Cum a evoluat situaţia în regiune şi de ce nu a fost rezolvat până acum acest conflict îngheţat?
Încetarea ostilităţilor moldo-transnistrene s-a realizat prin semnarea „Convenţiei Elţîn – Snegur”, din 21 iulie 1992, care specifica în cadrul articolului 4 că „Problemele privind statutul armatei, procedura şi termenele retragerii ei pe etape vor fi soluţionate în cadrul tratativelor dintre Federaţia Rusă şi Republica Moldova”. Acest articol 4 avea să servească drept bază legală pentru staţionarea trupelor ruse pe teritoriul Transnistriei. Între Republica Moldova şi Federaţia Rusă s-au desfăşurat mai multe runde de negocieri privind retragerea trupelor ruse din spaţiul moldav în perioada august 1992 şi mai 1996. S-a încheiat un acord de bază la 21 octombrie 1994, precum şi mai multe acorduri adiţionale între Ministerele Apărării privind retragerea unor unităţi militare ruse de pe teritoriul Republicii Moldova. În mai 1993 diplomaţia rusă a lansat ideea „sincronizării” retragerii trupelor ruse de pe teritoriul Republicii Moldova cu soluţionarea politică a conflictului transnistrean. Acest principiu a fost consemnat în mod formal în cadrul articolului 2 din „Acordul cu privire la statutul juridic, modul şi termenele de retragere a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse, aflate temporar pe teritoriul Republicii Moldova” care a fost semnat, la Moscova, la 21 octombrie 1994.
Acordul moldo-rus din 21 octombrie 1994 nu a fost ratificat de către Duma de Stat a Federaţiei Ruse în timp ce Parlamentul de la Chişinău l-a ratificat la 9 noiembrie 1994. Federaţia Rusă s-a opus propunerii înaintate de către Republica Moldova în cadrul Consiliului Permanent al OSCE de la Viena, în septembrie 1995, privind monitorizarea internaţională a implementării Acordului din 21 octombrie 1994. În urma evoluţiei evenimentelor internaţionale, precum şi-al „războiului declaraţiilor” dintre Republica Moldova, OSCE şi Federaţia Rusă, Acordul din 21 octombrie 1994 a devenit caduc. Cu ocazia negocierilor privind adaptarea Tratatului cu privire la Forţele Armate Convenţionale în Europa (Tratatul CFE) s-a obţinut ca în textul Declaraţiei de la Istanbul (1999) să fie introdus un paragraf special cu privire la retragerea trupelor ruse de pe teritoriul Republicii Moldova, prin care Federaţia Rusă se angaja să-şi retragă trupele din Transnistria până la sfârşitul anului 2002.
Memorandumul cu privire la bazele normalizării relaţiilor din Republica Moldova şi regimul de la Tiraspol, semnat la 8 mai 1997, pregătit şi prezentat de partea rusă, a impus o formulă de negocieri care asigură protejarea intereselor regimului separatist în detrimentul Republicii Moldova şi introduce, totodată, noţiunea de „ţări garante” (Ucraina şi Rusia) cu dreptul de a fi arbitri în relaţiile dintre Chişinău şi Tiraspol. Conducerea politică şi de stat a Republicii Moldova, în contextul eforturilor politico-diplomatice de soluţionare a conflictului transnistrean, desfăşurate în ultimele două decenii, a agreat ideea ca operaţiunea de menţinere a păcii în zonă să fie transformată într-o operaţiune de observatori civili şi militari, sub egida OSCE.
Federaţia Rusă a văzut modificarea formatului de pacificare doar în contextul reglementării finale a conflictului transnistrean şi a reiterat ideea că nu va accepta să participe la o acţiune condusă de UE, dar ar putea accepta UE într-o operaţiune condusă de Federaţia Rusă. În acest moment dialogul dintre Chişinău şi Tiraspol, reluat după 2009, se limitează la discuţii punctuale care vizează rezolvarea unor probleme de natură socială şi economică, fără a se ajunge la discuţii de natură politică în ceea ce priveşte viitorul politic al regiunii.
Regimul de la Tiraspol refuză să se aşeze la masa negocierilor privind „al treilea pachet” care se referă la aspectele instituţionale, politice şi de securitate din procesul de reglementare al conflictului transnistrean. În contextul reaşezării raporturilor de putere în arena relaţiilor internaţionale şi al unui efort de „finlandizarea” a întregii Europe, încercat de către Kremlin, întreţinerea unor „conflicte îngheţate” în spaţiul ex-sovietic, în speţă Transnistria, împiedică constituirea unui „cordon sanitar” al NATO (SUA) şi UE în jurul Federaţiei Ruse, unul dintre obiectivele strategice ale statului rus.
Cum este influențată situația din Transnistria de actuala criză din Ucraina?
Printr-o retorică din ce în ce mai belicoasă a liderilor de la Tiraspol, în ceea ce priveşte procesul de integrare în UE al Republicii Moldova, precum şi prin sporirea semnalelor privind intensificarea pregătirii de luptă a armatei transnistrene. Forţele Armate ale Transnistriei (circa 120.000 de oameni mobilizaţi în caz de război), împreună cu armamentul şi tehnica din dotare, la care se poate adăugă complexul militaro-industrial transnistrean capabil de a produce necesarul de armament şi muniţii, reprezintă un element extrem de important pentru planificatorii securităţii naţionale a Federaţiei Ruse, în noul context de reaşezare a dispozitivului său strategic din spaţiul caucaziano-pontic şi de împiedicare a concretizării unui “cordon sanitar” al Occidentului talasocratic. Criza de la Kiev a readus în discuţie importanţa existenţei unui avanpost strategic rusesc în zonă, respectiv Grupul Operativ de Trupe Ruse (GOTR) şi armata transnistreană, precum şi al planurilor geopolitice ale Federaţiei Ruse. Trebuie menţionat, totuşi, faptul că după două decenii de la intrarea în acţiune a misiunii de menţinere a păcii pe Nistru, Evghenii Şevciuk, liderul de la Tiraspol, a denumit podul de la Tighina drept „Pod al pacificatorului rus” ceea ce spune foarte mult despre mentalitatea şi convingerile unei elite politice locale pro-ruse. Atitudinea din ce în ce mai belicoasă a regimului de la Tiraspol va fi determinată de victoriile sau înfrângerile politico-diplomatice ale Federaţiei Ruse în regiune.
Ce soluţii noi se întrevăd?
În clipa de faţă nu se întrevăd noi posibilităţi de reglementare a conflictului transnistrean, în condiţiile în care nu există, pentru moment, o soluţie clară din punct de vedere politic pentru criza ucraineană. Se va desprinde Transnistria în contextul destrămării Ucrainei şi alipirii sud-estului acesteia la statul rus sau va rămâne Transnistria o pârghie de influenţare a viitorului politic al Republicii Moldova, în perspectiva integrării în UE, şi al unui posibil stat federal ucrainean? Două întrebări de al căror răspuns depinde înţelegerea a ceea ce s-ar putea întâmpla în spaţiul ex-sovietic, însă evoluţiile din viitoarele zile, mai ales după 25 mai a.c., vor oferi răspunsul la întrebarea dvs. S-a putut observa faptul că există un interes strategic al SUA pentru păstrarea integrităţii teritoriale şi suveranităţii Republicii Moldova ceea ce reprezintă un semnal extrem de preţios pentru guvernul de la Chişinău în contextul actual al evoluţiei relaţiilor din spaţiul ex-sovietic.
În opinia mea, elita politică de la Chişinău este obligată să înfătuiască reîntregirea ţării în confomitate nu numai cu prevederile Legii cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stînga Nistrului (regiunii transnistrene a Republicii Moldova) adoptată în unanimitate de către Parlamentul Republicii Moldova, la 22 iulie 2005, dar şi mandatată de Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova din 27 august 1991 care relevă foarte clar faptul că elita politică din 1991 a avut conştiinţa faptului că spaţiul nistrean este parte componentă a teritoriului istoric şi etnic al devenirii poporului român (ex: Subliniind dăinuirea în timp a moldovenilor în Transnistria – parte componentă a teritoriului istoric şi etnic al poporului nostru, se menţionează în preambului Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova).
Dintr-o astfel de perspectivă, conform adevărurilor istorice recunoscute şi asumate de o parte importantă a elitei politice din Republica Moldova, din 1991 şi până astăzi, nu pot fi acceptate soluţii de federalizare sau decupare a Transnistriei de Republica Moldova, propuse de către terţi, ci trebuie sprijinit şi de către România efortul de reinstaurare a ordinii constituţionale în spaţiul nistrean şi de integrare a întregii Republici Moldova în UE.
Dialogul permanent dintre elitele politice de la Bucureşti şi Chişinău, respectarea şi valorizarea reciprocă dintre cele două elite politice, mai cu seamă în acest efort de integrare europeană al Republicii Moldova, pot constitui premisele unui posibil dialog, şi necesar dealtfel, privind o modificare pe cale paşnică a frontierelor dintre cele două state, în condiţiile în care Actul Final de la Helsinki fixează nu intangibilitatea frontierelor, ci inviolabilitatea lor prin forţă.
Actul Final de la Helsinki oferă posibilitatea unei modificări paşnice a frontierelor, prin autodeterminarea popoarelor şi cu acordul cu celelalte părţi implicate, ambele condiţii fiind obligatorii, nu numai prima.
Obligaţia şi dreptul la o astfel de perspectivă derivă din precedentul istoric al perioadei 1917 – 1918 când elita politică a Republicii Democratice Moldoveneşti, proclamată pe 2 decembrie 1917, a decis în deplină cunoştinţă de cauză, în pofida reticenţelor manifestate de către unele minorităţi naţionale, să se unească cu România la 27 martie 1918. Actuala elită politică a Republicii Moldova şi Parlamentul de la Chişinău, asemenea Sfatului Ţării la 27 martie 1918, are obligaţia morală, politică, juridică şi istorică de a decide, după integrarea în UE, o perspectivă de reîntregire a spaţiului istoric şi etnic al devenirii neamului românesc. Valorizarea şi determinarea elitei politice a Republicii Moldova de-a reflecta la o astfel de perspectivă istorică, după integrarea în UE şi reinstaurarea ordinii constituţionale în spaţiul nistrean, va trebui să devină un obiectiv strategic al elitei politice de la Bucureşti, al societăţii civile, al mass-media etc.
Cum ar putea influenţa diferitele soluţii de reglementare a conflictului transnistrean parcursul european al Republicii Moldova?
Federalizarea sau destrămarea Ucrainei va oferi pretextul pentru reluarea procesului de federalizare a Republicii Moldova şi de integrare a ei în spaţiul de influenţă politică, militară şi economică al Federaţiei Ruse. Perspectiva integrării în UE devine, astfel, o „fata morgana”.
Ce mesaj a dorit să transmită Federaţia Rusă prin prezenţa preşedintelui Vladimir V. Putin în Crimeea şi a vicepreşedintelui rus în Transnistria pentru sărbătorirea zilei de 9 mai?
Un mesaj extrem de clar: Federaţia Rusă redevine un actor cu interese politice, economice şi militare care trebuiesc luate în considerare, de către ceilalţi actori ai relaţiilor internaţionale, cu un instrument de putere, respectiv Armata Rusă, care va conta, din ce în ce mai mult, în afirmarea şi protejarea intereselor sale în zonă, şi nu numai.
