În luna aprilie, după o pauză de doi ani, a avut loc reuniunea Consiliului NATO – Rusia. În actuala conjunctură, însăşi realizarea întâlnirii a constituit singurul mesaj pozitiv al evenimentului. Alte aşteptări nu au existat, ceea ce s-a adeverit curând. Incidentele din Marea Baltică dintre militari ruşi şi americani, petrecute chiar în ajunul evenimentului, au prefigurat oarecum rezultatele. Repetând o formulă des folosită altădată, părţile au convenit că nu s-au înţeles asupra niciuneia dintre problemele discutate. Cel puţin aşa s-a sugerat în declaraţii. A fost un fel de seminar cu prezentări de poziţii şi ameninţări voalate.

Totuşi, reuniunea ar putea să rămână în istoria zilelor noastre prin două particularităţi:

1) a fost, se pare, singura care nu a fost urmată imediat de întâlnirea NATO – Ucraina;

2) a confirmat că actuala cursă NATO – Rusia se transformă tot mai evident dintr-una politico-militară în alta, militară, iar competiţia reală este cea dintre SUA şi Rusia. Europa oferă doar arena.

De regulă, reuniunile planificate ale Consiliului NATO – Rusia erau urmate cât mai repede de una asemănătoare între Alianţă şi reprezentanţii Ucrainei. Era mesajul politic adresat deopotrivă Moscovei şi Kievului şi pe care fiecare îl interpreta cum dorea: Occidentul – ca pe o demonstraţie de putere şi consecvenţă, Ucraina – ca pe o chemare şi încurajare, Rusia – ca pe un motiv de satisfacţie pentru Occident. De această dată nu s-a mai desfăşurat. Deşi a trecut nesemnalizată, schimbarea oferă, totuşi, prilej pentru unele interpretări. Începând cu firescul sprijinului public pentru suveranitatea, independenţa şi integritatea statului ucrainean – cea mai vehiculată informaţional – şi terminând cu sugerarea realităţii că Alianţa nu este dispusă să depăşească anumite limite pentru acest sprijin. Se confirmă iarăşi că dreptul internaţional este un domeniu al interdependenţelor, în care principiile nu pot fi invocate selectiv pentru avantaje oportuniste, ci în integralitatea lor.

Îndeplinirea prevederilor documentelor de la Minsk a intrat într-o fundătură. Se continuă acuzele la adresa Rusiei, deşi aceasta repetă că nu este parte a conflictului, dar în discursul Occidentului au început să se audă şi trimiteri la responsabilităţile Kievului. Singurul succes fragil este încetarea focului. Asupra celorlalte puncte ale documentelor există doar dezacorduri sau interpretări total diferite. Este vizibil, însă, că părţile implicate în criza ucraineană şi-au spus tot ceea ce era de spus, nu există nimic nou, NATO a oferit tot ce se putea, iar relaţiile dintre SUA şi Federația Rusă încep să stârnească îngrijorări prin Europa, dincolo de aparenţe. Întărirea prezenţei militare a NATO în estul Europei, ca răspuns la agresivitatea Rusiei, pare să semene cu justificarea folosită pentru invadarea Irakului, cea a armelor de distrugere în masă de care ar fi dispus Saddam Husein. Înainte de a le folosi el trebuia înlăturat. N-au fost găsite niciodată, dar au constituit casus belli pentru agresiune. Propaganda se întrecea în a ne prezenta bucătării de campanie drept laboratoare hipersofisticate pentru a ascunde realitatea.

Lovitura de stat de la Kiev şi înlăturarea preşedintelui ales, urmate de evenimentele separatiste provocate de cei care nu le-au acceptat, pot fi considerate cel mai mare eşec al tuturor actorilor politici majori din emisfera nordică de după Al Doilea Război Mondial. Geografia politică a Europei s-a tot modificat în ultimul sfert de secol, dar n-a provocat asemenea crize. Ideea că evenimentele din Ucraina ar fi fost generate de nerespectarea opţiunii europene a ucrainenilor este mai mult găselniţa propagandei. Populaţia vecinului nostru înaintea evenimentelor era împărţită cam în mod egal în ce priveşte căile de urmat. Realitate cunoscută de toată lumea, dar mai ales de ucraineni, chiar de la declararea independenţei. Tocmai pe această divizare s-au făcut toate jocurile. De asemenea, opţiunea europeană nu însemna pentru mulţi dintre ei implicit perspectiva euroatlantică. Kievul nu participa la nicio formulă militară din cadrul CSI, preferând neutralitatea. Criza din această zonă a spaţiului post-sovietic a fost numai o secvenţă a operaţiei de generare a nevoii de protecţie în societatea ucraineană. Din declaraţii oficiale, SUA au cheltuit doar în ultimii ani cam 5 miliarde de dolari pentru a crea percepţia nesiguranţei, precum în manualele pentru destructurarea statelor, folosind realităţile locului. Cu atât mai mult, cu cât toţi noii membri admişi în UE după sfârşitul Războiului Rece au fost condiţionaţi, într-un fel sau altul, de intrarea în NATO.

Paradigma carteziană aleasă de propaganda occidentală de mulţi ani pentru Ucraina, susţinută cu entuziasm de extremiştii ucraineni, a fost cea care a favorizat criza, prin mesajul ei evident antirusesc. Acesta a generat teamă printre milioanele de ruşi care locuiau acolo. Dacă cineva va avea curiozitatea să studieze statisticile demografice ale ţării vecine după declararea independenţei, va observa o scădere constantă a numărului celor care se declarau etnici ruşi, mai ales prin regiunile mai occidentale ale ţării. Erau evoluţii care nu puteau fi ignorate de cei interesaţi. Modelul antinomic pro-Occident (binele) vs. pro-Rusia (răul), propagat pe toate căile în societatea ucraineană şi europeană de ani buni, nu a făcut altceva decât să lărgească faliile, să radicalizeze opiniile şi să pregătească conflictul care a urmat. Primitivismul modelului a fost adoptat, probabil, pentru eficienţa sa demonstrată de inubliabilul motiv al luptei de clasă, „cine nu-i cu noi este împotriva noastră“, la fel de antinomic. După declanşarea crizei au urmat – destul de repede pentru o alianţă de dimensiunile celei nord-atlantice, cu inerţii inerente şi cu un mecanism decizional atât de complex – măsuri militare, care par de mult planificate, dar nu exista motivaţia politică adecvată pentru iniţierea lor în practică. În doar doi ani totul s-a schimbat.

Generarea necesităţii protectorului a dinamitat şi democraţiile, care au fost nevoite să poleiască rapid lovitura de stat printr-un intens război informaţional. Cum era de aşteptat, astăzi, când oficialii de la Kiev declară, susţinuţi de Consiliul NATO, că Rusia este stat agresor şi când organizează întreaga viaţă politică în condiţii de agresiune, nevoia de Alianţă a crescut printre ucraineni, ceea ce se observă în sondaje. Modelul de până acum, întâi NATO, apoi UE, începe să funcţioneze. Aceleaşi sondaje, însă, ascund şi alte realităţi. Scopul întregii operaţii a fost atins, dar lucrurile sunt mult mai serioase şi de durată, iar crizei nu i se întrevede nici pe departe sfârşitul. Ea va fi legată acum direct de evoluţia relaţiilor ruso-americane. Aşa a sugerat recent un oficial al Departamentului de Stat, când a declarat că SUA vor acţiona în zonă în paralel cu Grupul Normandia. Ucraina se află acum într-o criză ce evoluează pe fondul unor turbulenţe globale, care o acoperă şi creează alte priorităţi. Problemele ei devin sâcâitoare. De aceea nu s-a organizat întrunirea Consiliului NATO-Ucraina.

Sistemul european de securitate se află într-o situaţie greu de imaginat acum câţiva ani, afectând toate realizările ultimelor decenii, dar mai ales măsurile de încredere pe continent şi Tratatul CFE, îngheţat de Rusia şi neratificat de Occident. Renunţarea definitivă la aceste componente esenţiale pentru securitatea europeană va constitui un alt pas spre ciocniri militare pe continent. Deşi se repetă cu insistenţă că suntem departe de condiţiile Războiului Rece, nu trebuie să ne amăgim. Polarizarea specifică acestuia a început, iar sancţiunile economice şi financiare aplicate în prezent de Occident Moscovei le depăşesc pe cele din vremea bipolarităţii. Consiliul NATO-Rusia a fost precedat de incidente între militari ruşi şi americani, calificate drept provocări, şi urmat de declaraţii ale ambilor actori că altă dată ar putea să riposteze. Declaraţiile au fost exprimate cu claritate, nelăsând loc diplomaţiei. Dacă lucrurile nu vor fi luate sub control, probabil că la aşa ceva se va ajunge, atunci când una dintre părţi va fi convinsă că dispune de suficiente atuuri pentru o confruntare. Deocamdată rămâne însă întrebarea la care nimeni nu prea doreşte să răspundă: cum au reuşit SUA să-şi pornească Rusia împotrivă, după ce timp de aproape un deceniu au avut-o alături în acţiunile lor de modelare a mediului global de securitate?

Statele Unite cu potenţialul lor de a-şi atrage parteneri, dominând politic, militar şi economic lumea, şi-au ostilizat Rusia în momentul în care ruşii obişnuiţi începuseră să simtă avantajele prosperităţii. Să fie o întâmplare faptul că intensificarea măsurilor militare provocatoare ale SUA în proximitatea graniţelor Rusiei se produce când dinspre Moscova răzbat semnale că se iese din criza economică? Astfel se pune în pericol în primul rând continentul european, unde relaţiile de colaborare de până mai ieri dintre NATO şi Rusia s-au transformat în doar doi ani în relaţii de putere cu încărcătură explozivă, definite deja prin antinomia apărare-agresiune şi însoţite de tot mai frecvente ameninţări cu folosirea forţei. Mai grav: nici nu este prea clar cine se apără şi împotriva cui. Pentru îndreptarea erorii, SUA nu discută cu Rusia, ci îşi vulnerabilizează aliaţii europeni, cei mai mulţi aflaţi într-o stare de dependenţă totală de aliatul major, şi fac apel la responsbilităţi, loialitate, obligaţii şi costuri. SUA cheamă la solidaritate împotriva Rusiei, iar aceasta este pe cale de a declara că patria este în pericol. Este cea mai gravă eroare politică a SUA în Europa după căderea Zidului Berlinului, dar nu singura.

Cea dintâi a fost constituirea primului stat musulman din Europa în spaţiul ex-iugoslav, la presiunile preşedintelui de atunci, Bill Clinton. Momentul a generat pe continent discuţiile despre rădăcinile creştine ale Europei, despre jihadul musulman, despre islam şi islamişti, terorism etc. A apărut, apoi, al doilea stat musulman, pe seama Serbiei şi cu contribuţia elitei politice europene. Actuala criză a imigranţilor musulmani în Europa îşi are sorgintea psihologică tocmai în acele episoade şi demonstrează evident ruptura dintre elitele politice şi opinia publică. Primele încearcă să găsească soluţii conforme momentului, cel mai adesea contrare unei opinii publice ce se coagulează de vreo 15-20 ani. Nu este întâmplător că în aceste condiţii au apărut partide politice noi, care le neagă pe cele tradiţionale, renasc sentimente naţionaliste, extremiste şi xenofobe, de care Europa părea scăpată până mai ieri.

Bombardarea Iugoslaviei de către NATO pentru a impune o soluţie la problema islamică, generată inabil într-o zonă cu profunde încărcături beligene, dar bine ambalată în formulări corecte politic, a fost un şoc şi pentru mulţi europeni, nu doar pentru sârbi. Numai că atunci lucrurile se petreceau la periferie. Conducerea de la Belgrad declara că luptă împotriva teroriştilor islamişti, dar nimeni nu asculta. Astăzi problema pune pe jar întregul continent. Dar, ceea ce este cel mai interesant, SUA îi îndeamnă pe europeni să primească cât mai mulţi migranţi musulmani, dar ele însele nu se prea înghesuie s-o facă. La orizont se întrezăreşte următoarea eroare strategică a SUA în Europa, cea a delegării către Germania a unor responsabilităţi sporite în problemele securităţii europene. Ministerul Apărării de la Berlin a anunţat deja programe de modernizare şi de sporire, este adevărat, nesemnificativă, a forţelor armate în următorii ani, dar aşa începe totul. Cum va reacţiona Europa, unde amintirile ultimului război mondial sunt încă vii? Sondaje de opinie susţin că germanii înşişi nu prea sunt încântaţi de rolul ce li se pregăteşte. În aceste condiţii pare firesc să te întrebi dacă este moral şi corect ca SUA, pentru a masca eroarea strategică, să-şi expună aliaţii la consecinţele unei confruntări militare, pe care cei din urmă le vor resimţi primii. Chiar dacă şi-au asumat responsabilităţi globale de securitate. Desigur, este o naivitate să invoci categorii etice, care nu-şi prea găsesc locul în marea politică, mai ales când e vorba de un aliat atât de important, totuşi, prin alte părţi, acesta gestionează problemele fără a-şi expune aliaţii la asemenea riscuri. Dacă ne amintim bine, când URSS a început să resimtă efectele erorii sale în Afganistan, şi le-a asumat şi a plătit fără a-şi implica aliaţii.

Totul s-ar înscrie în logica competiţiei geopolitice şi a geostrategiei gestionate de cea mai mare alianţă a timpurilor, ce se consideră şi cea mai puternică. Situaţia ar trebui să genereze numai siguranţă. Dacă este cea mai puternică pentru a-şi impune regulile, rămâne de văzut. Matematica este cea care oferă siguranţa puterii doar în vremuri cu evoluţii predominant liniare, cum ar fi extinderea geografică. În vremuri tulburi, iar conflictele militare sunt un simbol pentru asemenea vremuri, dinamica neliniară – unde suma valorilor introduse nu se regăseşte neapărat în rezultate – este cea care domină. Puterea se demonstrează, ca întotdeauna, prin rezultatele interacţiunilor dintre actori politici. Neliniaritatea poate genera nesiguranţă şi instabilitate, dar stimulează totodată inovaţia şi continuitatea. Atunci când Sun-Tzu îi spunea împăratului că arta războiului este vitală pentru un stat, îi transmitea să se gândească profund înainte de a apela la ea.

Până la găsirea răspunsului la o problemă mai mult filosofică decât politică, dinspre SUA se aud şi alte opinii. Donald Trump, unul dintre candidaţii la Casa Albă, a declarat sec pe timpul campaniei sale electorale: lumea profită de banii unui stat sărac, adică SUA, situaţia nu mai poate dura, iar cine doreşte să mai fie apărat să plătească. Mass-media europeană a transmis această opinie, alături de altele, fără un entuziasm deosebit. Nu se ştie dacă Donald Trump va va ajunge preşedinte sau dacă, odată instalat la Casa Albă, nu-şi va uita cuvintele, cum se întâmplă peste tot cu multe dintre declaraţiile din campaniile electorale, însă problema este alta: asemenea păreri sunt împărtăşite de milioane de alegători americani şi se observă în rezultatele campaniei, iar politicienii nu pot rămâne indiferenţi, i-au adus sprijin public şi l-au făcut favorit al republicanilor în cursă. S-ar putea ca şi printre democraţi să fie mulţi care susţin opinii asemănătoare. Sondaje de opinie efectuate în SUA arată că nu Rusia se află pe podiumul preocupărilor de securitate ale cetăţenilor, deşi oficialii politici şi militari o plasează pe locul întâi. Mai devreme ori mai târziu politicienii din SUA nu vor mai putea ignora asemenea opinii. Este în tradiţia democraţiei americane. Cum se vor finaliza până la capăt asemenea evoluţii pentru aliaţii împinşi către o confruntare militară cu Rusia?

Chiar şi astăzi, când războiul informaţional continuă cu aceeaşi intensitate, declaraţiile sunt reconfortante pentru aliaţi, măsurile militare ale SUA în zonă sunt doar simboluri politice, nu au însemnătate militară deosebită, cu atât mai puţin strategică, în raport cu inamicul pe care şi le creează, însă pot provoca Moscova să le folosească din plin pentru a-şi motiva reacţiile în plan militar. Poate ar trebui să fim atenţi şi la semnificaţia simbolurilor: avioanele F-22, care nu demult au entuziasmat media românească, fac parte dintr-un proiect la care Statele Unite au renunţat de câţiva ani buni, după ce au cheltuit sume imense, iar dacă vom trasa pe hartă un cerc cu raza de aproximativ 300 km şi cu centrul la Deveselu, vom vedea unde vor pica resturile rachetelor balistice lovite de scut, fără să aibă importanţă dacă sunt iraniene, nord-coreene ori ruseşti, şi cine va avea probleme reale. Un conflict militar în Europa este departe de scenariile hollywoodiene, unde războiul este întotdeauna victorios şi urmat de recompense pentru învingător, iar ţările de prin această parte a Europei au uitat demult ce înseamnă războiul dus pe propriul teritoriu. Drept contraripostă la riposte şi contramăsuri la măsuri, Rusia afirmă că va adopta şi ea altele echivalente, convenţionale, dar pe teritoriul său şi, eventual, în Belarus. Din declaraţiile oficialilor reiese că s-ar avea în vedere desfăşurarea în zonele de graniţă a unor sisteme de lovire cu bătaie de multe sute de kilometri, instalate pe platforme terestre, aeriene şi navale, adică elemente ale războiului de la distanţă. Primii care vor resimţi posibilele efecte vor fi aliaţii europeni ai SUA de la graniţe, iar dacă continuăm cu cinismele – cei mai slabi din punct de vedere militar, dar cei mai agresivi în declaraţii, circumstanţă ideală pentru motivarea declanşării unui conflict în orice moment convenabil. Putem fi convinşi că pentru obiectivele prioritare computerile au calculat deja coordonatele.

Preşedintele Barack Obama a denumit onorant aceste state linia întâi a apărării. Germania a acţionat consecvent decenii întregi pentru a le transmite această onoare aliaţilor săi estici. Dar mai este ceva pe care nu preşedintele SUA este obligat să-l analizeze. Teoria militară spune multe despre linia întâi, dar întotdeauna porneşte în dezvoltarea elaborărilor sale de la premisa că acolo se realizează cea mai intensă concentrare a focului inamicului. Cu alte cuvinte, acolo, în linia întâi, se produc cele mai mari distrugeri şi se înregistrează cele mai mari pierderi. Contramăsurile anunţate de Rusia nu vizează mai deloc obiective de pe teritoriile Franţei, Italiei, Spaniei, Portugaliei ori Marii Britanii. Astfel, ea transmite mesaje politice pe care cine doreşte să le audă le aude. De asemenea, Rusia nu prevede, cel puţin din spusele oficiale, măsuri imediate împotriva teritoriului SUA, cum făcea altădată URSS. Ceea ce ea a invocat referitor la SUA sunt măsuri de perspectivă, vizând armamentul strategic aflat sub incidenţa tratatelor bilaterale care reglementează domeniul. Deocamdată, prevederile acestora se respectă şi nici SUA, nici Rusia nu intenţionează să se retragă din acele tratate.

Quo vadis România?

Desigur, în aceste condiţii, ne întrebăm ce oferă viitorii ani României, intrată în cursa confruntării militare cu Rusia, fără să fie pregătită, dar obligată la loialitate faţă de Alianţa de care a devenit absolut dependentă. Este dificil de marcat un interes naţional major, pe care şi-l va apăra statul român cu instrumente militare, într-un eventual conflict cu fostul aliat, însă, întâmplător sau nu, premisele sunt create. Din documentul fundamental pentru securitatea României, Strategia Naţională de Apărare a ţării pentru perioada 2015-2019, a dispărut conceptul de interes naţional ca valoare fundamentală a românilor. A fost înlocuit pe tăcute cu cel de interes naţional de securitate, care ar trebui să augmenteze promovarea interesului naţional, nu să-l înlocuiască. În lexicul politicienilor români însă, sintagma interes naţional este folosită într-o voioşie. Și este abia începutul, dacă ne gândim la agenda electorală. Se vede acum că populația României a devenit victima confuziei, intenționate sau nu, întreținute de ani buni, privind conceptul de interes național, acele valori fundamentale pentru existența națiunii române ori, prin extensie, a locuitorilor țării numite România. Sunt valorile care au permis, în timp, dezvoltarea identității și conștiinței apartenenței la civilizația românească, chiar și atunci când români au trăit ori trăiesc în alte țări. Statul este superinstituția care gestionează România cu tot ceea ce presupune o țară, inclusiv națiunea cu valorile ei, și face acest lucru prin politicile sale, inclusiv în domeniul securității, politici promovate de instituțiile care-l compun. Statul își are interesele sale în promovarea acelor politici. Dacă interesele statului ar coincide cu cele naționale, nu ar mai fi existat proteste antiguvernamentale, modificări dramatice de politici, prin căi democratice sau lovituri de stat (întotdeauna va exista cineva care va ști mai bine de ce are nevoie națiunea sa), proteste, manifestații etc. Toate acestea reprezintă hiatusuri între interesele naționale și interesele statului. Doar lumea totalitară pretinde că interesele celor aflați în vârful ierarhiei statului coincid cu interesele politice ale partidului unic, cu cele ale statului și, până la urmă, cu interesele naționale. Pentru a pune semnul egalității între interesele națiunii, care sunt perene, și interesele politice ale statului, care sunt efemere, trebuie consultată națiunea. Altfel este tot un plagiat.

Cetăţenii României nu au fost consultaţi niciodată prin referendum asupra unui pas atât de important pentru viitorul lor şi pentru interesele naţionale, cum a fost aderarea la NATO, care subînţelegea confruntarea cu Rusia, fără a o enumera printre eventualele consecinţe. După peste un deceniu de propagandă antirusească dinaintea aderării, de avalanşe de promisiuni pentru un viitor cu „Râuri dă lapte dulce pă vale; Curg acolo şi dă unt păraie“( pentru amintire, Ion Budai Deleanu, Şcoala Ardeleană, Ţiganiada, înaintea lui Caragiale) şi de eliminare a oricăror alte eventuale formule, chiar şi teoretice, de securitate, probabil că votul ar fi fost favorabil aderării, dar s-ar fi cunoscut cu exactitate cum se împart opiniile românilor. În spaţiul public românesc nu s-au dezbătut niciodată alte posibilităţi şi nici urmările celei adoptate. Acum s-ar fi putut face apel, privind oamenii direct în ochi, fără ipocrizii patriotarde, la sacrificii impuse de responsabilităţile asumate.

Pseudo-elita politică românească era mult prea fascinată de perspectivele personale precis contabilizate, după cum s-a dovedit ulterior, în conturi. Fascinaţia i-a anesteziat capacitatea de a analiza opţiunea cu toate consecinţele şi de a realiza în ce jocuri îşi implică ţara. Dar era necesară o viziune, alternativa oferită era la îndemână şi nu a trebuit să depună eforturi intelectuale deosebite. Mai mult, în perioada de preaderare niciun politician român, niciuna dintre delegaţiile viitorilor noştri aliaţi nu au sugerat public, cu subiect şi predicat, pe înţelesul tuturor, că aderarea la NATO ar putea însemna un posibil război cu Rusia. Se putea deduce aşa ceva doar din invocarea importanţei strategice a teritoriului României. În limbaj militar, teritoriul României era important pentru NATO doar ca bază de plecare la ofensivă împotriva Rusiei şi, eventual, pentru controlul Balcanilor. Aşa s-a întâmplat şi altădată. Acelaşi teritoriu oferea însă perspective şi pentru alte evoluţii, mult mai paşnice, dar realizarea lor ar fi însemnat multă bătaie de cap şi istoria nu le-a reţinut. Evoluţiile din această parte a Europei se petreceau când China beneficia din plin de avantajele armoniei confucianiste.

Rusia a contestat tot timpul lărgirea NATO, afirmând că nu-şi are rostul şi va genera confruntare. În tot acest timp a subliniat că orice stat este suveran în alegerea opţiunilor de securitate, dar trebuie să-şi asume consecinţele. A reacţionat cu iritare, dar fără a depăşi unele limite, la aderarea succesivă a Ţărilor Baltice, apoi a foştilor aliaţi. A acceptat chiar şi organizarea unui punct de tranzit pe teritoriul ei pentru trupele Occidentului din Afganistan. Atitudinea ostilă s-a format treptat, începând cu primele baze militare ale SUA în apropierea graniţelor sale. Ceea ce trăim astăzi ar putea fi doar preliminarii ale ostilităţilor. Probabilitatea unor războaie interstatale în Europa a reapărut după mulţi ani. Chiar dacă nu se va ajunge la conflict militar, relaţiile membrilor est-europeni ai Alianţei cu Rusia vor fi pentru multă vreme blocate de neîncredere. Nu acelaşi lucru se poate spune pentru membrii mai îndepărtaţi geografic, care au şi alte interese, nu doar escaladarea confruntării. Chiar şi SUA ar fi putut adopta actuala politică pentru a avea poziţii avantajoase  în posibile viitoare negocieri. Dar numai ele îşi pot permite asemenea strategii. Lucrurile vor deveni poate mai clare după Summitul NATO de la Varşovia din această vară. Capitala Poloniei ar putea avea nefastul privilegiu ca, după ce a dat numele blocului militar care a susţinut confruntarea cu NATO, să devină punct de pornire pentru altă competiţie majoră pe continent. Sau poate, vom afla curând, fastul privilegiu de a fi locul de unde va începe calmarea spiritelor.

Societatea românească este ocupată cu dezbaterea permanentă a unor probleme de viaţă şi de moarte care se succed cu o anumită periodicitate, tocmai pentru a-i fi ocupată vigilenţa. Ca în povestea aceea cu lupul aşteptat să atace stâna, când lumea trebuia să stea tot timpul trează, iar când lupul a venit, nimeni nu s-a mai ridicat din pat. Încet-încet se încearcă formarea percepţiei că instituțiile statului român devin tot mai fragile, iar dintre cele trei puteri specifice oricărei democraţii, doar una este funcţională – justiţia, care de aceea trebuie susţinută de alte insituţii mai puţin publice. Adică exact combinaţia pe care, cu doar câteva decenii în urmă, democraţiile occidentale o considerau instrument feroce al represiunii. Permanent ocupate, societăţii româneşti i-au scăpat câteva detalii. Nu i-ar fi scăpat, dacă ea analiza cu atenţie documentul intitulat Strategia Naţională de Apărare a ţării pentru perioada 2015-2019. Din titlu se vede că documentul este o strategie de apărare, nu de securitate. Cu alte cuvinte, problemele de securitate au devenit un capitol din opera apărării şi nu invers, cum ar fi trebuit. Strategia ne sugerează că România ar fi intrat în altă etapă a evoluţiei sale – cea de pregătire pentru război, tot pe neobservate. S-ar fi putut observa acest lucru dacă documentul s-ar fi analizat public ori s-ar fi dezbătut înainte de adoptare. Strategia ne mai transmite că România a intrat în faza pregătirilor fără a dispune de politică externă – atributul esenţial al oricărui stat suveran şi independent, dimensiune importantă pentru apărăre, dar fundamentală pentru securitate. În promovarea intereselor sale naţionale, România poate acţiona doar diplomatic, deci restrictiv, nu prin întreaga sa politică externă. Acolo unde sunt dezvoltate direcţiile de acţiune pentru asigurarea securităţii naţionale a României (aşa este formularea în documentul intitulat strategie de apărare) apare doar dimensiunea diplomatică, dar şi aceea pe locul 5. Cu alte cuvinte, doar competenţe de execuţie, de realizare practică, nu de decizie politică. Statul român nu-şi elaborează politicile de întărire a securităţii prin colaborare cu toate statele, cum ar trebui să se întâmple. Decizia în politica externă, majoră pentru securitatea naţională a României, deoarece securitatea este indivizibilă şi se realizează numai prin cooperare cu alte state, deci prin politică externă, aparţine altor instituţii. Statului român îi rămâne doar diplomaţia, adică execuţia, deşi Constituţia sa spune altceva. Mă tem că acum 10-15 ani, în perioada preaderării, România era mult mai valoroasă decât acum, când are aliaţi de nădejde şi este aliat strategic de încredere. Pe atunci au venit în ţara noastră marii investitori de care avea atâta nevoie. Eram şi generator de securitate pe continent. De asemenea, nu avea nici atâtea probleme de securitate naţională şi nici nu se pregătea de război. Deci nu este întâmplător că oficialii noştri bat acum pe la Înaltele Porţi pentru a cere protecţie. Cam aici s-a ajuns.

Eficienţa politicii externe a oricărui stat a fost întotdeauna imprimată de capacitatea de a dialoga cu toţi partenerii care ar putea contribui la promovarea intereselor sale naţionale. Aşa se demonstrează valoarea politicii externe oriunde în lume. Paradoxal, toate statele est-europene membre ale Alianţei Nord-Atlantice consideră Rusia principala ameninţare pentru securitatea lor, invocă agresivitatea ei, dar niciunul nu are contacte politice cu ea asupra problemelor care le provoacă îngrijorările. Se aruncă doar pietre peste gard, dintr-o parte în alta. Din acest punct de vedere, s-ar părea că nu doar noi, ci o întreagă parte a Europei a intrat în faza preliminariilor războiului.