Rememorarea unei bătălii: Stalingrad (1942 – 1943)

La împlinirea a 80 de ani de la Victoria Uniunii Sovietice în Bătălia de la Stalingrad (23 august 1942 – 2 februarie 1943), Editura Militară a oferit spre lectură două noi volume dedicate acestui eveniment istoric: Bătălia de la Stalingrad (1942 – 1943). Studii, analize și memorii românești (Autor: Alin Spânu) și Cu Paulus la Stalingrad. Sfârșitul unei armate (Autor: Wilhelm Adam). Fundația Europeană Titulescu a găzduit în cursul zilei de miercuri 14 iunie 2023 o dezbatere legată de apariția celor două volume în contextul aniversării celor 80 de ani de la participarea Armatei Române la această bătălie care avea să influențeze strategia celui de-Al Doilea Război Mondial. Cu această ocazie au luat cuvântul prof. univ. dr. Adrian NĂSTASE, președintele Fundației Europene Titulescu, dr. Marius IORGULESCU, directorul Editurii Militare, dr. Manuel STĂNESCU, director-adjunct al Institutului pentru Politici de Apărare și Istorie Militară (ISPAIM), prof. univ. dr. Costin FENEȘAN, dr. Alin SPÂNU și dr. Constantin CORNEANU, preşedintele Consiliului Director al Asociaţiei Europene de Studii Geopolitice şi Strategice „Gheorghe I. Brătianu”. Conferința a fost moderată de președintele Fundației Europene Titulescu, prof. univ. dr. Adrian NĂSTASE.

Prezentăm în continuare opiniile preşedintelui Consiliului Director al Asociaţiei Europene de Studii Geopolitice şi Strategice „Gheorghe I. Brătianu”, dr. Constantin CORNEANU, exprimate cu această ocazie, precum și prefață volumului realizat de către istoricul dr. Alin SPÂNU. Prefața a fost scrisă de dr. Constantin CORNEANU, preşedintele Consiliului Director al Asociaţiei Europene de Studii Geopolitice şi Strategice „Gheorghe I. Brătianu”.

Volumul istoricului Alin Spânu ne readuce în memorie și în suflet una dintre cele mai importante bătălii din istoria celui de-Al Doilea Război Mondial și, în același timp, una dintre marile noastre înfrângeri militare din istoria Armatei Române: Bătălia Stalingradului (19 noiembrie 1942 – 2 februarie 1943). În evocarea acestei bătălii și-a tragediei Armatei Române petrecută în urmă cu opt decenii, autorul valorifică documentele de arhivă în care s-au consemnat pentru eternitate informațiile de pe câmpul de luptă, convingerile, credințele, frustrările și dezamăgirile corpului de comandă al trupelor române implicate în marea tragedie începută pe 19 noiembrie 1942. O tragedie care a măcinat sufletele și conștiințele tuturor celor implicați în marea decizie strategică de trecere a Nistrului în iulie 1941, precum și în coordonarea și comanda trupelor române în luptele din Cotul Donului, Stapa Calmucă și de la porțile orașului de pe Volga.

Istoricul Alin Spânu readuce în atenția iubitorilor de istorie și-a specialiștilor această mare încleștare germano-română-sovietică prin prisma unor documente edite și inedite, referitoare la situația tactică și strategică din zona bătăliei Stalingradului, a bătăliei în sine, precum și-a teribilelor eforturi care s-au făcut pentru a rezista în fața unui inamic copleșitor prin număr și tehnică de luptă. Sunt publicate memoriile generalilor Ilie Șteflea, Petre Dumitrescu, Nicolae Tătăranu și Gheorghe Ionescu-Sinaia, care, printre altele, reflectă evoluția moralului soldaților români, în condițiile unui aliat german care părea să nu înțeleagă gravitatea și importanța unor situații tactice în legătură cu care a primit informări detaliate din partea comandamentelor române, dar pe care a ales să le considerere. Trebuie menționat faptul că aceste memorii, rapoarte justificative pentru Comandamentul Suprem al Armatei Române și pentru Istorie au fost scrise în timpuri istorice diferite, plătind tribut conjuncturii istorice aflate într-o continuă schimbare.

Documentele prezentate de către autorului volumului relevă, precum și cele menționate în studiul introductiv, faptul că a existat un efort teribil al conducerii militare românești de-a convinge aliatul german de pericolele care se prefigurau în zona frontului de la Stalingrad. Memoriul generalului Ilie Șteflea relevă eforturile care s-au făcut pentru a asigura dotarea cu armament, condiții de subzistență și luptă pentru trupele române angrenate în Bătălia Stalingradului, însă rămâne sub semnul întrebării discursul despre eforturile pe care le-a făcut pentru păstrarea unei rezerve cât mai consistente a Armatei Române în țară, în eventualitatea unor evenimente politico-militare. În contextul celor afirmate de către generalul Ilie Șteflea în Memoriul din 15 martie 1945, trebuie să menționez, spre exemplu, faptul că Marele Stat Major român va lansa, la 24 iunie 1944, în perspectiva evenimentelor care vor veni, o operaţiune secretă cu numele de cod „Cosma” prin care aveau să fie identificate numărul şi efectivul exact al unităţilor Wehrmacht-ului aflate în România, precum şi al zonelor de dislocare a acestora. Din motive de securitate, nu a fost emis nici un ordin scris cu privire la executarea acestei operaţiuni strict-secrete. Nu s-a descoperit, până în prezent, nici un document scris din care să rezulte cine a fost iniţiatorul operaţiunii, Mareşalul Ion Antonescu sau grupul de complotişti din Palatul Regal şi Marele Stat Major român. În jurnalul său, generalul Constantin Sănătescu relevă faptul că, la 4 august 1944, şeful Marelui Stat Major român, generalul Ilie Şteflea, l-a informat „din ordinul Mareşalului” Antonescu despre rezultatele obţinute ca urmare a executării acestei operaţiuni.

Dintr-o astfel de perspectivă, Memoriul generalului Ilie Șteflea relevă faptul că oamenii sunt sub povara Istoriei. Totul în contextul în care la 10 octombrie 1944, Consiliul de Miniştri este împuternicit prin Decretul-Lege nr. 1.850 să ia „orice măsuri privative de libertate în vederea stabilirii responsabilităţii politice şi penale împotriva autorilor şi complicilor morali şi materiali ai dezastrului ţării, în special în legătură cu războiul purtat alături de Germania hitleristă împotriva Naţiunilor Unite”. Începând cu ziua de 11 octombrie 1944 aveau să fie arestaţi o serie de generali ai Armatei Române care făcuseră parte din guvernele Antonescu sau care luptaseră în Est împotriva sovieticilor. La 20 ianuarie 1945 se vor emite primele acte normative pentru „urmărirea şi pedepsirea criminalilor şi profitorilor de război” (Legea nr. 50) şi pentru „urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării” (Legea nr. 51). Consiliul de Miniştri va emite Jurnalul nr. 188 din 29 ianuarie 1945 prin care ordonă „arestarea a 89 de persoane bănuite a fi comis crime de război”, printre care şi generalii Ion Antonescu, Constantin Pantazi, Dumitru Carlaonţ, Platon Chirnoagă, Constantin Voiculescu, Cornel Calotescu, Constantin Tobescu, Nicolae Ghineraru, Ion Gheorghe şi Constantin Z. Vasiliu. Prin Jurnalul nr. 189 se ordonă de către Consiliul de Miniştri „arestarea a 64 de persoane bănuite a fi responsabile de dezastrul ţării” în care sunt incluşi şi generalii Ion Antonescu, Constantin Pantazi, Constantin Petrovicescu, Gheorghe Ion, Gheorghe Dobre, Gheorghe Jienescu şi Platon Chirtoagă.

Totodată, merită subliniat faptul că raportul șefului Marelui Stat Major, generalul Ilie Șteflea, înaintat Conducătorului Statului pe 23 aprilie 1944, relevă neînțelegerile dintre Mareșalul Antonescu și unii dintre generalii săi privind evoluțiile de pe linia frontului, precum și răspunderile celor implicați în desfășurarea operațiilor militare. Documentul confirmă existența unei „opoziții”, mai mult sau mai puțin deschise, a unor generali și ofițeri din Marele Stat Major, și nu numai, față de viziunea Mareșalului Ion Antonescu în ce privește participarea la Campania din Est.

Generalul Petre Dumitrescu, comandantul Armatei 3 române, avea să raporteze, după intrarea în dispozitivul de pe Don a unităţilor române, despre pericolul unui atac sovietic pe direcţia generală Rostov, ceea ce favoriza tăierea tuturor comunicaţiilor terestre cu fronturile Caucazului şi Volgăi. Existenţa unor capete de pod sovietice permitea concentrarea unor puternice forţe ofensive la sud de Don, în condiţiile în care nu exista niciun obstacol serios în spatele primei linii care să poată opri un atac al tancurilor sovietice. Propunerile comandantului Armatei 3 române de lichidare a capului de pod de la sud de Don, care avea o dezvoltare frontală de peste 70 de km, printr-o acţiune ofensivă, sprijinită de artilerie grea, blindate, aviaţie de vânătoare şi bombardament germană, au fost respinse de OKH, care a interzis orice atac cu forţe mai mari de un batalion fără o aprobare expresă.

Marele Cartier General român a protestat, la 23 septembrie 1942, direct la OKH pentru faptul că există o disproporţie între frontul destinat Armatei 4 române, respectiv 400 de km, şi forţa acesteia (33 de batalioane). Toate eforturile autorităţilor militare române pentru reducerea capetelor de pod sovietice şi îmbunătăţirea dotării trupelor (artilerie grea şi anticar, artilerie antiaeriană, aruncătoare de flăcări, detaşamente de pionieri, echipament de iarnă, combustibil pentru puţinele mijloace auto, lemne sau cărbune pentru foc, rezerve de hrană pentru cel puţin 10 zile, material genistic etc.) erau zadarnice în condiţiile în care Hitler, la 12 septembrie 1942, îi informa pe generalii von Weichs şi Paulus că sovieticii „nu mai erau în stare să facă dovezi de reacţiuni strategice pe spaţii mari, susceptibile de-a crea dificultăţi”.

Rapoartele Eşalonului Mobil al Serviciul Special de Informaţii (SSI) au avertizat conducerea politico-militară a statului român de contrariul situaţiei. SSI-ul a înaintat, la 21 septembrie 1942, un raport privind resursele în oameni şi material ale Uniunii Sovietice, în care admitea că rezistenţa înverşunată a Armatei Roşii la Stalingrad este motivată de faptul că „Înaltul Comandament Sovietic îşi dă seama că, dacă Volga va fi depăşită de către forţele Axei, regimul sovietic se va prăbuşi, Japonia găsind momentul favorabil de a intra în acţiune împotriva URSS”. Serviciul Special de Informaţii l-a informat pe Mareşalul Ion Antonescu, la 30 octombrie 1942, despre „o mare ofensivă asupra Stalingradului, care ar urma să se producă la 7 noiembrie, ziua aniversării revoluţiei” şi a continuat să comunice factorilor în drept informaţii extrem de preţioase privind intenţiile sovietice, dar aliatul german le-a apreciat, pentru început, ca fiind „netemeinice” şi „alarmiste”, iar mai apoi „posibile”.

În dimineaţa zilei de 19 noiembrie 1942, la ora 05.20, trupele sovietice au trecut la contraofensivă pe întuneric şi pe o ceaţă deasă, după o puternică pregătire de artilerie. Atacul sovietic s-a executat cu mase mari de tancuri, care au căutat, în trei valuri, să scoată aproape concomitent din acţiune linia de luptă a infanteriei, artileria şi comandamentele, prin focul tunurilor şi mitralierelor din tancuri, prin grenadele şi pistoalele mitralieră ale infanteriştilor urcaţi pe care sau, în fine, prin simpla strivire sub şenile. Infanteria română „a stat neclintită – consemna generalul Petre Dumitrescu –, dar frontul ei subţire a fost uşor străbătut de masele de care puternice, contra cărora nu avea mijloace să lupte. Infanteria noastră a primit cu bravură admirabilă lupta neegală cu un adversar mult mai numeros, mai tare şi invulnerabil. S-a jertfit, cu onoarea nepătată, pe poziţiile ce i s-au încredinţat să le apere «fără gând de retragere»”.

Memoriile generalului Nicolae Tătăranu reprezintă ineditul acestui volum și ne readuc în atenție atmosfera de pe front și din țară, contradicțiile existente între factorul politic și militar, atât din țară cât și de pe front, precum și relațiile cu aliatul german. Pasiunea și curiozitatea științifică a istoricului Alin Spânu ne-au făcut cadou acest document extrem de interesant și important pentru înțelegerea Bătăliei de la Stalingrad și-a Campaniei din Est. O lectură atentă a celor relatate de generalul Nicolae Tătăranu poate întregi atmosfera unei Românii aflată în vâltoarea Istoriei și în care diferite elite politico-diplomatice și militare încercau să impună un punct de vedere privind poziția și comportamentul României într-un război nedorit de noi și neînțeles. Viziuni aflate în contradicție totală în ceea ce privește prezentul și viitorul României. Imense orgolii, diferenţe semnificative de concepţie militară, antipatii personale şi influenţe politice se vor afla la baza acestor diferențe semnificative dintre Conducătorul Statului, Mareșalul Ion Antonescu, și unii dintre principalii săi colaboratori politici și militari, precum și dintre acesta și opoziția politică care se cristalizase după iulie 1941.

Volumul propus spre lectură de către istoricul Alin Spânu în contextul rememorării a opt decenii de la Bătălia Stalingradului este incitant și provocator prin ineditul documentelor de arhivă puse la dispoziția iubitorului de istorie. Totodată, volumul ne îndeamnă la reflecție în ceea ce privește trecutul, prezentul și viitorul unui stat de necesitate europeană în condițiile în care atuurile noastre geopolitice şi geostrategice ne-au implicat, fără voia noastră, în vâltoarea marilor jocuri şi prefaceri geopolitice de la mijlocul secolului XX şi ne-au fost, de cele mai multe ori, din păcate, fatale în devenirea noastră ca naţiune şi în dorinţa noastră de progres şi de modernitate.