Paris, din 21 noiembrie 1990, președinții Ion Iliescu și Mihail S. Gorbaciov vor relua dialogul privind viitorul politic al relației dintre cele două state. Cu acest prilej, Mihail S. Gorbaciov a menționat în fața mass-media internațională că „atât România cât și Uniunea Sovietică trebuiau să muncească din greu, deoarece nu se mai putea trăi așa cum se trăise până atunci și era necesar ca ambele părți să reconstruiască”[26].

Având în vedere această relansare a relațiilor bilaterale româno-sovietice de la începutul anului 1990, putem înțelege, astfel, dorința lui Thierry de Montbrial, directorul Institutului Francez de Relații Internaționale (IFRI), de-a obține informații de primă mână în ceea ce privește axele politicii externe românești, cu precădere modul în care România își definește politica față de URSS și SUA. Pe 23 iulie 1990, noul ministru de Externe al României, Adrian Năstase, va avea un dialog cu directorul IFRI. Referindu-se la URSS, ministrul român de Externe va menționa faptul că URSS nu putea fi ignorată, mai ales că aveam 2.000 de km de fontieră comună cu Uniunea Sovietică. „Sperăm că nu va fi o izbucnire politică destabilizatoare în URSS. Problema «caldă» este Moldova suverană. Aici și sovieticii au interes să deschidă supapele. Avem un acord de a înființa consulate la Iași și Chișinău. Sunt aproape 2 milioane de ruși care trăiesc acum în Moldova de dincolo de Prut. În relațiile cu SUA, ne confruntăm cu distanța geografică și diferențele de mentalitate. Nu cunoaștem încă alfabetul pentru dialogul politic cu americanii; nu vorbim aceeași limbă. Trebuie să luăm totul de la bază. SUA sunt importante din punct de vedere politic, economic, al formării de cadre, al echilibrului zonelor de influență”[27], mărturisea Adrian Năstase în dialogul cu Thierry de Montbrial.

În acele momente, pe scena relațiilor internaționale se desfășura o competiție extrem de puternică a țărilor est-europene pentru atragerea simpatiei și ajutorului CEE și a SUA. „Complementaritățile care au existat între țările est-europene erau pe punctul de a se pierde. (…) Căutarea de soluții pe cont propriu a fost atitudinea dominantă în Estul Europei la începutul lui 1990 și în anii care au urmat”[28], consemnează Adrian Năstase. În condițiile în care influența URSS asupra fostelor state socialiste est-europene începea să se diminueze în mod semnificativ, concomitent cu creșterea forței economice și a rolului CEE în noua arhitectură a relațiilor internaționale și de securitate europene, SUA erau obligate să „gândească un scenariu de menținere și consolidare a prezenței lor în Europa”[29]. Pe 7 martie 1990, Lawrence Eagleburger, secretarul de stat adjunct al SUA, avea să declare în cadrul Comitetului pentru Afaceri Externe al Camerei Reprezentanților: „Sperăm că țările est-europene vor forma grupări regionale și vom avea nevoie de flexibilitatea necesară pentru a răspunde și încuraja aceste evoluții. Credem că asocierile voluntare constituie o cale naturală pentru edificarea de către țările democratice a unei societăți civile internaționale și pentru depășirea vechilor neînțelegeri și dorim să avem capacitatea de a sprijini dezvoltarea unor astfel de asocieri”[30].

Dintr-o astfel de perspectivă putem înțelege faptul că Ungaria și Cehoslovacia au fost co-autoarele unor inițiative subregionale, au solicitat aderarea la structurile politice ale NATO (cazul Ungariei), au fost înțelese și tolerate revendicările teritoriale ale Budapestei în ce privește Transilvania, însă un „bloc pro-american” viabil în Est depindea și de România. „De aici și unele presiuni din SUA asupra României în problema minorităților. Cât privește presiunile exercitate prin intermediul forțelor de «opoziție» din interiorul țării, acestea erau menite să testeze gradul «desatelizării» României”[31], consemnează Adrian Năstase.

În prima parte a anului 1990, România avea să fie vizitată de numeroase personalități ale lumii politice occidentale: Laurent Fabius, președintele Adunării Naționale a republicii Franceze (2 ianuarie 1990); Roland Dumas, ministrul de Externe al Franței (11 ianuarie 1990); Frans Andriessen, vicepreședintele CEE (14 ianuarie 1990); Hans Dietrich-Genscher, ministrul de Externe al RFG (15 – 16 ianuarie 1990); William Waldegrave, secretar de stat în Foreign Office-ul britanic și James Baker, secretarul de stat al SUA (11 ianuarie 1990). Pe 30 ianuarie 1990, președintele Ion Iliescu semna decretul de numire a primului ambasador al României pe lângă CEE, Constantin Pârvuțoiu, iar în iunie își va începe activitatea Delegația Permanentă a CEE la București. Prim-ministrul Petre Roman va pune în discuție, pe 20 februarie 1990, la Paris, perspectiva unui acord de asociere a României la CEE și, totodată, se va declara de acord cu ideea unei confederații europene, propusă de președintele François Mitterrand. Totodată, România depunea cererea de admitere în Consiliul Europei în martie 1990.

Evoluțiile politice interne, cu precădere evenimentele din 13 – 15 iunie 1990, aveau să complice raporturile dintre România și țările membre ale CEE, precum și cu SUA. Exista suspiciunea Occidentului că România dorește să rămână în sfera de influență a Uniunii Sovietice și să nu realizeze o democratizare reală a societății românești. În dialogul cu Thierry de Montbrial, ministrul de Externe al României menționase faptul că cea mai important direcție de acțiune o reprezenta Europa, atât bilateral cât și multilateral. Totodată, ministrul de Externe al României va menționa în fața mass-media românească, pe 30 iulie 1990, că liderii statului român fac eforturi pentru a-l primi în vizită, la București, pe Secretarul General al NATO și de-a stabili contacte diplomatice cu NATO. „Ne propunem să venim cu propriul nostru scenariu pentru remodelarea securității europene”[32], va declara Adrian Năstase la întâlnirea cu jurnaliștii români. Și totuși, Petre Mihai Băcanu, editorialistul cotidianului România Liberă, considera că dilema politicii externe românești (apropiere de Occident sau menținerea vechilor alianțe) se poate defini ca fiind un drum „spre Europa prin Vladivostok”[33].

Preocupările diplomației românești în ceea ce privește viitorul Europei și perspectiva relațiilor României cu spațiul CEE sunt relevate și de discuțiile desfășurate, pe 13 august 1990, într-un brainstorming organizat de către Adrian Năstase la sediul MAE. Ambasadorul Constantin Ene a ținut să atragă atenția asupra faptului că, totuși, nu trebuie să neglijăm relația cu URSS, precum și cu celelalte state foste socialiste. Aderarea la organizațiile internaționale existente (Consiliul Europei, NATO și Comunitatea Economică Europeană) și participarea la asociații și grupări subregionale reprezenta o alegere de evoluție a României în arena relațiilor internaționale care merita să fie luată în considerare. „Nu avem încă o analiză bună referitoare la URSS și la ceea ce se întâmplă acolo”[34], va declara Adrian Năstase la acest brainstorming.

Toate aceste întrebări și îngrijorări ale diplomaților români se petreceau într-un context în care președintele George W. Bush, după Summit-ul din Malta (2 – 3 decembrie 1989), hotărâse să structureze politica externă a Statelor Unite față de URSS, după cum consemnează Michael R. Beschloss și Strobe Talbott, pe patru principii: „1) să-i ajute lui Gorbaciov să rămână la putere; 2) să-l mențină pe făgașul «reformei», indiferent cât de vag ar fi fost definită aceasta; 3) să realizeze înțelegeri favorabile pentru Statele Unite, care ar fi mult mai greu de obținut cu un regim mai dur la Kremlin; 4) să nu facă nicio concesie care să dăuneze Statelor Unite, în cazul în care Gorbaciov ar fi brusc răsturnat de la putere de tradiționaliștii sovietici”[35]. Și, totuși, pe 18 iulie 1990, secretarul de stat James Baker l-a informat pe ministrul de externe sovietic, Eduard A. Şevardnadze, în cadrul întâlnirii de la Paris, că Statele Unite au decis să intensifice contactele cu Boris N. Elțîn, precum și cu alți reprezentanți ai mișcărilor reformiste și de independență din URSS.

La București, în cursul dimineții de 13 august 1990, ministrul de externe al României, Adrian Năstase, i-a primit în audiență pe fostul ambasador al SUA la București, Roger Kirk, însoțit de Alan Green Jr., ambasadorul în funcție al SUA. Ambasadorul Roger Kirk se afla în România deoarece dorea să cunoască și să înțeleagă evoluțiile din România, în condițiile în care organiza un task force privind România deoarece „la Washington este confuzie în ce privește România”[36]. Ministrul de Externe, Adrian Năstase, va menționa foarte clar că România dorește „un dialog deschis și sincer cu SUA”[37], iar în ceea ce privește Tratatul de la Varșovia „există o tendință de a-l duce de la planul militar la cel politic”[38]. În interviul acordat în aceeași zi lui Marylin Greene de la USA Today, ministrul de Externe al României va reitera, din nou, că lipsește un dialog politic la nivel mai ridicat cu Administrația de la Washington. În privința relației cu URSS, Adrian Năstase menționa faptul că România are relații bune cu Uniunea Sovietică. „Căutăm să găsim elemente de complementaritate economică. Suntem vecini. Ne străduim să avem discuții înțelepte pe teme care au o anumită sensibilitate. Interesul este reciproc”[39], declara Adrian Năstase.

Pe 14 septembrie 1990, în dialogul avut cu jurnaliștii chinezi aflați în România la invitația revistei Lumea Azi, Adrian Năstase va menționa faptul că „din punct de vedere economic, relația cu URSS este determinată de inerția apartenenței la un mecanism multilateral – CAER -, apoi de o anumită «suficiență reciprocă» de relații economice, care au făcut ca produsele ce nu s-au vândut pe piața occidentală să se vândă pe piețele noastre”[40] și că, totuși, „URSS are nevoie în permanență de produse alimentare și dispune de resurse naturale enorme, de care avem noi nevoie”[41], astfel încât „o înțelepciune elementară ne face să construim relații de parteneriat cu URSS, cel puțin din acest motiv”[42]. Referindu-se la relația cu spațiul dintre Prut și Nistru, ministrul român de externe va declara că există două niveluri de analiză: unul emoțional, istoric și cel politic, al responsabilității guvernamentale. Adrian Năstase era de părere că situația politică internă din URSS și problema celor 1,5 – 2 milioane de etnici ruși din RSS Moldova vor influența raporturile cu acest spațiu geografic, încă parte componentă a URSS. „Poziția noastră e aceea a «deschiderii supapelor». Să dezvoltăm relațiile bilaterale cât mai amplu; schimburi de persoane, activități economice, activități culturale foarte bine organizate ș.a.m.d.”[43], opina Adrian Năstase.

Dezintegrarea unui Imperiu și securitatea europeană

Abolirea, la 14 martie 1990, a articolului 6 din Constituţia URSS, care făcea din PCUS unicul partid politic autorizat în URSS, avea să genereze apariţia unui imens număr de partide politice şi mişcări pe tot cuprinsul Uniunii Sovietice. Alegerea lui Boris N. Elţîn ca preşedinte al Sovietului Suprem al RSFS Ruse, la 29 mai 1990, cu sprijinul discret al lui Alexandr N. Iakovlev, va impulsiona lupta pentru afirmarea statului şi a naţiunii ruse. Ambasadorul american la Moscova va fi informat de către Ruslan I. Hasbulatov, numit adjunct al preşedintelui Boris N. Elţîn în iunie 1990, de faptul că Federaţia Rusă va fi succesoarea Uniunii Sovietice şi că viitoarea organizare a spaţiului sovietic va însemna o confederaţie liberă, dominată de Rusia, iar Mihail S. Gorbaciov trebuia distrus deoarece le stătea în cale.

La sfârşitul Congresului al XXVIII-lea al PCUS, desfăşurat în perioada 2-13 iulie 1990, Boris N. Elţîn demisionează din PCUS. Pe 4 decembrie 1990, Sovietul Suprem al URSS va aproba realizarea unei ample reforme constituţionale a puterii centrale, care îi va reîntări autoritatea lui Mihail S. Gorbaciov. Sub presiunea exercitată de amploarea nemulţumirilor sociale, ca urmare a agravării crizei economice, Sovietul Suprem al URSS a legalizat, la 20 decembrie 1990, pluralismul sindical. Totuşi, Uniunea Sovietică se dezmembra, încetul cu încetul, sub presiunea activităţii Fronturilor Populare şi-a procesului alegerilor locale desfăşurate în primăvara anului 1990. În urma acestor alegeri locale, republicile sovietice îşi proclamă independenţa sau reabilitează simbolurile suveranităţii (imnul naţional, drapelul etc.). Sovietele Supreme/Parlamentele naţionale aveau să legifereze separat, deschizând, astfel, calea unui „război al legilor” între centrul sovietic şi republici.

Într-un astfel de context, ministrul de Externe al României îl va primi în cursul zilei de 18 septembrie 1990, la sediul MAE, pe Vadim Valentinovici Zagladin, consilier al președintelui URSS. Întâlnirea a început la ora 15.35 și s-a încheiat la ora 18.20. Vadim V. Zagladin va declara, la începutul discuției, că Mihail S. Gorbaciov „a fost de acord cu crearea unei noi baze a relațiilor”[44] Uniunii Sovietice cu restul statelor din comunitatea internațională. „Vrem ca toate aceste tratate să spună că totul se înscrie în contextul CSCE”[45], va declara Vadim V. Zagladin cu referire la noile raporturi dintre URSS și țările membre ale CEE. Chestionat în legătură cu obiectivele politicii externe sovietice în spațiul european, Vadim V. Zagladin va menționa interesul URSS pentru procesul de unificare al Germaniei și viitoarea apartenență la NATO, negocierile privind diminuarea plafonului de arme convenționale și al celor de exterminare în masă, frontiera cu Polonia, reorganizarea NATO, precum și armonizarea unificării Germaniei cu procesul paneuropean. În finalul întâlnirii, oaspetele sovietic a menționat că ideea care a stat la baza vizitei sale în România a fost „să dea răspunsuri la o serie de probleme și să aprofundeze relațiile”[46].

În cursul reuniunii ONU de la New York, ministrul de Externe al României se va întâlni, pe 26 septembrie 1990, cu Anatoli Maksimovici Zlenko, ministrul de Externe al Ucrainei[47], care va pune în discuție problema unui schimb de reprezentanți diplomatici. În timpul reuniunii în plen a Adunării Generale a ONU, ministrul de Externe al RFG, Hans-Dietrich Genscher, va menționa foarte clar în discursul său că noul stat german va accepta responsabilități în Europa și în lume. Preocupările liderilor occidentali pentru existența și menținerea URSS ca subiect de drept international, integrat în amplul process de reconfigurare a relațiilor Vest – Est, îl determinaseră pe președintele Franței să dorească crearea unei confederații în care URSS urma să intre. Totodată, ministrul britanic de Externe, Douglas Hurd, era interesat de relația româno-sovietică și de cea cu RSS Moldova. „E o convingere majoritară că Basarabia se va uni cândva cu România. Desigur, însă, nu facem demersuri oficiale. Am semnat Actul Final de la Helsinki și-l respectăm cu strictețe. În raporturile cu toate statele, respectarea principiilor independenței, suveranității și integrității teritoriale sunt valori cardinale și inalienabile. Deschidem, în mod firesc, supape pentru reducerea tensiunii”[48], va mărturisi ministrul de Externe al României în dialogul avut cu omologul său britanic, pe 1 octombrie 1990, cu ocazia reuniunii miniștrilor de Externe ai statelor participante la CSCE.

Pe 4 octombrie 1990, ministrul de Externe al României se va întâlni cu ministrul de Externe al URSS, la New York, pentru a discuta evoluțiile din arena relațiilor internaționale, transformările interne și perspectiva relației bilaterale. „Sunt, desigur, tendințe în România care ne cer să privim numai spre Vest. E la modă. Noi, însă, avem nevoie de o analiză mai realistă și nu atât de simplistă. E imperios necesar să acordăm o atenție specială relațiilor bilaterale”[49], va declara Adrian Năstase. Ministrul de Externe al României va declara, totodată, că „nu se pune problema intrării în Europa, pentru că suntem în Europa, ci de a participa, cu drepturi egale, la construcția viitoarei Europe, cu noile noastre posibilități, cu interesele noastre”[50] și că „problema principală cu care ne confruntăm este generată de convingerea celor mai mulți dintre români că unii utilizează drepturile minorităților pentru a se pune în discuție frontierele țării”[51]. Ministrul sovietic de Externe, Eduard A. Şevardnadze, își va manifesta disponibilitatea pentru amplificarea relațiilor bilaterale, pentru un plus de deschidere și franchețe, chiar și pentru un dialog telefonic în caz de nevoie. Partea sovietică și-a manifestat disponibilitatea pentru a construi relații noi cu România, pe principii de egalitate deplină și respect în condițiile în care există probleme și obiective comune. „Nu se poate rupe brusc cu URSS”[52], va declara Eduard A. Şevardnadze în dialogul avut cu Adrian Năstase referitor la dorința de cooperare internațională a autorităților sovietice în cadrul noilor construcții paneuropene.

Realismul și pragmatismul conducerii diplomației românești în ceea ce privește evoluția relațiilor internaționale, au determinat Uniunea Sovietică să solicite sprijinul diplomatic al României pentru amânarea reuniunii din 3 – 4 noiembrie 1990 a Comitetului Politic Consultativ al statelor participante la Tratatul de la Varșovia. Pe 22 octombrie 1990, Viulen G. Pozdneakov, însărcinatul cu afaceri ad-interim al URSS la București, a remis ministrului de Externe, Adrian Năstase, un mesaj al președintelui Mihail S. Gorbaciov către președintele Ion Iliescu. Președintele URSS dorea ca viitorul Tratatului de la Varșovia să fie discutat și adaptat după desfășurarea reuniunii la vârf a CSCE de la Paris din perioada 19 – 21 noiembrie 1990. URSS dorea sprijinul diplomatic al României având în vedere faptul că Ungaria și Cehoslovacia aveau o cu totul altă viziune[53] decât Kremlinul în ceea ce privește proiectul Declarației Politice a Comitetului Politic Consultativ al statelor participante la Tratatul de la Varșovia. „La Paris vom putea, o dată în plus, să avem un schimb de opinii privind situația Tratatului de la Varșovia și problemele bilaterale. Bazat pe rezultatele reuniunii CSCE de la Paris, să le dezvoltăm prin măsuri ulterioare. Astfel, CSCE ar da un impuls construcției europene”[54], menționa președintele Mihail S. Gorbaciov în scrisoarea adresată președintelui Ion Iliescu.

În conferința de presă comună a miniștrilor de Externe ai statelor membre ale Tratatului de la Varșovia, din 3 noiembrie 1990, desfășurată la Budapesta, Adrian Năstase va menționa foarte clar poziția și convingerea României față de viitorul Tratatului de la Varșovia. „Tratatul de la Varșovia și-a pierdut baza, care era ideologică. (…) În aceste condiții, Tratatul de la Varșovia nu are viitor. Întâi dispare aspectul militar și apoi celelalte aspecte”[55], va declara ministrul de Externe al României. Totodată, ministrul de Externe al României avertiza asupra faptului că „trebuie să începem să ne gândim la impactul schimbărilor din zonă și din URSS asupra structurilor de securitate în Europa”[56]. Trebuie menționat că pe 6 octombrie 1990, mareșalul Serghei F. Ahromeev, consilierul militar al lui Mihail S. Gorbaciov, menționa foarte clar că Tratatul de la Varșovia „ca organizație militară, își va înceta activitatea foarte curând, probabil la începutul anului 1991”[57].

În contextul atmosferei și al discursurilor[58] de la reuniunea Conferinței la nivel înalt a CSCE (19 – 21 noiembrie 1990) de la Paris, ministrul de Externe al României va declara, pe 21 noiembrie 1990, în cadrul unei mese rotunde organizată de către Institutul Francez de Relații Internaționale (IFRI), că România „nu are pretenții teritoriale față de URSS”[59] și că „nimeni nu e interesat să pună gaz pe foc în URSS”[60]. În ceea ce privește relația României cu RSS Moldova, Adrian Năstase va menționa că, totuși, „sunt de remarcat două dimensiuni: cea emoțională și cea politică, privitoare la poziția guvernului”[61]. Pe 25 noiembrie 1990, cu ocazia desfășurării Seminarului cu tema Revoluția din 1989 – un an mai târziu, desfășurată la Praga de către Institutul pentru Studii de Securitate Est-Vest (IEWSS), Andrei V. Kozîrev, ministrul de Externe al Republicii Socialiste Sovietice Federative Ruse, va menționa în mod explicit că, totuși, „chiar și prietenii din Europa de Est nu se pot rupe definitiv de URSS”[62], în condițiile în care „interdependența în această parte a lumii e chiar mai strânsă decât în țările occidentale”[63].

Evoluțiile de pe scena politică internă de la Moscova soldate cu demisia lui Eduard A. Şevardnadze din funcția de ministru de Externe al URSS, pe 20 decembrie 1990, ca formă de protest împotriva ascensiunii forțelor conservatoare în ecuația puterii de la Kremlin[64], a provocat neliniște la București, și nu numai. În cursul acelei zile, ministrul de Externe al României i-a primit în audiență, la ora 17.00, pe ambasadorul Statelor Unite la București, Alan Green jr., și Brian Flora, consilier al Ambasadei SUA. Diplomatul american era extrem de interesat de modul în care percep autoritățile de la București cele petrecute la Moscova. Chestionat de către Brian Flora asupra raporturilor cu RSS Moldova, în noile condiții date, precum și al presiunii care se face în plan intern pentru a sprijini independența RSS Moldova[65], ministrul de Externe al României va menționa că nu este momentul. „Fără Gorbaciov în fruntea URSS, sau a-i crea acestuia și mai multe probleme, ar însemna înghețarea a tot ce e proces democratic în Uniunea Sovietică”[66], va declara Adrian Năstase. Referindu-se la declarațiile publice ale PNȚCD în chestiunea viitorului RSS Moldova, ministrul de Externe al României va menționa că liderii opoziției politice sunt liberi să declare ce doresc, mai ales dacă vor să câștige capital politic, însă ar fi bine „să se gândească la consecințele unor poziții lipsite de viziune”[67].

În cursul zilei de 24 decembrie 1990, ministrul de Externe al României va purta o lungă discuție cu istorici[68], jurnaliști și diplomați români referitor la evenimentele aflate în curs de desfășurare în spațiul dintre Prut și Nistru, la reacțiile Uniunii Sovietice față de evoluțiile politice de la Chișinău, precum și asupra modului în care se poate implica România. „Trebuie făcută o declarație azi, în care să luăm atitudine și să repetăm câteva coordonate ale problemei și ale relațiilor noastre cu URSS. Care e problema esențială? O mare provocare pusă la cale de ruși, «Republica Găgăuză», pentru a lovi în Moldova. Declarația Guvernului să menajeze, totuși, relațiile cu URSS. Pe celălalt plan, să vină buldozerul istoric, să dărâme eșafodajul de manipulări ale realității în problema Basarabiei. În plus, e utilă și poziția opoziției. Când sunt abordări duse la extremă, avem ocazia să ne delimităm, și astfel poziția moderată devine mai pregnantă. (…) Orice am zice despre alipire e un deserviciu pe care ni-l facem și-l facem și moldovenilor”[69], va declara Romulus Neagu, ministru-secretar de stat în MAE. Declarația privind Moldova pregătită de diplomații MAE de la București va ajunge în seara aceleiași zile la cabinetul premierului Petre Roman. Ministrul de Externe, Adrian Năstase, va consemna faptul că, totuși, pe exemplarul rămas la Romulus Neagu sunt făcute două amendamente, respectiv că „aprecierile privind Pactul Ribbentrop-Molotov sunt mult prea puternice”[70] și că „e nevoie de un compromis inteligent cu formula din Decretul lui Gorbaciov”[71].

Pe 26 decembrie 1990, MAE de la București va face cunoscut opiniei publice interne și internaționale, mass-media și corpului diplomatic acreditat la București, poziția MAE al României față de „Decretul cu privire la măsurile pentru normalizarea situației din RSS Moldova” emis de președintele URSS, Mihail S. Gorbaciov. MAE al României menționa în mod explicit că „sunt cunoscute împrejurările istorice în care Basarabia și Bucovina de Nord, străvechi teritorii românești, au fost încorporate în URSS în anul 1940”[72] și că este de acord cu aprecierea politico-juridică pe care autoritățile de la Chișinău o dăduseră înțelegerilor secrete cuprinse în protocolul adițional secret al Pactului Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939, respectiv faptul că ele „sunt lipsite de fundament juridic și de valabilitate din momentul semnării lor”[73]. Totodată, se menționa că România a sprijinit și continuă să sprijine „împlinirea aspirațiilor moldovenilor de a trăi și de a se dezvolta după propria lor conștiință, de a-și apăra drepturile firești ce decurg din suveranitatea Republicii”[74]. Diplomația românească își exprima speranța că reglementarea situației din RSSM se va face cu respectarea legii și menținerea integrității teritoriale a RSSM. În finalul Declarației se menționa că statul român respectă principiul inviolabilității frontierelor și integrității teritoriale a tuturor statelor din Europa, în conformitate cu principiile înscrise în Actul Final de la Helsinki din 1975.

Sfârșitul anului 1990 și începutul anului 1991 aveau să fie dominate, la nivel teoretic, de numărul special al revistei Foreign Affairs, intitulat America și Lumea. Charles Krauthammer (The Unipolar Moment) și William Pfaff (Redefining Worl Power) sunt doi autori ale căror viziuni despre prezentul și viitorul sistemului de relații internaționale vor naște intense dispute intelectuale. Referindu-se la acest moment de confuzie din percepțiile privind prezentul și viitorul sistemului de relații internaționale, fostul ministru de Externe al României, Adrian Năstase, consemna: „Nu spun o noutate când afirm că și noi am fost derutați, în acele luni care au urmat investirii guvernului Roman, de faptul că nu ne era clar ce se aștepta de la noi și mai ales care era natura nemulțumirilor unora dintre noii noștri parteneri, mai ales a celor americani”[75]. Confuzie și nedumerire exista și la nivelul liderilor de la Kremlin ceea ce-l va determina pe Mihail S. Gorbaciov să considere că „adevărata abordare a Statelor Unite este să-i lase pe sovietici să se descurce singuri, iar dacă lucrurile merg rău, să profite de pe urma problemelor lor”[76].

Tratatul cu URSS și destinul politic al Moldovei de dincolo de Prut

În contextul reconfigurării sistemului de relații internaționale, relația româno-sovietică avea să fie dominată de problematica unui nou Tratat bilateral, precum și de prezentul și viitorul spațiului dintre Prut și Nistru. „Observ cu mare neplăcere un fapt, care spune multe despre felul în care înțelegem noi să ne raportăm la realități. Tratatul cu Uniunea Sovietică a fost citit și atunci, și continua să fie citit și acum cu o singură grilă: aceea a rusofobiei. Ni se tot reproșează faptul că l-am negociat și semnat, că nu era momentul, că URSS era oricum pe ducă. Asta știm noi acum. Atunci nimănui nu-i era clar ce se va întâmpla. De aceea căutam orice formule care să ne asigure securitatea, într-un mediu extern fluid și impredictibil”[77], mărturisea Adrian Năstase. Pe 22 ianuarie 1991, analizând stadiul relației bilaterale româno-sovietice, precum și perspectivele ei, Adrian Năstase consemna faptul că problema Basarabiei și a Bucovinei de Nord nu se poate pune în discuție în acele momente, iar sovieticii ne vor ataca pe plan internațional, alături de occidentali, „într-un moment în care se «joacă» toată Europa de Răsărit”[78] și, astfel, se va crea posibilitatea de-a rămâne „pentru totdeauna în afara zonei în care ne putem apropia de Europa Occidentală”[79].

În interviul acordat publicației Tinerama, pe 25 ianuarie 1991, ministrul de Externe al României va menționa foarte clar că România consideră că „reprimarea aspirațiilor la democrație (din Țările Baltice – n. n.) este în contradicție totală cu prevederile cuprinse în Carta de la Paris, în alte documente, față de care URSS nu a manifestat niciun fel de rezerve, inclusiv cele referitoare la dimensiunea umană a procesului general european”[80]. Referindu-se la evoluțiile politice de la Chișinău și la perspectiva soluționării efectelor Pactului Molotov – Ribbentrop, Adrian Năstase declara: „Trebuie să ne situăm poziția în această marjă inteligentă – între ceea ce este posibil și ceea ce nu este admis. (…) Cred că, pe această cale, a multiplicării relațiilor la nivel neguvernamental și a cooperării la nivel guvernamental, direct cu guvernul Moldovei sovietice, noi putem să privim spre viitor. Nu cred că este în interesul nimănui să se realizeze o înghețare a relațiilor existente, să se adopte atitudini care ar putea să întrerupă dialogul politic și să însemne o dare înapoi a întregului proces”[81].

O analiză realizată de către liderii diplomației românești, în cursul zilei de 4 februarie 1991, referitor la tratatele actuale aflate în vigoare, a condus la concluzia că aceste tratate sunt caduce. În condițiile în care partenerii de dialog politico-diplomatic ai României au insistat pe ideea că trebuie să avem noi documente bilaterale de colaborare, diplomații români au dorit ca noul document de colaborare bilaterală dintre România și URSS să nu fie un tratat de asistență mutuală, ci un document de colaborare, care să aibă un caracter general-european și chiar universal, fără clauze militare.

În cursul serii aceleiași zile, ministrul de Externe al României s-a întâlnit cu Nicolae Anton Țâu, ministrul de Externe al RSS Moldova, pentru a discuta despre evoluțiile raporturilor dintre republicile componente ale URSS și Moscova. „Urmărim toate evoluțiile din Uniune și de la dumneavoastră. Nu avem antenele necesare pentru a detecta la timp problemele. Umblă între noi tot felul de oameni care distorsionează mesajele. Încercăm să fim rezervați în ceea ce privește poziția noastră, pentru a nu crea probleme la dumneavoastră”[82], va declara Adrian Năstase omologului său de la Chișinău. Ministrul de Externe al RSS Moldova va menționa că liderii de la Chișinău consideră că referendumul este grăbit deoarece Moscova este extrem de nerăbdătoare să rezolve această problemă esențială din prezentul statalității URSS. Nicolae Țâu va mărturisi că situația este mai stabilă acum, iar ajutorul lui Mihail S. Gorbaciov a fost extrem de important în liniștirea transnistrenilor care au fost presați de Moscova. Liderul diplomației de la Chișinău îi va comunica omologului său de la București că liderii politici ai RSS Moldova doresc relații directe între ministerele de externe[83], schimb de delegații și consultări directe. În opinia ministrului de Externe de la Chișinău, „Moldova nu a fost niciodată stat”[84] și acest lucru influențează evoluțiile politice interne și externe în raport cu cele ce se petreceau în Ucraina și Țările Baltice.

În acest context, se va desfășura vizita la Moscova, pe 9 februarie 1991, a lui Ioan Mircea Pașcu, consilier prezidențial pentru probleme de politică externă al Președintelui României, care se va întâlni cu Vadim V. Zagladin, consilier al președintelui URSS, ceea ce reprezintă un episod extrem de controversat din această relație româno-sovietică/rusă[85]. În prima parte a conversației dintre cei doi consilieri prezidențiali, Ioan Mircea Pașcu a făcut o trecere în revistă a situației economice a României care „rămâne extrem de complicată, în special din cauza insuficienţei resurselor energetice”[86] astfel încât foarte multe întreprinderi îşi întrerup activitatea, total sau parţial, cu efecte asupra raporturilor dintre autoritățile statului și muncitori/salariați. Referindu-se la stadiul relațiilor româno-sovietice, Ioan Mircea Pașcu l-a informat pe omologul sovietic de faptul că președintele Ion Iliescu este „în general mulţumit de dezvoltarea lor”[87], însă în opinia consilierului președintelui României „în plan politic nu este pusă încă la punct o «interacţiune autentică» cu Uniunea Sovietică”[88] în condițiile în care „vechiul sistem de legături nu mai funcţionează, iar unul nou nu a fost încă stabilit”[89]. Vadim V. Zagladin va consemna că „potrivit impresiei interlocutorului, ansamblul relaţiilor dintre URSS şi ţările Europei Răsăritene se dezvoltă extensiv şi, în mare parte, fără planificare”[90] și, totuși, „nu trebuie întârziată înfiinţarea unei noi structuri de interacţiune, pe cât posibil organică”[91]. Ioan Mircea Pașcu considera că este nevoie de această nouă legătură şi „din punct de vedere al construcţiei europene, şi din punct de vedere al influenţei asupra evenimentelor interne într-o ţară sau alta”[92].

În ceea ce privește viitorul politic și organizațional al Tratatului de la Varșovia, Ioan Mircea Pașcu avea să-l informeze pe omologul său sovietic că „declaraţia conducerii române privind necesitatea rezolvării rapide a problemei Tratatului de la Varşovia nu trebuie privită nicidecum ca o schimbare a poziţiei, ca o tentativă de a slăbi legăturile cu URSS”[93], ci trebuie înțeleasă dorința de-a trece „sub tăcere o problemă, care a devenit evidentă”[94]. Liderii politici de la București așteptau „noi iniţiative cu caracter strategic”[95] din partea sovietică după desființarea Tratatului de la Varșovia. Consilierul președintelui României sugera o reînnoire rapidă a sistemului tratatelor dintre URSS şi ţările Europei Răsăritene, precum și realizarea unor înţelegeri cu privire la colaborarea neformalizată privind probleme general europene şi în special est-europene.

Chestionat în legătură cu poziția României față de evenimentele din RSS Moldova, Ioan Mircea Pașcu a declarat că „în conducere, la preşedintele I. Iliescu s-au discutat de mai multe ori aceste probleme”[96] și s-a ajuns la concluzia că „nu trebuie făcut nimic care să complice poziţia conducerii sovietice, personal a lui M. S. Gorbaciov”[97]. Decidenții politici de la București erau convinși că nimeni nu poate împiedica existența unor relații foarte bune între România și RSS Moldova în condițiile în care „ei vor rămâne în componenţa URSS, de care ei sunt sudaţi de o lungă istorie”[98], menționând în mod expres că, totuși, „fraţii nu trebuie să locuiască în mod obligatoriu în acelaşi apartament”[99]. România nu era interesată în adâncirea dificultăților care apăruseră în relația bilaterală româno-sovietică din cauza evenimentelor din RSS Moldova. Ioan Mircea Pașcu va mărturisi că, într-un discurs recent, rostit din însărcinarea preşedintelui Ion Iliescu la Timişoara, a declarat că „problema Basarabiei este pentru URSS la fel ca problema Transilvaniei pentru România”[100]. În Nota de Conversație se menționează faptul că ambasadorul României la Moscova, Vasile Şandru, prezent la discuţie, a adăugat că „el, din însărcinarea conducerii, s-a întâlnit cu conducătorii Moldovei şi le-a adus la cunoştiinţă punctul de vedere al lui I. Iliescu, despre care a vorbit I. M. Paşcu”[101].

În perioada 13 – 15 februarie 1991, Adrian Năstase, ministrul de Externe al României, va efectua o vizită oficială în Belgia și Luxemburg, precum și la Cartierul General al NATO. În dialogul avut cu Frans Andriessen, vicepreședinte și comisar pentru relații externe al CEE, în seara zilei de 13 februarie 1991, ministrul de Externe al României va menționa foarte clar că „în această perioadă tulbure din URSS, este foarte important să se transmită semnalul pentru URSS că România aparține familiei europene”[102], deoarece „altfel, se dă URSS sentimentul că România este lăsată în zona ei de influență”[103]. O astfel de percepție va genera o imensă nemulțumire și frustrare în rândul societății românești avea să concluzioneze Adrian Năstase. Dialogul cu Secretarul General al NATO, Manfred Wörner, din ziua de 14 februarie 1991, s-a dovedit extrem de interesant și util în perspectiva viitorului curs al politicii externe românești. Chestionat de către Adrian Năstase în legătură cu posibilitățile de-a structura relațiile României cu NATO în domeniul militar, Manfred Wörner va declara: „Dacă vom acționa pentru a primi ca membri asociați fostele țări membre ale Tratatului de la Varșovia și vom exclude URSS, se va crea o situație foarte periculoasă. URSS va fi constrânsă de noua situație strategică să reacționeze. Adoptând această linie de conduită față de țările din Est, NATO va da argumente adepților liniei dure din URSS, care vor confruntare, nu cooperare cu ei. NATO va crea impresia că vrea să încline balanța în favoarea sa. Pentru viitorul apropiat trebuie să fim atenți la aceste aspecte, când propunem modele de cooperare. Să folosim cadrul CSCE pentru a face ceva practic pentru securitatea țării dumneavoastră”[104]. Referindu-se la viitorul Tratatului de la Varșovia, ministrul de Externe al României va declara: „Tratatul de la Varșovia nu are viitor. Noi organizăm practic funeraliile Tratatului de la Varșovia”[105].

În fața ambasadorilor acreditați la NATO, ministrul de Externe al României, Adrian Năstase, va reitera faptul că Tratatul de la Varșovia nu are viitor, însă problema securității fostelor state membre prin cooperarea cu NATO este extrem de importantă în perspectiva extinderii sau nu a NATO spre Răsărit. „Există totuși pericolul ca unele țări să lase România ca pe un no manꞌs land la granița fostului imperiu. S-a creat deja impresia că România este «alocată» zonei de influență a URSS”[106], va declara Adrian Năstase în fața corpului diplomatic acreditat la NATO. Referindu-se la relația cu RSS Moldova, Adrian Năstase va menționa că RSS Moldova urmează paternul Țărilor Baltice, respectiv suveranitate și independență, însă România nu vrea să creeze probleme suplimentare în zonă și să forțeze istoria. În ceea ce privește ideea Uniunii Europei Centrale, menirea ei era de-a crea, în opinia diplomației românești, un „mecanism de stabilitate în regiune, un cadru de consultări, de contacte”[107] și nu trebuia văzută ca „o zonă tampon în raport cu URSS”[108]. La finalul vizitei la NATO, ministrul de Externe al României avea să menționeze că România este deschisă la orice formulă de colaborare cu NATO pe care Alianța Nord-Atlantică le poate accepta, din punct de vedere al procedurilor[109].

În dialogul avut cu Jacques Poos, ministrul de Externe al Marelui Ducat de Luxemburg, în seara zilei de 14 februarie 1991, Adrian Năstase va fi informat că în cadrul CEE există o distincție clară între Țările Baltice și toate celelalte republici unionale din URSS ceea ce implica un anumit mod de-a înțelege și trata evoluțiile politice interne și externe din spațiul sovietic. „Suntem obligați să tragem concluzia că trebuie să nu cream probleme suplimentare lui Gorbaciov. Nu avem alternative. Orice ar veni, ar fi mai rău. E nevoie de moderație. (…) Țările Baltice au fost țări independente, înglobate cu forța în imperiul sovietic, act nerecunoscut de țările CEE”[110], mărturisea Jacques Poos, vicepremier și ministru de Externe al Marelui Ducat de Luxemburg și, totodată, președintele în exercițiu al Consiliului de Miniștri al CEE. „Moldova își va urma drumul său, își va afirma identitatea și interesele în contextul dat”[111], va declara Adrian Năstase în timpul dialogului cu înaltul diplomat european. Revenit din turneul său european, ministrul de Externe al României va iniția o consultare cu ambasadorul Vasile Șandru, chemat de la Moscova la București pe 19 februarie 1991, privind evoluțiile politice interne, economice și sociale din spațiul URSS, precum și actorii-cheie ai scenei politice sovietice. „Forța reală în URSS este cea din complexul militar-industrial, partid, securitatea de stat și armată”[112], va informa ambasadorul Vasile Șandru.

În cursul Consfătuirii extraordinare a Comitetului Politic Consultativ al Tratatului de la Varșovia, desfășurată la Budapesta pe 25 februarie 1991, ministrul de Externe al URSS, Aleksandr A. Bessmertnîh, va recunoaște faptul că Tratatul de la Varșovia nu își mai justifică existența. Totodată, a menționat că URSS este interesată de modul în care se vor contura concepțiile politico-militare ale țărilor est-europene. Ministrul sovietic de externe a făcut apel la conlucrare în continuare și la încheierea de tratate bilaterale, precum și la principiul neadmiterii de trupe și baze străine pe teritoriul statelor foste membre ale Tratatului de la Varșovia. În dialogul avut cu ministrul de Externe al URSS, Adrian Năstase va face o trecere în revistă a relațiilor României cu SUA și CEE, ale evoluțiilor politice interne, precum și a faptului că vizita președintelui Ion Iliescu la Moscova trebuie organizată de-o asemenea manieră încât să nu-i afecteze credibilitatea internă. Ministrul Aleksandr A. Bessmertnîh va fi de părere că trebuiesc accelerate negocierile privind Tratatul bilateral, insistând asupra faptului că este important conținutul și nu denumirea.

Pe 26 februarie 1991, în interviul acordat Lidiei Klinger de la ziarul vienez Der Standard, ministrul de Externe al României va menționa că NATO nu pare să dispună de acea deschidere procedurală și instituțională care să permită aderarea țărilor est-europene la Alianță. „Și noi ne punem întrebarea și vrem să înțelegem concepția NATO și vrem să știm dacă NATO va urma modelul Consiliului Europei și CEE în extinderea către Răsărit”[113], mărturisea Adrian Năstase. În cursul zilei de 11 martie 1991, Iuli Aleksandrovici Kviținski, adjunct al ministrului de Externe al URSS, se va afla la București împreună cu experții MAE al URSS pentru a negocia textul Tratatului de colaborare, bună vecinătate și prietenie dintre România și URSS. „Nu poate fi o integrare europeană fără o relație solidă cu URSS”[114], îi va declara Frans Andriessen, vicepreședintele și comisarul pentru relații externe al CEE, ministrului de Externe al României, la București, pe 12 martie 1991.

Îngrijorările decidenților politici și diplomatici de la București, în perspectiva vizitei președintelui Ion Iliescu la Moscova, anulată o dată[115], au generat o serie de noi instrucțiuni ale MAE către ambasadorul Vasile Șandru de la Moscova. În cursul zilei de 19 martie 1991, ministrul de Externe, Adrian Năstase, va comunica ambasadorului României la Moscova: „În măsura în care această vizită ar descuraja, putem să nu o realizăm”[116]. Colectivul de conducere al MAE al României a luat în discuție, în ședința din dimineața zilei de 20 martie 1991, perspectiva încheierii Tratatului de colaborare, bună vecinătate și prietenie dintre România și URSS. „Proiectul nostru de document a fost conceput ca un tratat de încheiat cu toate țările vecine, inclusiv Turcia și Grecia, Europa Centrală și Europa Occidentală. (…) Textul este conceput ca un tratat de colaborare pe diferite planuri. Nu prevede și nu dă nicio posibilitate de interpretare ca o alianță, ci, dimpotrivă, să se integreze în spiritul actual și de perspectivă că în Europa toate statele sunt prietene, nu există dușmani. Acest text nu conține clauze de alianță militară”[117], va declara Romulus Neagu, ministru-secretar de stat în MAE, în ședința MAE. Diplomatul Romulus Neagu va menționa faptul că miza strategică a acestui Tratat era promovarea liniștii și cooperării cu URSS, în condițiile tulburărilor existente în spațiul sovietic, precum și promovarea unor relații speciale cu RSS Moldova, inclusiv prezență economică românească la Chișinău. „Tratatul reafirmă inviolabilitatea tuturor statelor din Europa. Sunt vizate toate granițele, nu numai cele cu URSS”[118], va menționa Romulus Neagu. Totodată, diplomații români au luat în calcul problema integrării RSS Moldova în Comisia Dunării alături de Ucraina și URSS.

Vizita ministrului de Externe al României, Adrian Năstase, la Moscova, a început pe 22 martie 1991 printr-o primă întâlnire cu Aleksandr A. Bessmertnîh, ministrul de Externe al URSS. Adrian Năstase l-a informat pe omologul sovietic despre rezervele unei părți a societății românești privind încheierea acestui Tratat, despre speculațiile privind clauzele militare care conduc la o subordonare a României, precum și despre nivelul și perspectiva relațiilor economice. Totodată, ministrul român de Externe a exprimat interesul față de evoluțiile din RSS Moldova având în vedere comunitatea de limbă și istorie, „care contează în înțelegerea și urmărirea evoluțiilor”[119]. Ministrul Adrian Năstase a solicitat omologului sovietic ca URSS să facă o serie de gesturi cu impact emoțional și politic care vor fi influența prezentul și viitorul relației româno-sovietice. Dintr-o astfel de perspectivă, ministrul român solicita ca în procesul de delimitare a platoului continental al Mării Negre să nu fie luată în considerare problema Insulei Șerpilor.

Ministrul Aleksandr A. Bessmertnîh a făcut o trecere în revistă a situației actuale din raporturile România – URSS, menționând faptul că rolul contactelor politice a crescut foarte mult în ceea ce privește relația economică. „Ținând seama de opinia publică, să nu ne subordonăm totuși opiniei publice. (…) Elementul cel mai exploziv în politică este cel care privește frontiera. Cei ce nu sunt interesați în relațiile româno-sovietice agită această problemă. Atunci să ne sfătuim cum să procedăm pentru a «deschide supapele»”[120], va menționa Aleksandr A. Bessmertnîh. Totodată, au fost trecute în revistă noile schimbări din arena relațiilor internaționale, noile mecanisme ale securității general-europene, modalitățile de remodelare a relațiilor din spațiul Europei Centrale și Occidentale. „În ceea ce ne privește, am adoptat linia dezvoltării relațiilor bilaterale. Este un sistem care ferește această regiune (a Europei de Est – n. n.) de neplăceri, de orice neînțelegeri”[121], va declara Aleksandr A. Bessmertnîh. Delegația diplomatică a României a părăsit Moscova cu destinația Kiev și Chișinău în seara de 22 martie 1991. Ambasadorul Vasile Șandru și diplomatul Vasile Buga îl vor însoți pe ministrul de Externe al României în capitalele celor două republici unionale.

Pe 23 martie 1991, la Kiev[122], în contextul discuțiilor privind evoluțiile politice din spațiul Uniunii Sovietice, precum și semnarea Protocolului privind organizarea de consultări între MAE al României și MAE al RSS Ucraina, ministrul de Externe al României avea să fie informat de către Leonid M. Kravciuk, președintele Sovietului Suprem al RSS Ucraina, că, totuși, „când în România se vorbește de pretenții teritoriale, nu este nici în avantajul vostru (românilor – n. n.) și nici al nostru (ucrainienilor – n. n.)”[123]. În dialogul de la Chișinău, din cursul zilei de 24 martie 1991, purtat cu Mircea Snegur și Mircea Druc, s-a căzut de acord că se va merge pe ideea existenței a două state românești. România urma să sprijine drumul spre suveranitate și independență al RSS Moldova[124].

Tratatul de colaborare, bună vecinătate și prietenie dintre România și URSS a fost semnat de președinții Mihail S. Gorbaciov și Ion Iliescu la Moscova în ziua de 5 aprilie 1991. În dialogul dintre cei doi președinți au fost abordate și cele două probleme litigioase istorice: retrocedarea către România a Tezaurului evacuat în Rusia în 1916-1917 şi cea a Insulei Şerpilor, cedată în 1948. Mihail S. Gorbaciov a promis, evaziv, că se va informa asupra esenţei celor două chestiuni pentru a se putea începe un dialog asupra lor. În fața mass-media, președintele Ion Iliescu avea să declare că viitorul RSS Moldova este „o problemă a istoriei, a vieţii”[125] și va menționa că susține „rezolvarea pe cale paşnică a tuturor problemelor în contextul respectării egalităţii suverane, dreptului popoarelor de a dispune liber de soarta lor”[126]. Președintele României avea să declare că Tratatul ţinea cont de procesele de afirmare a suveranităţii republicilor sovietice. În pofida acestui moment extrem de delicat și controversat din istoria relației dintre cele două state românești[127], România a sprijinit din plin evoluția evenimentelor de la Chișinău din august 1991, pe de-o parte prin luarea unor măsuri menite să asigure existența unui Guvern al RSS Moldova în exil și, mai apoi, prin sprijinirea drumului spre momentul din 27 august 1991.

Dezechilibrele unei relații

Evenimentele petrecute la Moscova în perioada 19 – 21 august 1991 au generat accelerarea procesului de dezintegrare al Uniunii Sovietice și apariția unor noi actori geopolitici și subiecți de drept international, precum Federația Rusă și Ucraina. În contextul noilor evoluții geopolitice din spațiul fostei Uniuni Sovietice, precum și al orientărilor extrem de ferme ale României către valorile și instituțiile euroatlantice[128], respectiv integrarea în NATO și UE, relațiile politice și economice româno-ruse au cunoscut o răcire semnificativă. Un moment extrem de delicat în raporturile dintre cele două s-a petrecut în aprilie 1996 când ministrul de Externe al Federației Ruse, Evgheni M. Primakov, a fost umilit prin faptul că a aterizat inutil la București pe Aeroportul Internațional Otopeni. Autoritățile statului român nu erau pregătite/dispuse să parafeze un Tratat politic de bază româno-rus. În septembrie 1993 debutaseră negocierile pentru semnarea unui Tratat politic de bază între România și Federația Rusă, însă liderii de la Moscova nu au acceptat ca în cuprinsul Tratatului să se facă vreo mențiune privitoare la condamnarea Pactul Molotov-Ribbentrop, precum și la problema Tezaurului României sechestrat la Moscova în ianuarie 1918.

În perioada 1992 – 2003, relațiile româno-ruse au fost guvernate de Acordul de colaborare între Academia Română şi Academia Rusă de Știinţe (semnat la Moscova pe 24 mai 1993) și Acordul între Guvernul României şi Guvernul Federaţiei Ruse privind colaborarea în domeniile culturii, învăţământului şi ştiinţei (semnat la Moscova pe 27 septembrie 1993). În baza Acordului dintre cele două Academii a fost înfiinţată Comisia Mixtă de Istorie Româno-Rusă, care s-a reunit până în 2012 cu o periodicitate aproape anuală (cu mici excepţii vizând intervalele 1996-1998 și 2000-2003). Vizitele unor delegații oficiale parlamentare românești la Moscova și rusești la București nu au condus, totuși, la îmbunătățirea relației politice dintre cele două state. Problematica Republicii Moldova și-a războiului din Transnistria (1992) au complicat și mai mult relația politico-diplomatică și economică dintre România și Federația Rusă. Printr-o decizie unilaterală, România a fost exclusă din grupul statelor implicate în reglementarea conflictului transnistrean din care făcea parte alături de Federația Rusă, Ucraina și Republica Moldova. În noiembrie 1999, premierul Radu Vasile a efectuat o vizită la Moscova unde a avut convorbiri cu noul premier al Federației Ruse, Vladimir Putin, cu speranța că relația bilaterală se va îmbunătăți cu efecte asupra schimburilor economice. Din păcate, vizitele miniștrilor de Externe ai României la Moscova[129] și omologilor ruși la București[130] s-au înscris în același trend descendent al relațiilor bilaterale.

Negocierile româno-ruse privind un Tratat politic de bază, reluate în cel de-al doilea mandat al președintelui Ion Iliescu, au fost încununate de succes pe 4 iulie 2003. „Sigur că, vorbind acum despre acest tratat, voi stârni iar voci ale unor talibani care mă vor acuza că trădez direcția «vest» a României. Nu mă voi obosi să le amintesc faptul că eu, până la urmă, alături de alți oameni politici responsabili, am imprimat decisiv direcția occidentală, atât prin intrarea României în NATO, cât și prin încheierea negocierilor de aderare la UE. «Drumul spre vest» n-a fost niciodată mai sigur decât la începutul anilor 2000, inclusiv ca urmare a eforturilor depuse de noi. La fel de sigur este însă și faptul că o politică externă inteligentă, echilibrată și vizionară cuprinde o deschidere spre mai multe direcții. O țară ca România, cu geografia României, nu își poate ignora vecinii și nu își poate permite să se uite urât spre ei”[131], consemna fostul ministru de Externe al României, Adrian Năstase pe blogul său la data de 6 iulie 2013. Succesul unui astfel de demers politico-diplomatic își găsea începuturile în vizita pe care prim-ministrul Adrian Năstase o va efectua la Moscova, în februarie 2002, la invitația prim-ministrului Federației Ruse, Mihail M. Kasianov, împreună cu un grup de 80 de oameni de afaceri.

În pregătirea întâlnirii Vladimir Putin – Ion Iliescu de la Moscova, din 4 iulie 2003, ministrul de Externe al Federației Ruse, Igor Ivanov, s-a deplasat la Bucuresti, în mai 2003, la invitația omologului său român, Mircea Geoană, urmând ca cei doi oficiali să parafeze textul de bază al Tratatului politic româno-rus. Dupa 10 ani de negocieri, președinții Ion Iliescu și Vladimir Putin și-au pus semnătura, la Moscova, pe Tratatul privind relațiile prietenești și de cooperare dintre România și Federația Rusă. Principalele probleme pentru care nu s-a semnat un tratat politic între cele două țări, respectiv condamnarea Pactului Ribbentrop-Molotov și chestiunea Tezaurului, au fost incluse doar într-o Declarație anexată Tratatului și semnată numai de miniștrii de Externe ai celor două țări. În legătură cu Tezaurul, în Declarația-anexă se mai prevedea înființarea unei Comisii mixte româno-ruse care să studieze problema Tezaurului.

Semnarea Tratatului politic de bază din 4 iulie 2003 şi a altor documente de colaborare, a fost urmată la scurt timp de activizarea dialogului[132] la nivel de şef de stat, de guvern, de miniştri de Externe şi conduceri ale Parlamentelor. După 4 iulie 2003, contactele politice la nivel înalt au fost relativ consistente, astfel: trei întâlniri prezidenţiale (Ion Iliescu în 2003, respectiv Traian Băsescu în februarie 2005 și pe 9 mai 2005), una guvernamentală (premierul Adrian Năstase în iulie 2004), trei ministeriale (Mihai Răzvan Ungureanu în octombrie 2005, Cristian Diaconescu pe 27 februarie 2009 și Titus Corlățean pe 8 – 10 iulie 2013), însă se observă o stagnare în perioada 2006 – 2007, respectiv doar trei întrevederi bilaterale la nivel de ministru de Externe în marja unor reuniuni multilaterale la nivel regional, în cursul anului 2006. Ministrul de Externe al Federației Ruse, Serghei Lavrov, a vizitat Bucureștiul în noiembrie 2005, iar preşedintele Federaţiei Ruse, Vladimir Putin, a fost prezent la Summitul NATO de la Bucureşti (2 – 4 aprilie 2008). Vizita în România a secretarului Consiliului de Securitate al Federaţiei Ruse, Nikolai P. Patruşev, pe 17 iunie 2013, întâlnirile avute cu președintele Traian Băsescu, premierul Victor Ponta, precum și cu înalți demnitari ai statului român a generat un sentiment de speranță și posibilitatea restabilirii echilibrului într-o relație marcată de istorie și geopolitică.

În 2013 ponderea exporturilor României în Federația Rusă însemna 2,79% din totalul exporturilor României, astfel încât Federația Rusă ocupa locul 9 în topul exporturilor României. Importurile României din spațiul rusesc însemnau 4,2% în 2013. După anul 1992 se va înregistra o scădere dramatică a exporturilor României către spațiul rusesc. Exporturile României către Federația Rusă vor crește după 2004, cu excepția anului 2009. Deficitul commercial bilateral va atinge 1,1 mld. USD în 2014, după ce crescuse de la 3,1 mld. USD în 2005 la 4 mld. USD în 2008. Importurile de resurse energetice ale României din Federația Rusă reprezintă 84% din totalul importurilor României din spațiul rusesc[133]. Pe 31 iulie 2016, comparativ cu realizările din aceeași perioadă a anului 2015, volumul total al schimburilor (1749,6 milioane USD) a scăzut cu 18%, din care exportul (601,8 milioane USD) cu 13,9%, iar importul (1147,8 milioane USD) cu 19,9%, soldul negativ pentru România fiind de 546 milioane USD. Federația Rusă ocupă locul 3 în ceea ce privește comerțul României cu state non-UE.

În noiembrie 2008, a făcut o vizită în Federaţia Rusă preşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie a României, Mihail Vlasov la invitaţia preşedintelui Camerei de Comerţ şi Industrie a Rusiei, Evgheni M. Primakov, prilej cu care a fost parafat Acordul de cooperare între Camerele de Comerţ şi Industrie ale României şi Federaţiei Ruse. Ministrul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, Adriean Videanu, va efectua, în perioada 20 – 21 mai 2009, o vizită în Federaţia Rusă și se va întâlni cu Serghei Şmatko, ministrul Energiei, cu Andrei A. Fursenko, ministrul Educaţiei şi Știinţei şi preşedintele părţii ruse în Comisia interguvernamentală româno-rusă de colaborare economică şi tehnico-ştiinţifică, precum şi cu Alexandr I. Medvedev, vicepreşedintele Gazprom. Pe agenda discuțiilor s-a aflat stadiul cooperării româno-ruse cu accent pe domeniul energetic, posibilitățile de construire a unor depozite subterane de înmagazinare a gazelor naturale în România, participarea companiilor ruseşti de profil la construcţia de centrale electrice pe gaz în România şi modernizarea centralelor electrice existente în România. Ministrul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri al României s-a întâlnit, totodată, cu conducerile companiilor Mechel, Lukoil şi TMK care aveau interese de afaceri în România.

Implicarea companiilor rusești în industria metalurugică din România a reprezentat o soluție pentru oligarhii ruși în efortul lor de-a avea o strategie cu care să ocolească prevederile UE ce le restricționau exporturile de oțel. Astfel, prevederile UE care limitează cantitatea de oțel rusesc sunt ocolite și producătorii ruși, precum Uzinele Metalurgice Celiabinsk (Mechel) sau Compania Metalurgică de Țevi (TMK), pot să-și vândă producția metalurgică. Capitalul rusesc controlează Alro Slatina, Alum Tulcea, TMK-Artrom Slatina, Combinatul Siderurgic Reşiţa şi fostele combinate ale Mechel, aflate în insolvenţă (Câmpia Turzii, Târgoviște, Ductil-Steel Oțelu Roșu, Ductil-Steel Buzău, Laminorul Brăila, Mechel Reparații Târgoviște). În pofida faptului că Federația Rusă figurează cu investiții directe de numai 100 de milioane de euro, analiștii economici apreciază că, totuși, nivelul real este mult mare ca urmare a faptului că există companii cu capital rusesc care sunt înregistrate în alte state (Germania, Olanda, Elevția etc.) sau ca urmare a unei implicării indirecte, precum în cazul Strabag[134]. Conform unor estimări din piață, investițiile rusești în România se ridică la circa două miliarde de euro, multe dintre acestea în sectoare strategice: energie, metalurgie și construcții.

Referindu-se la raporturile economice româno-ruse, cercetătoarea dr. Elena E. Nicolae menționează faptul că: 1) „nivelul relațiilor economice dintre România și Federația Rusă este sub potențialul economic al celor două țări”[135] și 2) „nivelul relațiilor economice dintre România și Federația Rusă este influențat de ideologizarea legăturilor cu Rusia pentru România și de lipsa de interes a Federației Ruse pentru o economie slabă/neperformantă/greu predictibilă cum este cea a României”[136]. În opinia specialistei în problema relației economice româno-ruse Elena E. Nicolae, Federația Rusă „poate reprezenta o piață de desfacere importantă ca mărime și abordabilă din punctul de vedere al oamenilor de afaceri români dacă aceștia ar fi sprijiniți national de o entitate care să gestioneze relația cu o piață de o asemenea mărime”[137].

Începând cu anul 2014, în baza deciziilor UE, după declanșarea crizei ucrainene, relațiile politico-diplomatice au intrat într-o etapă marcată de suspiciuni, acuze și reticențe. Participarea României la dezvoltarea componentei europene a sistemului american de apărare antirachetă (European Phased Adaptive Approach/EPAA) și inaugurarea Bazei Militare de la Deveselu (12 mai 2016) au amplificat starea de suspiciune și animozitățile din relația româno-rusă. Totodată, începând din martie 2014 s-a observat o întărire a dispozitivului militar al Federației Ruse la nivelul Flotei Mării Negre și a Regiunii Militare Caucazul de Nord. Au fost poziționate capabilităţi aeriene ofensive şi s-a realizat o modernizare a infrastructurilor militare din Peninsula Crimeea ceea ce consolidează poziţia militară ofensivă a Federației Ruse şi capacitatea sa de a proiecta putere în afara teritoriului său. Federația Rusă consideră că Marea Neagră este o zonă de intersectare a frontierelor geopolitice şi geoeconomice, în contextul extinderii NATO și a frontierelor UE, astfel încât flota militară rusă este însărcinată cu menţinerea dominaţiei militare pentru a deţine controlul absolut al liniilor de comunicaţii din Marea Neagră şi a contracara statele NATO din afara Mării Negre, cu precădere SUA. Liderii politico-militari de la Kremlin sunt extrem de iritați de numărul din ce în ce mai mare de exerciții navale ale NATO din Marea Neagră, de faptul că Turcia permite o consolidare a dispozitivului naval NATO/SUA din Marea Neagră, prin interpretarea prea largă a Convenției de la Montreaux (1936) privind regimul strâmtorilor Bosfor și Dardanele, precum și de existența unor facilități militare ale SUA pe țărmul Mării Negre.

În pofida faptul că nave rusești din Marea Neagră au participat la o serie de exerciții navale în Marea Neagră, sub mandat NATO, Federația Rusă se pronunță pentru menținerea statu-quo-ului în Marea Neagră. Kremlinul respinge extinderea iniţiativei NATO din Marea Mediterană (Active Endeavour) în Marea Neagră (Black Sea Task Force) și consideră că iniţiativele regionale de securitate existente la nivelul Mării Negre, Black Sea For şi Black Sea Harmony, sunt eficiente şi suficiente pentru asigurarea securităţii în arealul Mării Negre. Din păcate, Black Sea For nu s-a mai activat din aprilie 2014. Comportamentul trupelor ruse în executarea aplicațiilor anuale desfășurate în Districtul Militar de Sud al Federației Ruse și denumite generic CAUCAZ, respectiv executarea misiunilor de pătrundere în sistemul de apărare aeriană a inamicului și atacurile pentru blocarea strâmtorilor din Marea Neagră, relevă voința Federației Ruse de-a transforma zona Mării Negre într-o trambulină a puterii sale militare în zonele de interes strategic: arealul Mării Mediterane și zona Orientului Mijlociu și de-a interzice direcția operativ-strategică caucaziană. Capacitatea Federației Ruse de-a disloca, la o distanță considerabilă de teritoriul național, forțe și mijloace aeriene, navale și de apărare antiaeriană a relevat interesele strategice și geopolitice ale Kremlinului, precum și voința de-a sparge ceea ce unii analiști politico-militari ruși o definesc ca fiind încercuirea strategică a Federației Ruse, de către forțele armate ale SUA și aliații săi din NATO.

În conformitate cu documentele programatice din domeniul securității și apărării naționale, România în calitate de stat membru al NATO şi UE are „obligaţia de a participa la asigurarea securităţii naţionale şi a aliaţilor”[138] în condițiile în care, la nivel regional, se observă „destabilizarea situaţiei de securitate din Regiunea Extinsă a Mării Negre, denumită în continuare REMN, pe fondul acţiunilor desfăşurate de Federaţia Rusă pentru consolidarea zonelor de influenţă, a fenomenului migraţiei şi a instabilităţii din zona Balcanilor de Vest”[139]. Revitalizarea Black Sea For și reluarea dialogului în cadrul Organizației pentru Cooperare Economică la Marea Neagră (OCEEM), cu ale sale instrumente politice și economice, s-ar putea constitui în premisele creșterii încrederii și cooperării la Marea Neagră, și nu numai, între România și Federația Rusă în condițiile respectării dreptului internațional și-a construirii unei zone de securitate stabile și predictibile.

Relațiile româno-sovietice/ruse la sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea au trecut prin momente de încordare și relaxare, de speranță și optimism, de încrâncenare și lipsă de dialog, de înțelegere, de respect. Viitorul acestor relații se bazează pe diplomație, chiar și publică, pe o corectă valorificare a potențialului economic al celor două state în relația bilaterală, pe asumarea greșelilor și-a erorilor din trecutul istoric, de către ambele părți, precum și pe respectarea principiilor dreptului internațional și-a opțiunilor politico-strategice asumate de fiecare parte.

______________________________________

* Comunicare prezentată la Conferința Internațională intitulată Relațiile Româno – Ruse/Sovietice: trecut, prezent și perspective desfășurată în perioada 13 – 14 decembrie 2017 în cadrul Centrului de Studii Ruse și Sovietice „Florin Constantiniu” din cadrul INST/Academia Română

[1] În conformitate cu o ştire Agerpres din 24 decembrie 1989, Mihail S. Gorbaciov declarase: ,,Frontul Salvării Naţionale a apreciat că în legătură cu lipsa de muniţie este necesar ajutor de peste hotare. Cu toate acestea, şeful Marelui Stat-Major al armatei române a precizat ulterior că armata controlează situaţia din ţară şi nu are nevoie de niciun ajutor” (Apud Alesandru Duțu, Revoluția din Decembrie 1989. Cronologie, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Sitech, Craiova, 2010, p. 218).

[2] Ibidem.

[3] Vasile Buga, Pe muchie de cuțit. Relațiile româno – sovietice (1965 – 1989), Editura Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2013, p. 320.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem, p. 313 – 314.

[7] Adrian Năstase, România după Malta, vol. I, Fundația Europeană Titulescu, București, 2006, p. 28.

[8] Gheorghe Cojocaru, Colapsul URSS şi dilema relaţiilor româno-române, Editura Omega, Bucureşti, 2001, p. 35.

[9] Vasile Buga, Relațiile româno-sovietice în anii ’80, în Politică externă comunistă și exil anticomunist. Anuarul Institutului Român de Istorie Recentă, vol. II, Editura Polirom, Iași, 2004, p. 103

[10] Vasile Buga, România privită de la Moscova: documente sovietice din martie 1989, în Arhivele Totalitarismului, Anul XXV, nr. 3 – 4/96 – 97, 2017, p. 264.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Vasile Buga, Pe muchie…, p. 322 – 323.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Miruna Mădălina Iancu, Relațiile României cu Uniunea Sovietică în perioada 1990 – 1991, Editura Institutul European, Iași, 2016, p. 128.

[17] Ibidem, p. 129.

[18] Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) se va numi Republica Sovietică Socialistă Moldova (RSS Moldova) din 5 iunie 1990.

[19] Miruna Mădălina Iancu, op. cit., p. 133.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem, p. 139.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem, p. 142. Pe 26 septembrie 1990 aveau să debuteze lucrările Comisiei interdepartamentale româno-sovietice de colaborare economică și tehnico-științifică. Delegația română era condusă de Anton Vătășescu, ministru de stat responsabil cu activitatea industrial, în timp ce URSS era reprezentată de P. I. Mostovoi, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri al Uniunii Sovietice. În condițiile în care România importa din URSS multe miliarde de metri cub de gaze, milioane de tone de petrol, miliarde de kilowați/oră de energie electrică, bumbac, minereu de fier, precum și alte produse necesare industriei românești, oficialii statului român trebuiau să clarifice și să reglementeze modul în care urmau să decurgă schimburile comerciale în perioada de tranziție. Pe 1 ianuarie 1991 urma să intre în vigoare decontarea schimburilor economice dintre România și URSS în valută convertibilă, pe baza prețurilor mondiale curente și în condițiile utilizate în cadrul comerțului international.

[24] Ibidem, p. 143.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem, p. 146.

[27] Adrian Năstase, op. cit., p. 110.

[28] Ibidem, p. 29 – 30.

[29] Ibidem, p. 21.

[30] Ibidem, p. 22.

[31] Ibidem, p. 23.

[32] Dragoș Zaharia, Politica externă a României de la izolare la începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2014, p. 133.

[33] Ibidem, p. 136.

[34] Adrian Năstase, op. cit., p. 188.

[35] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, La cele mai înalte nivele, Editura Elit, București, 1994, p. 237.

[36] Adrian Năstase, op. cit., p. 189.

[37] Ibidem, p. 192.

[38] Ibidem, p. 193.

[39] Ibidem, p. 198.

[40] Ibidem, p. 329.

[41] Ibidem.

[42] Ibidem.

[43] Ibidem.

[44] Adrian Năstase, op. cit., p. 349.

[45] Ibidem.

[46] Ibidem, p. 352.

[47] Elitele politice din Ucraina declaraseră, pe 16 iulie 1990, suveranitatea și, mai apoi, vor proclama independența pe 24 august 1991.

[48] Ibidem, p. 439.

[49] Ibidem, p. 479.

[50] Ibidem, p. 480.

[51] Ibidem, p. 478.

[52] Ibidem, p. 483.

[53] Cu ocazia reuniunii Comitetului Politic Consultativ al statelor membre ale Tratatului de la Varșovia din 7 iunie 1990, Ungaria și Republica Federativă Cehă și Slovacă au solicitat demantelarea structurilor militare ale Tratatului. A se vedea: Ministerul Afacerilor Externe, Institutul Diplomatic Român, România și Tratatul de la Varșovia. Conferințele Miniștrilor Afacerilor Externe și ale adjuncților lor (1966 – 1991), volum realizat de Mioara Anton, Editura Alpha MDN, Buzău, 2009, p. 1206 – 1237.

[54] Adrian Năstase, op. cit., p. 587.

[55] Idem, România după Malta, vol. II, Fundația Europeană Titulescu, București, 2006, p. 25.

[56] Ibidem.

[57] Dragoș Zaharia, op. cit., p. 145.

[58] „Conștiința europeană nu datează de acum. Utopia de ieri poate deveni realitate. Să dăm consitență acestei frumoase promisiuni care este Europa!”, declara președintele François Mitterrand (Apud Adrian Năstase, op. cit., p. 125).

[59] Ibidem, p. 175.

[60] Ibidem.

[61] Ibidem.

[62] Ibidem, p. 197.

[63] Ibidem.

[64] Pe 28 iulie 1990, Alexandr N. Iakovlev va demisiona din funcţia de consilier al preşedintelui Mihail S. Gorbaciov, iar, mai apoi, din PCUS pe 16 august 1990, după ce va denunța o viitoare lovitură de stat împotriva lui Mihail S. Gorbaciov: „Aş dori să previn societatea că o grupare stalinistă influentă s-a format în sânul nucleului conducător al Partidului. Aceasta pregăteşte o revanşă socială, o lovitură de stat şi o preluare a puterii în rândurile Partidului” (Apud Pascal Lorot, Perestroika, Editura Corint, Bucureşti, 2002, p. 102).

[65] Pe 22 decembrie 1990, președintele URSS, Mihail S. Gorbaciov, va emite „Decretul cu privire la măsurile pentru normalizarea situației din RSS Moldova” prin care se încerca stoparea cursului democratic din viața politică internă a RSSM, precum și tendințele secesioniste găgăuză și transnistreană. Liderii de la Kremlin își afirmau foarte clar dorința ca RSSM să rămână în componența URSS. A se vedea: Decretul președintelui URSS cu privire la măsurile pentru normalizarea situației din RSS Moldova, în Gheorghe E. Cojocaru, Ieșirea din URSS. Republica Moldova – dezbateri parlamentare (1990 – 1991), Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, București, 2012, p. 185 – 187.

[66] Adrian Năstase, op. cit., p. 347.

[67] Ibidem.

[68] La discuție au participat Dan Berindei, Viorica Moisuc, Ioan Chiper, Cristian Popișteanu, Nicolae Fotino, Eugen Preda, Constantin Ene și Romulus Neagu.

[69] Adrian Năstase, op. cit., p. 354 – 355.

[70] Ibidem, p. 356.

[71] Ibidem.

[72] Ibidem, p. 383.

[73] Ibidem.

[74] Ibidem, p. 384.

[75] Adrian Năstase, România după Malta, vol. III, Fundația Europeană Titulescu, București, 2007, p. 7.

[76] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 538.

[77] Adrian Năstase, op. cit., p. 21 – 22.

[78] Ibidem, p. 147.

[79] Ibidem.

[80] Ibidem, p. 171.

[81] Ibidem, p. 180 – 181.

[82] Ibidem, p. 233.

[83] Ministerul Afacerilor Externe de la Chișinău dispunea de un total de 35 de diplomați, dintre care 2 la Protocol și 10 la Direcția Consulară.

[84] Adrian Năstase, op. cit., p. 234.

[85] Informaţia despre discuţia lui Ioan Mircea Paşcu cu Vadim V. Zagladin din 9 februarie 1991 a apărut în presa românească în articolul intitulat Credincioşi URSS, publicat în Evenimentul Zilei, nr. 3.804, luni, 26 iunie 2004, p. 8-11. „Întâlnirea dintre mine, în calitate de consilier prezidenţial, şi dl. Zagladin, consilier al domnului Gorbaciov, presupusă a fi avut loc la Moscova, în sediul Kremlinului, în ziua de 9 februarie 1991, în prezenţa ambasadorului român Vasile Şandru nu a avut loc! Ca atare, toate cele menţionate a fi fost discutate cu acest prilej nu sunt reale!” a declarat Ioan Mircea Pașcu, în cursul zilei de marți, 27 iunie 2014, cu referire la cele scrise în articolul Credincioşii URSS. Documentul original se află în Arhiv Gorbacev-Fonda, fond N. 3 (Materialî V. V. Zagladina (1985-1992), opisi 1, dokument 7307, zagolovok: Spravka o besede s Ionom Mircea Paşcu (Rumânia, sovetnik prezidenta), data 09.02.0991, listov 6.

[86] Simion Gheorghiu, Politica externă post-decembristă a României (1991): „Fraţii nu trebuie să locuiască în mod obligatoriu în acelaşi apartament”, în POLIS (Revistă de Științe Politice), vol. II, nr. 3 (5), serie nouă, septembrie 2014, p. 99.

[87] Ibidem, p. 100.

[88] Ibidem.

[89] Ibidem.

[90] Ibidem.

[91] Ibidem.

[92] Ibidem.

[93] Ibidem, p. 101.

[94] Ibidem.

[95] Ibidem.

[96] Ibidem.

[97] Ibidem.

[98] Ibidem.

[99] Ibidem.

[100] Ibidem, p. 102.

[101] Ibidem.

[102] Adrian Năstase, op. cit., p. 281.

[103] Ibidem.

[104] Ibidem, p. 283.

[105] Ibidem, p. 284.

[106] Ibidem, p. 287.

[107] Ibidem, p. 290.

[108] Ibidem.

[109] În iulie 1990, Petre Roman, prim-ministrul României, îl va invita pe Secretarul General al NATO, Manfred Wörner, în România și va cere agrementul pentru acreditarea unui ambasador român la NATO. În octombrie 1990, ambasadorul român în Belgia era autorizat să inițieze legături formale cu NATO. Pe 23 octombrie 1990, Petre Roman va efectua o vizită oficială la Cartierul General al NATO. Șeful Marelui Stat-Major al Armatei Române, generalul-colonel Vasile Ionel, va efectua o vizită la Cartierul General al NATO pe 13 decembrie 1990. Secretarul General al NATO, Manfred Wörner, va vizita România în perioada 3 – 5 iulie 1991.

[110] Adrian Năstase, op. cit., p. 301.

[111] Ibidem.

[112] Ibidem, p. 359.

[113] Ibidem, p. 408.

[114] Ibidem, p. 77.

[115] În condițiile primei amânări a vizitei președintelui Ion Iliescu în URSS, al noilor raporturi dintre România și URSS, precum și al Declaraţiei din 26 decembrie 1990 a MAE al României (în textul căreia Basarabia şi Nordul Bucovinei sunt apreciate drept „străvechi teritorii româneşti”), structurile din cadrul CC al PCUS au pregătit, în februarie 1991, un document în care se specifica: „Conducătorii români schimbă în mod făţiş abordarea problemei moldoveneşti. (…) Nu este exclus ca printre motivele amânării termenelor vizitei lui Ion Iliescu la Moscova, un anumit rol să fi jucat, de asemenea, lipsa dorinţei părţii române de a înscrie în noul tratat, în pregătire, între ţările noastre, obligaţii referitoare la problema teritorială şi drepturile minorităţilor. (…) Pas cu pas se pregăteşte baza juridico-statală a unirii: reorganizarea administrativ-teritorială a Moldovei după modelul românesc cu lichidarea organelor Puterii sovietice, proiecte de legi cu privire la acordarea reciprocă a dublei cetăţenii pentru locuitorii RSS Moldova şi ai României. (…) Actualii conducători români au mers deja cu mult mai departe decât îşi permitea Nicolae Ceauşescu. (…) Deoarece problema moldovenească se află, de fapt, pe ordinea de zi a relaţiilor sovieto-române, este timpul să fie definită mai precis poziţia noastră şi să fie adusă la cunoştinţa părţii române” (Apud Ioan Chiper, Relaţiile dintre Bucureşti şi Chişinău sub supravegherea Moscovei: un document secret din februarie 1991, în Alexandru Zub, Venera Achim, Nagy Pienaru/editori, Naţiunea română – idealuri şi realităţi istorice, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, p. 564 – 565.

[116] Adrian Năstase, op. cit., p. 148.

[117] Ibidem, p. 149 – 150.

[118] Ibidem, p. 150.

[119] Ibidem, p. 163.

[120] Ibidem, p. 169.

[121] Ibidem, p. 173.

[122] Pentru amănunte asupra discuțiilor de la Cernăuți, a se vedea: Ibidem, p. 179 – 199.

[123] Ibidem, p. 197.

[124] Pentru amănunte asupra discuțiilor de la Chișinău, a se vedea: Ibidem, p. 199 – 217.

[125] Florin Anghel, op. cit., p. 90.

[126] Ibidem.

[127] Premierul de la Chişinău, Mircea Druc, a solicitat oficial României, premierului Petre Roman, în timpul întrevederii din luna mai 1991, de la Stânca-Costeşti, pe malul Prutului, să amâne ratificarea Tratatului deoarece procesul dezagregării imperiului sovietic se desfăşoară cu repeziciune. Din păcate, ambasadorul Vasile Şandru va menționa într-o conferinţă de presă, ţinută la Moscova, în luna iulie 1991, că, la momentul actual, România nu pune problema schimbării realităţilor teritoriale confirmate în tratatele de pace din 1947.

[128] România a semnat aderarea la Parteneriatul pentru Pace (PfP) pe 26 ianuarie 1994 și Acordul de Asociere la UE pe 1 februarie 1993. Documentul a intrat în vigoare în 2005. România a depus oficial cererea de aderare la UE pe 22 iunie 1995, iar pe 10 – 11 decembrie 1999, Consiliul European a decis deschiderea negocierilor de aderare cu România, alături de alte şase state. Oficial, negocierile au fost deschise pe 15 februarie 2000.

[129] Adrian Năstase (februarie 1992), Mircea Geoană (octombrie 2001), Mihai Răzvan Ungureanu (octombrie 2005), Cristian Diaconescu (27 februarie 2009) și Titus Corlățean (8 – 10 iulie 2013).

[130] Evgheni M. Primakov (aprilie 1996), Igor Ivanov (octombrie 2000, decembrie 2001 și mai 2003), Serghei Lavrov (noiembrie 2005).

[131] Adrian Năstase, 10 ani de la semnarea tratatului de bază dintre România și Rusia, pe https://adriannastase.ro/?s=Rusia, 6 iulie 2013 (accesat pe 23 aprilie 2018, ora 16.15).

[132] În perioada 1992 – 2003, Moscova a fost vizitată oficial de miniștrii de Externe ai României în februarie 1992 (Adrian Năstase) și octombrie 2001 (Mircea Geoană). Federația Rusă și-a trimis de patru ori miniștrii de Externe la București: Evgheni M. Primakov în aprilie 1996 și Igor Ivanov în octombrie 2000, decembrie 2001 și mai 2003. Singurul premier rus care a vizitat România a fost Mihail M. Kasianov în martie 2003.

[133] Primele 10 grupe de produse importate din Federația Rusă sunt: 74,5% țiței și produse petroliere; 6,5% gaze; 3,7% materiale plastic și articole din cauciuc; 3,4% metale comune și articole din metal; 3,4% produse ale industrie chimice și ale industriei conexe; 2,5% minereuri, zgură, cenușă; 1,5% cărbuni; 1,2% pastă de lemn, deșeuri hârtie; 1,2% mașini și aparate, echipamente electrice și subansamble (reactori nucleari, boilere, mașini și dispozitive mecanice); 0,5% sare, sulf. A se vedea: Elena E. Nicolae, Relațiile economice româno-ruse. Realități, perspective. România – Rusia: o relație imposibilă?, Editura Tritonic, București, 2016, 233 p.

[134] Din iulie 2014, Oleg Deripaska și-a majorat participația de la 19,4% la 25% plus o acțiune din capitalul social al Companiei Strabag.

[135] Elena E. Nicolae, Relațiile economice româno-ruse…, p. 208.

[136] Ibidem.

[137] Ibidem.

[138] Strategia militară a României – Forțe armate moderne, pentru o Românie puternică în Europa și în lume pe http://lege5.ro/Gratuit/geztanjsgezq/hotararea-nr-708-2016-pentru-aprobarea-strategiei-militare-a-romaniei (accesat pe 6 aprilie 2017, ora 16.30).

[139] Ibidem.

Relațiile româno-sovietice/ruse de la destindere la încordare (1990 – 2017)*

Related Posts

Românii de la Est de Bug nu sunt uitați

România propune o grupare navală NATO la Marea Neagră﻿

Dezbatere „Historia”: Cât de realistă este unirea cu Republica Moldova? Se poate repeta 1918?

Peripețiile unui Imperiu

ARHIVĂ

România propune o grupare navală NATO la Marea Neagră