Locul și rolul Revoluției Române din Decembrie 1989 în devenirea românilor reprezintă un subiect extrem de important, nu numai în efortul de a scrie istoria recentă, ci și în dorința de a putea afla dacă vrem și putem să fim o societate democratică, capabilă de reconciliere și pedeapsă în limitele legii și ale moralei. Putem să ne împăcăm cu trecutul nostru, cu adevărurile privind curajul și lașitățile contemporanilor noștri, cu imposi­bi­li­ta­tea noastră de a ne revolta și a accepta tirania, cu abuzurile compatrioților noștri?!

În contextul aniversării a 29 de ani de la declanșarea și desfășurarea Revoluției Române din Decembrie 1989, președintele Consiliului-Director al AESGS „Gheorghe I. Brătianu”, dr. Constantin CORNEANU, a acordat un interviu jurnalistului Marius GANGAN de la postul TEN TV Lugoj, din calitatea de Director General-adjunct al Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989 (IRRD 1989), coordonator al cercetării științifice, pentru emisiunea Ora Adevărului din seara de 20 decembrie 2018.

Revoluția Română din Decembrie 1989 reprezintă unul dintre cele mai fascinante și dificile subiecte de istorie recentă și o imensă provocare intelectuală pentru istorici. Ex­plo­zia mass-media, de după 22 decembrie 1989, a generat o multitudine de subiecte, o „foame” după senzațional a opiniei publice astfel încât denigrarea și răstălmăcirea Revo­lu­ției Române din Decembrie 1989 a fost ușor de realizat. Un „proces” al comu­nismului și al brațelor sale înarmate (Securitate și Miliție) nu a fost pe agenda de lucru a opiniei pu­bli­ce și a guvernanților de după 22 decembrie 1989. Revoluția Română din Decembrie 1989, cu marile sale adevăruri și mistere, și-a făcut cu greu loc în conștiința opiniei pu­blice, cu excepția celor afectați sau implicați direct în vâltoarea Revoluției. Mass-media a încercat să dezlege unele dintre cele întâmplate în decembrie 1989 în România lui Ni­co­lae Ceaușescu, însă rămasă în seama mass-media, aflată în căutare de senzațional și a im­pu­nerii unor adevăruri parțiale, revanșa celor înfrânți în decembrie 1989 nu a întârziat în a se produce, astfel încât Revoluția Română din Decembrie 1989 a devenit o „lovitură de stat” dată de către forțe antiromânești, cu sprijinul direct al fostei Uniuni Sovietice și nu numai. Pe măsură ce tranziția către un regim democratic și o economie de piață se do­ve­dea aducătoare de mari suferințe și sacrificii, Revoluția Română din Decembrie 1989 a devenit, sub impulsul unor teorii precum cea a „loviturii de stat”, vinovată de eșecul unei societăți și a unui sistem politic.

Politologul Anneli Ute Gabanyi consideră că „Revoluția Română, precum toate re­vo­luțiile, va rămâne veșnic neterminată, și istoria despre revoluție va fi încă multă vreme, după spusele lui Umberto Eco, operă deschisă”[1]. Politologul german remarcă faptul că lipsa unor pârghii de influență ale Kremlinului la București, în sânul conducerii de partid și de stat, precum și al conducerii Armatei și Securității române, avea să favo­ri­zeze, dacă nu chiar să impună în mod obligatoriu, o răsturnare violentă a lui Nicolae Ceaușescu și a regimului său politic. Această „desincronizare” a evoluțiilor din România socialistă în raport cu restul țărilor din fostul Tratat de la Varșovia avea să continue și după 22 decembrie 1989[2].

Politologul Ekkart Zimmermann consideră că o definiție funcțională a revoluțiilor, având în vedere că revoluția este un rezultat și nu un scop, menționează că „revoluția este reușita răsturnării elitei/elitelor la putere de către o nouă elită/a unor noi eli­te care, după ce a preluat puterea (de obicei prin folosirea unei forțe consi­derabile și mobilizarea maselor), schimbă fundamental structura socială și prin aceasta struc­tura de putere”[3]. Ekkart Zimmermann stabilește patru momente de cotitură pe par­cursul unei Revoluții, în care se pot lua hotărâri decisive: 1) pierderea legitimității regimului; 2) decăderea elitelor[4]; 3) mobilizarea maselor și 4) puterea și loia­li­ta­tea forțelor de ordine. Anneli Ute Gabanyi este de părere că din perspectiva criteriilor sta­bilite de Ekkart Zimmermann, Revoluția Română din Decembrie 1989 a fost o ade­vă­rată Revoluție, „poate singura revoluție autentică[5] – consideră Anneli Ute Gabanyi – din Europa Centrală și de Est în 1989”[6]. Referindu-se la o posibilă intervenție militară sovietică în România în decembrie 1989, politologul Anneli Ute Gabanyi consideră că „totuși unele indicii arată că intervenția vizată a Uniunii Sovietice a fost prevăzută ca ultima soluție pentru cazul în care reprezentanții forțelor armate române s-ar fi împotrivit cursului prosovietic urmărit de noua conducere”[7].

Într-un interviu acordat publicației „Caietele Revo­luției”, pe 26 mai 2011, filozoful maghiar Gáspár Miklós Tamás menționa cu referire la Revoluția Română din Decembrie 1989: „Eu cred că există o noțiune intuitivă a Revoluției. Există, să spunem, un spectru larg care înseamnă o schimbare de elită, o schimbare constituțională și a unui mod de viață ca rezultat al unei Revoluții, adică o schimbare unde riscul violenței este acceptat de cei mai mulți dintre actori. Nu este nevoie, actualmente, ca violența să se întâmple, dar perspectiva și riscul violenței sunt acceptate de către majoritatea actorilor politici. Vorbim despre Revoluție dacă acest risc este asumat și dacă schimbările – cel puțin asta este regula minimă – sunt de natură constituțională, de elită și de mod de viață, de stil de viață; chiar dacă criteriile iacobine sau bolșevice nu sunt satis­fă­cute, adică totală schimbare în modul de proprietate, în modul de producție sau de do­mi­nație de clasă. Chiar evenimente mai puțin bulversante pot fi considerate ca fiind o Revoluție. În acest sens, Revoluția Română din Decembrie 1989 este o revoluție clasică, unde riscul a fost asumat de toți actorii – de revoluționari și contra­re­voluționari – ce apăraseră regimul. (…) Totodată, nu se poate uita jertfa enormă adusă de tineretul român în acele zile. Și acesta este un criteriu important, când lumea își riscă viața pentru o schimbare socială și politică, chiar dacă, ulterior, jertfa se va dovedi a fi fost degeaba sau că Revoluția nu și-a atins obiectivele propuse. Cu toate acestea, cred că Revoluția Română satisface criteriile intuitive, empirice, ale Revoluțiilor”[8]. Privind cele petrecute în România în perioada 16 – 22 decembrie 1989, din aceste perspective de interpretare politologică, putem spune că acestea sunt elementele de început ale unei Revoluții, a unui proces revoluționar care va schimba din temelii întreaga societate românească.

Ocuparea Balconului Operei din Timișoara, pe 20 decembrie 1989, de către mulți­mea de demonstranți, revolta populației Aradului, precum și constituirea Frontului De­mo­crat Român (FDR) la Timișoara, mai apoi și la Arad, precum și lansarea Procla­mației FDR, reprezintă triumful de început al unui proces revoluționar ce avea să fie continuat prin revoltele de la Cluj-Napoca, Sibiu, Brașov, Târgu-Mureș, București etc. din zilele de 21 – 22 decembrie 1989. Totodată, conținutul articolului 1 („Abandonarea rolului con­du­cător al unui singur partid și statornicirea unui sistem democratic pluralist de gu­vernământ”[9]) din programul politic propus de către Consiliul Frontului Salvării Na­țio­nale, în seara de 22 decembrie 1989, semnifică voința politică a celor care și-au asu­mat conducerea statului român, în acele momente, de a iniția un proces revo­lu­ționar menit să transforme radical societatea românească și viețile românilor. Decretul-Lege nr. 8 al CFSN, din 31 decembrie 1989, privind înregistrarea și funcționarea par­ti­delor poli­ti­ce și a organizațiilor obștești din România reprezintă o dovadă certă a faptului că Ro­mâ­nia începea să înainteze pe drumul spre construirea unei societăți democratice. Un proces revoluționar continuat în anul 1990 prin demantelarea structurilor economice ale statului socialist, a instituțiilor sale represive și nu numai.

Teza „Marii Revoluții Sovietice din Decembrie”[10] lansată în mass-media, și repe­tată insistent pe toate canalele de comunicare publică, reprezintă o contestare vehe­men­tă a unor realități, respectiv a revoltei românilor împotriva regimului Ceaușescu. Biogra­fiile politice și profesionale ale unora din cei care au apărut la Televi­ziu­nea Română, în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, și în clădirea fostului CC al PCR, alimentează teza unei „lovituri de stat”, mai mult sau mai puțin clasice, cu sprijin extern, în special sovietic. Preluarea puterii în statul român de către nucleul care va constitui Consiliul Fron­tului Salvării Naționale (CFSN)[11], în noaptea de 22 decembrie 1989, bazându-se pe Ar­mata română, reprezintă, în opinia unor „analiști” și „investigatori” ai lui decembrie 1989, începutul „contrarevoluției”.

O „contrarevoluție” reprezintă încercarea de recucerire a puterii în stat de către cei care au pierdut-o, însă membrii CFSN nu o avuseseră niciodată în mod absolut. Lupta pentru putere, metodele și mijloacele reprezintă o altă etapă din istoria Revoluției Române din Decembrie 1989. Menționăm faptul că în procesul-verbal al ședinței Biroului Politic al CC al PCUS, din 5 aprilie 1990, intitulat Cu privire la linia PCUS și măsurile în sprijinul partidelor comuniste și muncitorești din țările est-europene, se consemnează în­gri­jorarea conducerii PCUS privind dispariția partidelor comuniste din spațiul politic al Europei Centrale și de Sud-Est. Liderii de la Kremlin considerau că „apariția pe arena politică din țările est-europene a unor noi forțe precum «Solidaritatea» în Polonia, «Forumul Civic» în Cehoslovacia, Frontul Salvării Naționale în România, noile partide și mișcări din Ungaria, RDG, Bulgaria ridică în fața noastră (sovieticilor – n. n.) problema contactelor cu ele”[12]. Membrii Biroului Politic de la Moscova considerau că este important „să nu se piardă timpul”[13]. CFSN reprezenta în opinia conducerii Uniunii Sovietice o forță politică nouă care trebuia să fie cunoscută cât mai bine, precum și perspectivele sale politice[14]. În acel sfârșit de decembrie 1989, nu numai Frontul Democratic Român de la Timișoara, născut în vâltoarea Revoluției, declarase afilierea la programul Consiliului Frontului Salvării Naționale și integrarea FDR în cadrul CFSN, ci și un Grup de inițiativă constituit din membri ai PCR. Acest Grup de inițiativă con­sti­tuit din membri ai PCR va da publicității un comunicat la Televiziune, pe 30 decem­brie 1989, ora 19.32, în care specificau faptul că aderă la platforma-program a CFSN și a făcut, totodată, „apel la toți membrii PCR să sprijine convocarea, în termenul cel mai scurt, a unui Con­gres extraordinar al partidului, care să hotărască autodizolvarea PCR și să predea în mâinile poporului român, prin CFSN, întregul patrimoniu al partidului”[15]. Congresul ex­tra­ordinar al PCR nu a mai avut loc niciodată, iar PCR a dispărut din istorie și din viața pu­blică, ca structură politică, ca și cum nu ar fi existat niciodată.

Revoluția Română din Decembrie 1989 a fost generată de o revoltă populară născută ca urmare a acestor eșecuri politice și eco­nomice ale elitei politice românești din acele timpuri istorice, s-a radicalizat pe măsură ce represiunea regimului Ceaușescu se dovedea tot mai dură și a atins apogeul prin res­pin­gerea totală a vechiului sistem politic. „Fără comuniști!” repre­zintă nu numai o lozincă și un deziderat al mulțimii aflate în Piața Palatului, în seara de 22 decembrie 1989, ci și începutul unui proces menit să restabilească adevărul istoric și să ofere României și românilor un nou drum, un nou destin istoric.

_______________________________________________________________________

[1] Anneli Ute Gabanyi, Revoluția neterminată, Editura Fundației Culturale Române, București, 1999, p. 7.

[2] „Pe când în Polonia și Ungaria – scrie Anneli Ute Gabanyi -, comuniștii reformiști care se aflaseră în frun­tea schimbărilor fuseseră înlocuiți de către politicieni provenind din rândul partidelor conservatoare, în România, în urma răsturnării regimului național-comunist abia ajunseseră la putere comuniștii refor­miști. La alegerile pentru Adunarea Constituantă din 20 mai 1990, această nouă conducere a fost chiar con­fir­ma­tă cu o mare majoritate. Ar fi însă greșit să se considere că populația a votat în favoarea unei reîntoarceri la comunism” (Ibidem, p. 12).

[3] Ibidem, p. 15.

[4] Harold D. Lasswell consideră că din „elitele puterii” fac parte următoarele grupuri sociale: „a) toate persoanele care dețin o funcție importantă în perioada respectivă; b) toate persoanele care au deținut funcții importante și care corespund cerințelor ordinii etalate, după propria părere sau după cea a altor persoane; c) toate persoanele care nu dețin o funcție înaltă sau nicio funcție, dar despre care se crede că influențează în mare măsură decizii importante; d) toate persoanele care sunt privite ca fiind adepții unor contra-ideologii, dar care totuși influențează în mare măsură importante luări de decizii; e) membrii de familie” (Ibidem, p. 61).

[5] După tipologia elaborată de către politologii Raymund Tanter și Manus Midlarsky (1. Revoluția de ma­să/mass revolution: participare amplă, durată relativ lungă, înalt grad de violență, țelul fiind schim­barea fundamentală a sistemului social și de guvernare; 2. Lovitură de stat revolu­ționară/Revolutionary Coup: par­ticipare relativ restrânsă de durată scurtă sau medie, grad scăzut sau mediu de violență, scopul fiind schim­barea fundamentală a structurilor de guvernare, cu posibila schimbare a structurilor sociale; 3. Lo­vitură de stat reformatoare/Reform Coup: scopul este schimbarea moderată a structurilor de guvernare; 4. Lovitură de palat/Palace revolution: absența maselor, durata este scurtă, grad scăzut de violență cu sco­pul de a evita schimbări interne semnificative), Anneli Ute Gabanyi consideră că cele întâmplate în Ro­mâ­nia lui decembrie 1989 ar putea fi interpretate ca fiind „o lovitură de stat revoluționară” (Ibidem, p. 17).

[6] Ibidem.

[7] Ibidem, p. 206.

[8] Corneliu Vlad, Constantin Corneanu, Revoluția Română din Decembrie 1989, o revoluție clasică, unde riscul a fost asumat de toți actorii, în Caietele Revoluției, nr. 4 (36)/2011, p. 36.

[9] Revoluția Română din Decembrie 1989. Documente, vol. I, Editori: Ion Calafeteanu (coordonator), Gheorghe Neacșu, Daniela Osiac, Sebastian Rusu, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2009, p. 309.

[10] A se vedea: Grigore Cartianu, Crimele Revoluției (Sângeroasa diversiune a KGB-iștilor din FSN), Editura Adevărul Holding, București, 2010, 541 p.

[11] A se vedea: Raluca Grosescu, Conversia elitelor comuniste din România în perioada de tranziție: 1989 – 2000 pe www.crimelecomunismului.ro/www.iiccr.ro (accesat pe 07.10.2014, ora 00.15).

[12] Ioan Chiper, Atitudinea PCUS față de partidele comuniste și succesoarele lor din țările europene foste socialiste la începutul anilor 1990, în Clio 1989, Anul II, nr. 1 – 2/2006, p. 163.

[13] Ibidem.

[14] Ioan Mircea Pașcu consemnează în memoriile sale că abia la 31 ianuarie 1990 a fost supus discuției cu președintele CFSN, Ion Iliescu, de către unii experți din jurul CFSN, un document în care erau menționate următoarele lucruri: „Ultimele evoluții evidențiază caracterul imperativ al evaluării și rezolvării unor probleme politice pe care le socotim cruciale pentru viitorul Frontului și al României. Considerăm că s-a creat un decalaj între ritmul desfășurării procesului politic și acțiunile concrete ale Consiliului FSN. Din această cauză, el (Consiliul) este forțat tot mai mult să reacționeze la situații de criză, pierzând inițiativa politică” (Apud Ioan Mircea Pașcu, Jurnal de… „Front”, Editura RAO, București, 2010, p. 26).

[15] Alesandru Duțu, Revoluția din Decembrie 1989. Cronologie (ediția a II-a, revăzută și adăugită), Editura Sitech, Craiova, 2010, p. 250.