În Occident se așteaptă izbucnirea revoltelor sociale în Rusia pentru a obține victoria finală, așa cum a fost în 1917. În Rusia se dezvoltă veșnicul narativ că viitorul îi este amenințat din Vest, ca întotdeauna în istoria ei. Europa este la mijloc, dar, oricum, ea nu mai există așa cum a fost până la început de februarie 2022. Ieșită slăbită din pandemie este acum în pragul altor crize, în care cea din Ucraina este doar un episod. Ca de obicei, universul ei politic ne toarnă cu pâlnia că nu are niciun amestec în ceea ce se întâmplă, doar reacționează și își concentrează informațional pentru război ceea ce are cel mai bun. De aici să ne începem toate socotelile, iar dacă ne închipuim că liniștea bătrânului continent va depinde doar de persoana care ocupă fotoliul din cetatea lui Dolgoruki înseamnă să ne autoamăgim. Viitorii lideri de la Moscova nu vor uita prea curând că, după ce și-au retras trupele din Europa, crezând în altceva, nimeni nu i-a mai auzit și ascultat. Această lecție a fost însușită de toți actorii globali, jucători în relațiile de putere.

Europa este acum scenă amenajată timp de decenii pentru un război în care doar violența armată este locală, în rest, îndeplinește toate condițiile unuia total, pancontinental, în care, ca de obicei, principala victimă va fi populația civilă obișnuită, lovită deja în coșul zilnic. Niciun lider politic nu încearcă să schimbe ceva, toți dețin adevărul suprem și toți repetă frânturile care le convin dintr-un ireal manual de liberalism colectiv și relații de putere. S-a declanșat și componenta economico-financiară – cea mai gravă, în realitate – reamintindu-ne că toate marile războaie au pornit de la economie și bani, scopurile urmărite au fost tot avantaje economice pe termen lung și că toate războaiele își au îmbogățiții lor. În SUA se concep, probabil, viitoare planuri Marshall, o Europă distrusă de război oferă perspective minunate. Acolo se știe bine că Statele Unite au ieșit din marea depresie interbelică grație ultimului război mondial, doar pentru că distrugerile nu au trecut oceanul. Liderii politici ruși consideră că sancțiunile economice și financiare adoptate împotriva țării lor sunt ilegale și constituie declarație de război, la care vor răspunde.

Pacea continentului este devorată de propriile-i energii informaționale care alimentează psihoza războiului. Explodează tot ceea ce s-a acumulat pe continent în trei decenii de libertate. Această perioadă ne-a oferit și noua lecție că nu ideologiile generează războiul, ele doar îl potențează. Dislocând și amestecând efectele și cauzele, propaganda se străduiește din răsputeri să ascundă că liderii noștri politici nu au reușit să gestioneze acea fereastră deschisă atunci, în 1990, când a dispărut confruntarea ideologică. A fost o oportunitate unică, dar cale de întoarcere spre începuturile ei nu mai există. Ordinea pe care Occidentul susține că o apără acum a fost instituită tot de el, după ce a distrus un stat important din Balcani, Iugoslavia. A triumfat atunci vechea practică imperială britanică de a genera state cu populație mică pentru a fi dominate mai ușor și toți s-au ales cu câte ceva. În grabă, s-a uitat că formula politică de organizare a acelui spațiu fusese o soluție pentru ținerea sub control a violenței într-o zonă sensibilă a Europei. Acea ordine este atacată acum de Rusia, perspectivă pe care președintele Vladimir V. Putin o anunțase încă din 2007, la Conferința pentru securitate de la München. Atunci vorbele sale au stârnit ceva vâlvă și atât.

S-a inițiat ritualul sacrificiului pentru Ucraina, iar, cu artificii, mișcări ritmice și televiziuni, participă întreaga lume, ipocrit și cinic. Liderii politicii ucrainene sunt și ei activi în spectacolul ritualului, cu speranța că nu va fi dus până la capăt și vor rămâne cu bogăția acumulată prin corupție. Actorul, slugă a poporului, a ajuns președintele Volodimir Zelenski promițând pacea într-o societate marcată de ceea ce se întâmpla. N-a putut, ori n-a înțeles la ce se angaja, dar pace nu a adus, criza s-a adâncit. După ce democrațiile i-au promis viitor luminos pentru țara sa, amăgind-o cu tipare despre democrație și libertate, l-au lăsat singur cu amenințarea. Perspectivele luminoase sunt acum și mai neclare pentru o țară distrusă de război și care va trebui refăcută. În zgomotul monoton al darabanelor ritualului se profilează noua ordine globală, în timp ce actorul-președinte își joacă rolul vieții în ovațiile Occidentului, iar țara lui va trebui ani de zile să plătească arme pe care le-a pierdut în câteva minute. Ceea ce cu greu înțelegem este că, în toți acești ani, Rusia a fost al doilea partener comercial al Ucrainei, după China, carburanții folosiți de armata ucraineană provin din Rusia, pe filiera Belarus, Gazprom continuă să plătească pentru tranzitul gazelor sale prin Ucraina, alimentându-i bugetul.

În stilul său propriu de a susține că apără doar binele, propaganda a intensificat șocul provocat când Rusia a recunoscut cele două republici secesioniste. Este încă o culme a ipocriziei. Până atunci s-a făcut că nu observă experimentul forțat de omogenizare etnică și de construcție accelerată a unei națiuni pure, într-un teritoriu cu istorie atât de complexă. Rusia a fost încurajată indirect tot timpul pentru acel pas, i se ridica și mingea la fileu. Președintele Biden sugera, chiar cu vreo lună în urmă, că nu s-ar opune unei intervenții ruse în Ucraina, cu condiția să nu fie prea mare. O invitație la intervenție, pentru a face liniște în România, adresase Moscovei și secretarul de stat al SUA în sângerosul decembrie 1989.

În politica rusă se cerea demult recunoașterea secesiunilor ucrainene pentru a se pune capăt problemelor de acolo, iar cei care se declară neobosit sprijinitori ai Ucrainei au știut. Președintele Putin a declarat că a luat decizia recunoașterii după ce oficialii de la Kiev au spus clar că nu vor aplica niciodată prevederile documentelor de la Minsk. Aproape trei sferturi din populația Rusiei i-au aprobat inițiativa. Acum, procesul normand și-a încetat existența. Scenariul aplicat în Ucraina a fost asemănător celui folosit de Occident pentru Kosovo. Nu se poate spune identic, pentru că Moscova nu l-a continuat cu distrugerea infrastructurii civile a Ucrainei, cum a făcut NATO în Serbia.

Rusia a folosit și dezvoltat precedentele oferite de procesele politice prin care Occidentul i-a răpit Serbiei o provincie istorică, deși dreptul internațional și rezoluția Consiliului de Securitate al ONU garantau integritatea teritorială a ceea ce mai rămăsese din fosta Iugoslavie. Ni s-a predat atunci și o cinică lecție de moralitate politică. Înaintea bombardamentelor, liderul statului Muntenegru – ultimul care rămăsese în federație – era considerat regele contrabandei cu țigări din Balcani și complice la acțiuni ce-l indicau eligibil pentru banca acuzaților în Tribunalul de la Haga. După câteva luni, statul pe care-l controla s-a rupt de sârbi – mulți dintre locuitorii lui se consideră și acum sârbi –, a devenit independent, apoi membru NATO, iar liderul său este unic supraviețuitor al acelei generații, conducător democrat, onorabil apărător al libertății.

Occidentul acuzase atunci Belgradul că respinge soluția politică în problema kosovară. I-a ignorat argumentele, dar și rolul Albaniei care, nu-i așa, nu putea rămâne indiferentă la suferințele co-etnicilor. Rusia a acuzat timp de opt ani conducerea de la Kiev că refuză negocierile cu secesioniștii, că le creează probleme umanitare, deși erau încă cetățeni ai statului ucrainean, și a tot repetat că nu va rămâne indiferentă la tratamentul aplicat milioanelor de ruși din spațiul acestuia. Pentru a declanșa operația de impunere a păcii, Occidentul a folosit motivul genocidului din Kosovo, deși la Belgrad se susținea, se susține și acum, că și sârbii au fost supuși genocidului și purificărilor etnice.

Despre genocid cultural împotriva rușilor din Ucraina și țările baltice și genocid fizic în regiunile separatiste se vorbește de multă vreme și pe la Moscova. Occidentul nu a luat în seamă, mai mult, Olaf Scholz a afirmat la Conferința pentru securitate de la München din anul acesta că similitudinea este ridicolă. Mă întreb în ce măsură ironia despre genocid, rostită de nimeni altul decât de un cancelar german, a accelerat luarea deciziei ce a urmat. Tot acolo președintele ucrainean a evocat posibilitatea ca țara sa să revină la statutul de putere nucleară și niciun participant nu a reacționat. Cândva, Ucraina fusese pentru scurt timp a treia putere nucleară a lumii.

Analogiile cu precedentele oferite de spațiul balcanic nu se termină aici. Parlamentarii ruși au declarat că s-au recunoscut noile state cu organizarea lor politică cu tot, deci și cu constituțiile în care se prevede că regiunile istorice Donețk și Lugansk sunt mult mai extinse decât teritoriul cuprins în momentul autoproclamării. În același timp, sârbii din Bosnia-Herțegovina și Kosovo se întreabă tot mai insistent de ce sunt ei obligați să trăiască în afara Serbiei, ca efect al unor aranjamente despre care nu i-a întrebat nimeni. Cam așa s-ar reflecta în realitățile de azi afirmațiile multor politicieni din lume că, atunci când vorbesc despre ordine internațională, occidentalii au în vedere doar ceea ce le convine.

La 24 februarie 2022, în zori de zi, Rusia a declanșat operația militară specială pe teritoriul Ucrainei. Pentru propaganda occidentală atunci a început istoria, nimic din ceea ce s-a întâmplat anterior nu se mai contabilizează. A fost surpriză doar pentru cei care s-au autoizolat prin Amazonia. Milițiile proaspăt recunoscutelor republici populare au trecut la eliberarea teritoriilor ocupate, cu ajutorul armatei ruse, apoi vor trece, probabil, la impunerea păcii în Ucraina. Scopurile declarate pentru operația specială au fost demilitarizarea și denazificarea statului ucrainean, precum și scoaterea de sub lovituri a localităților secesioniste terorizate timp de opt ani. S-a declarat că nu se urmărește ocuparea Ucrainei, dar, ulterior, s-a adăugat că, dacă lucrurile se vor agrava, se are în vedere și viitorul statalității vecinului nostru. Primele proteste împotriva operației au apărut în zeci de orașe din Rusia, abia apoi prin lumea atât de dornică de spectacole televizate.

După aproximativ trei săptămâni de război, se poate face și o caracterizare a operației care, ca orice operație militară, este delimitată în timp și spațiu. Din presă am aflat că armata rusă concentrase pentru ofensivă 100.000 – 150.00 militari din forțele terestre. Lor li s-au adăugat milițiile insurgenților, efective ale Gărzii Naționale și sprijinul forțelor aero-cosmice și navale. Tot în presă s-a spus că armata ucraineană dispunea de circa 350.000 militari, forțe teritoriale și detașamente paramilitare. Ambele părți vorbesc în ultimele zile și despre luptători străini.

Ofensiva a început cu distrugerea infrastructurii militare ucrainene folosindu-se arme de înaltă precizie de toate categoriile, aviația, elicopterele și artileria. Au fost lovite pe adâncimea întregului teritoriu centre de comandă-control, aerodromuri, obiective ale apărării antiaeriene, depozite de muniție și carburanți, centre de transmisiuni și război electronic, concentrări de forțe și tehnică militară, dar nu și infrastructura civilă. Graba cu care statele Alianței Nord-Atlantice oferă noi arme sugerează că primele lovituri și-au atins obiectivul. După câteva zile ministerul rus al Apărării a comunicat că s-a cucerit supremația aeriană. Flota Mării Negre a participat la executarea loviturilor, a blocat porturile maritime ucrainene, probabil a folosit desantul maritim.

Operația terestră s-a desfășurat pe direcții, urmărindu-se cu prioritate gruparea principală a forțelor ucrainene, aflată pe aliniamente, în fața regiunilor secesioniste. Nu este clar dacă s-a reușit încercuirea ei, dar în condițiile supremației aeriene a inamicului, are, probabil, logistica și liniile de comunicație serios afectate, iar posibilitățile manevriere limitate. Pentru a dispersa efortul forțelor aflate în apărare, s-a acționat pe mai multe direcții, folosindu-se grupuri tactice mobile, desant aerian și subunități aeromobile acoperite din aer și sprijinite de aviație. Ritmul ofensivei a fost, în medie, 10-15 km/zi. În afară de lovituri asupra unor obiective militare, pe teritoriul Ucrainei de Vest nu s-au desfășurat operații terestre.

Pentru a menține ritmul ofensivei și pentru a evita distrugătoarele lupte în localități, principalele orașe de la graniță, importante centre industriale, au fost blocate, urmând să fie ocupate mai târziu. Se stabilesc coridoare umanitare pentru populația civilă, dar părțile se acuză reciproc că ele nu sunt respectate. Victimele printre civili nu au putut fi evitate. Efectivele Gărzii Naționale ruse au misiunea de a asigura ordinea publică în localități și protecția unor obiective sensibile. Capitala, Kiev, a fost blocată dinspre Vest, au fost cucerite aerodromuri din proximitate, obiectivele militare din jurul ei lovite, nu este prea clar dacă a fost încercuită, deși și acolo s-au stabilit coridoare pentru populația civilă. Probabil viitorul ei va depinde de evoluția negocierilor. Se pare că s-ar urmări fracționarea teritoriului statului ucrainean pe o linie nord-sud, de la granița cu Belarus la cea cu România ori cu Republica Moldova. Kievul intră în zona estică. Se urmărește, cu siguranță, o conexiune cu forțele ruse din Transnistria. Principalele porturi maritime ucrainene, cu infrastructura lor, au fost blocate.

Planificatorii operației speciale au declarat în mod repetat că populația civilă nu va constitui țintă pe timpul acțiunilor militare, nu au folosit nici măcar celebra sintagmă pierderi colaterale, devenită simbol al victoriilor post-Război Rece. Lumea a sărit în aer, iar propaganda a primit motivele ce se lăsau așteptate. Îndemn la rezistență, bunici coafate, dar cu arma în mână hotărâte să lupte până la capăt, tragedii personale și colective, copii rupți de familii, isterii, umanism și solidaritate, dezinformare, știri false, confuzie, panică, război psihologic este ceea ce oferă ea cu voluptate lumii întregi.

Au dispărut din mediul informațional toate detaliile despre afacerile pandemiei, despre îmbogățiții ei și morții provocați de lipsa asistenței medicale, despre excesele în restrângerea libertăților și protestele violente. De altfel, pandemia însăși a fost decăzută rapid în rang sub acoperirea acelorași darabane, lumea o va uita, iar dacă cineva va încerca să o reamintească, se va inventa altceva. Morții cu morții, viii cu viii. S-a șters cu buretele recentul episod Afganistan, președintele Venezuelei a devenit frecventabil pentru Casa Albă, iar președintele Putin a ordonat Statului Major General rus să pregătească măsuri pentru contracararea întăririi prezenței NATO la granițele vestice ale Rusiei.

Atitudinea șocant antioccidentală a Rusiei prefigurează natura viitoarelor evoluții ale mediului de securitate continentală și globală, după ce Moscova și-a făcut publică cererea de a i se garanta juridic securitatea. A făcut-o în decembrie 2021 și a primit răspuns din partea SUA în prima decadă a lunii februarie 2022. În răspunsul său la răspuns a transmis la Washington că nu i s-au luat în seamă principalele îngrijorări, că securitatea este indivizibilă, că rămâne deschisă pentru continuarea negocierilor, dar propunerile trebuie discutate la pachet. Principalele condiții pentru ea erau oprirea extinderii NATO spre Est, retragerea infrastructurii Alianței Nord-Atlantice pe aliniamentul din 1997, când s-a semnat Tratatul NATO-Rusia, și neinstalarea pe teritoriul Ucrainei a unor sisteme de lovire. Totodată, în mesaj se sublinia că Rusia va întreprinde măsuri politice, militare și tehnico-militare pentru a-și întări securitatea, așa cum anunțase.

Reacțiile imediate ale Occidentului la cererea Rusiei pentru garanții de securitate fuseseră strângerea rândurilor, intensificarea războiului informațional – se trage de atunci din orice poziție asupra liderului rus – , mărirea prezenței efectivelor și tehnicii militare ale Alianței Nord-Atlantice pe Frontul de Est, vizite ale unor politicieni occidentali la Moscova, amintind de preliminariile ultimului război mondial. Ucraina a fost transformată în singura problemă de securitate a continentului și, în acest fel, s-au băgat sub preș toate celelalte. Propaganda nu a făcut nicio legătură între semnificația răspunsurilor oficiale transmise Moscovei și pregătirile despre care afirma că le observă pe teritoriul Rusiei.

Recunoașterea suveranității celor doi mini-actori, deveniți acum subiect de drept internațional, a fost prima din măsurile sugerate. Este scenariul profilat încă de când se analizau conflictele înghețate din spațiul post-sovietic, dar nu s-a făcut nimic pentru a fi eliminate prin negocieri și acorduri. Nu se știe încă dacă discuțiile bilaterale ruso-americane de la Geneva asupra stabilității strategice în lume vor mai continua, deocamdată totul pare înghețat.

Pe fondul asurzitor al proclamării bunelor sale intenții, întreaga clasă politică a Europei participă la destructurarea unui stat european, printr-un bine regizat ritual al sacrificiului. Având grijă să anunțe dinainte că nu va lupta pentru Ucraina, dar înarmând-o și împingând-o spre război, partenerii ei au invitat Rusia să lupte pentru o parte din garanțiile pe care le ceruse prin negocieri. La rândul său, ea ar trebui să uite de celelalte. Clasa politică ucraineană participă fără alternativă la ritualul sacrificării. Acesta este târgul sugerat Rusiei și nu se știe încă dacă ea l-a acceptat ori va merge mai departe.

Propaganda și emoțiile provocate de tragedie acoperă toate detaliile putrede. Europa a intrat într-un ciclu în care pierd europenii cei mulți, de altfel liderii lor politici au fost onești, au avertizat că vom plăti toți pentru eșecurile lor, umăr la umăr cu oligarhii ruși rămași fără iahturi. Dar au apărut primele indicii că începe să-și distrugă valorile pe care pretinde că le apără: discriminări în cultură și sport doar pe motive etnice, îngrădirea libertății de mișcare și restrângeri în exprimarea opiniilor, îndemnuri la vânători de vrăjitoare. Așteptăm arderea în piețe publice a volumelor Război și pace, doar pentru că au fost scrise de un rus.

Rusia consideră că Occidentul i-a declarat război când i-a impus sancțiuni economice și financiare unice. Nici în clasicul Război Rece nu se aplicaseră asemenea măsuri. Deocamdată, analizează efectele lor asupra celor care le-a adoptat, își pregătește propria economie pentru noile condiții și, probabil, construiește răspunsurile. Înainte de a fi victima unor tulburări sociale, nu este exclus să răspundă ea printr-un alt război local ori să provoace ea alte crize, cum se practică peste tot. Ucraina și Rusia sunt mari producători și exportatori de cereale în Africa. În Ucraina ar trebui să înceapă campania agricolă de primăvară, dar ea e prinsă cu eroicul război și s-ar putea să nu-i ardă de banalele arături de primăvară sau să nu fie lăsată. Rusia a anunțat deja restricții la exporturile sale, pentru propria siguranță alimentară. Putem prognoza ce se va întâmpla peste câteva luni cu asigurarea hranei în Africa, minată și ea de conflicte mai mult ori mai puțin latente, ușor de reactivat. Vor lua oare cu asalt Europa milioane dintre locuitorii Africii alungați de foame, așa cum milioane de sirieni și ucraineni au fost alungați de război? Ce va face o Europă deja zguduită, care își  reamintește rapid de petrol, gaze și cărbune și a uită generoasele proiecte ecologice, de combatere a încălzirii climatice și de energia lipsită de carboemisii?

Într-o viitoare analiză completă a ceea ce se întâmplă în Ucraina un rol distinct ar trebui consacrat propagandei în cadrul acțiunilor psihologice. Cea ucraineană insistă pe rezistență, eroism și sacrificiu cu orice preț, forțează și speră în intervenția militară a NATO. Cea rusă susține că nu poporul ucrainean îi este adversar, ci marionetele mânuite de occidentali și neo-naziștii care se acoperă cu scuturi umane, precum teroriștii. Dar va fi complicată analiza prietenoasei propagande occidentale, în acest caz.

CNN, de pildă, ne-a arătat cam două zile imagini din satelit cu o coloană militară rusă, lungă de câteva zeci de kilometri, apropiindu-se de Kiev. Imaginile au fost preluate și repetate de televiziuni europene, inclusiv în România, prelungind efectele. Mijloacele tehnice ale propagandei ruse n-ar fi reușit această performanță, logica ne spune că emisiile lor sunt neutralizate. Era evident că imaginile se adresau lumii și populației civile ucrainene, nu militarilor apărători. Ei nu le puteau vedea, dar familiile lor puteau și își împărtășeau îngrijorările cu ei, accentuându-le stresul și încărcătura psihologică. Mă întreb ce au urmărit televiziunile, susținerea ori demoralizarea apărării, mărind numărul refugiaților? Pentru cine au lucrat ele în spatele celor mai nobile declarații de bune intenții? Poate că ar trebui să ne reamintim că marile economii europene au nevoie de milioane de muncitori pentru a-și realiza proiectele. Aproximativ două milioane de ucraineni se îndreaptă deja spre ele și sunt, probabil, doar detașamentul precursor.

Televiziunile nu prezentau imagini mobilizatoare ale eroismului sau inamicului prăbușit, ci alăturau distrugerilor o coloană inamică în deplasare care, normal, accentua psihoza fugii din fața amenințării la cei fără apărare. Poate că așa ne putem explica motivul pentru care rușii nu au distrus de la început antenele televiziunii civile din Ucraina. Făceau alții ce ar fi trebuit să facă ei. Când aviația NATO a bombardat Iugoslavia, unul dintre primele obiective lovite a fost televiziunea publică din Belgrad. De altfel, sunt greu de explicat presiunile la care este supusă de vreo două-trei luni conducerea ucraineană chiar de către principalii săi susținători: mutarea ambasadelor la Lvov, sugerând o viitoare capitală, ori chiar în Polonia, retragerea misiunilor militare, apeluri urgente către rezidenții occidentali să părăsescă țara, repetări obsedante ale deciziei că nu vor interveni cu efective, mesaje către Rusia că NATO nu-și dorește război cu ea etc. Mai nou, după debutul negocierilor ucraineano-ruse a început să circule ideile guvernului în exil și extragerii președintelui Zelenski din Ucraina, în timp ce el își conduce compatrioții în luptă.

Realitatea concretă a războiului de lângă noi este rezultatul politicilor paneuropene din ultimele decenii, cu o Românie aflată la contact pe Frontul de Est, absolut nepregătită pentru o fizionomie a acțiunilor militare de tipul celei de la granițele ei, dar ofensivă în războiul informațional. Iar lumea pășește într-un ciclu din care China se profilează primus inter pares în multipolaritatea viitorului. Rămâne doar să ne punem întrebări despre motivele pentru care politicul din Ucraina a ales confruntarea cu singurul vecin despre care era conștient că-i poate crea probleme reale, nu fabricate.

*

*    *

Niciodată în istoria sa Occidentul nu a fost atât de unit împotriva Rusiei ca acum, niciodată Occidentul nu a fost sfidat în ecuația puterii de un singur actor politic, cum este acum, rareori s-a aflat Occidentul în situația în care imensele sale resurse și potențiale de putere să pară atât de inutile. Niciodată în istorie gardienii valorilor democrației nu și-au devorat miturile cu viteza de acum. Au început cu mitul libertății cuvântului și opiniilor și au transformat discursul politic global într-un dictatorial exercițiu de război informațional. În sfârșit, niciodată în istorie, Occidentul global nu s-a unit ca acum doar pentru a-i consacra Rusiei statutul de superputere.