Pe 22 iunie 1941, România a intrat într-un conflict al continentelor, al civilizaţiilor, al raselor, al rezervelor economice mondiale, cu speranţa că viitoarea pace va reprezenta o soluţie de esenţă istorică, de perspectivă şi de organizare durabilă, care să poată aduce, în acelaşi timp, o soluţie de echilibru al raselor şi al continentelor, un sistem economic de organizare, de dominare şi de distribuire a materiilor prime, un sistem de organizare politică şi regională, care să creeze funcţiuni şi organisme noi, pentru ca popoarele să-şi poată salva existenţa. Trecerea Prutului, la 22 iunie 1941, a reprezentat o chestiune de demnitate naţională, rănită de evenimentele din 26-28 iunie 1940, iar trecerea Nistrului a avut drept obiectiv, dincolo de chestiunea războiului de coaliţie, a soluţionării „problemei ruse” sau a necesităţilor militare imediate, eliminarea unei uriaşe primejdii geopolitice: Ucraina Mare, dornică de reînviere cu sprijinul celui de-Al Treilea Reich. Eşecul soluţionării „problemei ruse”, reînvierea politicii „sferelor de interes” şi abilitatea conducătorilor politici sovietici, în special, aveau să determine din partea Aliaţilor Occidentali o serie de concesii politice şi economice privind zona Europei Centrale şi de Est, consfinţite la Ialta şi la Potsdam. Atuurile noastre geopolitice şi geostrategice ne-au implicat, fără voia noastră, în vâltoarea marilor jocuri şi prefaceri geopolitice de la mijlocul secolului al XX-lea şi ne-au fost, de cele mai multe ori, din păcate, fatale în devenirea noastră ca naţiune şi în dorinţa noastră de progres şi de modernitate.

Aliații Occidentali acceptă glacisul strategic al URSS

Interesele geopolitice și strategice ale Uniunii Sovietice fuseseră exprimate, în mod explicit, încă din decembrie 1941 când Anthony Eden, ministrul Afacerilor Externe al Marii Britanii, a vizitat Moscova. Stalin a cerut redarea independenţei şi integrităţii teritoriale a Austriei în limitele graniţelor de stat din 1938 şi recunoaşterea de către Guvernul Marii Britanii a frontierelor Uniunii Sovietice existente la 22 iunie 1941. Britanicii și sovieticii au analizat situaţia Iugoslaviei, care trebuia să fie reconstituită în limitele antebelice, a Albaniei, Greciei şi Cehoslovaciei care urmau să revină în graniţele fireşti. Turciei trebuia să i se restituie arhipeleagul Dodecanez şi, eventual, unele fracţiuni teritoriale pe seama Bulgariei. În privinţa frontierelor de vest ale URSS în corelaţie cu Polonia, sovieticii au indicat „Linia Curzon” ca poziţie definitivă. În privinţa Germaniei, discuţiile s-au referit la două aspecte: dezmembrarea teritorială şi reparaţiile. Stalin a considerat necesare separarea Rhenaniei de Prusia şi constituirea unui stat independent sau, eventual, a unui protectorat precum şi formarea unui stat independent al Bavariei. Prusia Orientală urma să fie inclusă în statul polonez.

Ministrul britanic al Afacerilor Externe, Anthony Eden, nu a respins sugestiile sovietice, întrucât multe dintre ele concordau cu interesele britanice privind dezmembrarea Reich-ului în mai multe state şi anihilarea puterii economice şi militare a Prusiei. Şeful diplomaţiei britanice a lansat ideea formării unei confederaţii de state în centrul Europei. Atât Iosif V. Stalin, cât şi Veaceslav M. Molotov, deşi nu erau adepţi ai confederaţiilor postbelice, nu au respins categoric soluţia, în cazul în care unele state o vor dori. În pofida faptului că secretarul de stat american îl informase pe Antony Eden, că „mai presus de orice, nu trebuie să existe acorduri secrete”[1], în cursul serii de 16 decembrie 1941, puţin după ora 19.00, Iosif  V. Stalin îi va face o propunere îndrăzneaţă: o guvernare anglo-sovietică a Europei postbelice, cu baze militare britanice în Franţa şi Olanda, pe ţărmurile Norvegiei şi Danemarcei, în timp ce sovieticii urmau să instaleze baze militare şi navale în Finlanda, Bulgaria şi România. Invocarea principiilor Chartei Atlanticului, de către delegaţia britanică, îl vor determina pe I. V. Stalin să declare: „În ce constă Charta Atlanticului? (…) Consider că o declaraţie este ca algebra, pe când un acord este comparabil cu aritmetica practică, şi cred că în situaţia de faţă, când Hitler se laudă cu tratatele pe care a reuşit să le obţină, ar fi mai înţelept să se încheie tratate între cele două ţări, iar documentele noastre să fie concepute în sensul acesta”[2]. Anthony Eden a replicat: „Am încercat din răsputeri să vă întâlnesc şi sunt gata să fac orice în afară de a stabili graniţe precise şi nu pot face asta fără a-mi călca cuvântul pe care l-am dat altora şi nu am de gând să mi-l calc”[3].

În proiectul declaraţiei comune pe care cele două părţi urmau să o ofere opiniei publice internaţionale, Stalin a propus următorul amendament: „Cele două părţi contractante consimt să lucreze împreună la reconstrucţia Europei, după război, ţinând cont de interesele ambelor părţi atât în privinţa securităţii, cât şi a intereselor URSS în restabilirea frontierelor violate de către agresiunea hitleristă”[4]. Pe 7 martie 1942, Winston S. Churchill îi va telegrafia președintelui Franklin D. Roosevelt în legătură cu viitorul relațiilor sovieto-britanice și va confirma, astfel, disponibilitatea Cabinetului de la Londra pentru încălcarea principiilor Chartei Atlanticului şi acceptarea frontierelor pe care le avea Uniunea Sovietică în zorii zilei de 22 iunie 1941. O astfel de atitudine în arena relațiilor internaționale avea să influenţeze în mod dramatic statutul geopolitic postbelic al României.

La București, Mihai Antonescu, vicepreședintele Consiliului de Miniștri și Ministrul Afacerilor Externe, era convins că la viitoarea Conferință de la Teheran a celor trei lideri (28 noiembrie – 1 decembrie 1943) urma să se ajungă la un acord „în sensul că problemele europene se vor rezolva, în primul rând, prin eforturile URSS, în vreme ce anglo-americanii îşi vor concentra acţiunile militare în Oceanul Pacific, împotriva Japoniei”[5], astfel încât „în acest caz, ajutorul promis şi desantul trupelor americane în România – afirmate de ambasadorul SUA – nu vor avea loc”[6]. În consecință, România era obligată să-și rezolve singură problemele de existență statală nemijlocit cu Uniunea Sovietică sau să piară „luptând până la sfârşit alături de Germania”[7].

Harry Hopkins, consilierul președintelui Franklin D. Roosevelt la Teheran şi principalul agent de influenţă al NKGB[8] la Washington, sublinia ca un preambul la viitoarele evenimente că, „din moment ce Rusia este factorul decisiv în război, ei trebuie să i se acorde toată asistenţa şi toate eforturile trebuie făcute pentru a-i câştiga prietenia”[9]. Înaltul consilier american aprecia că după înfrângerea Germaniei va veni momentul când Uniunea Sovietică va domina Europa, iar atunci prietenia sovieto-americană va reprezenta cheia de boltă a lumii postbelice. Preşedintele Statelor Unite dorea să desfiinţeze, în colaborare cu Uniunea Sovietică, imperiile coloniale ale Marii Britanii şi Franţei şi să reducă puterea militară a Europei Occidentale la un nivel cât se putea de modest, obsedat fiind de ideea ca ţările europene mari, mijlocii şi mici, cu forţele militare atrofiate considerabil, să nu mai fie capabile să se angajeze într-un alt război.

Pe 16 septembrie 1943, conducerea Joint Chiefs of Staff (JCS – Comitetul Reunit al Şefilor de Stat-Major) a US Army concluziona într-un document pregătit pentru observatorul militar american la Teheran, generalul de brigadă John R. Deane, că „SUA nu vor putea câştiga războiul împotriva Germaniei şi Japoniei decât cu ajutor rusesc; în consecinţă, influenţa acestora din urmă (a ruşilor – n. n.) în Europa de Est şi Centrală urma a creşte considerabil”[10]. În urma Conferinţei de la Teheran, Statele Unite şi Marea Britanie vor accepta ca Uni­unea Sovietică să revină la frontierele existente la 22 iunie 1941, respectiv păstrarea regiunilor câştigate prin Pactul Molotov-Ribbentrop: partea răsăriteană a Poloniei, statele baltice, Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ținutul Herţa. Pe 15 decembrie 1943, Grigore Gafencu va nota în jurnal: „Am rugat pe Maniu să-mi desluşească politica lui faţă de Rusia: nu am primit niciun răspuns. (…) Trebuie să ştim ce vrem. (…) Nu ne putem salva, însă, decât dacă privim realitatea în faţă: trebuie să ne hotărâm să stăm de vorbă cu ruşii”[11]. Într-o discuţie avută cu ministrul României la Berna, Vespasian Pella, fostul ministru al Afacerilor Externe român avertiza că era „zadarnic şi primejdios să jucăm pe faţă cartea engleză împotriva cărţii ruseşti”[12]. Încă din 17 octombrie 1943, Allen Dulles, rezidentul OSS în Elveţia, îi comunicase lui Grigore Gafencu că „poziţia României face obiectul atenţiei Guvernului Statelor Unite în «consultare» cu guvernele principalilor Aliaţi”[13].

Pe 10 ianuarie 1944, Ivan M. Maiski, șeful Comisiei Comisariatului Poporului pentru Afaceri Externe (NKID) al URSS cu privire la recuperarea reparațiilor de război de la Germania și aliații ei, reitera într-o Notă adresată lui Veaceslav M. Molotov, Comisarul Poporului pentru Afaceri de Externe al URSS și președintele Comisiei NKID pe probleme legate de semnarea tratatelor de pace și organizare postbelică, faptul că „între Uniunea Sovietică, pe de o parte, și Finlanda și România, de cealaltă parte trebuie să se încheie acorduri de ajutor reciproc pe termen lung pentru asigurarea numărului necesar de baze militare, aeriene și maritime pentru Uniunea Sovietică”[14] și, totodată, „în plus, URSS-ul trebuie să fie legat de Finlanda și România printr-un sistem de căi ferate și autostrăzi importante din punct de vedere strategic și militar”[15].

Încetarea unilaterală a ostilităților de către România

În seara zilei de 23 august 1944, la ora 22.25, posturile de radio aveau să difuzeze Proclamaţia către ţară a regelui Mihai I, prin care era anunţată ieşirea României din alianţa cu Puterile Axei, încetarea războiului împotriva Naţiunilor Unite şi începerea luptei pentru eliberarea Transilvaniei de Nord-Vest. Poporul român era anunţat că dictatura a luat sfârşit şi cu ea încetează toate asupririle, perioada următoare fiind începutul unei ere noi, în care drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi garantate şi respectate. Concomitent cu desfăşurarea acestor evenimente a fost emis Înaltul Decret Regal nr. 1.619, prin care generalul de corp de armată Constantin Sănătescu a fost desemnat preşedinte al Consiliului de Miniştri. Decretul Regal nr. 1.620 stabilea componenţa noului guvern, care cuprindea pentru prima dată în istoria României un reprezentant al Partidului Comunist Român, în persoana lui Lucreţiu Pătrăşcanu cu rangul de ministru fără portofoliu şi de ad-interim la Justiţie.

În cursul aceleiaşi nopţi, generalul de divizie Gheorghe Mihail, noul şef al Marelui Stat Major român, a transmis comandamentelor marilor unităţi din interior şi de pe front (Armatele 3 şi 4 române) Directiva Operativă Strategică privind misiunile trupelor române în noile condiţii politice: „I. Scopul politic: Armata română încetează lupta alături de trupele germane, în scopul de a obţine pacea de la Naţiunile Unite şi de a reîncepe lupta alături de forţele armate ale acestora pentru eliberarea Ardealului. (…) VII. Atitudinea faţă de trupele Naţiunilor Unite (sovietice): prietenoasă, fără a cădea în servilism”[16]. Noul guvern al României va cere generalilor Erik Hansen şi Alfred Gerstenberg, la ora 23.00, ca trupele germane să se retragă din România, inclusiv din Nordul Transilvaniei, avertizând că în caz contrar se va trece la atacarea şi la dezarmarea acestora. Trupele germane aflate în preajma Bucureştiului vor declanşa ostilităţile împotriva României cu începere de la ora 05.30, prin forţarea pătrunderii în Bucureşti pe la Podul Băneasa. La ora 16.30, în ziua de 26 august 1944, România va transmite prin radio Declaraţia de război împotriva Germaniei naziste, deoarece unităţile subordonate Grupului de Armate „Ucraina de Sud”[17], încălcându-şi angajamentul, au trecut la atacarea din aer şi de pe uscat a oraşelor şi unităţilor româneşti. Retragerea trupelor române din Moldova pe un prezumtiv „aliniament de armistiţiu”, preconizat prin Ordinul nr. 678.563 ca fiind linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila şi Dunărea Maritimă, dincolo de care nu mai trebuiau să pătrundă în Câmpia Română nici trupele germane, nici cele sovietice, va eşua. Dorinţa Marelui Stat Major român era ca forţele principale ale Fronturilor 2 şi 3 Ucrainene să pătrundă în Transilvania prin trecătorile Carpaţilor Orientali şi să continue luptele împotriva trupelor germane în colaborare cu forţele române aflate în capul de pod de la nord de Carpaţii Meridionali.

Concomitent cu desfăşurarea acestor evenimente de pe frontul Moldovei, s-a trecut la executarea operaţiei strategice de acoperire a frontierelor şi a liniei de demarcaţie din Podişul Transilvaniei, în scopul de a împiedica pătrunderea unor forţe germano-ungare pe teritoriul controlat de guvernul român. Se deschidea, astfel, un nou front de luptă împotriva Wehrmacht-ului, la nord de Carpaţii Meridionali[18]. Pe 25 august 1944, Marele Stat Major român a ordonat trecerea imediată la ofensiva generală împotriva „tuturor comandamentelor, unităţilor şi formaţiunilor de servicii germane, în scopul de a le dezarma sau a le alunga peste frontieră în cel mai scurt timp”[19], deoarece „Armata germană a devenit singura noastră inamică”[20]. Începând din 25 august 1944, trupele române au deschis ostilităţile şi în interiorul ţării, astfel încât trupele germane trebuiau să se apere împotriva a numeroase atacuri concentrice, dar trupele române „au suferit încă numeroase pierderi cauzate de către unităţile germane care nu întotdeauna aveau o mare capacitate de luptă”[21].

Marele Stat Major român, în relaţia cu noul aliat, a încercat, pornind de la cerinţele demnităţii naţionale şi de la principiile relaţiilor dintre state libere şi independente, să nu creeze dificultăţi armatelor sovietice „propunând modalităţi de cooperare de luptă pornind de la situaţia de «partener aliat, şi nu de la o situaţie inferioară, care ar dăuna moralului ofiţerilor şi trupei»“[22]. Ordinul generalului Rodion I. Malinovski, comandantul Frontului 2 Ucrainean, şi cel al guvernului de la Moscova era foarte clar: „Nu acordaţi atenţie faţă de niciun act al inamicului. Îndepliniţi strict misiunile de luptă. Nu primiţi niciun fel de parlamentar şi nu intraţi în tratative. Confirmaţi inamicul”[23]. Într-un asemenea context, generat de prevederile ordinului generalului Rodion I. Malinovski şi de faptul că nu fusese semnată nicio Convenţie de Armistiţiu între noul guvern român şi cel de la Moscova, respectiv Naţiunile Unite, trupele sovietice au trecut la dezarmarea şi luarea în prizonierat a unităţilor româneşti.

În pofida imenselor avantaje strategice create de noul aliat al Națiunilor Unite, sovieticii au trecut la sechestrarea navelor de război româneşti şi la dezarmarea echipajelor care începuseră lupta cu unităţile germane. Aviaţia sovietică va continua să bombardeze porturile româneşti, iar artileria antiaeriană românească nu va riposta. Situaţia creată de comportamentul agresiv al trupelor sovietice şi faptul că unitățile Fronturilor 2 şi 3 Ucrainene depăşiseră Dunărea maritimă în anumite zone au determinat Marele Stat Major român să se adapteze noii situaţii operativ-strategice şi să ordone trecerea la cea de-a doua fază a replierii strategice. Ordinul nr. 250 din 25 august 1944 prevedea ca Armatele 3 şi 4 române, toate batalioanele de fortificaţii şi formaţiunile de servicii să se concentreze în zona Ploieşti – Bucureşti „cu toată repeziciunea, pentru a evita depăşirea lor de către trupele ruse”[24], utilizând forţa în caz de rezistenţă a trupelor germane. Ordine asemănătoare au primit, în dimineaţa zilei de 25 august 1944, Corpurile 2 şi 3 armată, aflate în Dobrogea.

Pe 29 august 1944, o subunitate sovietică aflată în marș spre Giurgiu va ajunge în apropierea Bucureștiului. STAVKA a ordonat, la 30 august 1944, ca militarii sovietici din compunerea Frontului 2 Ucrainean să intre în Bucureşti la 31 august 1944, ora 10.00. „Militarii să nu fie ţinuţi în oraş, iar după traversarea oraşului să se treacă la îndeplinirea obiectivelor stabilite prin directiva nr. 220.191, străduindu-se, cât mai rapid posibil, să ocupe regiunea Craiova. În momentul trecerii militarilor prin Bucureşti, aceştia să fie însoţiţi de prezenţa unui număr cât mai mare de avioane deasupra oraşului. Comandantul Frontului 3 Ucrainean să trimită Detaşamentul 46 Motorizat în direcţia Giurgiu, cu misiunea de a ocupa trecerea peste fluviul Dunărea în regiunea Giurgiu, la sfârşitul zilei de 31.8.44. Să fie acordată atenţie disciplinei şi ordinii în rândul militarilor care trec prin Bucureşti”[25], va ordona generalisimul I. V. Stalin. Pe 31 august 1944, va avea loc intrarea oficială în București,  în formaţie de paradă, cu orchestra în frunte, şi nu prin luptă, a trupelor Frontului 2 Ucrainean. Ieșirea României din războiul purtat împotriva Națiunilor Unite (URSS, SUA și Marea Britanie) s-a petrecut într-o situație politico-militară și strategică de criză pentru statul român, atât în planul coeziunii politice interne față de căile de urmat pentru salvarea statalității românești și-a regimului politic cât și al situației militare. Am ieșit din război cu o linie a frontului în mișcare, iar consecințele au fost teribile, astfel încât peste 150.000 de militari români vor lua drumul prizonieratului în Uniunea Sovietică. Liderii politico-militari români aflați la putere sau în opoziție au neglijat sau au subapreciat importanța „factorului sovietic” în cadrul coaliției Națiunilor Unite, astfel încât am fost surprinși de modul în care am fost tratați la semnarea Convenției de Armistițiu din 12 septembrie 1944 de la Moscova.

Cooperarea româno-sovietică în luptele pentru oprirea contraofensivei Grupului de Armate „Ucraina de Sud” de la începutul lui septembrie 1944, precum și în operațiunile militare pentru eliberarea Transilvaniei de Nord, Ungariei, Cehoslovaciei și a unei părți din Austria, reprezintă un moment de glorie și eroism pentru Armata Română având o influență asupra evoluției raporturilor politico-diplomatice dintre România și Națiunile Unite. O evoluție în care problema statutului Transilvaniei de Nord, răpită în urma Arbitrajului de la Viena (30 august 1940), a fost mereu sub semnul întrebării având în vedere ambiguitățile politico-diplomatice ale Aliaților Occidentali, precum și presiunile Ungariei din perioada 1946 – 1947. În pofida evoluțiilor politice interne din perioada de după 23 august 1944, Uniunea Sovietică a sprijinit dreptul României de-a reveni la frontiera de stat existentă între Ungaria și România la 30 august 1940. Din păcate, României nu i s-a recunoscut statutul de cobeligerant în pofida sacrificiilor făcute pe Frontul de Vest (23 august 1944 – 12 mai 1945), iar frontiera de est a României a fost consfințită ca fiind cea din seara de 28 iunie 1940 în conformitate cu Convenția de Armistițiu semnată la Moscova pe 12 septembrie 1944. La 23 august 1944, printr-un act de voinţă unilateral, România a încetat ostilităţile cu Uniunea Sovietică şi cu statele membre ale Coaliţiei Naţiunilor Unite. Prin urmare, ieşirea României din războiul germano-sovietic şi alăturarea ei Naţiunilor Unite, măsurile de ordin militar întreprinse începând cu deschiderea zonei fortificate din Poarta Focşanilor, curăţirea rapidă a teritoriului de prezenţa trupelor germane, concomitent cu executarea unei puternice apărări în lungul frontierei şi a liniei de demarcaţie, au asigurat scurtarea duratei războiului cu aproape 200 de zile. Trecerea României de partea Naţiunilor Unite va permite Armatei Roșii să ajungă la Belgrad, Budapesta şi Viena înainte ca trupele Aliaţilor Occidentali să fi străpuns Linia Siegfried. Aceasta este cea mai importantă consecinţă de ordin strategic pe care a produs-o Actul de la 23 August 1944, unică în forma şi în conţinutul ei din toată perioada celui de-Al Doilea Război Mondial.

 Pe Frontul de Vest alături de Armata Roșie

În noul context politico-militar și strategic generat de evenimentele petrecute la București în după-amiaza zilei de 23 august 1944, Marele Stat Major român a ordonat Armatei 1 române (7 divizii operative[26] și 19 divizii de instrucție)[27] să treacă la apărarea unui aliniament de acoperire strategică care pornea de la Întorsura Buzăului și mergea până la Gilău, în lungul liniei de demarcație din Transilvania și, în continuare, frontiera de vest și sud-vest a României până la Orșova. Noul front de luptă însemna 900 km, fiecărei mari unități de infanterie revenindu-i o fâșie largă de peste 80 km. Trebuie menționat faptul că o divizie de infanterie-instrucție avea un efectiv de 4.000 – 5.000 de oameni, fără un suport în ceea ce privește tancurile. Într-o astfel de situație, timpul pentru organizarea apărării și realizarea dispozitivului era extrem de scurt, iar misiunea Armatei 1 române (comandant – general de corp de armată Nicolae Macici) era extrem de dificilă. Dispozitivul strategic de acoperire a fost realizat integral în următoarele 48 de ore, astfel încât, în seara de 25 august 1944, trupele române din interior erau în poziție de luptă pentru interzicerea ofensivei germano-ungare care se prefigura. Forțele germano-ungare care se concentrau pentru contraatac erau avantajate de configurația geografică, mai ales pe latura de nord a frontului, unde stăpâneau sud-estul Transilvaniei (Intrândul Secuiesc) și partea centrală a Podișului Transilvaniei. Gruparea germano-ungară dispunea de direcții favorabile pentru ofensivă spre centrele din partea sudică a Transilvaniei și spre principalele trecători din Carpații Meridionali. Marele Stat Major român a ordonat prin Directiva Operativă nr. 51 din 31 august 1944 ca Armatele 1 și 4 române să „interzică orice încercare de pătrundere a inamicului spre trecătorile Carpaților Meridionali și Apuseni”[28], precum și menținerea zonelor Brașov, Turda, Arad, Beiuș și Timișoara, iar „ulterior să treacă la acțiuni ofensive mai importante pentru cucerirea Ardealului de Nord”[29].

În pofida neînțelegerilor politico-diplomatice și-a situațiilor paradoxale născute ca urmare a ieșirii României din război, o primă cooperare în luptă între trupele române și sovietice s-a realizat în cadrul operațiunilor ofensive executate de către unitățile Corpului de Munte, începând cu 30 august 1944, pe direcția Ilieni – Sfântu Gheorghe – Odorhei, precum și în zona căii ferate Brașov – Sighișoara. Unități sovietice din cadrul Corpului 33 Armată din compunerea Armatei 7 de Gardă sovietică, printre care și Divizia 1 de voluntari români „Tudor Vladimirescu”, au participat la menținerea aliniamentului realizat în urma acțiunilor ofensive ale trupelor române. Până la 5 septembrie 1944, zona industrială Brașov și mănunchiul de trecători din curbura Carpaților (Buzău, Bran, Predeal, Bratocea) au rămas în mâinile trupelor româno-sovietice. Pe 7 septembrie 1944, infanteriștii români ai Diviziei 1 de voluntari români „Tudor Vladimirescu” și vânătorii Diviziei 1 Munte în cooperare cu infanteriștii Diviziei 202 infanterie sovietică vor trece la ofensivă și vor elibera Sfântu Gheorghe pe 8 septembrie și Odorheiul pe 11 septembrie. Referindu-se la importanța operației de acoperire strategică a frontierei României de după 30 august 1940, generalul-locotenent Ivan M. Managarov, comandantul Armatei 53 sovietice, va menționa în Ordinul de Zi din 23 septembrie 1944, următoarele: „Unitățile române (…), rezistând presiunii germane și ungare, au acoperit mișcarea trupelor Armatei Roșii spre câmpia Ungariei. În aceste lupte, unitățile și subunitățile române, în condiții grele de regrupare, au dovedit bărbăție și dârzenie și și-au îndeplinit cu cinste misiunea înaltă ce li s-a încredințat”[30].

Pe 7 septembrie 1944, generalul Rodion I. Malinovski, comandantul Frontului 2 Ucrainean, a ordonat subordonarea marilor unităţi ale Armatei Române celei sovietice, fără să precizeze raporturile de drept dintre cele două armate, modalităţile de cooperare în luptă, de asigurare materială, de conducere etc. Armatele 1 şi 4 române au fost subordonate Frontului 2 Ucrainean, care le-a subordonat Armatelor 53 şi 27 sovietice, împreună cu care au constituit grupuri de armate, în care decizia efectivă aparţinea comandanţilor sovietici. Această situaţie s-a perpetuat până la 9 mai 1945. După semnarea Convenţiei de Armistiţiu din 12 septembrie 1944, procesul de integrare a Armatei Române sub comandament sovietic s-a adâncit tot mai mult, privând Marele Stat Major român de orice atribuţii operaţionale. Marele Stat Major român a rămas în ţară cu atribuţii de evidenţă, completarea pierderilor, instrucţia trupelor din interior și ca organ de execuţie a dispoziţiunilor Comisiei Aliate (sovietice) de Control, ceea ce l-a determinat pe şeful Marelui Stat Major, generalul de corp de armată Gheorghe Mihail să demisioneze, în semn de protest, pe 12 octombrie 1944. Trebuie menționat faptul că obligaţiile militare impuse României, ca urmare a semnării Convenției de Armistițiu cu Națiunile Unite pe 12 septembrie 1944, la Moscova, au fost cuprinse într-un Protocol Militar, încheiat pe 25 septembrie 1944. Documentul, semnat de generalul-locotenent Vladislav P. Vinogradov, împuternicitul Frontului 2 Ucrainean, locţiitor al preşedintelui Comisiei Aliate de Control (sovietice), şi de generalul de corp de armată Gheorghe Mihail, şeful Marelui Stat Major român, stabilea: 1) numărul unităţilor militare care participau la război; 2) caracterul şi natura lor și 3) modul lor de acţiune în cadrul planurilor de front ale Armatei Roșii. Din păcate, statutul juridic al Armatei Române şi relaţiile acesteia cu comandamentele sovietice s-au aflat, de foarte multe ori, sub semnul arbitrariului şi al forţei.

În noaptea de 1 spre 2 septembrie 1944, generalul-colonel Hans Friessner, comandantul Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, a ordonat Armatelor 6 și 8 germane, precum și Armatei 2 ungare, ca în cooperare cu unitățile Grupului de Armate „F”, cu care se făcuse joncțiunea pe Dunăre în zona Porților de Fier, să execute o puternică ofensivă în centrul Transilvaniei pentru a pune stăpânire pe trecătorile Carpaților Meridionali. Informațiile adunate de către Marele Stat Major român relevau faptul că forțele germano-ungare pregăteau o ofensivă de mari proporții, raportul de forțe fiindu-i favorabil pe toate direcțiile principale – văile Crișurilor, Mureșului, Timișului și Cernei. Ofensiva germano-ungară a început în zorii zilei de 5 septembrie 1944, ora 06.30, având drept obiectiv strategic să interzică afluirea trupelor româno-sovietice la nord și vest de Carpații Meridionali. După patru zile de lupte extrem de grele, unitățile Armatei 4 române[31] au reușit să oprească ofensiva germano-ungară pe aliniamentul Sighișoara – Bahnea (20 km nord-vest Sighișoara) – nord Mirăslău – vest Cacova, ceea ce semnifica eșecul unei înaintări care nu putuse pătrunde mai mult de 15 – 20 km în dispozitivul tactic. „Acesta a fost un lucru funest, deoarece munții ar fi fost cel mai bun aliat al nostru. Cu trupe speciale, relativ slabe, inamicul putea fi respins aici mult mai bine decât la nord de aceste defilee”[32], avea să consemneze generalul-colonel Hans Friessner, comandantul Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, după eșecul înaintării germano-ungare. Prin această oprire a înaintării germano-ungare, Armata 4 română a permis menținerea unui cap de pod de 50.000 km2, în spatele căruia trupele româno-sovietice se vor organiza și concentra pentru a declanșa ofensiva pentru eliberarea Transilvaniei de Nord.

Marile unități ale Armatei Roșii vor intra în dispozitivul de luptă al Armatei 4 române în cursul zilei de 10 septembrie 1944, respectiv unități din Armata 27 sovietică și Armata 6 tancuri sovietică cu care se va organiza cooperarea în luptă. În dimineața zilei de 9 septembrie 1944, Corpul 6 Armată, Corpul Motomecanizat și Corpul 6 Teritorial vor declanșa ofensiva Armatei 4 române în Podișul Transilvaniei. Corpul 5 Tancuri sovietic va sprijini ofensiva Corpului Motomecanizat, iar Corpul 5 Mecanizat sovietic va acționa pe direcția Aiud – Turda. Orașul Turda avea să fie eliberat de unitățile Corpului 6 Teritorial și de tancurile sovietice în cursul zilei de 13 septembrie 1944. Pe 14 septembrie 1944, comandantul Corpului 6 Teritorial, generalul de divizie Gheorghe Stavrescu, îi va propune generalului Volkov, comandantul Corpului 6 Tancuri sovietic, o manevră tactică comună care ar fi putut determina întoarcerea dispozitivului inamicului prin interceptarea comunicației Apahida – Cluj – Oradea ceea ce ar fi obligat trupele germano-ungare să abandoneze linia de rezistență din lungul Mureșului. Cooperarea româno-sovietică va permite un efort conjugat al vânătorilor din Corpul de Munte și al infanteriștilor din Divizia 6 Infanterie de Gardă sovietică pentru eliberarea orașului Târgu-Mureș pe 28 septembrie 1944.

Începând cu 15 – 16 septembrie 1944, unități și mari unități sovietice vor intra în fâșia de luptă a Armatei 1 române ceea ce va impune o reorganizare a dispozitivului operativ al acesteia. Totodată, Frontul 2 Ucrainean a decis să schimbe direcția loviturii principale din podișul Transilvaniei în Câmpia Tisei, unde terenul oferea condiții mult mai bune pentru desfășurarea unei manevre largi și rapide. Forțele sovietice concentrate în Banat și Crișana (Corpul 35 din Armata 27, Armata 6 Tancuri, Armata 53 și Armata 46) în cooperare cu unitățile Armatei 1 române urmau să lichideze trupele germano-ungare din defileurile Crișului Negru, Crișului Alb și Mureșului, să elibereze Aradul și întregul Banat. Pe 19 septembrie 1944, Divizia 1 Infanterie-instrucție în cooperare cu unitățile Diviziei 1 Cavalerie-instrucție și cele ale Diviziei 203 Infanterie din cadrul Armatei 53 sovietice a trecut la ofensivă contra trupelor germano-ungare, iar pe 27 septembrie 1944 a pătruns pe teritoriul Ungariei, ocupând aliniamentul Ujváros – Okány – Sarkadkeresztúr, fiind a doua mare unitate românească după Divizia 1 Cavalerie-instrucție care trecuse frontiera de stat româno-ungară pe 24 septembrie 1944. În contextul unei puternice contraofensive germano-ungare, trupele române s-au repliat pe Crișul Negru și au intrat în dispozitiv de apărare între Talpoș și Zerind.

În cadrul operației strategice Debrețin, trupele româno-sovietice vor coopera pentru succesul acesteia și pentru eliberarea nordului Transilvaniei. Frontul 2 Ucrainean va executa două lovituri convergente: una principală, cu gruparea de la centrul frontului pe direcția Arad – Debrețin, și alta, ajutătoare, pe direcția generală Cluj – Debrețin. Pe această a doua direcție vor acționa Armatele 7 de Gardă și 27 sovietice, precum și Armata 4 română. Bătălia a fost angajată în dimineața de 9 octombrie 1944 de către unitățile Corpului de Munte (Diviziile 3 și 6 Infanterie și Divizia 1 Munte), Corpului 2 Armată (Diviziile 20 Infanterie și 8 Cavalerie), Corpului 6 Armată (Diviziile 7, 9 și 21 Infanterie) și Divizia 18 Infanterie, aflată temporar în subordinea Corpului 104 sovietic din Armata 27 sovietică. În rezerva Armatei 4 române se afla Divizia 11 Infanterie, iar Divizia 1 Cavalerie, aflată temporar în rezerva Armatei 27 sovietice, urma să intervină în luptă, prin resubordonare către comandamentul românesc, odată cu atingerea liniei Someșului. Începând cu 6 octombrie 1944, unitățile Armatei 1 române vor coopera cu unitățile Armatei 6 Tancuri și 53 sovietice, cu Corpul 33 din Armata 27 sovietică și Grupul Hipomecanizat al generalului Issa A. Pliev în ofensiva desfășurată pe direcția generală Arad – Debrețin – Csap (o localitate de pe cursul superior al Tisei), în timp ce Armata 46 sovietică va executa o lovitură pe direcția Timișoara – Baja (localitate aflată la 120 km sud de Budapesta, pe malul Dunării). Cooperarea militară româno-sovietică avea să contribuie la lichidarea grupărilor de trupe germano-ungare din nordul Transilvaniei, astfel încât aveau să fie eliberate orașele Cluj (11 octombrie 1944), Oradea (12 octombrie 1944), Debrețin (20 octombrie) și Carei (25 octombrie 1944). În luptele pentru eliberarea orașelor Oradea și Debrețin au participat alături de trupele române (Divizia 3 Munte și Divizia 1 de voluntari „Tudor Vladimirescu”) și subunitățile Diviziei 337 Infanterie sovietică. În perioada 25 octombrie – 1 noiembrie 1944, marile unități ale Armatei 4 române vor înainta aproximativ 70 km pe teritoriul Ungariei de la est de Tisa și vor contribui la victoria grupării mobile a Frontului 2 Ucrainean aflată în dificultate în zona orașului Nyíregyháza.

În conformitate cu prevederile înscrise în Convenția de Armistițiu din 12 septembrie 1944, Armata Română va participa cu eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei și a unei părți din Austria. În luptele pentru eliberarea Ungariei vor fi angajați 210.000 militari români care vor acționa începând cu 24 septembrie 1944, când unitățile Corpului de Cavalerie au trecut frontiera româno-ungară, până la 15 ianuarie 1945 când Corpul 7 Armată român se va afla la doi kilometri de malul Dunării în Budapesta. Trebuie menționat faptul că în pofida unor situații menite a leza prestigiul și onoarea trupelor române și având în vedere, totodată, complexitatea situației operativ-strategice și tactice determinată de intercalarea marilor unități române cu marile unități sovietice în cadrul Frontului 2 Ucrainean, trupele române „și-au păstrat identitatea organizatorică, de comandament și operațională”[33]. Pe 18 decembrie 1944, unități românești au depășit frontiera ungaro-cehoslovacă și au participat la bătălia pentru eliberarea Cehoslovaciei. Armatele 1 și 4 române s-au aflat în centrul dispozitivului aliat româno-sovietic și au executat misiuni extrem de grele în cooperare cu Armatele 40, 53, 27, 18 și 7 de Gardă sovietice. Armata 4 română va executa operațiile „Rožňava” și „Zvolen-Banská Bystrica”, iar Armata 1 română va lichida rezistențele germane din Munții Javorina, Metalicii Slovaci și Tatra Mică. În perioada 25 martie – 2 mai 1945, Armata 4 română a executat operațiuni pentru cucerirea munților Fatra Mare, Fatra Mică și Carpații Albi, în timp ce unitățile Armatei 1 române vor acționa între Hron și Morava, precum și de-a lungul Moravei. Toate aceste lupte ale trupelor române s-au desfășurat în cadrul operației strategice „Viena”, iar în perioada 6 – 12 mai 1945 vor participa la ultima mare operația strategică a celui de-Al Doilea Război Mondial, operația „Praga”. Un efectiv de 248.000 de militari români au participat la o înaintare strategică de 400 km în adâncimea teritoriului inamic, vor forța 4 cursuri de apă (Hron, Nitra, Morava și Váh), vor strabate 10 masive muntoase (Silica, Metalicii Slovaci, Tatra Mică, Muráň, Javorina, Nitra, Fatra mare, fatra Mică, Inovec și Carpații Albi) și vor elibera, în cooperare cu militarii sovietici sau singuri, 1.722 de localități, dintre care 31 de orașe. Din păcate, 66.495 de ofițeri, subofițeri și soldați români vor fi declarați morți, răniți și dispăruți. Între 20% și 45% din fâșia de ofensivă a Frontului 2 Ucrainean a fost asigurată de către trupele române, iar 14 – 16 divizii românești s-au aflat permanent în ofensivă, umăr la umăr cu trupele sovietice.

Pe 12 mai 1945 se aflau pe front un efectiv de 245.654 militari organizați în două comandamente de armată (1 și 4), patru comandamente de corp de armată (2, 4, 6 și 7), 11 divizii de infanterie (1 Gardă, 2, 3, 6, 9, 10, 11, 18, 19, 21 infanterie și 1 infanterie-voluntari), două divizii de vânători de munte (2 și 3) și trei divizii de cavalerie (1, 8 și 9 Cavalerie), un Regiment de care de luptă, un Corp Aerian, precum și numeroase unități de artilerie, artilerie antiaeriană, pionieri, pontonieri, căi ferate etc. În perioada 23 august 1944 – 12 mai 1945 au participat la luptele împotriva Germaniei naziste un efectiv de 538.536 militari, fiind pierduți 169.822 militari (morți, răniți, dispăruți), din care 5.089 ofițeri și peste 4.900 de subofițeri.

 Compromisurile și înțelegerile politico-diplomatice ale Națiunilor Unite

În planul relaţiilor sovieto-anglo-americane, trebuie menționat faptul că șeful diplomaţiei britanice îl va primi în audienţă, pe 5 mai 1944, pe ambasadorul Uniunii Sovietice în Marea Britanie, Fedor T. Gusev, şi îl va informa asupra faptului că Marea Britanie a admis că Uniunea Sovietică trebuie să aibă „conducerea” în eforturile Naţiunilor Unite de a scoate România din război. Pe 18 mai 1944, guvernul sovietic şi-a exprimat acordul, însă dorea să afle care este şi poziţia Statelor Unite. Pe 30 mai 1944, în urma discuţiei cu ambasadorul britanic la Washington, Lordul Halifax, secretarul de stat Cordell Hull va respinge categoric negocierea unor sfere de influenţă în sud-estul Europei. Pe 31 mai 1944, premierul Winston S. Churchill se va adresa direct preşedintelui Franklin D. Roosevelt, nesocotindu-l pe secretarul de stat american, cu rugămintea de a accepta ca URSS să preia conducerea afacerilor în România, iar Marea Britanie în Grecia. Pe 12 iunie 1944, preşedintele Franklin D. Roosevelt, presat de Winston S. Churchill, va accepta ca pentru o perioadă de trei luni de zile acordul britanico-sovietic să funcţioneze, cu rezerva de a fi atenţi să nu se stabilească astfel zone de influenţă[34]. Pe 14 iunie 1944, premierul Winston S. Churchill va răspunde: „Am cerut ministrului meu de Externe să transmită această informaţie domnului Molotov şi să-i explice clar că raţiunea limitei de trei luni este ca să nu prejudiciem chestiunea stabilirii zonelor de influenţă după război”[35]. Trebuie subliniat faptul că, la începutul lui septembrie 1944, într-o discuţie avută de către generalul Władysław Albert Anders, comandantul Corpului 2 polonez din cadrul Armatei 8 britanice aflată pe frontul italian, cu premierul Winston S. Churchill, acesta îi va declara generalului polonez: „La încheierea tratatului de alianţă cu Polonia, Marea Britanie nu i-a garantat niciodată frontierele. (…) Şi-a asumat aceste obligaţii datorită existenţei Poloniei ca un mare stat liber, independent şi suveran (…) liber de orice fel de amestec străin. Pot să vă asigur, domnule general, că nu ne-am schimbat punctul de vedere; Polonia va dispărea ca entitate statală, dar va face parte din tabăra învingătorilor: e necesar să ne credeţi, ne vom respecta promisiunile. Dar nu trebuie să insistaţi cu atâta intransigenţă asupra menţinerii graniţelor estice. Veţi obţine teritorii în Vest mult mai bune decât mlaştinile Pripet…”[36].

Liderii politico-militari ai Marii Britanii erau hotărâţi să cedeze în faţa pretenţiilor sovieticilor având în vedere desfăşurarea operaţiunilor militare de pe fronturile celui de-Al Doilea Război Mondial din Est. Spre exemplu, analizând modul în care Aliaţii Occidentali s-au implicat în susţinerea politică a insurecţiei din Varşovia a Armatei Naţionale (AK), istoricul Norman Davies avea să concluzioneze: „«Marele Triumvirat» a abordat criza din Varşovia printr-o serie de iniţiative total necoordonate şi schimburi ţâfnoase de replici. Puterile occidentale au aranjat călătoria la Moscova a premierului Mick (Stanislaw Mikolajczyk – n. n.), dar apoi l-au lăsat pe aliatul lor fără de nici un sprijin, la mâna lui Stalin. Când întrevederea-cheie nu a dat roade, au protestat împotriva obstrucţionismului sovietic, dar nu au arătat niciun fel de preocupare pentru aducerea urgentă a negocierilor pe linia de plutire. Liderii vestici nu au avut o strategie coerentă pentru a rezolva problema cu Stalin sau pentru a uşura sarcina aliatului lor polonez. Pe frontul diplomatic, în special, nu au avut nicio iniţiativă, niciun plan comun în legătură cu ceea ce trebuia făcut, niciun semn de bunăvoinţă pentru a-şi proteja aliatul de răutatea manifestă a Moscovei. Deşi au insistat ca Germania să recunoască Armata Naţională ca forţă combatantă legitimă, nu le-au cerut nici măcar o dată sovieticilor să facă asta. (…) Tot ce se poate spune este că strategia dură a lui Stalin a devenit şi mai dură când şi-a dat seama că partenerii lui din Vest nu intenţionau să propună o strategie alternativă. Atât timp cât dominaţia sovietică asupra Poloniei putea fi impusă fără nicio problemă, Stalin nu avea nicio intenţie să dea înapoi”[37].

Problema zonelor de influenţă, limitată la trei luni, în iunie 1944, urma să fie repusă în discuţie la expirarea termenului convenit între britanici şi sovietici iar situaţia militară a beligeranţilor urma să joace un rol cheie în decizia finală. Ceea ce avea să se întâmple pe 9 octombrie 1944, la Moscova, va reprezenta continuarea procesului, început în mai 1944, de divizare a Europei în sfere de influenţă. Pe măsură ce neînţelegerile interaliate sporeau, iar sovieticii nu erau siguri de aranjamentele lor politice cu Aliaţii Occidentali, se impunea, cu stringentă necesitate, o soluţie politico-militară, care ar fi oferit o siguranţă în ceea ce priveşte impunerea propriei politici. Înfrângerea militară a României şi ocuparea ei reprezentau o soluţie care ar fi modificat în mod substanţial deciziile strategice ale momentului cu implicaţii geopolitice. „Perspectiva invadării Balcanilor, în schimb, oferea compensaţii mult mai bogate. Într-un joc strategic lărgit, era o mişcare extrem de atrăgătoare. Ar fi putut nărui visele lui Churchill despre câştigarea «punctului slab» al Europei pentru Vest şi ar fi deschis o rută alternativă în interiorul Reich-ului, via Budapesta şi Viena. Nu împiedica o ofensivă împotriva Berlinului într-o fază ulterioară”[38], opina istoricul Norman Davies cu referire la strategia Uniunii Sovietice în vara – toamna anului 1944. Succesele politico-militare și strategice ale Uniunii Sovietice în spațiul de sud-est al Europei, vor determina nevoia unei noi discuții sovieto-britanice privind viitorul Balcanilor și-al lumii mediteraneene.

În 1953, cu ocazia publicării propriului raport privind întâlnirea cu Stalin, de la Moscova, respectiv Conferinţa „Tolstoi”, premierul Marii Britanii şi-a justificat vizita ca pe o încercare de a-i ţine pe sovietici pe loc, deoarece americanii întârziau să îşi dea seama de creşterea influenţei comunismului în Europa şi în lume. La mulţi ani după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, Veaceslav M. Molotov avea să declare: „Roosevelt credea în puterea dolarului. Nu că n-ar fi avut încredere şi în altceva, dar considera că poporul său era atât de bogat, iar noi atât de săraci şi de epuizaţi încât ne vom duce să cerşim. (…) Aici şi-au făcut ei calcule greşite. (…) S-au trezit numai după ce li se luase jumătate din Europa”[39]. Cu ocazia Conferinţei de la Moscova (9 – 10 octombrie 1944), la propunerea premierului Winston S. Churchill, Stalin va fi de acord cu procentajele privind delimitarea zonelor de influenţă în Sud-Estul Europei: 1) România – 90% URSS, 10% – alţii; 2) Grecia – 90% Marea Britanie în acord cu Statele Unite, 10% URSS; 3) Iugoslavia şi Ungaria – 50% cu 50%; 4) Bulgaria – 75% URSS, 25% alţii[40]. După dialogul sovieto-britanic de nivel înalt, ambasadorul Averell Harriman va comunica la Washington: „A sosit timpul să clarificăm ceea ce aşteptăm (de la sovietici – n.n.) în schimbul bunăvoinţei noastre. Dacă nu luăm măsuri faţă de politica actuală, după toate semnele Uniunea Sovietică va deveni cel mai mare bătăuş din lume, oriunde propiile sale interese vor intra în joc…Sunt decepţionat, dar nu şi descurajat. Sarcina de a determina guvernul sovietic să joace un rol decent în afacerile internaţionale va fi însă mai dificil decât am crezut noi”[41].

Nevoia unui nou summit al celor trei lideri ai Națiunilor Unite avea să fie pus în discuție într-o scrisoare din 16 iulie 1944 a premierului Winston S. Churchill și adresată președintelui Franklin D. Roosevelt. Premierul britanic propunea o întâlnire la Casablanca, Roma sau Teheran, spre sfârșitul lunii august 1944. Stalin avea să refuze constant orice propunere privind locul întâlnirii, în perioada de toamnă a anului 1944, invocând evoluția situației militare, precum și motive de sănătate. Pe 4 octombrie 1944, preşedintele Franklin D. Roosevelt îi va scrie lui Stalin că: „Nu există absolut nicio problemă, politică sau militară, în care Statele Unite să nu fie interesate. (…) Prefer să consider discuţiile pe care le prevedeţi cu Churchill ca preliminare la o conferinţă în trei”[42]. După dialogul dintre Stalin și Churchill de la Moscova, din octombrie 1944, Stalin va trimite o telegramă către președintele Statelor Unite în care îl informa asupra faptului că este de acord cu o întâlnire într-un oraș sovietic situat pe malul Mării Negre. Propunerea respectivă s-a născut în urma unei conversații dintre Harry Hopkins și ambasadorul Uniunii Sovietice de la Washington, Andrei A. Gromîko. Consilierul președintelui Franklin D. Roosevelt era convins de faptul că era nevoie de o întâlnire a „Celor Trei Mari” înainte de înfrângerea Germaniei. În condițiile în care Stalin nu putea să călătorească în străinătate, Harry Hopkins avea să-i propună președintelui Franklin D. Roosevelt, bazându-se și pe curiozitatea liderului de la Washington de-a vedea locuri noi, organizarea unei întâlniri în Peninsula Crimeea. Președintele Statelor Unite a fost de acord, însă cu condiția ca aceasta să aibă loc după alegerile prezidențiale americane care urmau să se desfășoare pe 7 noiembrie 1944. Conferința de la Ialta (4 – 11 februarie 1945) a fost denumită de către Aliații Occidentali ca fiind operațiunea „Argonaut”.

Între 12 ianuarie și 2 februarie 1945, Armata Roşie va declanşa o vastă ofensivă și va străbate aproape 500 de km în 23 de zile. Ocupând un cap de pod pe malul occidental al Oderului, trupele sovietice se vor stabili pe poziţii solide la 60 de km de Berlin[43]. Trupele Aliaţilor Occidentali se aflau încă la 500 de km de Berlin[44]. Conferinţa de la Ialta desfăşurată în condiţiile înaintării Armatei Roşii în Europa, nu lăsa decât o singură posibilitate: războiul sau negocierea. Referindu-se la politica președintelui Franklin D. Roosevelt, istoricul Serhii M. Plohii va consemna: „Tactica lui Roosevelt pe toată durata războiului a fost de a amâna acordurile privind marile dispute teritoriale până la sfârșitul conflictului. La fel ca Wilson înaintea sa, Roosevelt a preferat să discute despre principii și generalități în perioada desfășurării războiului. Acordurile secrete aduceau aminte de corupția politică din trecut, readucând în memoria colectivă principiile discreditate ale echilibrului puterilor și ale sferelor de influență. În plus, de ce ar fi recunoscut Roosevelt dreptul sovieticilor de a cuceri noi teritorii înainte ca ei să obțină controlul asupra lor? Roosevelt a făcut eforturi deosebite pentru a evita acordurile oficiale și a le ascunde pe cele neoficiale de ochii publicului. Cu trupele sovietice ajunse în apropierea Berlinului, acordul nu mai putea fi amânat. Era nevoie de o înțelegere rapidă, deoarece altfel nu s-ar mai fi ajuns la niciun rezultat”[45].

În timpul șederii în Malta, o escală necesară în drumul spre Ialta, președintele Franklin D. Roosevelt a refuzat să discute cu premierul britanic Winston S. Churchill „chestiuni tactice sau substanțiale legate de Ialta”[46]. În strategia premierului Marii Britanii, Polonia urma să devină un bastion împotriva expansiunii sovietice spre Vest, iar Franța avea să devină un stat puternic care urma să neutralizeze Germania. „Guvernul american nu era dornic să se implice în politica bizantină a Europei, deoarece americanii aveau prea puțină experiență în jocurile diplomatice de acest fel și disprețuiau însăși ideea unei ordini internaționale bazată pe echilibrul puterilor. (…) Conform gândirii obișnuite, după sfârșitul ostilităților, publicul american nu avea să tolereze prezența trupelor americane în Europa pentru o perioadă prea lungă. Marea Britanie era văzută drept o competitoare formidabilă pe scena internațională, iar eforturile susținute ale lui Churchill de a împărți Europa în sfere de influență erau privite cu suspiciune”[47], consemnează istoricul Serhii M. Plohii. Totodată, președintele Franklin D. Roosevelt va oferi susținere politică totală înalților comandanți americani în strategia lor militară privind desfășurarea războiului în Europa, respectiv o ofensivă largă pe Frontul de Vest în detrimentul unei ofensive generale declanșată din sectorul britanic al Frontului de Vest.

În prima zi a Conferinței de la Ialta, Stalin a fost de acord cu instituirea unei legături directe de comunicare între Comandamentul Suprem al Forței Expediționare Aliate (SHAEF) din Europa condus de către generalul Dwight D. Eisenhower și Înaltul Comandament Sovietic (STAVKA). Totodată, în prima parte a Conferinței, președintele Franklin D. Roosevelt a încercat să=l convingă pe Stalin să accepte ideea britanică, respectiv crearea unei zone de ocupație separată pentru Franța în Germania. Liderii de la Londra și Washington sperau că Franța va putea să mobilizeze 200.000 de oameni în cazul unui nou conflict cu Germania. „De Gaulle se consideră Ioana D’Arc, un lider spiritual al Franței, alături de [Georges] Clemenceau ca lider politic”[48], va declara președintele Statelor Unite. Și, totuși, Stalin va remarca tonul antibritanic al remarcilor președintelui Franklin D. Roosevelt privind modul în care britanicii doreau „să ia toată prăjitura”[49], ceea ce a fost consemnat în procesul-verbal sovietic al întâlnirii. Generalul NKVD Pavel A. Sudoplatov, implicat în pregătirea Conferinţei de la Ialta, va consemna: „Ştiam că nici delegaţia engleză, nici cea americană nu au un program coerent pentru politica postbelică din ţările Europei de Răsărit. (…) Rapoartele de la spionajul nostru militar şi de la Directorat arătau că americanii erau gata pentru un compromis şi că o poziţie flexibilă din partea noastră va asigura o împărţire corectă a sferelor de influenţă în Europa postbelică şi, probabil, în întreaga lume. Pentru Aliaţi, «flexibilitatea» însemna ca membrilor guvernului polonez în exil să li se dea nişte funcţii importante în guvernul postbelic. Cererile formulate de Churchill şi Roosevelt la Ialta erau foarte naive, pentru că, din punctul nostru de vedere, compoziţia guvernului polonez avea să fie decisă de structurile de putere care vor primi sprijinul Armatei Roşii”[50].

La Ialta, pe agenda de discuții și negocieri a celor „Cei Trei Mari” se vor afla următoarele puncte: 1) dezmembrarea Germaniei; 2) despăgubirile de război pe care Germania urma să le plătească, de ordinul a 20 de miliarde dolari, din care jumătate Uniunii Sovietice; 3) demilitarizarea şi denazificarea Germaniei, dizolvarea cartelurilor din această ţară și pedepsirea criminalilor de război. Totodată, intrarea Uniunii Sovietice în războiul contra Japoniei și crearea Organizației Națiunilor Unite aveau să reprezinte obiectivele de interes strategic ale Statelor Unite la această conferință. Polonia și viitorul ei a reprezentat un subiect de discuții extrem de fierbinte între Aliații Occidentali și Uniunea Sovietică. Stalin a subliniat faptul că unele dintre dorințele sale în privința Poloniei nu erau negociabile: URSS va păstra estul Poloniei, iar aceasta va fi compensată prin extinderea graniței de vest și mutarea forțată a milioane de germani. După negocieri îndelungate, Stalin va promite alegeri libere în Polonia, deși la putere se afla un guvern-marionetă comunist, recent instaurat la Lublin, însă promisiunea avea să fie încălcată. „După cum i-a spus Stalin lui Molotov, soarta deciziilor de la Ialta avea să fie hotărâtă, într-un final, de raportul de forțe de pe teren. În cazul de față (Polonia – n.n.), Stalin și-a folosit forța militară din Polonia pentru a-și impune propria interpretare asupra deciziilor de la Ialta”[51], concluziona istoricul Serhii M. Plohii. În finalul Conferinței de la Ialta, liderul de la Kremlin va obține concesii teritoriale în Orientul Îndepărtat, în detrimentul Japoniei și Chinei, în schimbul participării la războiul din Oceanul Pacific, precum și trei locuri în Adunarea Generală a ONU (URSS, RSS Ucraineană și RSS Bielorusă) și drept de veto în viitorul Consiliu de Securitate al ONU. La Ialta, „Cei Trei Mari” vor ratifica înțelegerile anterioare privind divizarea Germaniei: urmau să fie formate patru zone de ocupație, una pentru fiecare din cele trei națiuni dominante, plus una pentru Franța. Capitala Berlin urma să fie împărțită tot în patru sectoare, deși se afla în zona sovietică de ocupație.

Unul dintre documentele Conferinţei de la Ialta[52] care vizează România este Declaraţia asupra Europei Eliberate în care se prevăd coordonarea politicii „Celor Trei Mari” şi acţiuni comune pentru rezolvarea problemelor politice ale Europei eliberate precum şi dreptul popoarelor de a-şi stabili forma de guvernământ prin alegeri libere. „În teorie, Declarația asupra Europei Eliberate ar fi pus capăt acțiunilor unilaterale ale puterilor Aliate în țările aflate sub controlul lor. Grecia și Iugoslavia se numărau printre primele în care ar fi fost aplicată. Însă mult mai urgentă rămânea problema Poloniei. Documentul semnat la Ialta nu a inclus un mecanism pentru implementarea principiilor sale. Americanii nu erau pregătiți să-și asume niciun angajament. La rândul lor, britanicii nu erau încântați mai deloc de o declarație care includea o referință periculoasă la Carta Atlanticului, sugerând că toți locuitorii erau liberi să își aleagă propriul guvern. Iar Stalin credea în dispunerea forțelor, nu în declarații de principiu”[53], concluziona istoricul Serhii M. Plohii. La cinci decenii după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, generalul NKVD Pavel A. Sudoplatov va concluziona: „După Conferinţa de la Ialta, Rusia a devenit unul din centrele puterii politice care stabileau viitorul omenirii. (…) Principiile ideologice nu sunt întotdeauna decisive când este vorba de înţelegeri între superputeri. Aceasta este una din regulile jocului”[54]. Totodată, Conferinţa de la Ialta va declanşa un val de optimism la nivelul factorilor de putere şi decizie de la Washington. „Ruşii au cedat atât de mult la această conferinţă, încât cred că nu trebuie să-i abandonăm. (…) Noi credeam cu adevărat în inimile noastre, că apăruseră zorii unei zile noi, pentru care ne rugaserăm atâta vreme…Ruşii se dovediseră a fi rezonabili şi noi toţi, inclusiv preşedintele credeam într-o coexistenţă paşnică viitoare cu ei. Trebuie să fac un amendament la aceasta – cred că toţi ne făceam rezerve mentale asupra a ceea ce s-ar putea întâmpla dacă Stalin ar păţi ceva”[55], scria Harry Hopkins. Totodată, trebuie subliniat faptul că propunerea generalului William J. Donovan, directorul Oficiului Serviciilor Strategice (OSS), de a se crea, în perspectiva încheierii păcii, o puternică reţea informativă americană în Sud-Estul Europei nu a primit acceptul politic al preşedintelui Franklin D. Roosevelt.

Conferința de la Potsdam (17 iulie – 2 august 1945) avea să confirme noua organizare postbelică a Europei după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial în Europa. În palatul dinastiei de Hohenzollern se vor întâlni Winston S. Churchill şi apoi, din 28 iulie, Clement Attlee (Marea Britanie), Harry S Truman (SUA) şi I. V. Stalin (URSS). Cei prezenţi la Conferinţă vor accepta propunerea lui Stalin pentru o împărţire economică şi, desigur, politică a Europei pe linia Marea Baltică – Marea Adriatică. Aliaţii Occidentali vor ceda sovieticilor toate investiţiile germane din Europa Răsăriteană, despăgubind-o astfel pentru neparticiparea ei la împărţirea tezaurului german preluat de către Aliaţii Occidentali. Valoarea Tezaurului celui de-Al  Treilea Reich, după unele surse, era de 250.000.000.000 de dolari în lingouri şi piese de aur diferite, după altele însemna circa 220 – 230 de tone de aur[56]. Statele Unite şi Marea Britanie vor sprijini ideea alegerilor libere prin trimiterea de observatori, fapt respins cu vehemenţă de Uniunea Sovietică pentru România şi Bulgaria, dar acceptat pentru Grecia şi Italia. În încheierea Conferinţei de la Potsdam, Aliaţii Occidentali și Uniunea Sovietică au anunţat condiţionarea, în prealabil, a viitoarelor tratate de pace de „recunoaşterea guvernelor democratice” din cele şapte state fost inamice, printre care şi România. Conferinţa de la Potsdam a hotărât crearea Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe, compus din reprezentanţii Chinei, Franţei, Marii Britanii, Statelor Unite şi Uniunii Sovietice, care să funcţioneze ca organ permanent pentru încheierea viitoarelor tratate de pace cu Germania, Italia, Japonia, Bulgaria, Ungaria, Finlanda şi România. În problema recunoaşterii guvernelor din ţările ajunse sub ocupaţia trupelor sovietice, Conferinţa de la Potsdam a decis ca fiecare dintre cele trei puteri participante să acţioneze independent. Secretarul de stat  al Statelor Unite, James Byrnes, avea să concluzioneze: „Se pare că sovieticii aveau intenţia să domine Europa. Noi nu aveam nicio soluţie pentru aceste probleme, dar ştiam că trebuia să continuăm să căutăm una”[57].

Tulburătoare şi incitantă este remarca generalului C. V. R. Schuyler, din jurnalul său, din 6 august 1945, cu referire la situaţia social-politică a României: „Atitudinea tuturor claselor din România faţă de ruşi este în general ostilă. Până şi comuniştii aşteaptă în mod sincer momentul în care ruşii se vor retrage. Ei au impresia că prezenţa trupelor ruseşti împiedică mult procesul de răspândire a comunismului românesc. Se pare şi că forţa partidelor istorice în aceste zone se află de fapt în declin. Liderii locali ai acestor partide sunt acum relativ inactivi şi mulţi par de-a dreptul incompetenţi. Partidele însele nu oferă niciun program constructiv, pledoariile lor fiind bazate în mare pe atacuri distructive la adresa actualului guvern, despre care pretind că este nedemocratic şi dictatorial. Mare parte din ţărani par cu totul indiferenţi faţă de politica de partid şi, în cazul organizării de alegeri, vor vota probabil cu indiferent care partid, ce desfăşoară o campanie electorală activă în sat. De vreme ce această campanie se desfăşoară exclusiv de către Frontul Plugarilor, este de aşteptat un vot masiv al ţăranilor în favoarea acestui partid. În oraşele mai mari şi în cele mai mici, social-democraţii câştigă mult teren. Nimic nu dovedeşte că Partidul Comunist ar câştiga, întrucât atât ţăranii, cât şi orăşenii sunt supuşi unor mari presiuni pentru a face faţă cererilor prevăzute de Armistiţiu, iar de această povară sunt consideraţi vinovaţi comuniştii din administraţiile locale, care, în majoritatea cazurilor, se află în fruntea bucatelor”[58]. Sub semnul acestor realităţi internaţionale şi al confruntării Est-Vest, se vor desfăşura evenimentele perioadei 1945 – 1947, în România, care vor culmina cu abolirea monarhiei şi instaurarea Republicii Populare Române (30 decembrie 1947). Ritmul de sovietizare/comunizare a României se va accentua, în cursul anului 1947, prin întărirea controlului de stat asupra întreprinderilor industriale, particulare, prin introducerea cotelor obligatorii de produse agricole care trebuiau să fie predate statului, şi prin reforma monetară, care a lovit în deţinătorii de capital.

Pe 10 februarie 1947, România va semna Tratatul de Pace cu Naţiunile Aliate. Clauzele navale, militare şi aeriene (art. 11 – 20) evidenţiau faptul că România a fost tratată ca ţară învinsă fără a i se recunoaşte statutul de aliat sau, cel puţin, cobeligeranţa[59]. Art. 21 rezerva Uniunii Sovietice dreptul de a menţine trupe pe teritoriul românesc, destinate, chipurile, să asigure căile de comunicaţie cu zona de ocupaţie sovietică din Austria. Prevederile economice erau de natură să împiedice refacerea României pe o perioadă îndelungată. Tratatul de Pace a confirmat pierderile teritoriale ale României din 28 iunie şi 7 septembrie 1940. Ca urmare a semnării Tratatului de Pace, România a ieşit de sub regimul Convenţiei de Armistiţiu devenind – din punct de vedere formal – un stat independent şi suveran. Înalta Comisie Aliată (sovietică) de Control își va înceta activitatea. SUA şi Marea Britanie nu mai puteau dispune de o pârghie importantă pentru a influenţa evoluţia situaţiei politice din România, Uniunea Sovietică devenind factorul decisiv care urma să-şi impună voinţa în ceea ce priveşte forma de organizare şi de conducere politico-statală. În urma acestor evenimente, procesul de sovietizare/stalinizare a României avea să se accelereze, iar ofensiva împotriva tuturor valorilor naţionale s-a generalizat în mod dramatic şi absolut. „Oricum inevitabil – scria Henry Kissinger -, războiul s-a terminat cu un vid geopolitic. Echilibrul puterii fusese distrus, iar un tratat de pace cuprinzător a rămas imposibil de formulat. Perioada postbelică avea să se transforme într-o luptă prelungită şi dureroasă pentru realizarea în fapt a reglementărilor care scăpaseră printre degete conducătorilor înainte ca războiul să ia sfârşit”[60].

______________________________________

*Comunicare susținută la Conferința internațională intitulată 80 de ani de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial. Perspective și interpretări istorice (Iași, 13-14 mai 2025, organizată de către Institutul pentru Politici de Apărare și Istorie Militară și Agenția pentru Știință și Memorie Militară a Republicii Moldova)

[1] Lloyd C. Gardner, Sferele de influenţă (Împărţirea Europei între marile puteri, de la München la Ialta), București, Editura Elit, 1995, p. 147.

[2] Ibidem, p. 149.

[3] Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Pătroiu, Anglia şi România între anii 1939-1947, București, Editura Didactică şi Pedagogică, 1992, p. 128.

[4] Lloyd C. Gardner, op. cit., p. 150.

[5] Tatiana A. Pokivailova, Noiembrie 1943: La Madrid, iniţiativa a aparţinut americanilor, în Magazin istoric, serie nouă, anul XXXIV, nr. 10 (415), octombrie 2001, p. 24 – 25.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Începând din 3 februarie 1941, secţiunea de spionaj şi securitate a NKVD (Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne) a fost separată de acesta pentru a renaşte sub denumirea de NKGB (Comisariatul Poporului pentru Securitatea Statului) în cadrul căruia informaţiile externe (INO) obţin rangul de Directorat.

[9] Christopher Andrew, Oleg Gordievski, KGB. Istoria secretă a operaţiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov, București, Editura All, 1994, p. 237.

[10] Alexandru Ştefănescu, Diferenţa între a dori şi a putea, în Magazin istoric, serie nouă, anul XXXVIII, nr. 8/449, august 2004, p. 15.

[11] Aurel Simion, Preliminarii politico-diplomatice ale insurecţiei române din august 1944, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1979, p. 345.

[12] Ibidem, p. 344.

[13] Ibidem, p. 343.

[14] Problema transilvană. Disputa teritorială româno-maghiară și URSS (1940 – 1946). Documente din arhivele rusești (editori: Onufrie Vințeler și Diana Tetean), Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2014, p. 262.

[15] Ibidem.

[16] Arhivele Militare Române (AMR), fond 948, dosar nr. 838, f. 34 – 39.

[17] Grupul de Armate „Ucraina de Sud” a transmis, la ora 01.00, prin telegrama nr. 3.240 din 24 august 1944, Armatelor 6 şi 8 germană, Detaşamentului de Legătură de pe lângă Marele Stat-Major român, precum şi celorlalte servicii militare germane, următorul ordin: „Reacţia faţă de rege şi faţă de noul guvern român nu are nicio legătură cu atitudinea faţă de armata română. Nu se vor lua niciun fel de măsuri împotriva acesteia atâta vreme cât va avea o atitudine loială” (Apud Klaus Schönherr, Luptele Wehrmachtului în România – 1944,  București, Editura Militară, 2004, p. 186).

[18] În perioada 21 – 31 august 1944, Grupul de Armate „Ucraina de Sud” a pierdut aproximativ 162.400 de oameni (161.000 de la Armata 6 germană şi 1.400 de la Armata 8 germană), morţi pe câmpul de luptă, dispăruţi sau făcuţi prizonieri, dintre care 158.500 de oameni erau consideraţi „pierderi definitive” (Apud Klaus Schönherr, op. cit., p. 187). Acestor pierderi li se pot adăuga şi pierderile înregistrate în rândurile aviaţiei, marinei şi ale Misiunii Militare Germane din România, ceea ce ne permite să avansăm o cifră a pierderilor de 200.000 de militari germani. Fronturile 2 şi 3 Ucrainene au înregistrat, în acelaşi interval de timp, pierderea a circa 67.000 de oameni, dintre care 13.000 erau „pierderi definitive”.

[19] AMR, fond 948, dosar nr. 849, f. 301.

[20] Ibidem.

[21] Hans Friessner, Verratene Schlachten. Die Tragödie der deutschen Wehrmachtt in Rumänien und Ungarn, München, Editura Holsten-Verlag, 1956, p. 97 – 98.

[22] Alesandru Duţu, Ingerinţe sovietice în domeniul militar, în Dosarele Istoriei, Anul I, nr. 3, 1996, p. 12.

[23] Jurnalul de operaţii al Frontului 2 Ucrainean, Arhiva Ministerului Apărării al Federaţiei Ruse, fond 240, opis 2 779, fila 65 (Apud Dosarele Istoriei, Anul I, nr. 3, 1996, p. 15).

[24] AMR, fond 333, dosar nr. 118, f. 6-7.

[25] Laurenţiu Constantiniu, Armata Roşie în România. Documente din arhivele sovietice, în Document, anul VIII, nr. 2-3 (28-29), 2005, p. 42.

[26] Diviziile 19 Infanterie, 1, 2, 3 Munte, 6, 7, 8 și 9 Cavalerie. Divizia 8 Cavalerie avea efectivele complete și dotarea de război, celelalte fiind în curs de refacere după evacuarea din Peninsula Crimeea din mai 1944.

[27] În compunerea Armatei 1 române intrau Corpul de Munte, Corpul de Cavalerie, Corpurile 1, 2, 3, 4, 5, 6 și 7 teritoriale, Comandamentul Trupelor de Grăniceri, Corpul 2 Armată (Diviziile 9 și 10 Infanterie) din Dobrogea, diferite unități neîndivizionate, școli militare și centre de instrucție. Efectivul total însemna 328.000 de oameni, la care se adăugau 37.000 de militari din Dobrogea.

[28] România în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, vol. III, București, Editura Militară, 1989, p. 54.

[29] Ibidem.

[30] Colonel dr. Gheorghe Romanescu, colonel dr. Gheorghe Tudor, colonel (r) Mihai Cucu, colonel Ioan Popescu (coord.), Istoria Infanteriei Române, vol. II, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1985, p. 302.

[31] Pe 4 septembrie 1944, comandamentul Armatei 4 române s-a instalat la Sibiu și a preluat de la Armata 1 română sectorul de front dintre Întorsura Buzăului și Munții Apuseni.

[32] România în anii celui de-Al Doilea Război…, vol. III, p. 64.

[33] Ibidem, p. 228.

[34] A se vedea: Tatiana A. Pokivailova, Mai 1944. România la schimb cu Grecia, în Magazin istoric, Anul XLII, serie nouă, nr. 7 (496), iulie 2008, p. 23 – 25.

[35] Nicolae Baciu, Agonia României (1944-1948), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1990, p. 93.

[36] Norman Davies, Varşovia. Insurecţia din 1944, București, Editura RAO, 2007, p. 383.

[37] Ibidem, p. 741 – 743.

[38] Ibidem, p. 361

[39] Lloyd C. Gardner, op. cit., p. 231.

[40] A se vedea: Florin Constantiniu, O sursă americană despre acordul de procentaj, în Destin de istoric. In Honorem Dinu C. Giurescu, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2012, p. 579 – 584; Laurenţiu Constantiniu, Acordul de procentaj Churchill-Stalin în documentele sovietice, în Arhivele Totalitarismului, Anul XVI, nr. 3-4 (60-61)/2008, p. 157 – 172.

[41] Lloyd C. Gardner, op. cit., p. 262.

[42] Arthur Funk, De Yalta à Potsdam. Des illusions à la guerre froide, Bruxelles, 1987, p. 25.

[43] A se vedea excelenta lucrare a istoricului Antony Beevor, Berlin. Căderea – 1945, București, Editura RAO, 2005, 604 p.

[44] Pentru amănunte privind sfârşitul celui de-Al Treilea Reich german, a se vedea: Ian Kershaw, Sfârşitul. Rezistenţa sfidătoare şi înfrângerea Germaniei lui Hitler (1944 – 1945), București, Editura Corint, 2013, 704 p.

[45] Serhii M. Plohii, Ialta. Prețul păcii, București, Editura Litera, 2020, p. 47.

[46] Ibidem, p. 68.

[47] Ibidem, p. 70.

[48] Ibidem, p. 132.

[49] Ibidem.

[50] Pavel Sudoplatov, Misiuni speciale. Arhitectura terorii, București, Editurile Elit Comentator&Eleusis, 1995, p. 229.

[51] Serhii M. Plohii, op. cit., p. 545.

[52] A se vedea: Arthur Conte, Yalta sau împărţirea lumii (11 februarie 1945), București, Editura Compania, 2000, 318 p.

[53] Serhii M. Plohii, op. cit., p. 407 – 408.

[54] Pavel Sudoplatov, op. cit., p. 228.

[55] Christopher Andrew, Oleg Gordievski, , KGB. Istoria secretă a operaţiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov, București, Editura All, 1994, p. 240.

[56] Pentru modul în care Aliaţii Occidentali au schimbat textul original al Acordului de la Potsdam, în momentul publicării oficiale, şi pentru implicaţiile acestei schimbări, respectiv ale capitolului Reglementarea reparaţiilor, asupra României, a se vedea: Mihai Pelin, Culisele spionajului românesc. DIE în acţiune (1955-1980), București, Editura Evenimentul Românesc, 1997, p. 181-184 şi 212-215.

[57] Pamfil Şeicaru, Dotla (Să rămână doar cenuşa), Alba Iulia – Paris, Editura Fronde, 1996, p. 152.

[58] C.V. R. Schuyler, Misiune dificilă, București, Editura Enciclopedică, 1997, p. 169 – 170.

[59] Pe 29 iulie 1946, reprezentanţi de marcă ai exilului românesc au înaintat delegaţiilor participante la Conferinţa de Pace de la Paris un memoriu în limba franceză şi intitulat România în faţa Conferinţei de Pace, document bazat pe studii aprofundate şi o practică juridică şi diplomatică internaţională, menit a sprijini dorinţele României: 1) revizuirea clauzelor militare şi economice ale Tratatului de Pace; 2) recunoaşterea zilei de 24 august 1944 ca dată oficială a intrării României în război alături de Naţiunile Unite şi 3) recunoaşterea dreptului de cobeligeranţă. A se vedea: Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc, România la Conferinţa de Pace de la Paris, București, Ediţie îngrijită de Dinu Zamfirescu, Dumitru Dobre, Veronica Nanu, 2007, 200 p.

[60] Henry Kissinger, Diplomaţia, București, Editura All, 1998, p. 384.