Chestiunea Tezaurului României de la Moscova reprezintă unul dintre subiectele cele mai sensibile ale relaţiei româno-ruse, atât cea prezentă cât şi cea existentă între două state foste socialiste. Încredinţat Imperiului Ţarist şi pierdut în vâltoarea evenimentelor din Rusia revoluţionară a anului 1917, istoria Tezaurului României prezintă şi o serie de aspecte dintre cele mai puţin plăcute pentru noi, românii, şi care reuşesc să ne dezavantajeze în încercarea noastră de a obţine informaţii despre soarta lui şi despre posibilitatea restituirii.
Repetatele înfrângeri ale trupelor române în campania anului 1916, sub presiunea trupelor germano-austro-ungare aflate în ofensivă pe frontul transilvan, au generat o imensă teamă în cercurile politico-financiare ale României în ceea ce priveşte bogăţiile materiale ale statului român şi ale cetăţenilor săi. La 11 octombrie 1916, Consiliul General al Băncii Naţionale a României (BNR) a hotărât că BNR, „fiind o bancă de emisiune, trebuie să-şi aibă, potrivit legii şi statutelor organice şi menirii sale, sediul legal şi de fapt al Băncii Naţionale în acel oraş în care ea va funcţiona în plenitudinea drepturilor şi puterilor ce are în virtutea legii şi statutelor sale”.
Prin Decretul nr. 3.120 din 17 noiembrie 1916 s-a hotărât ca sediul central al BNR să fie mutat la Iaşi, unde se stabiliseră, deja, Guvernul, regele Ferdinand I şi regina Maria, precum şi celelalte instituţii centrale ale României. Totul se întâmplase sub efectul eşecul campaniei militare a României din toamna anului 1916. O delegaţie restrânsă a BNR urma să rămână la Bucureşti având un mandat limitativ în ceea ce priveşte o serie de operaţiuni bancare, cu precizarea că „delegaţiunea nu va putea avea nici un fel de relaţiune cu străinătatea”. Delegaţia era formată din doi directori (C. I. Băicoianu şi N. Bărbulescu) şi doi cenzori (C. Cantacuziono şi C. Krupenski) care aveau să asigure administrarea şi conducerea sediului central al BNR, devenit, astfel, una din sucursalele Băncii Naţionale.
Capitala Moldovei era cuprinsă, în acele clipe din noiembrie-decembrie 1916, de o imensă îngrijorare la gândul că frontul va fi rupt şi germanii vor ocupa tot restul Moldovei, astfel încât se considera că „Moldova nu este decât o primă etapă a evacuării definitive spre Rusia”. Autorităţile politice şi militare ruse făceau, totodată, imense presiuni pentru evacuarea în Rusia a guvernului, a Armatei române aflată în reorganizare, a etapelor şi a populaţiei civile refugiate. Noul ministru plenipotenţiar al Rusiei în România, generalul-locotenent A. A. Mossolov, avea să exercite o presiune sistematică asupra prim-ministrului Ionel Brătianu pentru a lua măsuri „pentru transferarea aurului românesc în Rusia”. Referindu-se la acele momente extreme de critice, înaltul reprezentant diplomatic al Rusiei avea să scrie în memoriile sale: „Această ultimă problemă fusese ridicată de Poklevski, cu ocazia semnării convenţiei militare. Brătianu, deşi era în principiu de accord, socotea totuşi această măsură ca fiind inoportună. Or, eu eram de părere că, dat fiind dezastrul în care se afla România, se impunea, fără întârziere, transferarea aurului românesc în Rusia, căci, într-un moment sau altul, convenţia militară ar fi putut să fie anulată”.
Generalul-locotenent A. A. Mossolov era ferm convins de faptul că expedierea aurului românesc în Rusia avea să strângă şi mai mult legăturile de alianţă dintre cele două ţări iar sosirea mult-aşteptată a întăriturilor ruseşti urma să fie, astfel, mult uşurată. Ion I. C. Brătianu era informat de către generalul rus, ca un element de presiune în plus, de faptul că la „Cartierul Imperial începea să se acrediteze idea că se comisese o mare eroare atunci când se luase hotărârea ca linia frontului nostru (rus – n. n.) să se prelungeasă şi în România”. Diplomatul rus avea să fie trimis să discute acest delicat subiect şi cu ministrul de finanţe, Alecu Constantinescu, pe care diplomatul rus îl va convinge de „utilitatea şi necesitatea acestei măsuri, insistând asupra securităţii depline pe care o oferea Rusia, chiar şi în cazul când s-ar produce anumite tulburări de ordin politic”.
Presiunile ministrului Mossolov se exercitau într-un mediu în care ideea evacuării Guvernului, familiei regale, Armatei române şi a unor instituţii ale statului, şi nu numai, dincolo de Prut era din ce în ce mai tentantă. Referindu-se la acele clipe istorice, Constantin Kiriţescu releva în scrierile sale existenţa unui număr însemnat de „români influenţi care, de frică sau din uşurinţă, exercitau mari presiuni pentru evacuare”. Exista un adevărat „partid al evacuării”, care-şi stabilise centrul de acţiune în Odessa şi de unde se exercitau imense presiuni asupra Guvernului pentru desfăşurarea operaţiunii de evacuare dincolo de Prut. Numeroşi parlamentari români şi înalţi funcţionari de stat se evacuaseră, deja, la Herson, la gurile Niprului, fiind găzduiţi prin îngrijirea Guvernului rus.
În procesul de mutare a BNR din Bucureşti la Iaşi s-a vehiculat ideea că ar fi bine ca întregul stoc metalic al Institutului de Emisiune al BNR să rămână la Bucureşti, sub protecţia Convenţiei de la Haga care asigura protecţia averilor particulare. Menţionăm faptul că Banca Naţională a României era o simplă bancă particulară privilegiată, ce pornise la drum cu un capital de 30 de milioane de lei (din care 10 milioane capital de stat), deoarece statul s-a retras, la 16 decembrie 1900, din asociaţia formată cu Banca Naţională a României. Drepturile guvernului treceau asupra acţionarilor iar BNR primea prelungirea dreptului de privilegiu asupra emisiunii monetare până la 31 decembrie 1920, drept prelungit apoi până la 31 decembrie 1930. Într-o lume în care forţa învinsese dreptul, iar realitatea era atât de dureroasă, decidenţii politico-financiari români erau convinşi că Puterile Centrale nu vor respecta tratatele şi convenţiile de dinainte de război, devenite, în noua conjuctură, nişte simple petece de hârtie fără valoare.
În ceea ce priveşte evacuarea tezaurului BNR în Rusia, existau două curente în sânul instituţiei bancare: un grup susţinea evacuarea tezaurului în localitatea indicată din Rusia, după ce se duceau tratativele cu Guvernul român; cel de al doilea grup susţinea ideea ca Guvernul să rechiziţioneze aurul şi să-l depoziteze unde doreşte. Reprezentanţii acestui ultim curent de opinie erau convinşi că BNR era pusă, astfel, „la adăpost de orice risc, iar autoritatea guvernului mărea siguranţa conservării tezaurului într-o ţară străină şi asigura repatrierea lui mai uşor”. Consiliul General al BNR a luat, la 2 decembrie 1916, hotărârea ce avea să devină fatală: „Tezaurul se va strămuta dacă guvernul va încunoştiinţa despre aceasta Banca, fiindcă această strămutare prezintă un interes superior de stat. Numai după tratative cu guvernul imperial se va face strămutarea, întrucât are să se asigure paza şi păstrarea lui”.
Prin adresa nr. 777 din 8 decembrie 1916, ministrul de Finanţe, Emil Costinescu, avea să comunice vice-guvernatorului BNR, Ion G. Bibicescu, că este momentul ca BNR să ia în calcul posibilitatea de a urma exemplul Băncii Naţionale a Franţei care şi-a asigurat stocul metalic într-o ţară străină. Transportarea tezaurului într-o altă ţară decât Rusia, spre exemplu în Marea Britanie, a fost considerată de către reprezentanţii Guvernului român ca fiind mult prea periculoasă. Cererea din 8 decembrie 1916 a ministrului de Finanţe a fost discutată şi acceptată în şedinţa Consiliului General al BNR din aceeaşi zi de 8 decembrie 1916. Oficialii BNR rugau Guvernul României să ia măsurile necesare pentru a pune în siguranţă tezaurul Băncii Naţionale a României care „este averea sa privată”.
Totodată, directorul G. G. Danielopol a fost autorizat să negocieze cu reprezentantul Rusiei, generalul-locotenent A. A. Mossolov, modalităţile concrete şi condiţiile de trimitere a tezaurului BNR la Moscova. În aceeaşi zi, conducerea BNR a comunicat ministrului de Finanţe că, deşi, acordul dintre Guvernul României şi BNR privind evacuarea Tezaurului nu este perfect se observă o anumită presiune pentru încărcarea tezaurului BNR în vagoane. Guvernatorul BNR cerea garanţii ferme privind existenţa unei convenţii „încheiată cu guvernul imperial rus pentru garantarea acestui tezaur şi autorizarea dată unor anume funcţionari de-a primi acele valori în mâinile şi sub responsabilitatea guvernului imperial rus”.
Ministrul de Finanţe i-a liniştit pe oficialii BNR comunicându-le, în aceeaşi zi de 11 decembrie, că pot „expedia în toată liniştea stocul metalic al Băncii Naţionale la Moscova, spre a fi pus în tezaurul împărătesc la Kremlin”. A doua zi, 12 decembrie 1916, Consiliul de Miniştri a apreciat că „este nevoie să se pună în siguranţă în Rusia tezaurul Băncii Naţionale” şi a aprobat, prin Jurnalul nr. 20.901 bis, transportul acestuia în Rusia. Generalul-locotenent A. A. Mossolov comunicase Guvernului român, la 11 decembrie 1916, că este autorizat să semneze Protocolul privitor la încărcarea tezaurului BNR, precizând faptul că „guvernul rus garantează integritatea tezaurului atât în timpul transportului, cât şi pe tot timpul rămânerii lui la Moscova”.
Încărcarea tezaurului BNR a început, în gara Iaşi, în ziua de 12 decembrie şi s-a terminat pe 14 decembrie 1916. Operațiunea de încărcare a tezaurului BNR în vagoane s-a făcut în prezenţa reprezentantului Rusiei (general-locotenent A. A. Mossolov) şi a celor ai BNR (director Th. Capitanovici, cenzor A. Saligny şi casierul central M. Z. Demetrescu). Aceştia împreună cu noul ministru de Finanţe, Victor Antonescu, aveau să semneze şi cele trei exemplare din Protocolul care a fost redactat în trei exemplare originale. Protocol care menţiona faptul că „Banca Naţională a României şi-a transportat tezaurul său prin intervenţia şi cu consimţământul guvernului român şi că tezaurul constituie proprietatea particulară a Băncii Naţionale”.
Inventariere amănunţită a tezaurului BNR urma să se facă la Moscova în momentul depozitării sale. Trenul cu tezaurul BNR a ajuns la Moscova în ziua de 21 decembrie 1916. Casetele BNR-ului aveau să fie depozitate, în vederea verificării şi inventarierii conţinutului lor, în Sala Armelor din Kremlin, într-un compartiment de rezervă al Sucursalei Băncii de Stat din Moscova. S-a semnat un nou proces-verbal de către reprezentanţii Ministerului de Finanţe rus (Vasili Iakovlevici Kowalnitzky, N. V. Weniaminoff şi N. V. Iakovlev), de cei trei delegaţi ai BNR (Th. Capitanovici, A. Saligny şi M. Z. Demetrescu) şi Pierre Guérin, consulul general al României la Moscova, în calitate de reprezentant al Guvernului român. Operaţiunea de inventariere a casetelor BNR a început la 9 ianuarie 1917 şi s-a încheiat la 4 februarie 1917. Totul a fost făcut cu o scrupulozitate extremă de către funcţionarii bancari ruşi împreună cu delegaţia BNR.
Protocolul semnat la 16 februarie 1917, de către reprezentanţii BNR şi cei ai Rusiei, evidenţia că în Sala Armelor din Kremlin se aflau 1.738 de casete cu valori ale BNR şi încă două casete cu valori deosebite, respective bijuteriile reginei Maria în valoare de 7.000.000 lei aur. Cele 1.738 de casete conţineau monede de aur de diferite naţionalităţi şi româneşti: mărci germane (45,56%), coroane austriece (29,31%), lire sterline, lire turceşti, carolini, napoleoni, monede ruseşti noi şi vechi, lingouri etc. (25,13%). Valoarea totală a acestor casete era socotită ca fiind în sumă de 314.580.456 lei şi 84 bani aur. Totalul acestui prim transport însemna 1.740 de casete în valoare de 321.580.456,84 lei aur. Menţionăm că monedele străine au fost transformate în lei aur pe baza cursului teoretic din acea perioadă.
A fost stabilit un regim extrem de strict în ceea ce priveşte accesul la aceste casete al funcţionarilor bancari români, dar şi ruşi, şi a fost instalată o gardă militară şi pază specială, formată din contabilii Sucursalei din Moscova a Băncii de Stat. Din păcate, Ion I. C. Brătianu avea să nesocotească avertismentul lui Mauriciu Blank: „Cunosc Rusia, cunosc mobilitatea spiritelor de acolo şi nesiguranţa terenului pe care se calcă în acel vast imperiu. Un asemenea depozit în mâna Moscovei nu e sigur în clipele actuale, şi vom avea deziluzii amarnice. Mult mai indicat ar fi să trimitem tezaurul la Londra”. Primul ministru al României a refuzat idea, nedorind să-i jignească pe ruşi printr-o astfel de decizie, ceea ce a făcut să ducem Tezaurul „în siguranţă, acolo unde nesiguranţa era atotstăpânitoare”.
Evenimentele aflate în desfăşurare pe frontul româno-ruso-german, în vara anului 1917, l-au determinat pe ministrul de Finanţe, Nicolae Titulescu, să propună Guvernului, la 18 iulie 1917, strămutarea sediului şi avutului BNR (efecte, depozite, valori, ale sale, sau aflate în păstrarea sa) într-o ţară străină, care nu putea fi decât Rusia lui A. F. Kerenski. Guvernul a fost de acord cu această ciudată propunere a lui Nicolae Titulescu şi a hotărât, prin Jurnalul nr. 275 bis, efectuarea acestei mutări. La 22 iulie 1917, guvernatorul BNR a fost informat de către Nicolae Titulescu de faptul că s-a decis ca BNR trebuie să-şi strămute „aiurea sediul şi avutul ei”, în conformitate cu art. 1 al legii din 24 decembrie 1916, publicată în Monitorul Oficial nr. 233/1916. Reprezentanţii Guvernului au cerut, totodată, tuturor instituţiilor bancare mai importante „să ia grabnice măsuri pentru ca «avutul societăţii, consistând în titluri, efecte de orice măsură, obiecte preţioase etc., să poată fi imediat expediate în Rusia, numerarul urmând a fi vărsat de urgenţă Băncii Naţionale»”. Reprezentantul Rusiei, ambasadorul Stanislaw Poklewsky-Koziell, reîntors la post după concediu, şi căruia îi ţinuse locul generalul-locotenent A. A. Mossolov, a comunicat, la 27 iulie 1917, ministrului de Finanţe, Nicolae Titulescu, că primise împuterniciri din partea guvernului său pentru a semna actele pe baza cărora urma să se efectuzeze transportul.
Decizia lui Nicolae Titulescu a fost una dintre cele mai nefericite, precum şi cea a premierului Ion I. C. Brătianu din decembrie 1916, însă rămâne un semn de întrebare în ceea ce priveşte originea acestei idei. Să fi stat la baza acestei decizii numai frica de ruperea frontului din Moldova, nevoia de a continua o operaţiune începută în decembrie 1916 sau mai mult decât atât ? Nicolae Titulescu era unul dintre apropiaţii lui Tache Ionescu, liderul Partidului Conservator-Democrat, care era cunoscut, în epocă, pentru relaţia sa cu serviciul secret al Imperiului Ţarist, şi nu numai. Excelentele relaţii pe care le-a avut, mai târziu, Nicolae Titulescu cu rezidentul NKVD din Geneva, Sokolin, reprezentantul oficial al URSS pe lângă Liga Naţiunilor, oferă noi perspective de interpretare în ceea ce priveşte decizia din 18 iulie 1917 a ministrului de Finanţe.
Noua garnitură de tren care va pleca spre Rusia, în seara zilei de 27 iulie 1917, avea în compunere 24 de vagoane, dintre care trei vagoane conţineau valori ale BNR. Restul vagoanelor conţineau valori ale Casei de Depuneri din Bucureşti, precum şi „o parte din arhivele statului, arhive ale multor instituţii publice şi particulare, lucrări de artă şi alte piese de valoare din colecţii particulare, ale pinacotecii naţionale şi ale altor muzee, odoare ale mănăstirilor din Oltenia, Muntenia şi Moldova, preţioase piese (cărţi rare, manuscrise, documente etc.) ale Academiei Române, ale Muzeului de antichităţi etc.”. Cel de al doilea transport al tezaurului BNR s-a constituit din 188 de casete care valorau 1.594.836.721,09 lei aur şi conţineau: aur efectiv din stocul metalic în valoare de 574.523,57 lei aur, arhiva BNR evaluată la 500.000 lei aur precum şi titluri, efecte, depozite şi alte valori proprietate a BNR în valoare de 1.593.762.197,52 lei aur.
Banca Naţională a României a expediat un total de 1.928 de casete în valoare de 1.916.417.177,93 lei aur, care a fost echivalată cu 93,36202 tone aur fin (echivalentul a 1.200.663.081,56$ la nivelul anului 1990), din care 7.000.000 lei aur reprezintă bijuteriile Reginei Maria şi 500.000 lei aur valoarea arhivei BNR. Oficialii Băncii Naţionale a României dispun în clipa de faţă de o documentaţie completă, singura de altfel, privind inventarul tezaurului BNR aflat la Moscova din 1916-1917. Casetele cu valori ale BNR au fost depozitate toate în acelaşi compartiment din Kremlin (Sala Armelor) şi puse sub pază militară rusească. Menţionăm faptul că lingourile din aur trimise la Moscova, de către BNR, în valoare de 337.247,80 lei aur, nu pot fi evaluate în ceea ce priveşte fineţea lor în karate şi nu se relevă nici data lor de intrare în custodia Băncii Naţionale. Această informaţie prezentă în documentele diplomatice, respectiv schimbul de telegrame dintre Departamentul de Stat şi Legaţia SUA la Bucureşti, în august 1921, a fost confirmată în epocă de către oficialii Băncii Naţionale.
În acest al doilea transport care a sosit la Moscova în cursul zilei de 3 august 1917 s-au aflat şi 1.621 de casete care conţineau numerar, bijuterii, tablouri şi alte diferite depozite făcute Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni din Bucureşti de către particulari, instituţii publice şi private. Valoarea declarată a acestor 1.621 de casete era de 7.500.000.000 lei aur. Tezaurul Casei de Depuneri nu a fost inventariat absolut deloc în ceea ce priveşte conţinutul şi greutatea, precum cel din februarie al BNR, de către reprezentanţii ruşi. Casetele au fost depozitate în localul Casei de Împrumuturi şi Depozite a Rusiei (Sudnaia Kassna) din strada Nastasinsky nr. 3. O singură casetă a fost depusă sub chitanţă specială în localul Casei de Depuneri din Moscova, deoarece nu mai încăpea în localul din strada Nastasinsky. O gardă de cazaci a preluat paza celor 1.621 de casete iar C. Ionescu, director al Casei de Depuneri, a primit o cheie de acces la depozit. Acces care urma să se facă cu înştiinţarea autorităţilor ruse şi acordul acestora, prin respectarea regulilor serviciului de gardă.
Revoluţia rusă din Februarie 1917 şi evenimentele revoluţionare care aveau să cuprindă, mai apoi, Imperiul Romanovilor aveau să complice existenţa acestui Tezaur al României la Moscova. Până la izbucnirea Marii Revoluţii Socialiste din 25 octombrie 1917, BNR avea să mai fie implicată în procesul de cumpărare a unei tipografii (225.000 de ruble), în iulie 1917, la Moscova, unde se vor tipări, până în decembrie 1917, bilete de bancă. După extinderea revoluţiei bolşevice, toate biletele complet imprimate, hârtia albă şi alte materiale au fost încărcate de către delegatul BNR, C. Vasilescu, într-un tren special al colonelului canadian Joe Boyle şi aduse la Iaşi. Aveau să rămână la Moscova toate utilajele tipografiei şi 4 lăzi cu câte 7.000 de foi a 25 bilete de 1 leu complet imprimate şi numerotate, dar nemarcate.
La 5 noiembrie 1917, Pierre Guérin a telegrafiat la Iaşi şi a cerut Guvernului României să ia neîntârziat măsuri pentru strămutarea Tezaurului în Statele Unite şi să intervină pe lângă Aliaţii Occidentali pentru a impune autorităţilor revoluţionare să garanteze integritatea Tezaurului României. Îngrijorat de perspectivele sumbre care se năşteau la Moscova, Ministerul de Război a trimis 20 de jandarmi, îmbrăcaţi în civil şi cu pistoale, pentru a asigura paza Tezaurului de la Moscova. Când cei 20 de jandarmi au ajuns la Moscova era prea târziu, deoarece bolşevicii ocupaseră Kremlinul şi nu mai permiteau străinilor să intre în incintă.
Tratativele purtate la Paris şi Londra cu Aliaţii Occidentali pentru strămutarea Tezaurului s-au dovedit infructuoase, deoarece s-a refuzat garantarea siguranţei transportului. La 11 ianuarie 1918, Nicolae Titulescu avea să îi comunice lui Victor Antonescu, aflat la Paris, că România dorea ca Aliaţii să accepte să arboreze drapele lor pe clădirile din Moscova în care fuseseră depozitate valorile româneşti. Măsura era menită a descuraja pe bolşevici în dorinţa lor de a-şi însuşi aceste valori. A doua zi, 12 ianuarie 1918, Nicolae Titulescu îi comunica ministrului României la Paris, că în conformitate cu „înţelegerea avută cu guvernatorul Băncii Naţionale”, putea „trata cu guvernele aliate, şi în special cu cel american, cesiunea aurului şi a obiectelor de valoare aflate la Moscova, cu obligaţia din partea lor de a ni le restitui după încheierea păcii generale”. Cedarea putea fi considerată a avea loc chiar în acel moment. La 21 ianuarie 1918, Victor Antonescu avea să telegrafieze la Iaşi, informându-l pe Nicolae Titulescu că Aliaţii Occidentali consimt să ne garanteze numai 310 milioane în lei aur, restul valorilor care reprezentau efecte publice, rentă de stat, acţiuni ale diferitelor societăţi ale căror numere se cunosc, puteau fi anulate şi oferite, mai apoi, duplicate celor interesaţi. Toate acestea urmau să se întâmple numai în cazul în care bolşevicii ar fi capturat aceste valori, opinau Aliaţii Occidentali.
Dezarmarea trupelor ruse flate în stare revoluţionară pe frontul românesc, în decembrie 1917, avea să complice raporturile cu guvernul bolşevic de la Petrograd. Raporturile diplomatice dintre România şi Rusia bolşevică au fost întrerupte la 26 ianuarie 1918. Radiograma lui Lev D. Troţki făcea referire la faptul că „Consiliul Comisarilor Poporului îşi lua asupra sa răspunderea de-a conserva şi a preda în mâinile poporului român, toate valorile” României aflate la Moscova. Dispoziţia guvernului bolşevic se aplica şi celorlalte valori româneşti aflate în băncile din Rusia.
Guvernul de la Paris a decis să preia, în noul context politico-diplomatic dintre România şi Rusia bolşevică, apărarea intereselor româneşti în Rusia. La 2 februarie 1918, consulul general francez la Moscova, E. Labonne, a luat în primire arhiva Consulatului General al României din Moscova, protocoalele de depunere la Kremlin a tezaurului BNR, cheile de la Sala Armelor, protocoalele de depunere a valorilor Casei de Depuneri şi actul de cumpărare a tipografiei BNR. Din păcate, operaţiunea de inventariere şi verificare a valorilor, de sigilare a acestora şi asigurare a unei paze permanente nu a mai avut loc. Diplomaţii francez, englez şi american au decis, după o consultare comună, că va fi de ajuns dacă autorităţile bolşevice vor fi informate că Tezaurul Românie de la Moscova se află sub protecţia Aliaţilor, drept garanţie pentru împrumuturile acordate de către ei României.Bolşevicii au decis să se înfrupte din Tezaur şi la 27 februarie 1918, comisarul pentru Afacerile Străine, V. M. Fritsche a obţinut cheile de la sala Armelor de unde au fost ridicate, la 2 martie, opt lăzi ale BNR cu bilete de 2 lei, în valoare totală de 1.920.000 lei. Banii din acele lăzi urmau să alimenteze acţiunile antiromâneşti ale lui Cristian Rakovski, Mihai Gheorghiu Bujor şi ceilalţi români bolşevizaţi de la Odessa şi Sevastopol.
Ultimele informaţii despre tezaurul BNR aveau să parvină guvernatorului Ion Gh. Bibicescu la 10 iulie 1918 printr-o telegramă de informare a ministrului C. Nanu, şeful Direcţiei Personalului şi Protocolului din Ministerul Afacerilor Străine al României. Diplomatul român comunica faptul că la data de 8 iulie 1918 autorităţile române au fost informate, de către autorităţile franceze, că fostul ambasador al Rusiei în Franţa, domnul Maklakoff, confirma, pe baza celor relatate de către domnul Zaremke, fost înalt funcţionar al Finanţelor ruseşti, că „la data de 4 iunie tezaurul român era intact” în locul în care fusese depozitat. Au fost ultimele informaţii despre tezaurul BNR de la Moscova. Nimeni nu l-a mai văzut, de atunci, niciodată.
Cheile de la Sala Armelor şi de la Sudnaia Kassna aveau să rămână la consulul francez E. Labonne până în august 1918, când acesta a fost arestat şi expulzat. Cheile au fost predate, mai întâi, consulului Danemarcei, apoi le-a primit vice-consulul Danemarcei care le-a luat cu el la Copenhaga, de unde urma să le trimită la Paris. Interesele româneşti aveau să fie preluate spre reprezentare de către consulul Norvegiei. Ultimele eforturi făcute în aces sens de către conducerea BNR au avut loc în septembrie 1918, când s-a insistat pe lângă comisarul pentru Afaceri Străine, G. Cicerin pentru a se repatria arhiva BNR, bancnotele tipărite şi hârtia necesară imprimării biletelor care era sechestrată împreună cu tipografia BNR. Comisarul Cicerin a comunicat că nimic nu se putea face decât cu aprobarea prealabilă a „tovarăşului Rakovski”, cel mai mare antiromân dintre bolşevicii de la Moscova. Oficialii BNR şi ai Guvernului României nu au mai avut niciodată acces la Tezaurul României de la Moscova şi nici nu au mai putut afla mai mult decât ştiau despre el la data de 10 iulie 1918. În epocă au existat, mai ales după război, numeroase legende privind soarta Tezaurului României de la Moscova, însă o returnare nu s-a produs cu adevărat. Cartea căpitanului George Hill, din Intelligence Service, a lăsat impresia că tezaurul României a fost returnat în decembrie 1917. Cu sprijinul colonelului Boyle aveau să fie repatriate, în fapt, la 12 decembrie 1917, un număr de 2.504.961 bilete de bancă în valoare de 57.425.697 lei şi 15.000 foi hârtie filigranată. Restul este legendă, inerentă dealtfel când este vorba de aur.
Bătălia pentru recuperarea Tezaurului Românie de la Moscova a continuat după război, dar autorităţile sovietice au nesocotit dreptul nostru asupra celor predate guvernului Rusiei ţariste şi a lui Kerenski. Cu prilejul Conferinţei Internaţionale Economice de la Genova (1922), Ion I. C. Brătianu a prezentat un amplu memoriu privind istoricul problemei, precum şi documentele care demonstrau, fără putinţă de tăgadă, dreptul nostru asupra Tezaurului de la Moscova. Puterile Aliate au decis la această Conferinţă că „guvernul sovietic rus va restitui guvernului român valorile depozitate la Moscova”, însă URSS a nesocotit această decizie.
O nouă încercare s-a soldat cu un eşec, deoarece comisarul sovietic pentru Afaceri Străine, Gheorghi V. Cicerin, a comunicat, la 19 decembrie 1922, în timpul desfăşurării Conferinţei Internaţionale de la Lausanne, că pe primul plan al raporturilor româno-ruse se află „recunoaşterea sub o formă oarecare de către Soviete a alipirii Basarabiei la România contra tezaurului şi bijuteriilor Coroanei”. Convorbirile româno-sovietice de la Viena (27 martie – 2 aprilie 1924) aveau să se soldeze cu un eşec în condiţiile în care primul ministru Ion I. C. Brătianu dăduse instrucţiuni extrem de clare delegaţiei române. Instrucţiuni care cereau „despărţirea chestiunii Basarabiei de aceea a Tezaurului”, ceea ce presupunea respingerea oricărui compromise cu sovieticii în chestiunea Basarabiei şi a Tezaurului de la Moscova. Referindu-se la Tezaurul României de la Moscova, ministrul Statelor Unite la Viena avea să telegrafieze, în aprilie 1924, către Departamentul de Stat de la Wasghinton, că este surpins, în mod negativ, de faptul că guvernul sovietic „ar putea să confişte aceste valori şi că este decis să nu le restituie, ba mai mult, să ceară în schimbul restituirii lor, Basarabia de la România”.
Raporturile României cu Rusia Sovietică, în primul deceniu interbelic, vor fi grevate de problema Tezaurului de la Moscova şi de cea a dreptului nostru istoric asupra Basarabiei. Eşecul acţiunilor de la Nicolaevka şi Tatar-Bunar (11-17 septembrie 1924) a demonstrat că URSS nu a renunţat, ba dimpotrivă este dispusă la orice pentru a reveni acolo de unde fusese izgonită de voinţa naţiunii. Orice discuţie despre Tezaur devenea, astfel, imposibilă. La 9 februarie 1929 s-a semnat Protocolul de la Moscova, un prim pas spre reluarea relaţiilor diplomatice la 9 iunie 1934. Într-un asemenea context politic, generat de noile raporturi româno-sovietice, influenţate şi de prietenia lui Nicolae Titulescu cu Maxim M. Litvinov, are loc un eveniment istoric. În 14 iunie 1935 aveau să sosească în portul Constanţa osemintele lui Dimitrie Cantemir şi 1.445 de lăzi în greutate de 135.000 kg. Lăzile conţineau piese de arhivă şi documente de stat, însă nimic din comorile artistice sau din monezile de aur ale BNR.
După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial şi impunerea regimului de democraţie populară, la 6 martie 1945, relaţia bună dintre conducerea de partid şi de stat a URSS şi cea a RPR a favorizat momentul din 12 iunie 1956 în care o parte importantă a Tezaurului României de la Moscova a fost returnată. Rămâne un semn de întrebare în ceea ce priveşte posibilitatea de-a spune cât la sută din el s-a întors. Returnarea Tezaurului s-a făcut pe baza unui „Inventar de patrimoniu al Palatului de Stat al Armelor de la Moscova”, redactat în limba rusă în trei volume, cu 803 file, oferit părţii române de către Uniunea Sovietică.
În acest inventar figurează 8.623 de poziţii de înregistrare ale obiectelor de artă româneşti şi după el avea să se efectueze procesul de predare şi primire a acestor obiecte, de către reprezentanţii României în 1956. Acest „Inventar de patrimoniu al Palatului de Stat al Armelor de la Moscova” relevă un lucru extrem de interesant şi tulburător: existenţa unor obiecte identificate în inventar dar care nu au revenit la Bucureşti în 1956, şi venirea unor obiecte care nu figurează în inventar. Într-o astfel de situaţie ne putem întreba: cât la sută din ceea ce este Tezaurul artistic al României de la Moscova reflectă acest inventar oferit de sovietici?
Investigaţiile derulate pentru descoperirea unui inventar extrem de precis şi complet al celor trimise la Moscova în 1916 – 1917 au condus la concluzia că aşa ceva nu există. Există, totuşi, o serie de liste de inventar, vehiculate de altfel şi în lucrările de specialitate, dar este imposibil să se realizeze pe baza lor, în clipa de faţă, o descriere completă a ceea ce înseamnă Tezaurul României de la Moscova, cu precădere cel artistic. În cazul obiectelor religioase există dificultăţi în întocmirea unui inventar descriptiv al obiectelor şi odoarelor bisericeşti evacuate la Moscova iar realizarea unei liste de inventar complete, asemănătoare celei făcute de sovietici, presupune un susţinut efort de cercetare, în arhivele bisericilor şi mănăstirilor, al celor implicaţi în această activitate.
Totodată, în clipa de faţă nu există un inventar al valorilor Casei de Depuneri iar investigaţiile efectuate pentru a ajunge în posesia unui astfel de document s-au dovedit a fi inutile. Oficiali ai CEC-ului, continuatorul Casei de Depuneri, au confirmat faptul că nu dispun de nici un fel de inventar care să ne permită să aflăm ce conţineau cele 1.621 de casete în valoare de 7.500.000.000 lei aur. Academia Română nu deţine, nici ea, un inventar al lucrurilor trimise la Moscova. Cu ocazia reîntoarcerii tezaurului din URSS, în 1956, Academia Română a primit 3.533 de obiecte (monede din aur şi argint cu o imensă valoare numismatică, medalii, plachete, decoraţii şi sigilii) şi 27 de alte elemente de valoare (documente, clasoare cu tibre, sigilii). Partea sovietică a oferit, cu această ocazie, şi o descriere completă, în limba rusă, a monedelor returnate.
Putem aprecia că singurele certitudini documentare în ceea ce priveşte Tezaurul României de la Moscova, şi care nu pot fi contestate sub nici o formă, sunt cele ale Băncii Naţionale a României. Certitudini documentare care ne îndreptăţesc la revendicări concrete, în timp ce pentru celelalte valori constitutive ale Tezaurului României aflat la Moscova este nevoie de un intens efort de cercetare şi clarificare a tuturor aspectelor menite să ofere concreteţe cererilor noastre. În ultimele întâlniri ale Comisiei româno-ruse constituită în acest scop, după 2003, cerinţa părţii ruse a fost ca oficialităţile române să identifice prin cât mai multe detalii relevante obiectele solicitate.
Istoricul George Oprescu în studiul introductiv la volumul „Studii asupra Tezaurului restituit de URSS” descrie Tezaurul returnat de către sovietici şi care înseamnă 33 kg de aur, 690 kg de argint, 22,12 carate de briliante, 30,03 carate de rubine, 184,55 carate de smaralde, 1.350 de picturi, gravuri şi desene, cele mai multe (120) fiind iscălite de Nicolae Grigorescu. Lor li se adăugau 2.500 de obiecte de orfevrărie medievală şi broderii liturgice, icoane şi stofe datând din secolul al XIV-lea, precum şi Tezaurul de la Pietroasa (Cloşca cu pui ce cântărea 19,763 kg aur). O comoară extrem de preţioasă, însă nu putem spune cât la sută din Tezaurul României reprezintă deoarece România nu dispune de un inventar complet şi extrem de precis a ceea ce a fost trimis la Moscova.
Returnarea tezaurului în 1956 pe baza unui inventar extrem de precis confirmă faptul că sovieticii s-au îngrijit de soarta acestui Tezaur al României, l-au inventariat cu minuţiozitate şi l-au pus spre păstrare în aşteptarea unor vremuri mai bune. Ultimele informaţii de natură istorică privind soarta acetui tezaur, după 10 iulie 1918, oferite părţii române de către cercetătoarea rusă T. A. Pokivailova, relevă faptul că Stalin şi Biroul Politic al CC al PCUS erau informaţi, încă din 1924, despre soarta şi inventarul acestui Tezaur. Prezentarea unei comunicări ştiinţifice cu acest subiect, la ultima întâlnire a Comisiei româno-ruse pentru problema Tezaurului, înlătură vălul care exista în legătură cu acest subiect. Se confirmă astfel că liderii de la Kremlin au ştiu în permanenţă unde se află Tezaurul României de la Moscova şi în ce stare este. Din păcate, numai în momente politice deosebite în care relaţiile dintre cele două state s-au aflat la un nivel acceptabil de prietenie, România a putut beneficia de informaţii despre soarta Tezaurului şi chiar de un inventar, mai mult sau mai puţin complet, al acestuia. Ceea ce părea a fi de bun augur în 1956, în ceea ce priveşte posibilitatea de-a aduce acasă Tezaurul, s-a sfârşit prost după ce noua conducere de partid şi de stat a României socialiste a ridicat, din nou, chestiunea Tezaurului.
În timpul întâlnirii de la Moscova, din perioada 3-11 septembrie 1965, Nicolae Ceauşescu a ridicat în faţa lui Lepnid I. Brejnev chestiunea Tezaurului României din 1916-1917. Era un context politic nou, în care Nicolae Ceauşescu continua linia Declaraţiei din aprilie 1964 a PMR privind independenţa politică a României în raport cu Uniunea Sovietică. Argumentul părţii române, insuficient informată, totuşi, în ceea ce priveşte Tezaurul, a fost o telegramă a lui V. I. Lenin care făcea referire la decizia Consiliului Comisarilor Poporului privind Tezaurul României ce urma să fie păstrat şi oferit poporului român într-o altă conjuctură istorică. Liderii sovietici au fost uluiţi de cererile comuniştilor români, de îndrăzneala lor, şi au replicat extrem de dur arătând că problema Tezaurului nu este doar o problemă de ordin financiar, ci una de ordin politic. După ce a dat vina pe reprezenaţii ţarismului şi ai Guvernului Provizoriu pentru dispariţia Tezaurului României, Leonid I. Brejnev a acuzat România de faptul că datorează URSS suma de 300 milioane dolari, adică 274 tone aur. „Oare pentru refacerea Crimeei şi a Odessei au ajuns numai 300 de milioane de dolari?… De aceea noi considerăm că această problemă trebuie închisă şi să nu ne mai întoarcem la ea. Numai o asemenea rezolvare ar sluji încrederii reciproce”, a declarat Leonid Ilici Brejnev, secretarul general al PCUS. Avertismentul era extrem de clar. Din cauza raporturilor politice ce deveniseră, din nou, extrem de încordate, informaţii despre soarta Tezaurului României deveneau imposibil de obţinut., fără a mai vorbi despre o nouă returnare, chiar şi parţială. Chestionat în 1990, la o conferinţă de presă, asupra acestui subiect, secretarul general al PCUS Mihail S. Gorbaciov a declarat: „Nu ştiu de chestiunea aceasta, dar mă voi interesa”.
Problema Tezaurului României de la Moscova a continuat, şi continuă să fie, unul dintre cele mai dureroase episoade din istoria românilor şi din raporturile româno-ruse. Încercări de obţinere a unor informaţii certe despre soarta sa, precum şi restituirea sa în integralitate, au fost şi după 1990. În noul context politic de după 2001, de la Moscova, şi al semnării Tratatului politic cu Federaţia Rusă, în 2003, s-a decis ca problema Tezaurului să fie un subiect de discuţie aparte, între specialiştii şi istoricii ambelor state. Comisia comună creată în 2004 a reuşit să stabilească un regulament de funcţionare al acesteia, precum şi o listă de priorităţi în ceea ce priveşte subiectele spinoase din relaţiile româno-ruse.
Chestiunea Tezaurului de la Moscova este pe primul loc în preocupările membrilor Comisiei. După câteva runde de întâlniri, lucrurile par să ia o turnură nefericită pentru România deoarece partea rusă insistă asupra unei descrieri explicite a obiectelor de artă solicitate. Unii membrii ai părţii române din Comisie au recunoscut că ne aflăm într-o situaţie dificilă deoarece noi nu dispunem de nişte inventare complete, în anumite cazuri de nimic, ceea ce face imposibilă probarea că anumite obiecte de artă aflate în muzeele din Rusia aparţin Tezaurului României. O astfel de certificare este extrem de importantă în condiţiile în care exista posibilitatea ca anumite obiecte de artă să tranziteze spaţiul cultural comun, în diferite formule. Istoricii ruşi insistă asupra acestui aspect şi asupra necesităţii de-a găsi răspunsuri la aceste întrebări.
Lipsa unei relaţii politice bune cu Federaţia Rusă nu ne permite să visăm la clipa când, prin bunăvoinţa părţii ruse, vom putea avea acces la un nou inventar, sau la mai multe asemenea documente. Deocamdată, România are o imensă problemă legată de eşecul unui întreg front istorigrafic, de dinainte de război şi de după, de-a inventaria cu minuţiozitate ceea ce înseamnă Tezaurul României de la Moscova. Cu excepţia Tezaurului BNR, al cărui inventar este extrem de precis, avem o serie de lipsuri care oferă avantaj părţii ruse în discuţiile oficiale, atât la nivel de Comisie cât şi în cele dintre oamenii politici şi de stat.
Probabil că dintr-o asemenea perspectivă am putea înţelege faptul că preşedintele României, Traian Băsescu, a renunţat în februarie 2005 la o asemenea discuţie cu preşedintele Vladimir V. Putin. Să fi ştiut Traian Băsescu mai mult decât opinia publică sau a fost o cacealma? În acest moment, partea rusă nu mai acordă un interes mare pentru acest subiect şi aşteaptă viitoarele mişcări ale frontului istoriografic românesc. Front blocat de lipsa acelor inventare precise şi de lipsa unei relaţii politice bune între România şi Federaţia Rusă. Punerea pe tapet a chestiunii Tezaurului BNR nu este agreată de către partea rusă care invocă, într-o astfel de situaţie, probleme legate de plata furniturilor armatei ruse capturate, după decembrie 1917, de către armata română pe teritoriul naţional şi în Basarabia. O astfel de manieră în tratarea subiectului seamănă izbitor de mult cu abordarea sovietică din 1965.
În speranţa că vom reuşi să recuperăm, vreodată, Tezaurul României de la Moscova, nu ne rămâne decât să reuşim să explicităm acele inventare eliptice de care dispunem astfel încât să obţinem, şi noi, un avantaj la negocierile ce par să fi îngheţat pentru o vreme. Problema acestor inventare eliptice reprezintă, la 90 de ani după întocmirea lor, un eşec al naţiunii noastre în eforturile pe care încerca să le facă în procesul de modernizare a societăţii şi a structurilor statului. Un eşec care ne dezavantajează enorm în procesul de afirmare a drepturilor unui popor asupra unui patrimoniu cultural, istoric şi artistic pierdut în împrejurări atât de tragice.
__________________________
* Articol apărut în cotidianul „Interesul Public”, Anul I, nr. 31, luni – 15 octombrie 2007, p. 1 – 3 cu titlul Cazul din strada Nastasinsky nr. 3
