În contextul reinterpretării anumitor realități istorice, respectiv o anumită responsabilitate politică, morală și istorică pentru crearea premiselor izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial, Acordul de la München (29 – 30 septembrie 1938) reprezintă o piesă esențială în eșafodajul unei politici de echilibru inaugurată de către Marea Britanie și Franța. Obiectivul central al acestei politici era împiedicarea unei hegemonii germane pe continentul european și, totodată, nerecurgerea la forță pentru a păstra acest echilibru european, însă în detrimentul suveranității și independenței unor state central și est-europene. Eșecul diferitelor formule politico-diplomatice occidentale menite a asigura securitatea continentului european în anii 1938 – 1939 se află în legătură directă cu neînțelegerile dintre Occident și Uniunea Sovietică legate de faptul că nu existau, totuși, suficiente garanții că sovieticii nu vor exploata acordurile în vederea unei revizuiri a status quo-lui instituit de sistemul Tratatelor de Pace de la Versailles. România a fost obligată să se adapteze la noile realități geopolitice și să caute soluții politico-diplomatice, însă fără a accepta modificarea integrității sale teritoriale.

Un bluf diplomatic și-o cedare surprinzătoare

Vara anului 1938 a reprezentat o perioadă în care s-au făcut eforturi diplomatice menite a salva pacea în Europa, precum şi integritatea teritorială a Cehoslovaciei. Dar nu era decât un bluf. În jocul diplomatic derulat până la sfârşitul lui septembrie 1938, trei dintre parteneri (Franţa, Marea Britanie şi URSS) au cunoscut că miza este sacrificată, „singura raţiune a jocului fiind salvarea aparenţelor, a creditului garanţiilor şi o eventuală diminuare a sacrificiilor prin obţinerea – unei soluţii onorabile”[1]. La 20 iulie 1938, ministrul de Externe al Franței, Georges Bonnet l-a convocat pe Osusky, ministrul Cehoslovaciei la Paris, declarându-i: „Franţa nu va face război pentru afacerea sudeţilor”[2]. Poziţia Uniunii Sovietice se poate desprinde din ceea ce ambasadorul Potemkin îi va declara colonelului Fabry, ministrul de Război al Franţei: „Rusia Sovietelor s-a născut din Primul Război Mondial. Din cel de-Al Doilea Război Mondial se va naşte Europa Sovietelor”[3]. Generalul Victor-Henri Schweisguth, aflat într-o vizită oficială pe linie militară în URSS, aprecia, într-un raport din 1936, că „guvernul sovietic spera să joace rolul de arbitru al situaţiei faţă de o Europă epuizată de o luptă pe care Voroşilov o prevedea a fi nemiloasă”[4].

Serviciul Secret de Informaţii român intrase în posesia unui raport al ambasadorului german la Moscova, contele von der Schulenburg, înaintat către Berlin, care menţiona că Uniunea Sovietică „nu concentrase niciun fel de trupe la graniţa cu Polonia şi România…, că în problema cehoslovacă, cu toate sforţările ministrului Cehoslovaciei la Moscova de a obţine promisiuni precise în privinţa ajutorului militar, guvernul sovietic a răspuns foarte vag, fără a-şi lua obligaţii precise”[5] astfel încât „Litvinov a răspuns ministrului Cehoslovaciei că dacă va izbucni un conflict între aceasta şi Germania «vom vedea ce trebuie făcut»”[6]. În încheierea raportului, ambasadorul von der Schulenburg îşi exprima opinia că URSS nu se va amesteca direct în conflictul amintit şi că se va mulţumi „să joace rolul său actual din Spania şi China”[7]. În ceea ce priveşte atitudinea Franţei, Georges Bonnet, ministru de Externe în perioada 1938 – 1939, scria: „În cursul unei dezbateri hotărâte de Comisia parlamentară de anchetă asupra evenimentelor intervenite din 1939 până în 1945, un martor important declara: «Politica domnului Georges Bonnet a constat în a-i face pe ruşi şi pe germani să se bată între ei». Ce-i drept, nu doream războiul pentru nici un popor din Europa. Dar nu voi dezavua totuşi această interpretare pătrunzătoare dată politicii mele”[8].

În 1993 a apărut volumul Trădarea sovietică, 1938 (Sovetska ztrata, 1938) al istoricului ceh Ivan Pfaff care consacră un capitol special (Despre trecerea prin România a Armatei Roşii, p. 40-58) eforturilor diplomatice româno-sovietice şi româno-cehoslovace privind stabilirea modalităţilor prin care se putea acorda un ajutor militar direct al URSS pentru Cehoslovacia ameninţată de către Germania lui Hitler. Tratativele româno-sovietice au atins punctul culminant pe 11 şi 12 septembrie 1938, la Geneva, în negocierile dintre Nicolae Petrescu-Comnen şi Maxim M. Litvinov, care „au arătat dezinteresul sovietic total în privinţa permiterii tranzitării: de fiecare dată Litvinov evita în mod ostentativ orice menţiune referitoare la tranzit”[9]. La 13 septembrie 1938, ora 18.00, în cadrul unei întâlniri desfăşurată într-o vilă conspirativă a serviciului cehoslovac de informaţii militare de la Crassier, la nord de Geneva, chiar la frontiera franceză, cei doi diplomaţi „au convenit verbal că imediat după declanşarea atacului german asupra Cehoslovaciei, România va permite trecerea a 100.000 de militari sovietici prin Bucovina, cu contigente limitate de artilerie şi tancuri şi va deschide spaţiul aerian românesc pentru survolul unui număr nelimitat de avioane sovietice cu ostaşi şi armament la bord”[10].

Pe măsură ce evenimentele politico-diplomatice din spaţiul Europei Centrale se succedau cu repeziciune, România prin intermediul lui Nicolae Petrescu-Comnen a comunicat Kremlinului, pe 24 septembrie 1938, că este dispusă să accepte intrarea în vigoare a acordului verbal din 13 septembrie 1938, de la Crassier, „fără ca România să mai insiste în continuare asupra garanţiilor sovietice în problema Basarabiei”[11]. URSS putea să transporte, astfel, pe cale combinată, terestră şi aeriană, un corp expediţionar perfect înarmat şi echipat cu un efectiv de 250.000-350.000 de oameni pe traseul Moghilev (URSS)-Taciovo (Cehoslovacia). La 26 şi 27 septembrie 1938, România a reiterat oferta podului aerian între Ucraina de Sud-Vest, Rusia Transcarpatică şi Slovacia Orientală la o înălţime de 3.500 metri, însă sovieticii au tergiversat o decizie. „Era o dovadă – conchide Pfaff – care reflecta tactica sovietică de a păstra tăcerea în legătură cu propunerile făcute şi a vorbi despre lucruri despre care, în general nu fusese vorba”[12]. Menţionăm faptul că în baza acordului secret din 14 iulie 1936, dintre România şi Cehoslovacia, guvernul de la Praga a început să finanţeze construirea unor căi strategice pe ruta: Vatra Dornei – Borşa şi Baia Mare – Negreşti – Taciovo în Bucovina de Nord, astfel încât se scurta legătura pe calea ferată dintre URSS şi Cehoslovacia, pe teritoriul românesc, de la 520 km la 160 km. Telegrama diplomaţiei româneşti către Kremlin a fost reprodusă de către istoricul ceh Jiri Hochman în Anexa de la lucrarea The Soviet Union and the failure of Collective Security. 1934 – 1938, apărut în SUA (1984). În arhiva MAE de la Bucureşti nu s-a descoperit această telegramă prin care România renunţa la garanţiile sovietice în problema inviolabilităţii teritoriale a Basarabiei ca parte integrantă a României pentru a salva existenţa statală a Cehoslovaciei.

La 21 septembrie 1938, Consiliul de Miniştri al Cehoslovaciei a acceptat „cu durere, forţat de împrejurări şi de insistenţele succesive şi presante ale guvernelor francez şi britanic”[13], decizia luată la Londra la 18 septembrie 1938, care prevedea sacrificarea Cehoslovaciei. Ambasadorul Franţei la Berlin, André-Francois Poncet, mărturisea într-un raport din 4 octombrie 1938, că apropierea cataclismului era aşteptată de la o oră la alta. Zvonul în legătură cu conferinţa celor patru, care urma să înceapă a doua zi, la München, avea să provoace imediat o imensă satisfacţie şi nimeni nu se îndoia că se va îndepărta pericolul războiului iminent. Acordul de la München (29 – 30 septembrie 1938) a facilitat acapararea regiunii sudete de către Germania. Acest lucru nu ne poate împiedica să observăm cruzimea şi inumanitatea discursului lui Chamberlain, din 27 septembrie 1938, de la radio: „Cât este de oribil, de fantastic, de incredibil că noi a trebuit să săpăm tranşee şi să încercăm măştile de gaze din cauza unei dispute, intervenind într-o ţară îndepărtată, iscată cu nişte oameni despre care noi nu ştim nimic”[14]. Generalul Faucher îi scria, la 6 octombrie 1938, lui Edouard Daladier, premierul Franţei, că ofiţerii cehoslovaci îi reproşează faptul că le este aplicată „o umilire fără precedent dând lui Hitler fără luptă şi, practic, fără opoziţie, fortificaţiile”[15] Cehoslovaciei.

Hitler îşi împlinea un vis, dar în acelaşi timp reuşea să elimine URSS din Europa. „Germania – scria ziarul Fremdenblatt din Hamburg – a reuşit să elimine Rusia din concertul marilor puteri. Acesta este aspectul istoric al Münchenului”[16]. La procesul de la Nürnberg, feldmareşalul Wilhem Keitel avea să declare: „Scopul Münchenului era de a elimina Rusia din Europa, de a câştiga timp şi de a desăvârşi înarmarea noastră”[17]. Ministrul sovietic al Afacerilor Externe, Maxim M. Litvinov, avea să declare, la 4 octombrie 1938, ambasadorului Franţei la Moscova: „Constat pur şi simplu că puterile occidentale au ţinut în mod deliberat URSS în afara negocierilor. Bietul meu prieten, ce aţi făcut? În ce ne priveşte, nu văd o altă ieşire decât o a patra împărţire a Poloniei”[18]. O apropiere germano-sovietică părea mai mult decât posibilă, ba chiar dorită de cei doi dictatori.

Acordul de la München a constituit o grea lovitură pentru România şi devenise foarte clar faptul că Marea Britanie nu va ajuta în caz de război nici una dintre ţările Europei Centrale şi dunărene, precum şi a celei de sud-est. Franţa se situa pe o poziţie similară celei britanice. Juristul român Mircea Djuvara atrăgea atenţia că: „Aceste evenimente trebuie să fie bine cântărite de România. Ea a avut multe de suferit în trecut din cauza nerespectării garanţiilor internaţionale şi cunoaşte foarte bine valoarea lor relativă”[19]. La 27 noiembrie 1938, R. Seton-Watson îi scria lui Viorel V. Tilea, cu amărăciune, că „în timpul actualei crize România este singura ţară care şi-a dovedit loialitatea faţă de nefericiţii cehi”[20], precum şi faptul că dacă Germania şi URSS vor ajunge la o înţelegere, o vor face peste cadavre. „România era o componentă a unui sistem politic internaţional constituit cu mare greutate. Arhitectura sa politică avea un schelet de proporţii impozante, constituit din protecţia franceză directă şi cea engleză indirectă, dar care se afla însă pe fundamente putrede şi artificiale. Ca orice sistem foarte complicat, el ascundea o mare dezordine. Fascinaţia pactelor politice dintre cele două războaie mondiale măreau lipsa de claritate care caracteriza apriori întregul sistem politic. Situaţia României în cadrul sistemului era foarte nefavorabilă din punct de vedere geografic şi strategic: avea graniţe enorm de lungi cu unele state care puneau pretenţii teritoriale (Rusia, Ungaria, Bulgaria) şi graniţe minuscule cu state prietene, mai exact spus cu astfel de state care erau interesate în menţinerea statu quo-ului (Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia)”[21], opina fostul ministru al României la Berlin, generalul Ion Gheorghe, asupra locului, rolului şi influenţei României în evoluţia relaţiilor internaţionale.

Germania și planurile sale de expansiune

Ca urmare a acordului de la München şi a noilor primejdii care ameninţau integritatea teritorială, factorii politici şi militari de decizie de la Bucureşti au elaborat şi au aprobat, în cursul lunii octombrie 1938, al treilea plan de înzestrare al armatei, eşalonat pe o perioadă de 10 ani. Totodată, Marele Stat-Major român, în baza hotărârilor Consiliului Superior al Apărării Naţionale, a ordonat începerea construirii de fortificaţii la graniţa de vest. Centura de fortificaţii de pe frontiera dinspre Tisa avea menirea să apere securitatea ţării împotriva unei agresiuni germano-maghiare.

Regele Carol al II-lea avea să înregistreze un eşec în turneul diplomatic pe care l-a întreprins, la Paris şi Londra, cu speranţa că România va obţine ajutorul militar şi politic dorit. În ziua de 24 noiembrie 1938, suveranul român se întâlnea cu Hitler, în prezenţa lui Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe german, care adnota la nota de conversaţie: „Ideea fundamentală a politicii noastre faţă de Ungaria şi România trebuie să fie actualmente de a menţine aceste două fiare încinse şi de a le modela în interesul Germaniei”[22]. Hitler a cerut ca România să se alăture deschis politicii pe care o promova Germania. Suveranul României a refuzat şi a cerut, în schimbul acordării unor avantaje economice, garantarea aprovizionării cu armament din Cehoslovacia şi încheierea unor contracte cu industria de război germană.

La cererile Berlinului, România va reacţiona prin numirea, la 21 decembrie 1938, în fruntea Ministerului Afacerilor Străine a lui Grigore Gafencu, cunoscut adept al alianţelor cu Marea Britanie şi Franţa. La 3 decembrie 1938, Legaţia României din Paris a fost ridicată la rang de ambasadă, iar Gheorghe Tătărescu a fost numit ambasador extraordinar şi plenipotenţiar în Franţa. De la 1 ianuarie 1939, au fost ridicate la rang de ambasade legaţiile române de la Belgrad, Ankara şi Atena. Într-o atare situaţie aprecierea lui Andreas Hillgruber asupra politicii externe româneşti („era de a-şi păstra toate uşile deschise şi de a nu se lega unilateral de un singur grup de puteri”)[23], aceea de duplicitate, ar putea fi luată în consideraţie, într-un context în care, la 6 decembrie 1938, se semnează acordul de neagresiune franco-german. Acord despre care ataşatul militar aero şi naval român de la Paris telegrafia Marelui Stat-Major de la Bucureşti: „În acest fel se speră că până la urmă, axa Berlin – Roma va fi dezagregată, iar efortul de expansiune al Germaniei în centrul şi estul Europei va putea garanta Occidentului o eră de linişte necesară restabilirii prosperităţii prin îndreptarea situaţiei economico-financiare”[24].

La 5 ianuarie 1939, Serviciul Secret de Informaţii al Armatei a înaintat Marelui Stat-Major român un raport de sinteză (15 pagini) vizând „Expansiunea germană în sud-estul Europei către gurile Dunării”. Conducerea politico-militară a Germaniei aprecia, în noua conjunctură politică de după München, că expansiunea spre sud-estul Europei era cea mai uşoară şi mai favorabilă. OKW-ul lua în calcul cinci factori care îngăduiau o acţiunea în acest spaţiu: „1. Pe această direcţie nu s-ar putea opune expansiunii germane decât Ungaria şi România (…) 2. România, după părerea germană, incomplet înarmată astăzi, va capitula uşor în faţa unui puternic atac dat prin surprindere de către armata maghiară, susţinută de cea germană. 3. România, cu bogatele sale resurse în produse agricole, petrol şi vite, va constitui cea mai bună, sigură şi imediată bază de aprovizionare pentru continuarea expansiunii germane spre Est sau spre Sud. 4. Pentru o acţiune către Est (Ucraina), Germania va deschide prin România o poartă mult mai largă decât gâtul strâmt al Ucrainei subcarpatice, străbătută pe întreaga lungime numai de o singură autostradă. 5. Nu provoacă direct nici Polonia şi nici URSS, ale căror armate, bine dotate, ar putea da mai mult de lucru armatei germane”[25].

Analiştii Serviciului Secret de Informaţii român estimau că România se va constitui, prin „bogăţiile sale, cereale-petrol, şi prin situaţia frontierei sale de est, în prelungirea frontierei cehoslovace, baza de operaţie strategico-economică, în vederea desfăşurării sigure a celei mai grele etape, spre Est şi spre Sud”[26]. Totodată, se menționa în mod expres: „Marile lucrări cu caracter economic, în curs de execuţie astăzi, cum este canalul Rhin – Mein – Dunăre, ce va străbate întreaga Germanie legând Marea Nordului cu Marea Neagră şi pentru care cel de-al III-lea Reich face enorme sacrificii materiale, nu are altă menire decât aceea de a grăbi restabilirea hegemoniei economice germane asupra regiunilor grupate în jurul acestui fluviu. Este interesant şi îngrijorător în acelaşi timp faptul că, în legătură cu organizarea bazinului dunărean, economiştii germani, în frunte cu actualul ministru al economiei Reich-ului, au lansat nu demult «principiul spaţiului unitar economic», cu semnificaţia următoare: niciun alt amestec în bazinul dunărean, decât al statelor grupate în jurul său, deoarece numai aceste state împreună formează spaţiul unitar economic”[27].

În zorii zilei de 15 martie 1939, pe o furtună de zăpadă, circa 200.000 de soldaţi germani au trecut noua frontieră germano-cehă. La ora 09.00, primele elemente motorizate germane au intrat în periferiile oraşului Praga. După-amiază, Hitler şi-a făcut intrarea la Palatul Hrad. Steagul cu zvastica a fost arborat deasupra capitalei Cehoslovaciei. Noua configuraţie geopolitică a Europei a determinat guvernul Armand Călinescu să cheme sub arme mai multe contingente de rezervişti pentru completarea forţelor de apărare a frontierei de Vest.

În urma raportului Serviciului Secret de Informații al Armatei din 5 ianuarie 1939 s-a ordonat, de către Ministerul Apărării Naţionale şi Marele Stat-Major, efectuarea unui „sondaj” în capitalele europene, de către locotenent-colonelul Gheorghe Petrescu – ataşat tactic al Ministerului Apărării Naţionale şi Marelui Stat-Major pe lângă Serviciul Secret de Informaţii al Armatei –, pentru ca „personal, să examineze la faţa locului ipotezele asupra urmărilor acestor evenimente, ajutat – pe de o parte – de reprezentanţii noştri diplomaţi şi militari acreditaţi pe lângă statele respective şi – pe de altă parte – prin luarea contactului direct cu serviciile secrete de informaţiuni ale armatelor respective”[28]. Raportul înaintat, la 21 martie 1939, de locotenent-colonelul Gheorghe Petrescu, după vizitele efectuate la Varşovia, Praga, Berlin, Londra şi Paris, nu era deloc îmbucurător în ceea ce priveşte evoluţia viitoare a relaţiilor internaţionale şi perspectiva de a se întări capacitatea de apărare a României, de asigurare a securităţii sale. Locotenent-colonelul Gheorghe Petrescu avea să părăsească Londra, în drum spre Paris, cu „impresia certă că Anglia este hotărâtă să facă războiul, că este sigură că va câştiga şi că ne va sprijini la maximum cu tot ceea ce îi este posibil, dar cere din partea noastră hotărâre, rezistenţă economică şi rezistenţă militară şi toată armata imediat la frontieră”[29]. În urma discuţiilor avute cu şeful Serviciului Secret francez s-a ajuns la concluzia că tratativele economice româno-germane aflate în derulare la Bucureşti, se desfăşurau într-o formă acceptabilă, tocmai pentru ca ele să adoarmă vigilenţa românilor şi să nu se ia măsurile militare necesare, cu care s-ar  fi putut face faţă „acţiunilor strategice de totală respingere”[30].

Alunecarea spre o politică germanofilă

Într-un Memorandum german, din aprilie 1939, intitulat Aprovizionarea Germaniei cu ulei mineral în timp de război, se sublinia importanţa perimetrului petrolifer din România, precum şi faptul că stăpânirea câmpurilor petrolifere româneşti şi, în consecinţă, a spaţiului dunărean este o condiţie preliminară pentru o aprovizionare îndestulătoare a Germaniei cu ulei mineral într-un război de lungă durată. Memorandumul propunea trei soluţii pentru atingerea acestui obiectiv: 1) economică (instituirea monopolului german asupra petrolului românesc); 2) diplomatică (încheierea unui tratat de alianţă necondiţionată); 3) militară (controlul total al ţării). Cerealele şi petrolul României deveniseră, după 30 septembrie 1938, elementele vizate de Reich-ul german. Negocierile economice româno-germane erau finalizate printr-un acord, la 10 decembrie 1938, care permitea ca 25% din totalul exporturilor româneşti către Germania să fie reprezentat de livrările de petrol. Presiunile politice şi diplomatice s-au intensificat, urmărindu-se încheierea unui acord economic bilateral. Încă de la 29 ianuarie 1939, colonelul Alfred Gerstenberg, ataşatul militar aero al Germaniei la Varşovia şi Bucureşti, l-a informat pe Grigore Gafencu că atmosfera ostilă României, de la Berlin, nu putea fi înlăturată decât în condiţiile în care supraproducţia românească, de petrol şi cereale, ar fi luat drumul Germaniei, pe baza propunerilor pe care mareşalul Göring le făcuse, în noiembrie 1938, regelui Carol al II-lea.

La 15 februarie 1939, a fost primit, la Bucureşti, directorul ministerial Helmuth Wohltat, reprezentantul Germaniei pentru tratative. Tratativele s-au desfăşurat în mai multe runde (februarie – martie 1939), dovedindu-se extrem de dificile, având în vedere ţelurile, expuse ori ascunse, ale guvernului de la Berlin, respectiv: 1) a obţine o mărire în termenii cei mai rapizi ai importurilor de petrol, precum şi a livrărilor de lemn şi diverse minereuri; 2) a promova o colaborare germano-română pe termen lung în domeniul economic, cu puncte diverse, precum adaptarea agriculturii româneşti la necesităţile pieţei germane, exploatarea în comun a resurselor subsolului românesc şi colaborarea băncilor române şi germane. Evenimentele de la Praga (15 martie 1939) au influenţat decisiv tratativele economice, astfel încât, la 23 martie 1939, a fost parafat Tratatul economic româno-german pe o perioadă de 5 ani. În perspectiva războiului care se prefigura ca soluţie pentru rezolvarea diferendelor internaţionale, un raport al OKW explica prezenţa României în proiectele operaţionale ale Berlinului prin producerea a 40% din necesarul total de produse petroliere al celui de-al III-lea Reich.

Aflat la Paris, între 27 şi 30 martie 1939, într-o nouă misiune de informare şi observare a realităţilor internaţionale, locotenent-colonelul Gheorghe Petrescu, în urma întâlnirilor sale cu reprezentanţi francezi – politici, diplomatici şi militari -, conchidea: „Impresia mea generală, izvorâtă din toate aceste întrevederi, a fost că Franţa este ferm hotărâtă a se bate şi a declanşa un război, numai atunci când interesele sale imediate vor fi astfel atinse, încât o altă soluţie nu mai este posibilă. Am chiar impresia, izvorâtă din informaţii foarte bune culese din cercuri politice serioase franceze, că Franţa – în ultimă instanţă – ar propune chiar convocarea unei conferinţe generale în care să se dezbată toate litigiile existente în Europa şi colonii şi în care conferinţă s-ar impune anumitor state maximum de sacrificiu. Una din ţările vizate pentru sacrificii importante ar fi chiar România”[31]. Impresiile culese în mediile politico-militare britanice nu erau dintre cele mai îmbucurătoare. În cercurile Foreign Office-ului convingerea era că în spatele „acordului româno-german ar exista şi un acord de ordin politic şi că România ar fi pierdută pentru cauza Axei Londra-Paris”[32]. Reîntors la Paris, la 3 aprilie 1939, locotenent-colonelul Gheorghe Petrescu avea să constate o evidentă răceală din partea oficialităţilor franceze.

După ocuparea completă a Cehoslovaciei, la 15 martie 1939, Grigore Gafencu avea să telegrafieze, în noaptea de 16 spre 17 martie, Cabinetului britanic, prin intermediul ministrului Tilea pentru a-i atrage atenţia asupra gravelor consecinţe care decurgeau pentru statele central-europene din libertatea de iniţiativă pe care Hitler o avea ca urmare a renunţării Marii Britanii. În dimineaţa zilei de 21 martie 1939, Viorel V. Tilea a informat Bucureştiul de faptul că lordul Halifax a fost autorizat să înceapă negocieri pentru formarea unui Pact Răsăritean de asistenţă mutuală. Ministrul României la Londra cerea guvernului pe care îl reprezenta să nu ignore această iniţiativă diplomatică, menită a salva pacea pe continentul european, iar a ignora o astfel de iniţiativă ar însemna predarea României în mâinile Germaniei, cu toate consecinţele inevitabile, aşa cum am văzut că s-a întâmplat altor state. Pe 31 martie 1939 va fi semnat acordul economic româno-francez, urmând ca, la 11 mai 1939, să fie semnat cel româno-britanic.

La 13 aprilie 1939, guvernele Marii Britanii şi Franţei au acordat garanţii României şi Greciei, în condiţiile în care „Anglia, în special, socoteşte absolut necesar pentru pregătirea războiului de lungă durată, care să aducă victoria Axei Londra-Paris, să câştige timp prin atragerea spre Est a unor importante forţe germane, astfel ca să dea posibilitate, atât Franţei, cât şi Angliei, să-şi desăvârşească instrumentul lor de război, care să le dea victoria sigur scontată şi care va duce la altă aşezare a Europei”[33]. Joachim von Ribbentrop a reacţionat atrăgând atenţia că Reich-ul consideră că orice participare la politica dusă de guvernul britanic este îndreptată împotriva sa, ducând la încercuirea morală pe care Germania dorea să o evite cu orice preţ. „Oricine se declară gata să scoată castanele din foc pentru marile puteri trebuie să se aştepte să-şi frigă degetele!”, declarase Hitler, la 1 aprilie 1939, la Wilhelmshafen. Într-o atare situaţie, ministrul de Externe al României, Grigore Gafencu, va întreprinde în cursul lunii aprilie 1939 un turneu diplomatic în principalele capitale europene, cu speranţa că va înlătura din izolarea mereu crescândă a României şi ar putea preveni o serie de primejdii.

Ultimul turneu diplomatic

Grigore Gafencu avea să părăsească Bucureştiul în amiaza zilei de 16 aprilie 1939, în direcţia Berlin prin Polonia. „Pătrundeam astfel, dintr-o dată – nota Grigore Gafencu -, în plină dramă europeană”[34]. În acea noapte ministrul român devenea martorul destăinuirilor colonelului Beck, care prefigurau marea încleştare: „Danzigul ne este indispensabil. Nu vom admite niciodată alipirea lui la Germania. Dacă se ating de Danzig, iese război”[35]. Într-un asemenea context politic european, sosea la Berlin, la 18 aprilie 1939, Grigore Gafencu. A doua zi, 19 aprilie 1939, Grigore Gafencu a fost primit de Hitler la Cancelaria celui de al III-lea Reich. Hitler va ţine un monolog important şi esenţial în conţinut pentru România şi viitorul ei: „Garanţiile anglo-franceze nu vă vor servi la nimic. Nu mă voi formaliza însă. Cunosc slăbiciunea voastră pentru Franţa. Cu totul alta ar fi atitudinea mea dacă ar urma să participaţi alături de sovietici la vastul plan de încercuire al Germaniei pe care îl pregăteşte guvernul de la Londra. Un astfel de plan pune în pericol existenţa Reich-ului; suntem decişi să ne apărăm prin toate mijloacele”[36]. Întrevederea se terminase.

La Bruxelles, lui Gafencu i se va vorbi despre lipsa de pregătire militară a Marii Britanii, care provoca teamă regelui Leopold. Acesta nu şi-a ascuns îngrijorarea că în împrejurările date, ajutorul promis de Marea Britanie unei ţări mici mai curând ar compromite-o decât ar proteja-o. Sosit la Londra, Grigore Gafencu va avea o lungă întrevedere cu Winston S. Churchill. Acesta era profund nemulţumit de evoluţia situaţiei politice interne şi internaţionale, şi îl va avertiza foarte clar asupra forţei cu care Marea Britanie îşi putea însoţi angajamentele. În discuţiile angajate cu oficialii britanici, Grigore Gafencu a insistat asupra ideii ca Franţa şi Marea Britanie să-şi facă simţită prezenţa şi pe plan economic. Guvernul britanic a fost de acord cu cererile formulate de diplomatul român, însă dorea ca toate garanţiile pe care le va acorda să fie înglobate într-un sistem de securitate, URSS urmând a fi o piesă esenţială în cazul sistemului.

Memorandumul din 22 mai 1939 al Foreign Office evidenţiază o conduită în politica externă britanică, o idee de care britanicii au fost călăuziţi mereu pe parcursul războiului ce va urma, respectiv: „Nu este de aşteptat un mare ajutor material din partea Uniunii Sovietice (…) Este esenţial, dacă va trebui să avem un război, să încercăm să implicăm URSS în acesta, căci altfel, la sfârşitul războiului, URSS, cu armata sa intactă – în prezenţa unei Anglii şi a unei Germanii în ruină – ar domina Europa”[37]. În vara fierbinte a lui 1939, ambasadorul Reich-ului la Londra, Herbert von Dirksen, telegrafia Berlinului, arătând că Sir Horace Wilson, unul dintre principalii colaboratori ai lui Neville Chamberlain, i-ar fi confirmat „că după încheierea unei înţelegeri cu Germania, politica engleză de garanţii (pentru Polonia, România şi Turcia) va fi, în fond, înmormântată”[38].

La Paris, Grigore Gafencu a fost primit cu simpatie de către oficialii francezi și informat asupra evoluției tratativelor cu sovieticii şi cu dificultăţile întâmpinate. Tratativele au fost declanşate de către Franţa şi Marea Britanie, şi ele vizau obţinerea unei declaraţii publice, în care Uniunea Sovietică să repete că „în eventualitatea unui act de agresiune împotriva oricărui stat vecin al Uniunii Sovietice şi împotriva căruia acest stat ar rezista, guvernul sovietic să acorde asistenţă, dacă s-ar exprima o dorinţă în acest sens, ajutorul urmând să fie furnizat în modul cel mai adecvat”[39], după cum suna propunerea britanică din 18 aprilie 1939. La 19 aprilie 1939, Uniunea Sovietică a făcut cunoscute contrapropunerile sale: 1. Un angajament de asistenţă mutuală din partea celor trei mari puteri împotriva oricărei agresiuni în Europa; 2. Un angajament de asistenţă din partea celor trei mari puteri în favoarea statelor din Est limitrofe Rusiei: România, Polonia, Letonia, Estonia; 3. Un angajament al celor trei mari puteri pentru studierea aspectelor militare de asistenţă prevăzute la paragrafele 1 şi 2. Grigore Gafencu avea să părăsească Parisul cu speranţa că un acord între Occident şi Uniunea Sovietică ar constitui, în cazul realizării, o garanţie reală pentru România şi viitorul ei.

A urmat vizita la Roma. Primit cu un fast extraordinar, ministrul român va avea convorbiri cu Mussolini şi contele Ciano, omologul lui italian. Rezultatele vizitei la Roma, care urmărea o apropiere româno-italiană, pot fi incluse în declaraţia pe care contele Ciano avea să i-o facă lui Grigore Gafencu: „Drumul nostru spre Bucureşti trece prin Budapesta. Atunci când discul verde va semnala cale liberă între Ungaria şi România, vom veni spre voi aşa cum o dorim”[40]. În drumul spre ţară Gafencu a făcut o escală la Belgrad unde avea să se întreţină cu Činkar-Marcovići, fost ministru al Iugoslaviei la Berlin şi om de încredere al prinţului Paul. În discuţiile avute cu Činkar-Marcovići, ministrul român de externe va insista pe necesitatea de a se păstra legături permanente şi strânse cu puterile occidentale.

Discuţiile avute cu reprezentanţii Axei la Berlin şi Veneţia îl convinseseră pe diplomatul iugoslav că războiul era mai aproape ca niciodată şi că fiecare trebuia să se gândească, înainte de orice, la propria salvare. În plus, schimbarea survenită la Moscova prin înlocuirea lui Maxim M. Litvinov cu V. M. Molotov, precum şi alte elemente indicau o posibilă apropiere germano-sovietică. În acest context, era dificil să adopţi o poziţie ostilă Axei, astfel încât „trebuia să avem grijă să nu fim primele victime şi doar agresorii prezumtivi erau în măsură să dea asigurări efective împotriva pericolului unei agresiuni”[41]. La 1 aprilie 1939, cu ocazia lansării la apă a cuirasatului „Tirpitz”, Hitler a rostit un discurs în care unii istorici au văzut „o aluzie limpede la doctrina «coexistenţei paşnice» şi primul semn al unei atitudini conciliatoare a lui Hitler faţă de Uniunea Sovietică”[42].

În acele clipe dramatice, guvernul sovietic l-a trimis într-un turneu diplomatic pe Vladimir P. Potemkin, comisar adjunct al poporului la Ministerul de Externe sovietic. Grigore Gafencu a expus diplomatului sovietic rezultatele obţinute în urma turneului său diplomatic şi faptul că toată concentrarea forţelor noastre armate de-a lungul frontierelor occidentale dovedea foarte clar din ce parte ne simţeam ameninţaţi şi împotriva cui înţelegeam să ne organizăm rezistenţa. În timpul discuţiilor Gafencu – Potemkin nu a fost atinsă nici o clipă problema Basarabiei, nodul gordian al relaţiilor româno-sovietice. Călătoria lui Potemkin avea să se desfăşoare la începutul lunii mai 1939, în timpul negocierilor cu Parisul şi Londra, şi se poate constitui într-o formulă de testare a stării de spirit din Balcani, pentru a se putea asigura conducătorii sovietici că nu va fi nici un fel de reacţie militară, având în vedere preconizatele evoluţii sovietice în arena relaţiilor internaţionale. La 22 iulie 1939, presa sovietică va anunţa pentru prima oară începerea unor convorbiri economice la Berlin, urmate, la 12 august 1939, de cele militare tripartite anglo-franco-sovietice. Presat de timp şi de necesităţi militare, Hitler avea să telegrafieze, la 20 august 1939, la Moscova propunând o înţelegere între cele două mari puteri.

La 22 august 1939, Gheorghe Tătărescu a avut convorbiri cu Georges Bonnet referitoare la viitorul pact de neagresiune sovieto-german, apreciat ca fiind un nou element ce contribuie la agravarea situaţiei internaţionale. Ambasadorul român i-a declarat lui Bonnet că România era hotărâtă să-şi apere frontierele naţionale în cazul în care ele ar fi primejduite de către Germania sau Ungaria. Apreciind pactul sovieto-german ca pe un „act premeditat de o extremă greutate”, Gheorghe Tătărescu accepta ipoteza în care guvernul sovietic s-ar fi înţeles cu cel de la Berlin „în vederea împărţirii Poloniei şi a României”. Conţinutul discuţiei Bonnet-Tătărescu a fost adus la cunoştinţă Foreign Office-ului de ambasadorul Marii Britanii la Paris, Sir Eric Phipps. Gheorghe Tătărescu îi mărturisise lui Georges Bonnet, „cu oarecare nelinişte”, că Bucureştiul era îngrijorat de pactul de la Moscova, iar România „simţea că duşmanii ei erau aproape şi prietenii prea departe”, motiv pentru care va căuta să se apropie de Italia pentru a obţine sprijin „împotriva acordurilor nordice”. Sir Eric Phipps, într-o telegramă expediată Londrei, la 26 august 1939, informa Foreign Office că şeful Departamentului European din Ministerul de Externe al Franţei îi declarase că România era cea mai ameninţată dintre toate ţările afectate de pactul sovieto-german.

Un raport al Serviciului Secret de Informaţii al Armatei Române, din 22 august 1939, referitor la consecinţele care aveau să decurgă pe plan intern şi internaţional din semnarea Pactului germano-sovietic, avertiza factorii de decizie politico-militară de la Bucureşti că la operaţiunea de dislocare a Poloniei va lua parte şi Uniunea Sovietică, care îşi „va atribui provincia polonă care a făcut parte din Galiţia de pe vremea imperiului rusesc, precum şi toate localităţile de la frontiera estică, unde populaţia dominantă este rusească”[43] iar „pentru restul se va reîntemeia fosta republică a Ucrainei Mari, înglobându-se şi nordul Bucovinei pe o linie până la Siret şi oraşul Cernăuţi”[44]. Legaţia germană de la Bucureşti a primit ordin de la Berlin să raporteze de urgenţă atitudinea opiniei publice române, îndeosebi a presei, în legătură cu noua situaţie internaţională, cu toate mişcările plenipotenţiarilor englez, francez şi polon din Bucureşti, precum şi cu stadiul în care se găsea fosta organizaţie Garda de Fier, dacă mai activează, care este programul, urmând a se intra în contact cu membrii ei, într-o perspectivă apropiată. Ministrul Reich-ului la Bucureşti era informat că „Berlinul, după lichidarea aşa-zisei «chestiuni ungare», va uza de drepturile şi pretenţiile asupra fostelor graniţe germane din 1914 pentru a exercita o presiune care ar obliga România să se înţeleagă cu Germania şi să părăsească prietenia democraţiilor”[45]. România se afla, începând din 23 august 1939, într-o izolare absolută.

Neutralitate și război

După declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial, la 1 septembrie 1939, România s-a declarat neutră (6 septembrie 1939), însă evenimentele aveau să se succeadă cu repeziciune, uimind Europa şi, uneori, chiar pe protagoniştii dramei. Din însărcinarea regelui Carol al II-lea, Ion Gigurtu a făcut o vizită la Berlin pentru a transmite Guvernului german dorinţa de neutralitate a României. Măsurile de ordin militar adoptate de vecinii României, mai ales ale Uniunii Sovietice, au făcut obiectul convorbirilor purtate cu mareşalul Göring. Acesta a răspuns trimisului regal că „atâta timp cât Reich-ul va fi în relaţii prieteneşti cu Sovietele nu trebuie să ne temem de Rusia”[46]. În momentul în care Armata Roşie ocupa Polonia Răsăriteană, ministrul de Externe român, Grigore Gafencu, dădea instrucţini ministrului român la Moscova, Gheorghe Davidescu, să sondeze posibilitatea încheierii unui tratat de neagresiune între România şi Uniunea Sovietică, fără a face însă propuneri concrete în acest sens înainte de a se cunoaşte intenţiile URSS, pentru a nu fi expuşi la un refuz sau la condiţii care nu ar putea fi acceptate.

Cabinetul de la Londra a comunicat, la 27 septembrie 1939, Guvernului de la Bucureşti, că, în cazul unei agresiuni sovietice, România nu va primi sprijinul militar al Marii Britanii. A doua zi, 28 septembrie, Guvernul britanic a informat Parisul despre acest lucru, prin Sir Eric Phipps, care a subliniat că britanicii nu puteau oferi nici un fel de ajutor României, în special dacă Turcia nu li se va alătura. Documente germane provenite din arhiva ambasadorului german la Moscova, contele von den Schulenburg, păstrate în castelul Falkenberg şi publicate de cercetătoarea germană Ingenborg Fleischhauer, evidenţiază faptul că la recepţia de la Kremlin care a urmat semnării Acordului sovieto-german de delimitare a frontierei, din 28 septembrie 1939, s-a discutat şi problema României. Stalin a comunicat că, deocamdată, guvernul sovietic nu are nicio intenţie de a se atinge de România.

La 19 octombrie 1939, se va semna, la Ankara, Tratatul tripartit anglo-franco-turc. Protocolul secret anexat Tratatului, act care va rămâne necunoscut Guvernului român, preciza limpede punctul geografic sensibil ce ar fi declanşat acţiunea militară franco – britanică, respectiv în momentul în care „ofensiva militară declanşată de o putere europeană ar atinge frontierele Bulgariei sau ale Greciei”[47]. Hotărârea adoptată la Geneva în septembrie 1939, prin care se prevedea că „măsurile militare prevăzute de articolul 16 al Pactului nu mai au un caracter obligatoriu”[48], dezlega mâinile diplomaţiei anglo-franceze în ceea ce priveşte posibilităţile de acţiune.

Diplomaţia românească va face, în continuare, eforturi disperate pentru a obţine garanţii militare concrete, în cazul unui atac sovietic. Londra comunica României, la 11 decembrie 1939, că funcţionarea garanţiei acordate în aprilie 1939 depindea de doi factori: hotărârea Turciei de a deschide Strâmtorile şi asigurarea că Italia nu se va împotrivi unei acţiuni anglo-franceze în Răsărit. La 30 decembrie 1939, Viorel V. Tilea a remis la Foreign Office o notă din partea guvernului român prin care se solicita ajutor în armament şi materii prime, care urma să fie achitat în rate anuale sub forma creşterii cotelor de petrol. Parisul a fost informat şi el despre această cerere. La cea de a doua consfătuire a conducătorilor misiunilor diplomatice britanice din Europa de Sud-Est, care a avut loc la Londra, între 8 şi 11 aprilie 1940, s-a hotărât ca, după obţinerea avizului Statului Major General britanic, Bucureştiul să fie informat că, în cazul unui atac al Uniunii Sovietice, se va acorda „ajutor după posibilităţi”, însă gradul şi caracterul acestuia vor depinde de atitudinea Turciei, Italiei şi Bulgariei.

Aflat la Berlin, în perioada 2-8 martie 1940, Mihail Moruzov, şeful Serviciului Secret de Informaţii al Armatei Române, a avut întrevederi cu mai multe oficialităţi ale Reich-ului, printre care cu omologul său, amiralul Wilhelm F. Canaris. „Comandamentul german – a subliniat amiralul Canaris – are continuu în vedere tendinţele URSS care au ca prim scop propagarea ideii revoluţionare, pe care deocamdată înţelege să o exploateze sub forma ideală a panslavismului în Polonia, Boemia, Moravia, Ucraina Carpatică şi, apoi, în Balcani, unde – mai ales în Bulgaria şi Iugoslavia – a început să desfăşoare deja acţiuni pregătitoare”[49]. Expansiunea sovietică în Balcani era un lucru pe care Berlinul nu-l putea admite, ori interesul României, într-o astfel de conjunctură geopolitică, era să fie cât mai corectă faţă de Berlin, în condiţiile în care „în Germania – avertiza amiralul Canaris – mai există persoane politice care cred că atitudinea ţării dumneavoastră nu este sinceră şi că, în momentul când Germania va fi antrenată într-un război decisiv, îşi va schimba atitudinea, făcând jocul anglo-francezilor”[50].

La 29 martie 1940, V. M. Molotov a ţinut în Sovietul Suprem al URSS un discurs în care a afirmat că există o chestiune litigioasă nerezolvată, aceea a Basarabiei şi a precizat că România va înţelege că asemenea lucruri nu pot fi tolerate. Regele Carol al II-lea nota, la 2 aprilie 1940, în jurnalul său: „Chestia principală este discursul lui Molotov. Discurs care distruge toate iluziile şi este agresiv faţă de mulţi, între care şi Italia. Faţă de noi, a reafirmat că URSS n-a renunţat la Basarabia şi de aceea nu poate avea un pact de neagresiune cu noi, dar că această chestiune se va rezolva pe cale paşnică (…). Îl găsesc pe Gafencu îngrijorat căci consideră acest discurs ca un avertisment serios. Sunt complet de acord. La noi, poate, va provoca panică, la alţii va da un mare îndemn pentru întărirea apărării naţionale”[51]. Îngrijorat de marea concentrare de trupe sovietice de la frontiera română, la 22 mai 1940, Grigore Gafencu va avea o conversaţie cu ministrul Germaniei la Bucureşti, W. Fabricius, care i-a declarat că „…în aceste ultime luni, schimbări profunde au intervenit în raporturile germano-ruse, şi de aceasta trebuie să ţinem cont”[52], adăugând că „pacea şi liniştea României depind, într-o mare măsură, de înţelegerea la care România ar ajunge cu vecinul ei din Est”[53].

Capitularea Franţei (22 iunie 1940) a bulversat opinia publică românească şi nu numai, marcând, totodată, sfârşitul unei concepţii şi al unei orientări de politică externă. Alexandru Cretzianu, secretar de stat la Ministerul de Externe, mărturisea: „În România, ca în multe alte ţări din Europa, invincibilitatea armatei franceze a fost multă vreme o dogmă, o axiomă, un dat fundamental în orice discuţie politică. Până şi puţinii germanofili din mijlocul nostru nu şi-au imaginat, probabil, niciodată că forţele lui Gamelin vor fi zdrobite şi puse pe fugă de către Wehrmacht, în numai câteva zile de luptă. Nu voi încerca să descriu aici dimensiunile influenţei înspăimântătoare pe care a avut-o asupra noastră prăbuşirea Franţei”[54].

Prăbușirea României Mari

La 25 iunie 1940, Mihail Moruzov solicită lui Manfred von Killinger, observatorul Führer-ului pentru Ungaria, România, Iugoslavia şi Bulgaria, un răspuns foarte clar referitor la atitudinea pe care o va lua Germania dacă România va fi atacată de Uniunea Sovietică. Diplomatul german a răspuns: „Germania nu va putea face altceva decât să exprime unele deziderate faţă de URSS, o acţiune militară în Est fiind pentru moment imposibilă, armata germană trebuind să termine războiul contra Angliei”[55].

În seara zilei de 23 iunie 1940, la Moscova, în cursul unei întrevederi între V. M. Molotov şi contele von der Schulenburg, ambasadorul Germaniei, desfăşurată din iniţiativa primului, acestuia din urmă i s-a comunicat că URSS doreşte soluţionarea problemei Basarabiei fără nici o amânare. Guvernul de la Moscova dorea în acelaşi timp şi Bucovina, despre care V. M. Molotov a pretins că ar avea populaţie ucraineană. Guvernul german a fost informat cu promptitudine de cererile sovietice printr-o telegramă transmisă la ora 21.16 şi recepţionată la ora 23.20. Răspunsul Berlinului avea să vină peste 42 de ore. Hitler a fost uluit de cererile sovietice şi de caracterul lor intempestiv. Ministrul de Externe Joachim von Ribbentrop a fost solicitat să dea explicaţii referitoare la interesul sovietic pentru Basarabia. „După câte îmi amintesc – avea să declare von Ribbentrop – faptele s-au întâmplat precum urmează: în timpul delimitării sferelor reciproce de interes din Europa Răsăriteană, atunci când s-a menţionat Sud-Estul european, sovieticii au exprimat interesul lor pentru Basarabia. Cu această ocazie, am declarat oral dezinteresul nostru faţă de chestiunea basarabeană. Însă, având în vedere faptul că relaţiile germano-sovietice erau încă vagi şi pentru a nu formula în mod explicit, în scris, recunoaşterea revendicării ruseşti, de teama unor indiscreţii posibile, am căutat prin protocol o formulare mai generală, astfel încât, atunci când s-a discutat situaţia Europei sud-estice, am declarat la modul cel mai general că Germania este dezinteresată din punct de vedere politic în aceste regiuni, adică în sud-estul european. În schimb am accentuat corespunzător interesul economic german din aceste teritorii, în conformitate cu instrucţiunile Führer-ului şi, după câte îmi amintesc, în conformitate cu o directivă specială a Führer-ului, primită înaintea plecării mele la Moscova”[56]. Având în vedere cele întâmplate la Moscova, la 23 august 1939, precum şi cererile sovietice, Hitler a fost incapabil de o reacţie conformă cu împrejurările, în condiţiile în care Germania nu mai era dispusă să-şi respecte chiar toate angajamentele luate faţă de Uniunea Sovietică[57].

În seara de 28 iunie 1940, Marele Stat-Major român a dispus, prin ordinul telegrafic nr. 6.006, retragerea trupelor proprii din Basarabia, Nordul Bucovinei și Ținutul Herța. La ora 04.10, Agenţia Reuters făcea cunoscut lumii întregi: „Este sigur că Germania avea cunoştinţă de pretenţiile Rusiei sovietice faţă de România şi le-a îngăduit, ceea ce nu înseamnă că le-a şi aprobat. Mai probabil este că Rusia a profitat de preocupările Germaniei în vest. (…) acţiunea sovietică putea fi demult prevăzută. Era previzibil de multă vreme că Uniunea Sovietică se va angaja în operaţiunea de la frontierele sale meridionale de îndată ce se va ivi un prilej. Între altele, mişcările militare şi politice semnalate după semnarea pactului germano-sovietic au evidenţiat limpede scopul întăririi poziţiei strategice a Sovietelor la frontiera occidentală, în vederea conflictului cu Germania, care este inevitabil”[58].

La 3 iulie 1940, printr-un comunicat al Guvernului român, a urmat denunţarea garanţiilor anglo-franceze. România se alătura forţelor Axei însă era prea târziu deoarece, la 16 august, la Turnu – Severin, vor începe tratativele româno-ungare privind cedarea unei părți din Transilvania. Ca urmare a Dictatului de la Viena, din 30 august 1940, partea de nord-vest a României, cu un teritoriu de 43.492 km2 şi cu o populaţie de 2.667.000 locuitori, din care marea majoritate erau români, a fost ruptă din trupul ţării şi dată Ungariei. Intrarea nord-vestului României în componenţa Ungariei a anihilat poziţii geostrategice esenţiale pentru apărarea statului român precum Munţii Apuseni, podişul intracarpatic şi Carpaţii Orientali, astfel încât manevra de forţe şi mijloace în vederea constituirii dispozitivului operativ-strategic de apărare era considerabil îngreunată. La 7 septembrie 1940, România a trebuit să cedeze şi Bulgariei o zonă de 6.921 km2, respectiv Cadrilaterul.

România se alătură Axei

Ca urmare a evenimentelor de la Viena precum şi a mutaţiilor de ordin geopolitic şi geostrategic, în România s-a produs, la 4 septembrie 1940, o gravă criză de stat, soldată cu numirea generalului Ion Antonescu în funcția de prim-ministru. La 6 septembrie 1940, ora 06.00, regele Carol al II-lea l-a chemat pe generalul Ion Antonescu pentru a-l informa că renunţă la tron în favoarea fiului său Mihai, acordând depline puteri în stat noului prim-ministru care îşi asuma şi titlul de „Conducător al Statului”. Generalul Ion Antonescu nu a ratificat şi nu a recunoscut niciodată actul Arbitrajului de la Viena, la fel ca şi regele Carol al II-lea. Nu s-a publicat nicio recunoaştere oficială în „Monitorul Oficial”, în acest sens. Acest lucru demonstrează faptul că generalul Ion Antonescu a avut în vedere, încă de la începutul guvernării sale, refacerea graniţelor ţării, „a tuturor graniţelor ţării”.

Programul de politică externă al noului guvern avea să fie: respectarea Arbitrajului de la Viena, grabnica încheiere a acordului cu Bulgaria, reconstruirea României, o mai mare apropiere economică de Germania. În politica internă se urmărea: revizuirea raporturilor juridice în regiunea petroliferă, îndeosebi a valabilităţii juridice a concesiunilor, epurarea administraţiei şi o îmbunătăţire a finanţelor. Formula noului guvern a fost definitivată în noaptea de 14 spre 15 septembrie 1940. Pe 14 septembrie 1940, România a fost proclamată Stat Naţional-Legionar. Într-o conferinţă a comandanţilor militari, ţinută la 28 noiembrie 1940, generalul Ion Antonescu declara: „Politica noastră de până atunci – 6 septembrie 1940 – ne lăsase într-o completă şi condamnabilă izolare (…) Am ales că trebuie să ne sprijinim pe Axă şi în special pe Berlin, factorul care reprezintă adevărata forţă hotărâtoare pe continent. (…) Alianţa cu Germania ne convine cu atât mai mult cu cât, alături de interesele economice comune, avem şi inamici comuni, slavismul şi comunismul. (…) Cunosc bine poporul englez şi în rândurile lui am legături personale, de ordin sentimental. În politică însă, eu nu fac sentimentalism, ci apăr interesele ţării în cadrul realităţilor ei vitale”[59]. Hermann Neubacher, trimisul special german pentru probleme economice în România, scria referindu-se la noua alianţă româno-germană că numai „teama lui Antonescu de Rusia Sovietică a constituit singura bază politică pe care cele două ţări puteau conlucra”[60].

Totodată, pe 21 septembrie 1940, Uniunea Sovietică va răspunde, prin ministrul de Externe V. M. Molotov, memorandumului contelui von der Schulenburg din 9 septembrie 1940, specificând că nu a recunoscut nici verbal, nici în scris dreptul şi interesele exclusiv ale Germaniei în problemele româneşti şi, de asemenea, şi în celelalte probleme privind bazinul dunărean. Într-un asemenea context geopolitic şi geostrategic, generat de rapida deteriorare a relaţiilor sovieto-germane, se cereau a fi definitivate tratativele privind prezenţa unei Misiuni Militare Germane în România, care rămăseseră în suspensie. Prima cerere de trimitere a unei Misiuni Militare Germane în România a fost făcută de regele Carol al II-lea la 12 iulie 1940 cu ocazia audienţei acordate ataşaţilor militari germani (al Trupelor de Uscat şi respectiv, al Aerului). Cu această ocazie a declarat că acum e hotărât să meargă alături de Germania şi ar dori urgent experţi dintre ofiţerii germani pentru instruirea forţelor armate în tactica modernă iar „dacă din motive politice această acţiune nu ar fi posibilă oficial ar propune să fie camuflată prin Misiunea Militară”[61]. Ataşatul militar german al Trupelor de Uscat la Bucureşti, colonelul Karl Richard Wahle, avea să telegrafieze, la 8 septembrie 1940, că noul Conducător al Statului român este cât se poate de hotărât pentru o schimbare radicală a politicii externe româneşti. În finalul telegramei se specifică: „Generalul Antonescu afirmă cu siguranţă că va colabora 100% cu Germania. Va licenţia pe toţi ofiţerii care îi stau în drum”[62].

Pe 14 septembrie 1940 a plecat la Bucureşti generalul-locotenent Kurt von Tippelskirch, şeful Cartierului General IV al Statului-Major al Trupelor de Uscat, care condusese pregătirile în vederea trimiterii Misiunii Militare. Totodată, Regulamentul Misiunii Militare Germane a fost stabilit, de către OKW şi Ministerul de Externe, în cursul aceleeaşi zile, delimitându-se sarcinile şefului Misiunii Militare şi cele ale ataşatului militar la Bucureşti. Sarcinile reale ale Misiunii Militare Germane în România, care nu trebuie divulgate nici românilor, şi nici trupelor proprii, urmau să fie: „a) apărarea regiunii petrolifere de atacul unei terţe puteri, ca şi de distrugere; b) ridicarea Armatei Române la un nivel de pregătire care s-o facă aptă de a îndeplini anumite sarcini, conform unui plan strict, orientat după interesele germane; c) în cazul unui război impus de Rusia Sovietică, pregătirea condiţiilor pentru mobilizarea forţelor germane şi române de pe teritoriul românesc”[63]. Generalul-locotenent Kurt von Tippelskirch avea să telegrafieze la Berlin, în urma discuţiilor avute cu generalul Ion Antonescu, la 15 septembrie 1940, că dislocarea unui mai mare număr de unităţi germane în România ar fi de admis „numai în circumstanţele încheierii unei alianţe militare”[64]. Prezenţa unui mare număr de divizii mecanizate şi moto-mecanizate sovietice la noua frontieră de Est a României genera o profundă teamă pentru viitor. Faţă de această continuă ameninţare generalul Antonescu intenţiona să adune în zona de nord-est a Bucureştiului o armată de rezervă contând pe prezenţa, într-un viitor cât mai apropiat, a unităţilor germane mecanizate. Ziarul Washington Post, care monitoriza evoluţia evenimentelor din Sud-Estul Europei, aprecia că „o consecinţă a ultimei mişcări germane în sud-estul european ar putea fi accelerarea apropierii dintre Rusia şi Anglia”[65].

Primul detaşament, împreună cu şeful Misiunii Militare Germane pentru Armata de Uscat, generalul de cavalerie Erik Hansen, şi cu şeful Misiunii Germane a Aerului, generalul-locotenent Wilhelm Speidel, a sosit la 12 octombrie 1940 în Bucureşti. La 20 octombrie 1940, toate statele-majore avute în vedere se aflau la Bucureşti, iar din 24 octombrie au început să sosească şi unităţile. Conform ordinului OKH din 9 octombrie 1940, Divizia 13 infanterie germană a primit denumirea de Divizia 13 blindată. Aceasta a fost întărită cu un regiment de tancuri, urmând a fi subordonată Misiunii Militare Germane din România ca mare unitate de instrucţie[66].

 Ion Antonescu în vizită la Roma și Berlin

În intervalul 16-18 noiembrie 1940, la invitaţia lui Benito Mussolini, generalul Ion Antonescu a efectuat o vizită oficială de stat la Roma. Discuţiile Antonescu – Mussolini, de la Roma, s-au axat în jurul relaţiilor româno-ungare şi al drepturilor României asupra Transilvaniei. Generalul Ion Antonescu a criticat „eroarea şi nedreptatea” Arbitrajului de la Viena, „meşteşugurile cartografice” ale lui P. Teleky şi faptul că noua frontieră ro­­mâno-ungară este „improprie apărării strategice”. În opinia lui Mussolini propunerile generalului Antonescu erau „foarte judicioase” însă totul depindea de voinţa Führer-ului. Au fost discutate şi chestiuni care ţineau de domeniul relaţiilor economice româno-italiene şi perspectiva unei Misiuni Militare Italiene în România. Conducătorul Statului român a fost primit în audienţă, la 16 noiembrie 1940, de Papa Pius al XII-lea şi de Secretarul de stat al Vaticanului, Cardinalul Montini, cărora le-a prezentat documentat barbariile ungurilor împotriva românilor din Transilvania după Arbitrajul de la Viena. Presa italiană a constatat „linia moderatoare şi prudentă” adoptată de oficialităţile de la Roma. Redactori de la ziarele Popolo di Roma şi Popolo d’Italia s-au întâlnit cu membrii delegaţiei române şi au analizat situaţia României de după 26 iunie 1940.

Dialogul Hitler – Molotov de la Berlin (12-13 noiembrie 1940) nu a condus la aplanarea diferendelor sovieto-germane. Discuţiile şi Memorandumul Guvernului sovietic (26 noiembrie 1940) au pus în evidenţă tendinţa germană de a canaliza efortul expansionist sovietic spre zona asiatică şi efortul Moscovei de a se extinde în zona europeană (pretenţiile legate de Finlanda, Bulgaria, Strâmtori). A fost un „dialog al surzilor”, fiecare cerând ceea ce ştia că celălalt nu va ceda. Astfel, la mijlocul lui noiembrie 1940, Misiunea Militară Germană (MMG) capătă o importanţă deosebită în condiţiile eşecului ofensivei italiene din Grecia, care a dus la un front stabilizat italo-grec în Albania şi a făcut necesară o intervenţie germană prin Ungaria, România şi Bulgaria. În condiţiile în care Hitler, după zadarnice eforturi de a extinde Pactul Tripartit transformându-l într-un pact cvadripartit prin atragerea Uniunii Sovietice, a revenit la planurile sale de la sfârşitul lunii iulie de a soluţiona pe cale militară antagonismul germano-sovietic, România „a devenit în sud pilonul frontului de Est german”[67].

În cursul zilei de 22 noiembrie 1940, la ora 11.30, generalul Ion Antonescu sosea la Berlin, într-o atmosferă tensionată de vizita lui V. M. Molotov. Discuţiile dintre Hitler şi generalul Ion Antonescu s-au axat pe probleme economice, respectiv pe interesul Germaniei faţă de economia prosperă a României. Conducătorul Statului român a condamnat cu vehemenţă Arbitrajul de la Viena şi a insistat să obţină din partea lui Hitler promisiunea revizuirii Arbitrajului. Nu poate fi stabilit cu precizie dacă Hitler a făcut o promisiune în acest sens, după cum a afirmat mai târziu generalul Ion Antonescu („Nici o frontieră a continentului nu este definitivă”), în declaraţiile sale ca prizonier de război în Uniunea Sovietică. Generalul Ion Antonescu a acceptat, în urma discuţiilor purtate cu feldmareşalul Keitel, în perspectiva înrăutăţirii raporturilor româno-sovietice, prezenţa unei noi divizii motorizate germane în România.

În ziua de 22 noiembrie 1940, la ora 15.15, postul de radio britanic Daventry lansa în eter un comentariu care avea să capete, în perspectiva vremurilor, o semnificaţie aparte: „De la Marea Neagră la Marea Baltică, întreaga frontieră sovietică va fi ameninţată de trupe germane şi nu ştim dacă Rusia va fi de acord cu o asemenea perspectivă”[68]. A doua zi, 23 noiembrie 1940, România a aderat la Pactul Tripartit, ceea ce îl făcea pe Hitler să declare: „Rusia nu va ataca niciodată o asociaţie de puteri ca aceea pe care o formează Germania şi aliaţii ei”[69].

În urma convorbirilor purtate cu ministrul Germaniei la Bucureşti, W. Fabricius, reîntors de la Berlin şi care i-a rezumat discuţiile Hitler-Molotov, generalul Erik Hansen a întreprins măsuri de protecţie militară, deocamdată discrete, faţă de sovietici. Ordinele venite de la Berlin erau foarte clare: nu se va acorda atenţie incidentelor minore de frontieră, dar trupele germane din România vor respinge cu hotărâre un atac sovietic masiv, în orice împrejurări şi cu toate mijloacele aflate la dispoziţie.

Noile relații româno-sovietice sub semnul neînțelegerii

Tensiunea crescândă din relaţiile sovieto-germane va fi concretizată în ceea ce priveşte România de continuarea incidentelor armate de la noua frontieră româno-sovietică, în special prin efectuarea de trageri şi manevre ale navelor militare, cu încălcarea apelor teritoriale româneşti, instalarea în mod nejustificat a unor debarcadere de campanie pe toată lungimea braţului Chilia, atacuri şi incursiuni, mai ales pe timp de noapte, asupra pichetelor de grăniceri etc. O statistică a acestor incidente, numai în perioada iulie 1940-iunie 1941, arată că au avut loc nu mai puţin de 39 de incidente de frontieră provocate de trupele sovietice, soldate cu morţi şi răniţi, răpiri de persoane sau capturarea de nave şi teritorii pe Dunăre. „Stâlpii graniţei provizorii, stabilite după acceptarea ultimatumului – declara mareşalul Ion Antonescu în faţa Tribunalului Poporului la procesul din mai 1946 – erau zilnic deplasaţi; se schimbau zilnic focuri; după urma lor cădeau morţi şi răniţi; avioanele ruse făceau zilnic incursiuni până în Carpaţi. D-l Lavrantiev mi-a cerut condominium până la Dunărea Maritimă şi dreptul pentru vasele de război ruse de a pătrunde până la Brăila; tot domnia sa mi-a cerut să dau din vasele şi materialul rulant şi locomotive cota corespunzătoare suprafeţei teritoriului ocupat, ceea ce nu era prevăzut în condiţiile ultimatumului: s-au ocupat cu forţa insulele din braţul Chilia-decembrie 1940-şi s-a încercat să se pătrundă cu forţa în Canalul Sulina la 2 ianuarie 194”[70].

Între 24 octombrie şi 20 decembrie 1940, aveau să se desfăşoare, la Bucureşti, lucrările Conferinţei privind reglementarea navigaţiei pe Dunăre şi lichidarea Comisiei Europene a Dunării (CED). La 28 octombrie, reprezentanţii români au propus crearea unui „Consiliu al Dunării Maritime” pentru sectorul Sulina – Brăila, în locul CED, din care să facă parte reprezentanţii României, Germaniei, Italiei şi URSS. Delegaţia sovietică a propus instaurarea unei administraţii mixte româno-sovietice pentru sectorul amintit şi interzicerea navigaţiei vaselor militare, cu excepţia celor române şi sovietice. La 10 decembrie, V. V. Pella, reprezentantul României, a expus poziţia în problema Dunării: 1) crearea unui „Consiliu Provizoriu al Dunării maritime”, care să aibă aceeaşi competenţă ca şi CED; 2) părţile de Fluviu care se găsesc exclusiv pe teritoriul ovietic sau român să fie sub administraţie naţională; 3) pentru sectoarele de Fluviu care formează graniţa între România şi URSS să fie create comisii mixte de cooperare; 4) libertate de navigaţie şi egalitate de tratament pentru toate navele. Guvernul român a respins toate propunerile şi presiunile sovietice menite a instaura un control sovietic asupra Dunării. La început, puterile Axei au adoptat o poziţie de neutralitate între România şi URSS, pentru ca în faza a doua a Conferinţei (5-20 decembrie 1940) să ia o poziţie netă în favoarea punctului de vedere românesc.

Având în vedere că raporturile româno-sovietice se vor degrada continuu şi după 6 septembrie 1940, putem conchide că România nu se putea sustrage viitorului conflict germano-sovietic. Asocierea de către Germania a României, la războiul împotriva URSS, corespundea pe deplin strategiei politice a generalului Ion Antonescu. În prima şedinţă a Consiliului de Miniştri ţinută după reîntoarcerea de la Berlin, la 4 decembrie 1940, generalul Ion Antonescu declara: „În ceea ce priveşte frontiera de Est, este o problemă care se va rezolva pe plan european, în care România va interveni, atunci când situaţia va fi favorabilă şi când va putea să acţioneze o dată cu cei interesaţi deopotrivă în chestiunea slavă şi bolşevică. Prin urmare, şi din acest punct de vedere, noi avem o garanţie că vom putea, mai curând sau mai târziu, să realizăm din nou România Mare şi spre Est”[71]. Totodată, generalul Ion Antonescu a evocat în Consiliul de Miniştri asigurările primite din partea lui Hitler că, în cazul unui atac sovietic, era necesar ca Armata Română să reziste 14 zile, „doar pentru ca armata germană să aibă putinţa de a se afla în punctele strategice”[72].

Pregătiri pentru marea încleştare

Conducătorul Statului şi factorii de comandă ai Armatei Române au fost sistematic informaţi despre evoluţia raporturilor germano-sovietice, despre poziţia strategică a trupelor sovietice în Basarabia şi Bucovina etc., informaţii absolut necesare în fundamentarea unor decizii politico-militare, a planului de campanie şi a directivelor operative în perspectiva campaniei care urma să înceapă. Pe baza fluxului informaţional al SSI şi al Abwehr referitor la intenţiile strategice sovietice, Führer-ul a acceptat implicarea Misiunii Militare Germane în planurile de operaţii ale Armatei Române, astfel încât, în cazul unui atac sovietic, Armata Română urma să ocupe poziţii de apărare pe linia Prutului. Generalul Erik Hansen, şeful Misiunii Militare Germane din România, a raportat la Berlin, în ziua de 12 decembrie 1940, că intenţia sa este de a folosi trupele de instrucţie germane în cazul „unor măsuri militare din partea Rusiei Sovietice”[73].

Problema relaţiilor româno-sovietice avea să fie abordată de generalul Ion Antonescu, la 14 ianuarie 1941, cu ocazia întâlnirii cu Hitler de la Oberzalberg. Conducătorul Statului român a declarat că este gata să se angajeze în luptă alături de Germania dacă ar fi nevoie, urmând ca, în cazul unei eventuale acţiuni, România să se constituie în flancul defensiv stâng. În acest scop, România trebuie să se pregătească din punct de vedere militar, economic şi politic şi speră că „Germania îi va recunoaşte în noua Europă…rolul firesc de supremaţie regională”[74], în contextul noii ordini geopolitice germane. În timpul convorbirilor, Conducătorul Statului român l-a informat pe Führer că până la acel moment a fost imposibil să se traseze o linie de frontieră definitivă cu URSS şi că la frontiera româno-sovietică persista o nelinişte permanentă. În această problemă, Hitler l-a asigurat că semnătura germană sub declaraţia de garanţie constituie o îndatorire absolut obligatorie pentru Reich şi, în caz de nevoie, va fi onorată nu numai la frontiera ruso-română, ci, de asemenea, şi la alte frontiere. Sinteza informativă din 19 ianuarie 1941 a SSI, cu referire la raporturile germano-sovietice, atrăgea atenţia că „toate mişcările de trupe sovietice au fost făcute mai ales pe frontiera germană şi toate teritoriile anexate de URSS pe cale paşnică, fără nici o pierdere, au avut drept scop să dea Moscovei puternice puncte strategice în vederea unui eventual război cu Germania”[75].

La 18 decembrie 1940, Hitler semnase Directiva nr. 21 (Planul „Barbarossa”), care lua în calcul participarea activă a României la războiul contra URSS. În cadrul planului „Barbarossa” era prevăzut ca România să sprijine cu forţe selecţionate atacul german şi, în afară de aceasta, „să execute servicii ale garnizoanei (de ocupaţie) şi servicii auxiliare în regiunea din spate”[76]. La 31 martie 1941, Secţia Operaţii a Marelui Stat-Major a transmis Ordinul 29.700/A, pe baza căruia marile unităţi ale Armatei 4 române au trecut la efective de pace întărite. Începând cu 8 aprilie 1941, ele au intrat în dispozitiv de aşteptare, fiind gata să treacă în dispozitiv operativ în 12 ore, cele din linia întâi, iar cele din rezervă să se pună în marş în șase ore. Generalul Franz Halder va nota, la 7 aprilie 1941, în jurnalul său: „Modul de dispunere al forţelor ruseşti dă de gândit. Deşi se vehiculează mult ideea că ruşii vor pace şi că nu ei vor fi primii care vor ataca trebuie să recunoaştem faptul că şi-au dispus forţele în aşa fel încât oricând să poată lansa o ofensivă rapidă şi puternică. Ceea ce ar fi foarte neplăcut pentru noi”[77].

La 26 mai 1941, Comandamentul Suprem al trupelor Armatei de Uscat Germane din România a emis un „Ordin pentru apărarea Moldovei până la terminarea desfăşurării forţelor germane”, în care se cerea menţinerea Moldovei ca viitoare bază de operaţii, Armata Română având rolul principal în această operaţiune. Totodată, prin intermediul agenţiilor de presă de la Tokio, Vichy şi New York, opinia publică internaţională  era informată cu privire la concentrările de trupe sovietice de la frontiera occidentală. „Cercurile diplomatice din Moscova – se afirmă într-un comunicat al Agenţiei United Press – subliniază, de asemenea, că concentrarea trupelor sovietice la frontiera occidentală a fost întreprinsă pe o scară excepţional de mare. În legătură cu această concentrare, a fost suspendat traficul trenurilor personale de-a lungul căii ferate siberiene, deoarece trupele sovietice din Extremul Orient au fost transferate mai ales la frontierele occidentale ale Uniunii Sovietice. Mari forţe armate au fost trimise la frontiera occidentală sovietică şi din Asia Centrală. Din cele două armate aeriene de rezervă, una a şi fost pusă la dispoziţia directă a comandamentului din regiunea militară Kiev. Efectivele acestei armate aeriene se compun din 1.800 de bombardiere şi 900 avioane distrugătoare…”[78]. La 8 mai 1941, Agenţia TASS era autorizată să răspundă, referitor la informaţiile vehiculate de mass-media occidentală cu privire la concentrarea trupelor, că toate acestea „nu reprezintă decât roadele imaginaţiei autorilor lor”[79].

La 10 iunie 1941, SSI informa, printr-o notă specială, despre finalizarea pregătirilor militare ale Germaniei în vederea campaniei din Răsărit: „De-a lungul frontierei occidentale ruse, pe linia de frontieră fino-rusă, germano-rusă, ungaro-rusă şi româno-rusă, adică de la Baltica la Marea Neagră, Armata germană este gata oricând să treacă la ofensivă”[80]. Potrivit datelor de agentură ale trupelor de grăniceri ale NKVD din RSS Moldovenească, trupele române au început, din ordinul generalului Ion Antonescu, „deminarea imediată a tuturor podurilor, drumurilor şi zonelor din apropierea frontierei cu URSS”[81]. Amiralul Kuzneţov va telegrafia lui Stalin, la 11 iunie 1941, că „deplasarea armatei româno-germane şi îndeosebi a unităţilor de artilerie spre nordul României continuă”[82].

Aflat la München, la 12 iunie 1941, generalul Ion Antonescu a fost informat oficial despre viitorul atac german împotriva Uniunii Sovietice şi i s-a cerut acordul pentru participarea trupelor române la noua campanie militară a Wehrmacht-ului. Generalul Ion Antonescu a fost de acord cu participarea trupelor române la Operaţiunea „Barbarossa”. Înainte de plecarea la München, Conducătorul Statului a ordonat să  i se telegrafieze lui Grigore Gafencu la Moscova pentru a fi informat de faptul că sovieticii au concentrat un număr considerabil de forţe pe linia de demarcaţie, iar avioane sovietice de recunoaştere zboară necontenit deasupra României. Marele Stat-Major român aprecia că, în general, dispozitivul trupelor şi al navelor sovietice au luat un caracter ce corespunde fazei imediat premergătoare operaţiilor militare ceea ce impunea părţii române „să-şi ia toate măsurile «pentru a fi gata la orice împrejurare»”[83].

În loc de concluzii…

Dezinteresul geopolitic al Marii Britanii – una dintre puterile garante – în regiunea Mării Negre, detaşarea Franţei de România, precum şi semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, aveau să se constituie în elemente care vor favoriza prăbuşirea graniţelor României în vara anului 1940. Factorii decizionali, politici şi militari, au fost informaţi cu promptitudine de structurile specializate în acest domeniu referitor la alianţele politico-militare şi la mişcările de pe marea tablă de şah a geopoliticii mondiale. O dovadă elocventă în acest sens o reprezintă raportul informativ din 17 octombrie 1939 în care agentul „Radu” raporta că partea germano-sovietică doreşte destrămarea imperialismului englez şi clădirea unor noi sisteme de dominaţie mondiale, iar „graniţele de interese germano-sovietice se află în nord, acolo unde trupele respective deja se găsesc, pe când în Europa sud-estică vor fi tratate potrivit Convenţiei acolo unde sunt hotarele vestice ale Bucovinei şi Basarabiei actuale”[84]. Zona de Sud-Est a Europei avea să constituie punctul de convergenţă al acestor tendinţe de destrămare a imperialismului englez şi de clădire a unor noi sisteme de dominaţie mondiale.

Elitele politico-diplomatice și militare ale Marii Britanii și Franței au fost extrem de interesate ca o hegemonie germană asupra Europei să nu existe și dintr-o astfel de perspectivă putem înțelege protejarea Poloniei din punct de vedere militar. Germania lui Hitler avea nevoie de un „spațiu de viață suficient pentru următorii 100 de ani”, iar pentru realizarea acestui lucru intrau în discuție teritoriile „lumii ruse”, respectiv spațiul Uniunii Sovietice. Dobândirea acestor teritorii ar fi transformat cel de-al III-lea Reich într-o putere hegemonică asupra continentului european, căreia urma să i se plece și „dușmanul pe veci”, Franța. Eterna suspiciune și neînțelegere dintre Occident și „lumea rusă” avea să favorizeze eșecul constituirii unui front de apărare colectiv împotriva expansiunii și hegemoniei germane ceea ce avea să favorizeze, mai apoi, declanșarea operațiunii „Barbarossa” pe 22 iunie 1941.

România avea să facă parte în anii ’30 din acel „cordon sanitaire” care trebuia să fie un obstacol pentru reîntoarcerea „lumii ruse” în politica europeană și pentru menținerea stabilității în Europa, însă prețul plătit avea să fie teribil în vara anului 1940. Trecerea Prutului, la 22 iunie 1941, a reprezentat o chestiune de demnitate naţională, rănită de evenimentele din 26-28 iunie 1940, iar trecerea Nistrului a avut drept obiectiv, dincolo de chestiunea războiului de coaliţie, a soluţionării „problemei ruse” sau a necesităţilor militare imediate, eliminarea unei uriaşe primejdii geopolitice: Ucraina Mare, dornică de reînviere cu sprijinul celui de-al III-lea Reich.

___________________________

* Comunicare prezentată la Conferința Științifică Internațională „22 iunie 1941 în istoria celui de-Al Doilea Război Mondial și 23 august 1944 în istoria relațiilor ruso-române” (București, 22 iunie 2021)

[1] Ioan Talpeş, Diplomaţie şi apărare, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 227.

[2] Ibidem.

[3] André Fontaine, Istoria Războiului Rece, vol. I, Editura Militară, Bucureşti, 1992, p. 111.

[4] Ibidem.

[5] Arhiva Serviciului Român de Informații (în continuare ASRI), fond „d”, dosar nr. 229, vol. 577, f. 52.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] André Fontaine, op. cit., p. 111.

[9] Vasile Buga, 1938: Cehoslovacia şi „coridorul românesc” în Dosarele Istoriei, Anul IV, nr. 1/29, 1999, p. 63 – 64.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Viorica Moisuc, Premisele izolării politice a României 1918-1940, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 345.

[14] André Fontaine, op. cit., p. 124.

[15] Viorica Moisuc, op. cit., p. 347.

[16] André Fontaine, op. cit., p. 125.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem, p. 126.

[19] Mircea Djuvara, La politique extérieure de la Roumanie, în Politique étrangere, Paris, nr. 6, decembrie 1938, p. 537-550.

[20] A se vedea: Viorel V. Tilea – trimis extraordinar, în Magazin istoric, Anul XXXIV, serie nouă, nr. 4 (397), aprilie 2000, p. 67.

[21] General Ion Gheorghe, Un dictator nefericit, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1996, p. 118.

[22] Aurel Simion, Agresiunile naziste din Europa în anii 1938-1939, Editura Eminescu, Bucureşti, 1983, p. 212.

[23]Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu. Relaţiile germano-române 1938-1944, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 31-32.

[24] Arhivele Militare Române (în continuare AMR), fond Ministerul Aerului şi Marinei, dosar nr. 78/1938, f. 236-237.

[25] Cristian Troncotă, Mihail Moruzov şi Serviciul Secret de Informaţii al Armatei Române, Bucureşti, Editura Institutului Naţional de Informaţii/INI, 1996, p. 250.

[26] Ibidem, p. 256-257.

[27] Ibidem, p. 253.

[28] Cristian Troncotă, op. cit., p. 262.

[29] Ibidem, p. 268.

[30] Ibidem, p. 269.

[31] Ibidem, p. 272.

[32] Ibidem, p. 274.

[33] Ibidem, p. 277.

[34] Grigore Gafencu, Ultimele zile ale Europei, Editura Militară, Bucureşti, 1992, p. 37.

[35] Ibidem, p. 51.

[36] Ibidem, p. 77-78.

[37] Documents on British Foreign Policy, 1919-1939, London, 1952, Seria 3, tom V, p. 369.

[38] Grigore Gafencu, op. cit., p. 142.

[39] André Fontaine, op. cit., p. 135.

[40] Grigore Gafencu, op. cit., p. 172.

[41] Ibidem, p. 186.

[42] Florin Constantiniu, Între Hitler şi Stalin. România şi pactul Ribbentrop-Molotov, Editura Danubius, Bucureşti, 1991, p. 46.

[43] Cristian Troncotă, Mihail Moruzov…, p. 283.

[44] Ibidem.

[45] Ibidem, p. 284.

[46] Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (în continuare AMAE), fond 71, Germania, vol. 78, f. 97 – 99 (Raportul privind călătoria lui Ion Gigurtu în Germania).

[47] Viorica Moisuc, Premisele izolării…, p. 359.

[48] AMAE, fond 71/România, vol. 501 (extras din raportul elaborat de ministrul Al. Cretzianu, la 25 august 1939, intitulat: Securitatea României în cadrul angajamentelor internaţionale).

[49] ASRI, fond „d”, dosar nr. 3.713, f. 78.

[50] Cristian Troncotă, op. cit., p. 394.

[51] Carol al II-lea, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, vol. II, Editura Silex, Bucureşti, 1995, p. 89.

[52] Valeriu Florin Dobrinescu, Bătălia pentru Basarabia, Editura Junimea, Iaşi, 1991, p. 147.

[53] Ibidem.

[54] Al. Cretzianu, Ocazia pierdută, Institutul European, Iaşi, 1998, p. 64.

[55] Este vorba despre Raportul din 28 iunie 1940 întocmit de Killinger pentru informarea demnitarilor de la Berlin, intitulat: Criza rusă şi întrevederile de la Bucureşti, identificat în Arhivele Naționale Istorice Centrale (în continuare ANIC), fond PCM – SSI, Politica externă a României, dosar nr. 2/1937, f. 279-288. Acest document a fost publicat în Documents on German Foreign Policy, 1918-1945, vol. X, doc. 67.

[56] Mihai Pelin, Săptămâna patimilor (23-27 iunie 1940), partea I, în Antonescu, Mareşalul României şi răsboaiele de reîntregire, vol. II, Editura Nagard, Cannaregio, Veneţia, 1988, p. 32. În documentele germane capturate şi publicate, mai apoi, de către Aliaţii Occidentali, respectiv de către o editură engleză, care a reprodus documentele emise sau recepţionate pe Wilhelmstrasse, nu se regăseşte nicio directivă specială a Führer-ului, invocată de J. von Ribbentrop, prin care Hitler l-ar fi autorizat „să declare dezinteresul Germaniei faţă de teritoriul sud-estic al Europei, chiar până la Istanbul şi Strâmtori, dacă era necesar”.

[57] „Faptul că urma să fie ocupată Bucovina de Nord, străvechi pământ al Coroanei austriece, l-a zguduit pe Hitler. El a recepţionat acest pas al lui Stalin drept un indiciu al presiunii ruseşti către Vest”, mărturisea von Ribbentrop în memoriile sale (Apud Alexandru Ghişa, 1940 – România şi primele fisuri în aplicarea Pactului Ribbentrop – Molotov: Bucovina, Transilvania şi Chestiunea Dunării (I), în Istorie şi Civilizaţie, Anul III, nr. 26, noiembrie 2011, p. 22).

[58] Mihai Pelin, Săptămâna patimilor…, partea a II-a, în Antonescu, Mareşalul României şi răsboaiele de reîntregire, vol. III, Editura Nagard, Cannaregio, Veneţia, 1989, p. 544.

[59] Mareşal Ion Antonescu, Istoria mă va judeca, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1993, p. 164 – 165.

[60] Larry L. Watts, O Casandră a României. Ion Antonescu şi lupta pentru reformă. 1918-1941, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1993, p. 328.

[61] Alexandru Oşca, 1940. Drumul României spre Berlin în RIM, nr. 4 (50), 1998, p. 40.

[62] Ibidem.

[63] Andreas Hillgruber, op. cit., p. 134-135.

[64] Alexandru Oşca, op. cit., p. 40.

[65] Mihai Pelin, Atitudinea Rusiei sovietice faţă de România de la Dictatul de la Viena până la 12 iunie 1941 în Antonescu, Mareşalul României şi răsboaiele de reîntregire, vol. IV, Editura Nagard, Cannaregio, Veneţia, 1986, p. 363.

[66] Misiunea Militară Germană în România era reprezentată de 890 de ofiţeri, 3.639 de subofiţeri, 17.901 trupă, adică un total de 21.540 de oameni, la care se adăugau 4.855 de autovehicule, 1.705 motociclete, 49 de cai, 64 de avioane etc.

[67] Andreas Hillgruber, op. cit., p. 140.

[68] Mihai Pelin, Atitudinea Rusiei sovietice …, p. 378.

[69] Ibidem.

[70] Jipa Rotaru, Ioan Damaschin, Glorie şi dramă, Editura Ion Cristoiu, Bucureşti, 2000, p. 31.

[71] Gh. Buzatu, Mareşalul Antonescu în faţa istoriei, vol. I, Iaşi, 1990, p. 155.

[72] Ibidem, p. 171.

[73] Andreas Hillgruber, op. cit., p. 127.

[74] Ibidem, p. 155.

[75] ASRI, fond „d”, dosar nr. 6.531, f. 14.

[76] Andreas Hillgruber, op. cit., p. 165.

[77] Franz Halder, Jurnal (1939-1942), Editura Elit, Bucureşti, 1998, p. 312.

[78] Mihai Pelin, Atitudinea…, p. 407.

[79] Ibidem.

[80] Apud Cristian Troncotă, Evoluţia structurilor organizatorice şi activitatea Serviciului Secret (Special) de Informaţii în perioada premergătoare şi în timpul celui de-al doilea război mondial, Teză de doctorat, Academia de Înalte Studii Militare, 1997, p. 150.

[81] Voenno Istoriceskii Jurnal, 1992, nr. 3. p. 40 – 41.

[82] Ibidem.

[83] Generalul Ion Antonescu primise, la 5 martie 1941, din partea mareşalului Göring, invitaţia de-a trimite 20 de divizii într-o acţiune antisovietică, ceea ce explică de ce Conducătorul Statului nu a fost surprins de destăinuirilor lui Hitler, de la 12 iunie 1941, de la München. Având în vedere personalitatea şi experienţa politico-militară ale Mareşalului Ion Antonescu, este greu de crezut că a fost surprins de cererea lui Göring.Toate analizele informative privind dispunerea ofensivă a Armatei Roşii lăsau să se întrevadă că în scurt timp urma să aibă loc un eveniment extrem care va modifica raporturile de forţe existent în relaţiile internaţionale. Informaţia despre întâlnirea din 5 martie 1941 a fost furnizată de istoricul Cristian Scarlat (Apud Florin Constantiniu, Carnet de Istoric în CNM, nr. 223, 11-17 decembrie 1995, p.7).

[84] Cristian Troncotă, Evoluţia Structurilor organizatorice…, p. 61.