Drumul spre suveranitate și, mai apoi, independenţă al celor trăitori în spaţiul dintre Prut şi Nistru, precum și dincolo de acesta din urmă, s-a desfăşurat în contextul procesului de destrămare a URSS, ca urmare a politicii de glasnosti şi perestroika iniţiate de către Mihail S. Gorbaciov.În contextul accentuării procesului de destrămare a Uniunii Sovietice, mai ales ca urmare a eşecului puciului de la Moscova din 19 – 21 august 1991, forţele naţionale româneşti de la Chişinău au reuşit să impună proclamarea independenţei Republicii Moldova pe 27 august 1991. Din păcate, relaţia dintre România şi Republica Moldova în ultimele trei decenii s-a dovedit extrem de dificilă în pofida faptului că există un trecut istoric şi cultural comun, o moştenire şi o identitate care ne apropie.

 Renașterea unui neam

 În Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) se va înregistra, în vara anului 1984, o primă manifestare patriotică care avea să prefigureze marile manifestații din perioada 1988 – 1991, respectiv lansarea de către Vasile Vâșcu, vice-prim-ministru al Guvernului RSSM, a Manifestului Frontului Patriotic din Moldova. Înaltul demnitar al guvernului de la Chișinău dorea ca autoritățile sovietice din RSSM să proclame limba moldovenilor drept limbă de stat, să majoreze numărul de școli naționale în Bender (Tighina), Râbnița și Tiraspol (unde era numai câte o școală),și, totodată „să solicite retrocedarea județelor din nordul și sudul Basarabiei, încorporate ilegal în 1940 în componența Ucrainei”[1].Persoana care a dactilografiat Manifestul a informat KGB-ul. Ofițerii KGB l-au supravegheat permanent pe vice-prim-ministrul Guvernului RSSM în perioada iulie 1984 – aprilie 1985. Pe 10 aprilie 1985, Vasile Vâșcu a fost arestat pentru abuz în serviciu, judecat și condamnat la 14 ani de exil în regiunea Ural, unde va lucra la o uzină de tancuri. Arestarea și condamnarea lui Vasile Vâșcu, la numai 12 zile după reconfirmarea sa în funcția de vice-prim-ministru al Guvernului RSSM de către Sovietul Suprem al RSSM, survenea pe fondul intensificării „vânătorii de răufăcători” inițiată de către Viktor Ilici Smirnov, secretarul II al CC al Partidului Comunist Moldovenesc (PCM). Era perioada în care cadrele naționale din RSSM începeau să fie maltratate.

În acele momente de început ale „epocii Gorbaciov”, activul de partid și de stat din RSSM se va afla sub o presiune politico-administrativă permanentă a Kremlinului, astfel încât, tot timpul, cei de la CC al PCUS ne învățau – scrie Mircea Snegur – cum trebuie să procedăm[2]în administrarea RSSM. Totodată, CC al PCUS va admonesta extrem de dur, în octombrie 1986, CC al PCM pentru faptul că nu a tras concluziile cuvenite din Hotărârea Biroului Politic al CC al PCUS cu privire la „inadmisibilitatea denaturării stării reale a lucrurilor și pentru lipsa de răspundere și liberalism în combaterea majorărilor nejustificate ale rezultatelor și mistificărilor”[3]. Era un prim contact al activului de partid și de stat de la Chișinău cu perestroika lui Mihail S. Gorbaciov.

În cursul anului 1987, săptămânalul Literatura și Arta, publicație a Uniunii Scriitorilor și a Ministerului Culturii de la Chișinău, va aborda, la rubrica Imperativele Restructurării, o serie de probleme stringente ale societății moldovenești: 1) poluarea ecologică și lingvistică; 2) setea de adevărul istoric; 3) evoluțiile demografice și 4) dificultățile social-economice. În timpul Adunării Generale a Uniunii Scriitorilor de la Chișinău, din perioada 18 – 19 mai 1987, doctorul în filologie Valentin Mândâcanu va menționa faptul că  „starea de degradare a limbii materne este mult mai gravă decât pare la suprafață”[4] și, totodată, va cere desfășurarea unei „mișcări pentru ridicarea nivelului de cultură al întregii populații”[5].Presiunea asupra activului de partid și de stat de la Chișinău se va amplifica odată cu apariția, pe 29 iulie 1987, la Moscova, în revista Literaturnaia gazeta (Gazeta literară), a unui eseu, semnat de scriitorul Ion Druță, intitulat Frunza verde, apa și semnele de punctuație. Ion Druță făcea o analiză necruțătoare a situației ecologice din RSSM, a modului în care sănătatea în general, cea mintală în special, a noilor generații era afectată de utilizarea abuzivă de pesticide și cultivarea tutunului în proporții exagerate, precum și a faptului că „publicitatea și restructurarea se mai simt aici singuratice și neputincioase”[6]. Într-o astfel de situație, Kremlinul, respectiv Mihail S. Gorbaciov personal, se va implica în gestionarea situației din RSSM. Liderul de la Kremlin îi va atenționa pe liderii de partid și de stat de la Chișinău asupra faptului că în loc de învinuiri globale de naționalism, este necesar să se răspundă corect la fiecare întrebare și, totodată, dacă este nevoie, trebuie să se lucreze cu fiecare scriitor în parte, convingându-i pe toți de utilitatea restructurării.

În contextul evoluțiilor din spațiul URSS, KGB-ul din RSSM raporta Centrului de la Moscova că, la începutul anilor ’80, în RSSM existau circa 250 de elemente antisovietice, toate cu vârstă înaintată. Mai târziu, la începutul anilor ’90, KGB-ul de la Chișinău va raporta că numărul „naționaliștilor” crescuse în mod semnificativ: 80% erau persoane cu studii superioare sau studenți, 95% locuiau în dreapta Nistrului și peste 70% doreau „o Moldovă fără ruși”[7]. În perioada 1979 – 1984, KGB-ul RSSM consemnase o creștere de trei ori a cazurilor de „naționalism”, respectiv un maxim de 142 de cazuri după care un număr de 38 de cazuri în 1988. „Cele mai multe au avut loc în Chișinău și în suburbii, investigările operative ale acestora încheindu-se rapid (sau nici nu demarau), din cauză că erau neînsemnate”[8], concluziona istoricul Pavel Moraru. Pe măsură ce Mișcarea de Renaștere Națională a Românilor din RSSM se va amplifica, la sfârșitul anilor ’80, se va înjumătăți numărul dosarelor de evidență operativă și de profilaxie împotriva „naționaliștilor” gestionate de către Secția a V-a[9] (cunoscută drept „Z” – apărarea ordinii constituționale sovietice) a KGB-ului de la Chișinău. KGB-ul de la Moscova controla în mod absolut activitatea informativă și contrainformativă a celui de la Chișinău[10] iar Secția „Z” a KGB-ului din RSSM, deși era considerată o filială a Secției Ideologice a CC al PCM, „era, de fapt, sub conducerea Comitetului (KGB-ului – n. n.) de la Moscova”[11].

În cursul anului 1988, numeroase minorități naționale și religioase din RSSM, precum și categorii socio-profesionale, au început să-și manifeste nemulțumirile și dorințele în contextul liberalizării regimului.La Plenara Comitetului de Conducere al Uniunii Scriitorilor din URSS, din perioada 1 – 2 martie 1988, scriitorul Nil Ghilevici va propune ca„în fiecare republică națională să fie decretată drept limbă de stat limba poporului care a dat denumirea republicii”[12]. În mai 1988, filologul Valentin Mândâcanu va scrie în presa de la Chișinău:„Suntem convinși că singura măsură eficientă, care ar putea salva limba moldovenească, o constituie proclamarea ei drept limbă de stat a republicii și restabilirea deplină a funcțiilor ei sociale”[13].Pe 25 martie 1988 se va desfășura un miting de omagierea a vieții și carierei poetului Alexei Mateevici, lângă imobilul cu nr. 33 de pe strada Livezilor din Chișinău, unde va fi dezvelită și o placă comemorativă. În cursul zilei de 26 martie 1988 se va desfășura un simpozion științific, organizat de către Institutul de Limbă și Literatură al Academiei de Științe a RSSM, Uniunea Scriitorilor și Facultățile de Filologie ale Universităților din Chișinău, dedicat celor 100 de ani de la nașterea autorului poeziei și cântecului Limba noastră. Televiziunea din Chișinău nu a transmis finalul concertului, de la sfârșitul conferinței, în care corul Radioteleviziunii a interpretat cântecul Limba noastră în timp ce publicul ovaționa îndelung.

Apariția eseului lui Valentin Mândâcanu, intitulat Veșmântul ființei noastre, în revista Nistru a Uniunii Scriitorilor din RSSM, avea să impulsioneze lupta pentru recuperarea și afirmarea identității naționale și a limbii populației majoritare din RSSM. Valentin Mândâcanu va spulbera mitul existenței unei „limbi moldovenești” diferite de limba română și va acuza regimul sovietic ca fiind vinovatul principal pentru falsificările adevărurilor istorice și lingvistice. Eseistul va cere ca limba să fie considerată ca fiind un fenomen social astfel încât aceasta trebuie privită prin prisma intereselor de stat și, totodată, există obligația de-a se avea grijă, în permanență, și la toate nivelurile de sănătatea limbii materne, de spiritualitatea maselor populare. Doctorii în filologie Vasile Bahnaru și Constantin Tănase vor interveni în dezbaterea publică, generată de eseul lui Valentin Mândâcanu, și vor afirma identitatea limbii literare moldovenești cu cea a limbii române, vor pleda pentru repunerea în uz a etnonimului român cu referire la identitatea majorității din RSSM, precum și pentru revenirea la limba moldovenească în grafie latină și utilizarea limbii moldovenești în toate sferele vieții social-economice, alături de limba rusă.

Pe 27 mai 1988 se va desfășura Adunarea Generală a Scriitorilor din RSSM careva decide crearea unei Mișcări Democratice din Moldova în susținerea Restructurării (MD) ceea ce va genera constituirea ad-hoc a unui grup de inițiativă care urma să pregătească o adunare a intelectualilor de creație și din sfera științei care urmau să elaboreze programul de activitate al MD. Pe 3 iunie 1988, în prezența reprezentanților CC al PCM, s-a desfășurat ședința de constituire a MD-ului, alegerea organelor de conducere și s-a dat publicității un Apel către Conferința a XIX-a a PCUS. În jurul apariției și activității acestei Mișcări Democratice din Moldova în susținerea Restructurării există numeroase controverse[14], mai ales în perspectiva creării Frontului Popular din Moldova la sugestia Grupului de inițiativă al MD-ului și a evoluțiilor acestuia pe scena politică de la Chișinău, care confirmă teoria istoricului Françoise Thom că, în fond, perestroika„a fost mai curând o lovitură de stat în interiorul conducerii politice sovietice, desfăşurată cu încetinitorul, rămasă multă vreme într-o stare larvară, care s-a manifestat vizibil din ce în ce mai des în 1990-1991, pentru a culmina cu puciul din august 1991”[15]. În continuarea vizitelor de înalt nivel de la Chișinău, din acel an 1989 atât de tumultos, se poate înscrie și vizita lui Alexandr N. Iakovlev, secretar al CC al PCUS și „arhitectul restructurării”, care a discutat cu membrii CC al PCM, însă și cu cei ai mișcărilor „neformale”.Referindu-se la MD din RSSM, istoricul Hélène Carrère d’Encausseconsemnează:„La început Mișcarea Democratică pentru perestroika, fondată la 3 iunie 1988, pare să se înscrie în rândul mișcărilor încurajate, dacă nu chiar inspirate de putere”[16].

Având în vedere cele enumerate mai sus, putem înțelege faptul că în RSSM, la sfârșitul anilor ’80, a început să scadă din intensitate activitatea colaboratorilor KGB-ului de la Chișinău și, totodată, a scăzut la jumătate numărul dosarelor de evidență operativă și de profilaxie, cu precădere contra „naționaliștilor”. Istoricul Pavel Moraru consideră că acest fapt a avut loc din motivul trezirii conștiinței și mândriei naționale la funcționarii moldoveni, dar și din cauza conducerii de la Moscova, care, din neglijență „a fost luată prin surprindere de situația social-politică din republici și de amploarea valului mișcărilor de emancipare națională”[17]. Întrebările KGB-ului din RSSM către Centrala de la Moscova rămâneau fără un răspuns și, totodată, multe dosare operative erau închise ca urmare a datelor ce nu s-au confirmatsau a încetării de către subiect a activității distructive. În cadrul KGB-ului din RSSM se va derula, în cursul anului 1989, un proces de autoizolare a funcționarilor pe criterii etnice astfel încât „cei de origine moldovenească – scrie istoricul Pavel Moraru – începeau tot mai des să vorbească cu colegii rusofoni în limba moldovenească (română)”[18]. Evidențele operative ale KGB-ului de la Chișinău conțineau din ce în ce mai puține date despre „naționaliști”[19].

Funcționarii rusofoni ai KGB-ului din RSSM se vor împărți în trei categorii: a) cei care au decis să fie loiali RSSM și restructurării; b) unii care doreau să plece cu serviciul în Rusia și c) unii, puțini la număr, care doreau să riposteze față de afirmarea identității și drepturilor majorității. Centrala KGB din Moscova fusese informată, încă din 1986, ca urmare a unui control făcut de un inspector venit de la Moscova, de unele deficiențe majore ale Secției a V-a a KGB-ului din RSSM, de faptul că „unicul colaborator operativ pe linia naționalismului moldovenesc nu are o viziune clară asupra situației operative, lipsește posibilitatea desfășurării unei analize profunde a situației, informația obținută este divizată pe subdiviziuni”[20], neexistând o exploatare eficientă a informațiilor. Președintele KGB-ului din RSSM, Gavriil M. Volkov, a fost informat de concluziile inspecției, însă măsurile de îndreptare s-au lăsat așteptate. „O parte din agenții KGB-ului de origine moldovenească și evreiască dădeau dovadă de «pasivitate» în activitate, refuzau să ofere informații colaboratorilor operativi de altă etnie decât «moldovenească»”[21], concluzionează istoricul Pavel Moraru.

Analizând activitatea organelor KGB în RSSM, istoricul Pavel Moraru consemnează existența unor divergențe între Secția a VI-a și Secția a V-a ale KGB-ului de la Chișinău. Ofițerii Secția a VI-a susțineau că Frontul Popular din Moldova, care își crease celule în 33 de întreprinderi, avea „o sporită influență destabilizatoare asupra colectivelor de muncitori”[22], în timp ce ofițerii Secției a V-a considerau că „factorul de destabilizare a situației din colectivele de muncitori îl constituie Interfrontul (organizație pro-rusească și pro-sovietică, alcătuită din minoritari)”[23]. Totodată, analiza perioadei relevă faptul că aparatul de informații și securitate de la Chișinău a fost prins în vârtejul transformărilor generate de restucturarea sistemului sovietic iar consecințele asupra muncii operative au fost vizibile[24].

Pentru Ea, pentru Limba Noastră

Mișcarea Democratică din Moldova în susținerea Restructurării (MD) va deveni principala forță motrice a societății în impunerea perestrokăi și a glasnosti-ului în RSSM și, totodată, va sparge monopolul politic al PCUS și PCM asupra vieții politice. Bătălia pentru recunoașterea și acceptarea importanței limbii moldovenești în spațiul RSSM va lua un avânt și mai mare ca urmare a rezoluției Adunării Generale a Uniunii Scriitorilor din RSSM, din 14 septembrie 1988, prin care cerea să se rezolve problema introducerii cetățeniei, autofinanțării și autogestiuniiîn republică, lărgirii sferei funcțiilor sociale ale limbii moldovenești și recunoașterea statutului ei de limbă de stat și asigurării bilingvismului real, precum și să se revină la alfabetul de până la 1938, singurul care se potrivește naturii romanice a limbii și, totodată, să se rezolve în practică învățarea mai profundă a limbilor bulgară și găgăuză. Eseul-apel al profesorului universitar dr. Ion Buga intitulat O limbă maternă – un alfabet ce va fi publicat în ziarul Învățământul public, pe 19 octombrie 1988, va cere recunoașterea adevărului privind existența unei singure limbi, cea română, și a unei singure națiuni: române, în spațiul RSSM și Republicii Socialiste România.

În cursul lunilor martie – aprilie 1989 se va intensifica acțiunea intelectualității românești din RSSM pentru promovarea și acceptarea limbii moldovenești în grafie latină ca limbă de stat. Uniunea Scriitorilor, pe 16 martie 1989, și Institutul de Limbă și Literatură al Academiei de Științe a RSSM, pe 24 aprilie 1989, vor propune diferite proiecte de lege menite să confirme limba moldovenească în grafie latină ca limbă de stat în RSSM, în timp ce „limba rusă este un mijloc de comunicare între republicile URSS”[25]. Pe 13 mai 1989, Academia de Științe a RSSM a votat pentru decretarea limbii moldovenești în grafie latină ca limbă de stat în RSSM. Autoritățile republicane se aflau în alertă ca urmare și a faptului că la mitingul din 12 martie 1989 se afișase deasupra coloanelor, pentru prima oară, un drapel tricolor. Manifestații stradale și mitinguri în favoarea limbii de stat se desfășurau și la Cahul și la Bălți. Pe 13 martie 1989 a apărut primul ziar cu caractere latine, Glasul, fondat de scriitorii Ion Druță, Leonida Lari și Ion Vatamanu, tipărit în 60.000 de exemplare la Riga, datorită opoziției autorităților de la Chișinău.

Teatrul de Vară din Chișinău va găzdui, pe 19 martie 1989, cel mai mare miting de până atunci. Mitingul a fost inițiat de către Cenaclul Alexei Mateevici și MD, iar zecile de mii de oameni au participat, mai apoi, la o discuție referitoare la restructurare, timp de 7 ore, cu Simion Grossu – prim-secretarul CC al PCM, Alexandru Mocanu – președintele Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM, Ivan Călin – președintele Consiliului de Miniștri al RSSM și V. Pșenicinikov – secretarul II al CC al PCM.În pofida mitingurilor și a demonstrațiilor pro-restructurare și pentru recunoașterea limbii moldovenești în grafie latină ca limbă de stat, activul de partid de la Chișinău, reunit în Plenara CC al PCM din 11 mai 1989, a audiat raportul prim-secretarului Simion Grossu privind mersul perestroikăi în RSSM. Liderul PCM a condamnat „dispozițiile antirusești” manifestate cu ocazia mitingurilor și a demonstrațiilor organizate de către MD, precum și faptul că „tradițiile seculare de prietenie moldo-rusă” erau date uitării. Cenaclul Alexei Mateevici și MD au fost supuse rechizitoriului prim-secretarului Semion Grossu.Referindu-se la rezultatele acestei Plenare, Mircea Snegur consemna: „Intelectualitatea a rămas neînduplecată, încrederea față de conducere fiind epuizată”[26].

Pe 20 mai 1989, în Sala Mare a Uniunii Scriitorilor își va deschide lucrările Con­gresul de constituire a Frontului Popular din Moldova (FPM), convocat de Grupul de Inițiativă al MD-ului. Au fost prezenți 147 de delegați din 30 de raioane și orașe, precum și delegați reprezentând Mișcarea Ecologică „Acțiunea verde”, Cenaclul Alexei Mateevici, Liga Democratică a Studenților, Asociația Istoricilor, Societatea de cultură „Moldova” din Moscova. Congre­sul a adoptat în unanimitate Hotărârea privind crearea Frontului Popular din Moldova, Programul și Statutul FPM și a ales un Consiliu al FPM, format din 82 persoane. În Comitetul Executiv al FPM au intrat Gheorghe Ghimpu, Mihai Ghimpu, P. Gusac, Nicolae Costin, A. Plugaru, Iurie Roșca, Ion Ha­dârcă, A. Țurcanu, Anatol Șalaru. În discursurile delegaţilor şi în documentele adoptate au fost abordate: a) suveranitatea RSSM și „dreptul la ieşire din componenţa URSS”; b) limba de stat şi tricolorul; c) Pactul Molotov-Ribbentrop şi conse­cinţele lui asupra Basarabiei; d) alegerile şi drepturile cetăţeneşti; e) posibilitatea deschiderii unui consulat al RSSM la Iaşi şi a unui consulat român la Chişinău; f) libertatea de expresie şi mijloacele de informare în masă etc.

În perioada următoare, FPM va organiza o serie de acțiuni de protest față de tergiversarea, de către autoritățile republicane, a cererilor majorității populației privind problema limbii de stat. Cu ocazia mitingului din 25 iunie 1989, la care au participat 50.000 de oameni, FPM a cerut „ca ziua de 2 decembrie, data formării în anul 1917 a Republicii Populare Moldovenești, să fie declarată ca ZI A INDEPENDENȚEI poporului moldovenesc dintre Prut și Nistru”[27] și, totodată, va cere delegației PCM[28] la Plenara CC al PCUS să acționeze „cu toată hotărârea pentru obținerea unei statalități și suveranități reale a RSSM în componența federației republicilor sovietice socialiste, pe baza contractului unional”[29]. În cursul zilei de 28 iunie 1989, militanții FPM vor bloca desfășurarea ceremoniilor oficiale de sărbătorire a intrării trupelor sovietice în Basarabia în 28 iunie 1940, precum și mitingul Mișcării Internaționaliste Edinstvo (Unitatea)[30].

În cursul zilei de 29 iulie 1989, la recomandarea prim-secretarului Simion Grossu, Mircea Snegur va fi ales în funcția de Președinte al Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM după ce trecuse prin furcile caudine ale Secției Organizatorice a CC al PCUS și ale Plenarei CC al PCM. A doua zi, 30 iulie 1989, președintele Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM va participa la un miting al FPM organizat la Teatrul de Vară din Chișinău. În discursul ținut în fața celor 10.000 de cetățeni, Mircea Snegur se va pronunța pentru recunoașterea limbii moldovenești ca limbă de stat și reve­nirea la grafia latină, precum și pentru adoptarea tricolorului ca simbol național, înțelegând, astfel, că procesele de renaștere sunt ireversibile și că trebuie să le susțină integral prin utilizarea deplină a prerogativelor de Președinte al Prezidiului Sovietului Suprem. În cursul zilei de 2 august 1989, FPM va condamna Pactul Ribbentrop-Molotov printr-o Declarație și va cere guvernului de la Moscova: 1) să recunoască drept anexi­une includerea în anul 1940 în componența URSS a Basarabiei și Bucovinei de Nord și 2) să restituie RSSM teritoriile incluse nelegitim în componența RSSU (fostele județe Ismail, Bolgrad, Cetatea Albă și Hotin). Pe 17 și 18 august 1989, Comisiile noului Prezidiu al Sovietului Suprem al RSSM au început examina­rea proiectelor de legi: Cu privire la statutul limbii moldovenești, Cu privire la funcționarea limbilor în teritoriul RSSM și Cu privire la revenirea limbii moldovenești la grafia latină, urmând ca ele să fie dezbătute și adoptate în plenul Sovietului Suprem, pe 29 august 1989.

În contextul evoluțiilor din Țările Baltice, FPM a organizat o Mare Adunare Națională în Chișinău și la care vor participa circa 500.000 – 800.000 de oameni, care se vor pronunța în sprijinul legiferării proiectelor de legi privind limba moldovenească și grafia latină, pentru suverani­tatea deplină a Moldovei, pentru dreptul de ieșire din componența URSS, re­stabilirea simbolurilor naționale, revenirea la etnonimul „român” și adoptarea tricolorului ca drapel național al RSS Moldovenești. După numeroase confruntări între deputații rusofoni și naționaliști din Sovietul Suprem al RSSM, pe 31 august 1989 s-a aprobat pachetul de legi privind limba moldovenească și limbile de pe teritoriul RSSM. În conformitate cu articolul 1 al Legii cu privire la funcționarea limbilor în teritoriul RSSM, limba de stat a RSSM este limba moldovenească, care funcționează pe baza grafiei latine[31], urmând a fi folosită în toate sferele vieții politice, economice, sociale și culturale, și, totodată, în conformitate cu articolul 3, „limba rusă, ca limbă de comunicare între națiunile din URSS, se folosește pe teritoriul republicii alături de limba moldovenească în calitate de limbă de comunicare între națiuni, ceea ce asigură un bilingvism național-rus și rus-național real”[32].

România respectă inviolabilitatea frontierelor

În noua situație politică internă și externă de după prăbușirea Zidului Berlinului (9 noiembrie 1989) și-a regimurilor comuniste din spațiul Europei Centrale și de Est, România nu mai putea să se refugieze în spatele sintagmei „neamestec în treburile interne ale altui stat”, ci avea nevoie de o strategie de politică externă, într-un mediu extern extrem de fluid și în condițiile unei instabilități politice interne accentuate. „Încă din decembrie 1989 ne era clar că dimensiunea europeană a politicii externe românești urma să devină prioritară”[33],mărturisea Adrian Năstase, fostul Ministru de Externe al României din perioada 28 iunie 1990 – 19 noiembrie 1992.Într-o astfel de situație, Ministerul de Externe al României a dat publicităţii, cu ocazia vizitei ministrului de Externe sovietic Eduard A. Şevardnadze, la 6 ianuarie 1990, o declaraţie prin care guvernul de la Bucureşti îşi „retrăgea rezervele şi declaraţiile interpretative”[34] formulate, la 15 ianuarie 1989, în legătură cu Documentul final al reuniunii general-europene pentru securitate şi cooperare de la Viena. Documentul era acceptat în integralitatea sa.

În timpul vizitei lui Eduard A. Şevardnadze de la București, din 6 ianuarie 1990,ministrul de Externe al URSSa ţinut să sublinieze, în ceea ce priveşte raporturile dintre RSSM şi România, că„vor fi create condiţiile care să faciliteze vizitele şi contactele reciproce”[35] dintre locuitorii de pe ambele maluri ale Prutului. Opţiunea unei reunificări în forţă sau de altă natură, în acele clipe, nu s-a aflat pe agenda nici publică şi nici secretă a noilor autorităţi române. „Actul Final (de la Helsinki – n. n.)fixează nu intangibilitatea frontierelor, ci inviolabilitatea lor prin forţă. Distincţia este fundamentală pentru că ea implică posibilitatea unei modificări paşnice a frontierelor, prin autodeterminarea popoarelor şi acordul cu celelalte părţi implicate (ambele condiţii sunt esenţiale, nu numai prima). Semnatarii sovietici ai Actului Final nu puteau să-şi imagineze că acesta va servi, într-o zi, drept cadrul legal al reunificării germane, alături de articolul 23 din Legea fundamentală a Republicii Federale”[36],declara analistul de politică internaţională Thierry de Montbrial.

Relaţiile moldo-române aveau să capete o turnură nouă după ce în ianuarie 1990, la Bucureşti, după 46 de ani de izolare forţată, s-a semnat Protocolul tratativelor dintre reprezentanţii unor ministere şi departamente din RSSM şi România. Începea, astfel, o relaţie bilaterală ce avea să se dovedească a fi extrem de dificilă pe parcursul celor trei decenii scurse şi în care dosarul identitar avea să joace un rol major. În contextul extrem de delicat, din punct de vedere politic, de la Chişinău, din primăvara anului 1990, premierul Mircea Druc avea să declare, în pofida convingerii că suntem o singură naţiune, dar formăm două state,că, totuşi, trebuie mai întâi „să facem câteva sute de întreprinderi mixte şi să punem la cale câteva zeci de mii de căsătorii comune şi apoi să mai vorbim”[37]. Referindu-se la nevoia unei uniri grabnice între cele două state, Mihai Rosseti de la postul de radio Vocea Americii se dovedea a fi extrem de realist şi previzionar când declara, în iunie 1990, că drumul spre unire „trebuie curăţat şi el poate fi curăţat, întâi şi întâi, cu ajutorul României”[38] însă este nevoie de sprijinul unei mari puteri. Existenţa Uniunii Sovietice scotea din discuţie orice posibilitate de a se aborda problema unirii celor două state româneşti. Pe 27 aprilie 1990, Sovietul Suprem al RSSM a introdus steagul României ca drapel oficial al Republicii Moldova. Viitorul preşedinte Ion Iliescu, într-un interviu acordat ziarului Literaturnaia Gazeta, pe 9 mai 1990, avea să declare: „Noi considerăm că astăzi în Europa nu este indicat să abordăm problema frontierelor de stat, căci aceasta ar putea destabiliza situaţia de pe continent”[39].

Pe 12 februarie 1990, cu ocazia Reuniunii Cerului Deschis (12 – 14 februarie 1990), desfășurată la nivel de miniștrii de externe ai statelor membre NATO și ale Tratatului de la Varșovia, la Ottawa, Sergiu Celac va aborda în dialogul cu Eduard A. Şevardnadze problemele cele mai delicate din relația româno-sovietică. Cu această ocazie s-a înaintat propunerea deschiderii unei reprezentanțe consulare românești în RSS Moldovenească[40], „reprezentanță care să aibă acoperire pe întreg teritoriul care aparținuse cândva statului român, adică inclusiv în Bucovina de Nord și inclusiv în cele trei bucățele din Sud care aparțineau, la momentul respectiv, Ucrainei”[41]. Ministrul român de Externe, Sergiu Celac, va mărturisi, peste ani, că, totodată, partea sovietică a fost informată și despre dorința părții române de-a se clarifica problema Tezaurului României de la Moscova față de care „înaltul demnitar sovietic a manifestat încă de la bun început, prudență și multă înțelegere”[42]. Problema deschiderii unui Consulat General al României la Chișinău și al URSS la Iași avea să fie abordată, pe 8 martie 1990, de către cei doi miniștri de externe cu ocazia vizitei de lucru a ministrului Sergiu Celac în URSS.

Având în vedere această relansare a relațiilor bilaterale româno-sovietice de la începutul anului 1990, putem înțelege, astfel, dorința lui Thierry de Montbrial, directorul Institutului Francez de Relații Internaționale (IFRI), de-a obține informații de primă mână în ceea ce privește axele politicii externe românești, cu precădere modul în care România își definește politica față de URSS și SUA. Pe 23 iulie 1990, noul ministru de Externe al României, Adrian Năstase, va avea un dialog cu directorul IFRI. Referindu-se la URSS, ministrul român de Externe va menționa faptul că URSS nu putea fi ignorată, mai ales că aveam 2.000 de km de frontieră comună cu Uniunea Sovietică. „Sperăm că nu va fi o izbucnire politică destabilizatoare în URSS. Problema «caldă» este Moldova suverană. Aici și sovieticii au interes să deschidă supapele. Avem un acord de a înființa consulate la Iași și Chișinău. Sunt aproape 2 milioane de ruși care trăiesc acum în Moldova de dincolo de Prut. În relațiile cu SUA, ne confruntăm cu distanța geografică și diferențele de mentalitate. Nu cunoaștem încă alfabetul pentru dialogul politic cu americanii; nu vorbim aceeași limbă. Trebuie să luăm totul de la bază. SUA sunt importante din punct de vedere politic, economic, al formării de cadre, al echilibrului zonelor de influență”[43], mărturisea Adrian Năstase în dialogul cu Thierry de Montbrial.

În contextul noilor evoluții din spațiul URSS, Sovietul Suprem de la Chişinău va lua în discuţie, pe 23 iunie 1990, proiectul Declaraţiei cu privire la suveranitatea RSS Moldova. Declaraţia a fost adoptată în urma apelului nominal cu 240 de voturi pentru (64,69%), 16 împotrivă (4,31%) şi 27 abţineri (7,28%) dintr-un total de 380 de deputaţi aleşi. Au lipsit 83 de deputaţi, dintre care 2 erau motivaţi, iar 5 deputaţi, prezenţi la apel, nu au votat. RSSM a fost declarată stat unitar şi indivizibil, ale cărui frontiere „pot fi schimbate numai pe bază de acorduri reciproce între RSSM şi alte state suverane, în conformitate cu voinţa poporului, adevărul istoric şi ţinându-se seama de normele dreptului internaţional unanim recunoscute”[44]. Totodată, deputatul Alexandru Moşanu a dat citire textului Avizului Comisiei pentru aprecierea politico-juridică a Tratatului sovieto-german de neagresiune şi a Protocolului adiţional secret din 23 august 1939, precum şi a consecinţelor lui pentru Basarabia şi Bucovina de Nord care întregea mesajul Declaraţiei de suveranitate a RSSMoldova.

Congresul al II-lea al Frontului Popular din Republica Moldova (FPM), desfăşurat între 30 iunie – 1 iulie 1990, va readuce în atenţia opiniei publice interne şi internaţionale, ca urmare a rezoluţiei Cu privire la repunerea în drepturi a etnonimului popor român şi a glotonimului limbă română, faptul că „vehicularea etnonimului «popor moldovenesc» şi a glotonimului «limbă moldovenească», atât în perioada dominaţiei ţariste, cât şi în anii de teroare sovietică, a fost operată în scopul deznaţionalizării românilor basarabeni şi creării unei pseudoconştiinţe, pentru a justifica anexarea pământurilor româneşti la Rusia şi, respectiv, la URSS”[45]. FPM cerea ca „la preschimbarea buletinelor de identitate ale cetăţenilor Republicii Române Moldova[46], etnonimul «român» să fie pus în drepturile sale”[47].

În contextul evenimentelor din spaţiul RSS Moldova, Institutul de Cercetări Social-Politice al CC al PCM a dat publicităţii un sondaj de opinie, la 17 iulie 1990, în care se investiga atitudinea populaţiei faţă de perspectiva unei uniri cu România. La întrebarea „Ce atitudine aveţi faţă de afirmaţiile cu privire la unirea RSSM cu România?”, 82,5% au declarat că nu susţin aşa ceva, 7,5% susţin unirea şi 9% au refuzat să răspundă. În continuarea chestionarului, 52% doreau o republică suverană în cadrul federaţiei înnoite a URSS, 42% vroiau o republică moldovenească independentă şi 5% o republică moldovenească în componenţa României. „Rezultatele sondajului dădeau prioritate unei orientări spre afirmarea suveranităţii şi independenţei Republicii Moldova, lăsând într-un con de umbră chestiunea reîntregirii statului român”[48], concluziona istoricul Gheorghe E. Cojocaru.

Pe 16 decembrie 1990, peste 800.000 de români s-au adunat la cea de-a doua Mare Adunare Naţională de la Chişinău şi au cerut să se declare independenţa naţională a românilor din teritoriile ocupate în condiţiile în care articolul 8 al Actului Final de la Helsinki prevedea că „toate popoarele au întotdeuna dreptul în deplină libertate, de a defini, atunci când doresc şi dacă doresc, statutul lor politic intern şi extern fără amestec din afară şi de a urma aşa cum doresc dezvoltarea lor politică, economică, socială şi culturală”[49]. Trebuie menţionat faptul că Senatul SUA, după cum scria cotidianul Moldova Suverană din 20 iunie 1991, a recomandat guvernului american: „1. să sprijine dreptul la autodeterminare al poporului din Moldova şi nordul Bucovinei, ocupate de sovietici, şi să elaboreze o hotărâre în acest sens; 2. să sprijine eforturile viitoare ale guvernului Moldovei de a negocia paşnic, dacă o doreşte, reunificarea Moldovei şi nordului Bucovinei cu România[50] aşa cum s-a stabilit în Tratatul de pace de la Paris din 1920, conform normelor în vigoare ale dreptului internaţional şi Principiul 1 al Actului de la Helsinki”[51].

Perspectivele tinerei democrații românești, viitorul relațiilor cu CEE și SUA, precum și raporturile cu RSS Moldova și URSS au reprezentat subiectul discuțiilor dintre Adrian Năstase și Roland Eggleston, șeful Biroului din Budapesta al postului Radio Europa Liberă, desfășurate pe 24 august 1990. „Încercăm să îmbunătățim cooperarea în mod normal și neantagonic. Vrem relații umane și culturale foarte bune. Avem proiecte economice comune, joint ventures, pentru sprijinirea educației în Basarabia cu cărți de cultură. Căutăm să fim cât se poate de constructivi”[52], declara Adrian Năstase cu referire la relația cu RSS Moldova. Pe 14 septembrie 1990, în dialogul avut cu jurnaliștii chinezi aflați în România la invitația revistei Lumea Azi, Adrian Năstase va declara, cu referire la spațiul dintre Prut și Nistru, că există două niveluri de analiză: unul emoțional, istoric și cel politic, al responsabilității guvernamentale. Adrian Năstase era de părere că situația politică internă din URSS și problema celor 1,5 – 2 milioane de etnici ruși din RSS Moldova vor influența raporturile cu acest spațiu geografic, încă parte componentă a URSS. „Poziția noastră e aceea a «deschiderii supapelor». Să dezvoltăm relațiile bilaterale cât mai amplu; schimburi de persoane, activități economice, activități culturale foarte bine organizate ș.a.m.d.”[53], opina Adrian Năstase.

În contextul atmosferei și al discursurilor[54] de la reuniunea Conferinței la nivel înalt a CSCE (19 – 21 noiembrie 1990) de la Paris, ministrul de Externe al României va declara, pe 21 noiembrie 1990, în cadrul unei mese rotunde organizată de către Institutul Francez de Relații Internaționale (IFRI), că România „nuarepretenții teritoriale față de URSS”[55] și că „nimeni nu e interesat să pună gaz pe foc în URSS”[56]. În ceea ce privește relația României cu RSS Moldova,Adrian Năstase va menționa că, totuși, „sunt de remarcat două dimensiuni: cea emoțională și cea politică, privitoare la poziția guvernului”[57].

Evoluțiile de pe scena politică internă de la Moscova soldate cu demisia lui Eduard A. Şevardnadze din funcția de ministru de Externe al URSS, pe 20 decembrie 1990, ca formă de protest împotriva ascensiunii forțelor conservatoare în ecuația puterii de la Kremlin, a provocat neliniște la București, și nu numai. În cursul acelei zile, ministrul de Externe al României i-a primit în audiență, la ora 17.00, pe ambasadorul Statelor Unite la București, Alan Green jr., și pe Brian Flora, consilier al Ambasadei SUA. Diplomații americani erau extrem de interesați de modul în care percep autoritățile de la București cele petrecute la Moscova. Chestionat de către Brian Flora asupra raporturilor cu RSS Moldova, în noile condiții date, precum și al presiunii care se face în plan intern pentru a sprijini independența RSS Moldova[58], ministrul de Externe al României va menționa că nu este momentul. „Fără Gorbaciov în fruntea URSS, sau a-i crea acestuia și mai multe probleme, ar însemna înghețarea a tot ce e proces democratic în Uniunea Sovietică”[59], va declara Adrian Năstase. Referindu-se la declarațiile publice ale PNȚCD în chestiunea viitorului RSS Moldova, ministrul de Externe al României va menționa că liderii opoziției politice sunt liberi să declare ce doresc, mai ales dacă vor să câștige capital politic, însă ar fi bine „să se gândească la consecințele unor poziții lipsite de viziune”[60].

În cursul zilei de 24 decembrie 1990, ministrul de Externe al României va purta o lungă discuție cu istorici[61], jurnaliști și diplomați români referitor la evenimentele aflate în curs de desfășurare în spațiul dintre Prut și Nistru, la reacțiile Uniunii Sovietice față de evoluțiile politice de la Chișinău, precum și asupra modului în care se poate implica România. „Declarația Guvernului să menajeze, totuși, relațiile cu URSS. Pe celălalt plan, să vină buldozerul istoric, să dărâme eșafodajul de manipulări ale realității în problema Basarabiei. În plus, e utilă și poziția opoziției. Când sunt abordări duse la extremă, avem ocazia să ne delimităm, și astfel poziția moderată devine mai pregnantă. (…) Orice am zice despre alipire e un deserviciu pe care ni-l facem și-l facem și moldovenilor”[62], va declara Romulus Neagu, ministru-secretar de stat în MAE. Declarația privind Moldova pregătită de diplomații MAE de la București va ajunge în seara aceleiași zile la cabinetul premierului Petre Roman. Ministrul de Externe, Adrian Năstase, va consemna faptul că, totuși, pe exemplarul rămas la Romulus Neagu sunt făcute două amendamente, respectiv că „aprecierile privind Pactul Ribbentrop-Molotov sunt mult prea puternice”[63]și că „e nevoie de un compromis inteligent cu formula din Decretul lui Gorbaciov”[64].

Pe 26 decembrie 1990, MAE de la București va face cunoscut opiniei publice interne și internaționale, mass-media și corpului diplomatic acreditat la București, poziția MAE al României față de Decretul cu privire la măsurile pentru normalizarea situației din RSS Moldovaemis de președintele URSS, Mihail S. Gorbaciov. MAE al României menționa în mod explicit că „sunt cunoscute împrejurările istorice în care Basarabia și Bucovina de Nord, străvechi teritorii românești, au fost încorporate în URSS în anul 1940”[65] și că este de acord cu aprecierea politico-juridică pe care autoritățile de la Chișinău o dăduseră înțelegerilor secrete cuprinse în protocolul adițional secret al Pactului Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939, respectiv faptul că ele „sunt lipsite de fundament juridic și de valabilitate din momentul semnării lor”[66]. Totodată, se menționa că România a sprijinit și continuă să sprijine „împlinirea aspirațiilor moldovenilor de a trăi și de a se dezvolta după propria lor conștiință, de a-și apăra drepturile firești ce decurg din suveranitatea Republicii”[67]. Diplomația românească își exprima speranța că reglementarea situației din RSSMoldova se va face cu respectarea legii și menținerea integrității teritoriale a RSSMoldova. În finalul Declarației se menționa că statul român respectă principiul inviolabilității frontierelor și integrității teritoriale a tuturor statelor din Europa, în conformitate cu principiile înscrise în Actul Final de la Helsinki din 1975.

Tratatul cu URSS și independența Moldovei de dincolo de Prut

În contextul reconfigurării sistemului de relații internaționale, relația româno-sovietică și, implicit, cea cu elitele politice din RSS Moldova avea să fie dominată de problematica unui nou Tratat bilateral, precum și de prezentul și viitorul spațiului dintre Prut și Nistru. „Observ cu mare neplăcere un fapt, care spune multe despre felul în care înțelegem noi să ne raportăm la realități. Tratatul cu Uniunea Sovietică a fost citit și atunci, și continua să fie citit și acum cu o singură grilă: aceea a rusofobiei. Ni se tot reproșează faptul că l-am negociat și semnat, că nu era momentul, că URSS era oricum pe ducă. Asta știm noi acum. Atunci nimănui nu-i era clar ce se va întâmpla. De aceea căutam orice formule care să ne asigure securitatea, într-un mediu extern fluid și impredictibil”[68], consemnează Adrian Năstase. Pe 22 ianuarie 1991, analizând stadiul relației bilaterale româno-sovietice, precum și perspectivele ei, Adrian Năstase consemna faptul că problema Basarabiei și a Bucovinei de Nord nu se pot pune în discuție în acele momente, iar sovieticii ne vor ataca pe plan internațional, alături de occidentali, „într-un moment în care se «joacă» toată Europa de Răsărit – consolidarea triunghiului Cehoslovacia – Ungaria – Polonia”[69]și, astfel, se va putea crea posibilitatea de-a rămâne „pentru totdeauna în afara zonei în care ne putem apropia de Europa Occidentală”[70].

În interviul acordat publicației Tinerama, pe 25 ianuarie 1991, ministrul de Externe al României va menționa foarte clar că România consideră că „reprimarea aspirațiilor la democrație(din Țările Baltice – n. n.)este în contradicție totală cu prevederile cuprinse în Carta de la Paris, în alte documente, față de care URSS nu a manifestat niciun fel de rezerve, inclusiv cele referitoare la dimensiunea umană a procesului general european”[71]. Referindu-se la evoluțiile politice de la Chișinău și la perspectiva soluționării efectelor Pactului Molotov – Ribbentrop, Adrian Năstase declara: „Trebuie să ne situăm poziția în această marjă inteligentă – între ceea ce este posibil și ceea ce nu este admis. (…) Cred că, pe această cale, a multiplicării relațiilor la nivel neguvernamental și a cooperării la nivel guvernamental, direct cu guvernul Moldovei sovietice, noi putem să privim spre viitor. Nu cred că este în interesul nimănui să se realizeze o înghețare a relațiilor existente, să se adopte atitudini care ar putea să întrerupă dialogul politic și să însemne o dare înapoi a întregului proces”[72].

În seara zilei de 4 februarie 1991, ministrul de Externe al României s-a întâlnit cu Nicolae Țâu, ministrul de Externe al RSS Moldova, pentru a discuta despre evoluțiile raporturilor dintre republicile componente ale URSS și Moscova. „Urmărim toate evoluțiile din Uniune și de la dumneavoastră. Nu avem antenele necesare pentru a detecta la timp problemele. Umblă între noi tot felul de oameni care distorsionează mesajele. Încercăm să fim rezervați în ceea ce privește poziția noastră, pentru a nu crea probleme la dumneavoastră[73],va declara Adrian Năstase omologului său de la Chișinău. Nicolae Țâu va mărturisi că situația este mai stabilă acum, iar ajutorul lui Mihail S. Gorbaciov a fost extrem de important în liniștirea transnistrenilor care au fost presați de Moscova.Liderul diplomației de la Chișinău îi va comunica omologului său de la București că liderii politici ai RSS Moldova doresc relații directe între ministerele de externe[74], schimb de delegații și consultări directe. În opinia ministrului de Externe de la Chișinău, „Moldova nu a fost niciodată stat”[75] și acest lucru influențează evoluțiile politice interne și externe în raport cu cele ce se petreceau în Ucraina și Țările Baltice.

În acest context, se va desfășura vizita la Moscova, pe 9 februarie 1991, a lui Ioan Mircea Pașcu, consilier prezidențial pentru probleme de politică externă al Președintelui României, care se va întâlni cu Vadim V. Zagladin, consilier al președintelui URSS, ceea ce reprezintă un episod extrem de controversat din această relație româno-sovietică/rusă[76], cu implicații asupra raporturilor dintre București și Chișinău.Chestionat în legătură cu poziția României față de evenimentele din RSS Moldova, Ioan Mircea Pașcu a declarat că „în conducere, la preşedintele I. Iliescu s-au discutat de mai multe ori aceste probleme[77]și s-a ajuns la concluziacă „nu trebuie făcut nimic care să complice poziţia conducerii sovietice, personal a lui M. S. Gorbaciov”[78]. Decidenții politici de la București erau convinși că nimeni nu poate împiedica existența unor relații foarte bune între România și RSSMoldova în condițiile în care „ei vor rămâne în componenţa URSS, de care ei sunt sudaţi de o lungă istorie”[79], menționând în mod expres că, totuși, „fraţii nu trebuie să locuiască în mod obligatoriu în acelaşi apartament”[80]. România nu era interesată în adâncirea dificultăților care apăruseră în relația bilaterală româno-sovietică din cauza evenimentelor din RSS Moldova. Ioan Mircea Pașcu va mărturisi că, într-un discurs recent, rostit din însărcinarea preşedintelui Ion Iliescu la Timişoara, a declarat că „problema Basarabiei este pentru URSS la fel ca problema Transilvaniei pentru România”[81]. În Nota de Conversație se menționează faptul că ambasadorul României la Moscova, Vasile Şandru, prezent la discuţie, a adăugat că „el, din însărcinarea conducerii, s-a întâlnit cu conducătorii Moldovei şi le-a adus la cunoştinţă punctul de vedere al lui I. Iliescu, despre care a vorbit I. M. Paşcu”[82].În contextul discuțiilor de la Moscova, dintre cei doi consilieri prezidențiali și-a schimbului de idei privind viitorul relației româno-sovietice, MAE de la București anunța, pe 11 februarie 1991, proiectul de creare a Uniunii Europei Centrale și de Est.

În perioada 13 – 15 februarie 1991, Adrian Năstase, ministrul de Externe al României, va efectua o vizită oficială în Belgia, Luxemburgși la Cartierul General al NATO. În dialogul avut cu Frans Andriessen, vicepreședinte și comisar pentru relații externe al CEE, în seara zilei de 13 februarie 1991, ministrul de Externe al României va menționa foarte clar că „în această perioadă tulbure din URSS, este foarte important să se transmită semnalul pentru URSS că România aparține familiei europene”[83].Dialogul cu Secretarul General al NATO, Manfred Wörner, din ziua de 14 februarie 1991, s-a dovedit extrem de interesant și util în perspectiva viitorului curs al politicii externe românești. Chestionat de către Adrian Năstase în legătură cu posibilitățile de-a structura relațiile României cu NATO în domeniul militar, Manfred Wörner va declara: „Dacă vom acționa pentru a primi ca membri asociați fostele țări membre ale Tratatului de la Varșovia și vom exclude URSS, se va crea o situație foarte periculoasă. URSS va fi constrânsă de noua situație strategică să reacționeze. Adoptând această linie de conduită față de țările din Est, NATO va da argumente adepților liniei dure din URSS, care vor confruntare, nu cooperare cu ei. NATO va crea impresia că vrea să încline balanța în favoarea sa. Pentru viitorul apropiat trebuie să fim atenți la aceste aspecte, când propunem modele de cooperare. Să folosim cadrul CSCE pentru a face ceva practic pentru securitatea țării dumneavoastră”[84].

În fața ambasadorilor acreditați la NATO, ministrul de Externe al României, Adrian Năstase, va reitera faptul că Tratatul de la Varșovia nu are viitor, însă problema securității fostelor state membre prin cooperarea cu NATO este extrem de importantă în perspectiva extinderii sau nu a NATO spre Răsărit.Referindu-se la relația cu RSS Moldova, Adrian Năstase va menționa că RSS Moldova urmează paternul Țărilor Baltice, respectiv suveranitate și independență, însă România nu vrea să creeze probleme suplimentare în zonă și să forțeze istoria. În ceea ce privește ideea Uniunii Europei Centrale,menirea ei era de-a crea, în opinia diplomației românești, un „mecanism de stabilitate în regiune, un cadru de consultări, de contacte”[85] și nu trebuia văzută ca „o zonă tampon în raport cu URSS”[86]. La finalul vizitei la NATO, ministrul de Externe al României avea să menționeze că România este deschisă la orice formulă de colaborare cu NATO pe care Alianța Nord-Atlantică le poate accepta, din punct de vedere al procedurilor.

În dialogul avut cu Jacques Poos, ministrul de Externe al Marelui Ducat de Luxemburg, în seara zilei de 14 februarie 1991, Adrian Năstase va fi informat că în cadrul CEE există o distincție clară între Țările Baltice și toate celelalte republici unionale din URSS ceea ce implica un anumit mod de-a înțelege și trata evoluțiile politice interne și externe din spațiul sovietic. „Suntem obligați să tragem concluzia că trebuie să nu cream probleme suplimentare lui Gorbaciov. Nu avem alternative. Orice ar veni, ar fi mai rău. E nevoie de moderație. (…) Țările Baltice au fost țări independente, înglobate cu forța în imperiul sovietic, act nerecunoscut de țările CEE”[87], mărturisea Jacques Poos, vicepremier și ministru de Externe al Marelui Ducat de Luxemburg și, totodată, președintele în exercițiu al Consiliului de Miniștri al CEE. „Moldova își va urma drumul său, își va afirma identitatea și interesele în contextul dat”[88], va declara Adrian Năstase în timpul dialogului cu înaltul diplomat european.

La întâlnirea cu Alois Mock, ministrul federal al Afacerilor Externe al Austriei, în seara zilei de 26 februarie 1991, ministrul român al afacerilor Externe va declara: „Moldova dorește să aibă identitate culturală în interiorul URSS. La Bruxelles am exprimat ideea unei Uniuni a Europei Răsăritene, ca un cadru de consultări, ca o tranziție spre un mecanism general-european de securitate. Este important să găsim ceva în care toate aceste țări să fie implicate. Altfel, vor fi în competiție, care poate fi periculoasă. CSCE e un cadru foarte bun, dar va lua timp pentru a se afirma ca atare”[89].Pe 7 martie 1991, în interviul acordat revistei austriece Profil, ministrul de Externe al României va declara, cu referire la evoluțiile din RSS Moldova, că românii din RSS Moldova își doresc păstrarea identității culturale prin impunerea folosirii limbii române și să obțină, totodată, suveranitate în cadrul Uniunii Sovietice. „O anexare de către România sau o reunificare cu România nu se pune în discuție, nici din partea noastră, nici din partea lor”[90], menționa Adrian Năstase.

Preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Moldova, Mircea Snegur, va efectua prima sa vizită oficială în România în perioada 11 – 17 februarie 1991. Pe 12 februarie 1991, preşedintele Senatului României, Alexandru Bârlădeanu, a ţinut să menţioneze, în prezenţa lui Mircea Snegur, în plenul camerelor reunite ale Parlamentului, faptul că prezenţa preşedintelui moldovean în Parlamentul României „deţine, mai presus de aspectele protocolare, o valoare simbolică şi o puternică încărcătură emoţională”[91] deoarece „nu pot fi eludate sau înăbuşite legăturile sufleteşti, care leagă românii de pe ambele maluri ale Prutului”[92]. În pofida faptului că s-a vorbit, în epocă, că vizita preşedintelui Mircea Snegur ar fi avut loc şi „la sugestia unor cercuri de la Kremlin”[93] interesate ca FPM să nu „monopolizeze românismul”[94], în perspectiva alegerilor prezidenţiale din RSS Moldova, convorbirile au fost calificate „drept «un sfat» între doi conducători care doresc să amplifice cât mai mult legăturile între ţările lor”[95]. Ana Blandiana, preşedinta Alianţei Civice, în numele opoziţiei politice din România, avea să declare, ulterior, cu referire la cele spuse de Mircea Snegur[96] în finalul discursului său, că, totuşi, „nu credem că suntem neamuri, noi credem că suntem aceeaşi fiinţă”[97]. Unirea dintre Republica Moldova şi România avea să devină, pe măsura curgerii evenimentelor în spaţiul dintre Prut şi Nistru[98], un ideal de neatins, o iluzie pentru unii dintre contemporani. Mircea Snegur avea să declare într-un interviu că elita politică de la Chişinău nu dorea să realizeze unirea cu România. „Noi n-aveam de gând să ne unim cu România. Lucrul acesta trebuie să-l ştie toţi. Prea multe presupuneri se fac în jurul acestei chestiuni”[99], mărturisea Mircea Snegur.

În cursul zilei de 11 martie 1991, Iuli Aleksandrovici Kviținski, adjunct al ministrului de Externe al URSS, se va afla la București împreună cu experții MAE al URSS pentru a negocia textul Tratatului de colaborare, bună vecinătate și prietenie dintre România și URSS. „Nu poate fi o integrare europeană fără o relație solidă cu URSS”[100], îi va declara Frans Andriessen, vicepreședintele și comisarul pentru relații externe al CEE, ministrului de Externe al României, la București, pe 12 martie 1991.

Îngrijorările decidenților politici și diplomatici de la București, în perspectiva vizitei președintelui Ion Iliescu la Moscova, anulată o dată[101], au generat o serie de noi instrucțiuni ale MAE către ambasadorul Vasile Șandru de la Moscova.Colectivul de conducere al MAE al României a luat în discuție, în ședința din dimineața zilei de 20 martie 1991, perspectiva încheierii Tratatului de colaborare, bună vecinătate și prietenie dintre România și URSS.Diplomatul Romulus Neagu va menționa faptul că miza strategică a acestui Tratat era promovarea liniștii și cooperării cu URSS, în condițiile tulburărilor existente în spațiul sovietic, precum și promovarea unor relații speciale cu RSS Moldova, inclusiv prezență economică românească la Chișinău. „Tratatul reafirmă inviolabilitatea tuturor statelor din Europa. Sunt vizate toate granițele, nu numai cele cu URSS”[102], va menționa Romulus Neagu. Totodată, diplomații români au luat în calcul problema integrării RSS Moldova în Comisia Dunării alături de Ucraina și URSS.

Tratatul de colaborare, bună vecinătate și prietenie dintre România și URSS reafirma inviolabilitatea frontierelor şi integritatea teritorială(art. 3), semnatarele obligându-se să nu participe la nicio alianţă îndreptată una împotriva celeilalte, să nu permită ca teritoriul lor să fie folosit de către un stat terţ în scopul comiterii unei agresiuni împotriva celeilalte părţi, să nu pună la dispoziţia unei terţe ţări căile şi mijloacele de comunicaţie şi să nu sprijine în niciun fel un asemenea stat care ar fi intrat într-un conflict armat cu cealaltă parte contractantă (art. 4).Liderii Mișcării de Renaștere Națională de la Chișinău vor considera că articolul 20 din Tratat „este susceptibil de a fi invocat de către Moscova pentru a restrânge raporturile României cu Republica Moldova la cadrul strâmt al tratatului[103].

Ministrul de Externe al României, Adrian Năstase, se va deplasa la Moscovape 22 martie 1991, pentru parafarea Tratatului, în avanpremiera vizitei președintelui Ion Iliescu și a ceremoniei de semnare a Tratatului, și va avea consultări cu Aleksandr A. Bessmertnîh, ministrul de Externe al URSS. Adrian Năstase l-a informat pe omologul sovietic despre rezervele unei părți a societății românești privind încheierea acestui Tratat, despre speculațiile privind clauzele militare care conduc la o subordonare a României, precum și despre nivelul și perspectiva relațiilor economice. Totodată, ministrul român de Externe a exprimat interesul față de evoluțiile din RSS Moldova având în vedere comunitatea de limbă și istorie, „care contează în înțelegerea și urmărirea evoluțiilor”[104]. Ministrul Adrian Năstase a solicitat omologului sovietic ca URSS să facă o serie de gesturi cu impact emoțional și politic care vor putea influența prezentul și viitorul relației româno-sovietice. Dintr-o astfel de perspectivă, ministrul român solicita ca în procesul de delimitare a platoului continental al Mării Negre să nu fie luată în considerare problema Insulei Șerpilor.

Ministrul Aleksandr A. Bessmertnîh a făcut o trecere în revistă a situației actuale din raporturile România – URSS, menționând faptul că rolul contactelor politice a crescut foarte mult în ceea ce privește relația economică. „Ținând seama de opinia publică, să nu ne subordonăm totuși opiniei publice. (…) Elementul cel mai exploziv în politică este cel care privește frontiera. Cei ce nu sunt interesați în relațiile româno-sovietice agită această problemă. Atunci să ne sfătuim cum să procedăm pentru a «deschide supapele»”[105],va menționa Aleksandr A. Bessmertnîh. Totodată, au fost trecute în revistă noile schimbări din arena relațiilor internaționale, noile mecanisme ale securității general-europene, modalitățile de remodelare a relațiilor din spațiul Europei Centrale și Occidentale.Delegația diplomatică a României a părăsit Moscova cu destinația Kiev și Chișinău în seara de 22 martie 1991. Ambasadorul Vasile Șandru și diplomatul Vasile Buga îl vor însoți pe ministrul de Externe al României în capitalele celor două republici unionale.

La Kiev[106], în contextul discuțiilor privind evoluțiile politice din spațiul Uniunii Sovietice, precum și semnarea Protocolului privind organizarea de consultări între MAE al României și MAE al RSS Ucraina, ministrul de Externe al României avea să fie informat de către Leonid M. Kravciuk, președintele Sovietului Suprem al RSS Ucraina, că, totuși, „când în România se vorbește de pretenții teritoriale, nu este nici în avantajul vostru (românilor – n. n.) și nici al nostru (ucrainienilor – n. n.)[107].

În cursul zilei de 24 martie 1991, la Chișinău, ministrul de Externe al României se va întâlni cu președintele Mircea Snegur și cu premierul Mircea Druc.Ministrul Adrian Năstase a evidențiat, în fața oficialilor de la Chișinău, eforturile României pentru a ieși din izolarea internațională în care era ținută după mai – iunie 1990, precum și faptul că pentru țările membre ale CEE există interes doar în evoluțiile din Țările Baltice.„Interesul țărilor occidentale este de a menține URSS. Pentru Moldova nu există interes”[108], va declara ministrul de Externe al României.„Ideea de bază în ceeace privește Moldova este construcția suveranității și apoi a independenței, pe modelul țărilor baltice. Deci construcția Moldovei ca stat. Problema este dreptul la autodeterminare al moldovenilor în statul lor. Dacă acesta este modelul pe care îl considerați de urmat, mergem pe această cale. Dacă este un alt model, să ni-l spuneți. Dacă considerați că există o posibilitate de destrămare a URSS, să ne gândim împreună la consecințe”[109], va menționa Adrian Năstase.

Premierul RSS Moldova, Mircea Druc, va declara că „pornind de la ideea celor două state românești, vom putea spune ce vrem când Ucraina va spune exact ce vrea”[110] astfel încât „până atunci, mergem pe ideea a două state românești”[111].Premierul Mircea Druc va subllinia faptul că „existența celor două steaguri românești și strategia noastră (a moldovenilor – n. n.)este «interferența»”[112]. Ion Hadârcă, prim-vicepreședintele Parlamentului de la Chișinău, va sublinia că „teoria interferenței celor două state românești rezistă”[113]. Oficialii de la București și Chișinău vor stabili împreună, cu această ocazie, strategia de urmat în ce privește drumul spre independență deplină al RSS Moldova, stabilindu-se că autoritățile de la Chișinău vor transmite României, în situații excepționale, împuterniciri privind apărarea intereselor Moldovei în arena relațiilor internaționale. În conferința de presă susținută de către președintele Mircea Snegur, la finalul întâlnirii, demnitarul de la Chișinău a precizat că, totuși, Tratatul de colaborare, bună vecinătate și prietenie dintre România și URSS„deschide căile de lărgire a relațiilor dintre Moldova și România”[114].

În discursul susținut după ceremonia de semnare a Protocolului privind colaborarea dintre MAE al României și MAE al RSS Moldova, Adrian Năstase va declara în mod foarte clar și ferm: „Cred că este foarte important pentru noi să decidem dacă respectăm Declarația de suveranitate a Republicii Moldova sau dacă ne menținem unele idei privind Moldova, Basarabia, drept o provincie românească ce trebuie preluată printr-o uniune imediată. După părerea mea, este extrem de important să discutăm foarte deschis aceste lucruri, pentru a înțelege că o astfel de cale, în momentul de față, este utopică și contraproductivă. Ea nu ține seama de voința exprimată în Republica Moldova și, desi are, fără îndoială, un grad foarte mare de atracție emoțională firească, ea nu ar face decât să ducă la o închidere a contactelor dintre Republica Moldova și România din punct de vedere cultural și din punct de vedere economic, ceeace ar însemna o imposibilitate a dezvoltării identității naționale și culturale pe această parte a Prutului”[115].

Tratatul de colaborare, bună vecinătate și prietenie dintre România și URSS a fost semnat de președinții Mihail S. Gorbaciov și Ion Iliescu la Moscova în ziua de 5 aprilie 1991. În dialogul dintre cei doi președinți au fost abordate și cele două probleme litigioase istorice: retrocedarea către România a Tezaurului evacuat în Rusia în 1916-1917 şi cea a Insulei Şerpilor, cedată în 1948. Mihail S. Gorbaciov a promis, evaziv, că se va informa asupra esenţei celor două chestiuni pentru a se putea începe un dialog asupra lor. În fața mass-media, președintele Ion Iliescu avea să declare că viitorul RSS Moldova este „o problemă a istoriei, a vieţii”[116]și va susține „rezolvarea pe cale paşnică a tuturor problemelor în contextul respectării egalităţii suverane, dreptului popoarelor de a dispune liber de soarta lor”[117]. Președintele României avea să declare că Tratatul ţinea cont de procesele de afirmare a suveranităţii republicilor sovietice. „Ţinem seama de realităţile obiective, dar nu putem ignora nici sentimentele. Între statele vecine trebuie să existe relaţii de bună vecinătate, relaţii clare, corecte, de încredere reciprocă şi colaborare”[118], declara președintele Ion Iliescu.

În contextul discuțiilor de la Kremlin, președintele Ion Iliescu va afirma în fața lui Mihail S. Gorbaciov că în RSS Moldova existau „forţe realiste”[119] care înțelegeau evoluțiile din noul context geopolitic, iar președintele Mircea Snegur merită să fie luat în considerare mai mult de către liderii URSS. Mihail S. Gorbaciov, obsedat de menţinerea, pe orice cale, a unităţii Uniunii Sovietice, va menționa că, totuși, „viaţa din Moldova trebuie să reintre într-un făgaş normal”[120] și, apoi, se va face totul pentru „dezvoltarea legăturilor normale dintre România şi Moldova pe bazele puse de noul tratat”[121].Totodată, președintele Ion Iliescu va menționa faptul că există un interes deosebit față de evoluțiile din Moldova și Ucraina, astfel încât va exista o abordare rațională, echilibrată, din partea Bucureștiului, care va ține cont „pe deplin atât de realităţile relaţiilor noastre bilaterale, cât şi de situaţia internaţională”[122]. Președintele Ion Iliescu va menționa: „Vrem să fim realişti, să avem o atitudine corectă şi să nu vă creăm probleme”[123].

După revenirea la București, președintele României îl va informa pe ministrul de Externe al RSS Moldova, Nicolae Țâu, despre conținutul discuțiilor de la Moscova, precum și al documentului semnat, menționând faptul că Bucureștiul dorea să existe „un organism permanent care să urmărească sistematic desfăşurarea activităţilor atât pe linie economică, cât şi pe linie ştiinţifică, culturală, politică, pe linia relaţiilor umane”[124]. În noul context, preşedinteleMircea Snegur va declara că, în virtuteaunor relaţii specifice întreChişinău şi Bucureşti, raporturiledirecte cu statul român ar fi putut fi stabilite chiar şi în lipsa clauzeireferitoare la legăturile României curepublicile unionale[125].

Premierul de la Chişinău, Mircea Druc, a solicitat oficial României să amâne ratificarea Tratatului deoarece „procesul dezagregării imperiului sovietic se desfăşoară cu repeziciune”[126]. Acest demers a fost înaintat premierului Petre Roman, nu și preşedintelui Ion Iliescu, în timpul întrevederii din luna mai 1991, de la Stânca-Costeşti, pe malul Prutului. Oficialii de la Chișinău, precum și forțele naționaliste românești, au înregistrat, cu regret, răspunsul României, respectiv cele afirmate, în iulie 1991, de către ambasadorul Vasile Șandruîntr-o conferinţă de presă ţinută în capitala URSS. Ambasadorul României a replicat forţelor unioniste de la Chişinău afirmând că „la momentul actual, România nu pune problema schimbării realităţilor teritoriale confirmate în tratatele de pace din 1947”[127].În pofida acestui moment extrem de delicat și controversat din istoria relației dintre cele două state românești, România a sprijinit din plin evoluția evenimentelor de la Chișinău din august 1991, pe de-o parte prin luarea unor măsuri menite să asigure existența unui Guvern al RSS Moldova în exil și, mai apoi, prin sprijinirea drumului spre momentul din 27 august 1991[128].

În memoriile sale, ambasadorul Ion Bistreanu, fost ministru-consilier însărcinat cu afaceri ad-interim al României în Republica Moldova (20 ianuarie 1992 – 1 mai 1993), consemnează faptul că ministrul de Externe al Republicii Moldova, Nicolae Țâu, i-a mărturisit, în toamna anului 1992, cu referire la celebra declarație a președintelui Mircea Snegur, respectiv „să ne ţinem de neamuri”, din februarie 1991, următoarele: „«Nu aţi înţeles nimic, voi românii, atunci când pre­şedintele Snegur a zis să ne ţinem de neamuri. Aţi interpretat cum aţi vrut dumneavoastră!». Și mi-a explicat ministrul cum să ne ținem de neamuri: da, vorbim aceeași limbă, avem o istorie aproape comună, dorim să dezvoltăm relațiile cu România în toate domeniile dar…cursul spre independența reală este esențial!”[129].Totodată, ambasadorul Ion Bistreanu va consemna cu referire la credințele și atitudinile publice ale fostului președinte Mircea Snegur: „24 decembrie (1992 – n. n.) rămâne, în opinia mea, o dată care va trebui marcată în mod distinct în istoria relațiilor dintre România și Republica Moldova. Atunci, chiar în ajunul Sărbătorilor de Crăciun pe stil nou (în Moldova, Cră­ciunul va fi sărbătorit peste 13 zile, pe stil vechi), președintele Snegur a ros­tit în Parlamenul de la Chișinău un discurs care, pe fond, a ridicat o nouă și solidă barieră în calea integrării economice și culturale dintre cele două state românești. Și, mai grav, a dat undă verde românofobiei. L-am calificat, cu amărăciune, drept un «dar» făcut de un «Moș Gerilă sovietic». (…) Încă din vara anului 1992, după semnarea înțelegerii cu Boris Elțîn, par­tea română a sesizat că, sub unduirea rece a vântului de la răsărit, Snegur se îndepărta tot mai mult de România. Amintesc o deplasare a sa, «pentru re­culegere», la Putna, la mormântul lui Ștefan cel Mare, când a refuzat orice contact cu oficialitățile române, evitarea unei întrevederi cu președintele Iliescu, reticența sa și a anturajului său imediat la propunerile noastre de a pune la punct mecanismele interdepartamentale româno-moldovene pentru demararea mult trâmbițatei, cu un an în urmă, integrări economice, blocarea deschiderii centrului cultural Miorița (apropo de integrarea spirituală pe care o susținea la un moment dat chiar Snegur), «protestul» de la 20 decembrie în legătură cu reactivarea Mitropoliei Basarabiei.Pe plan intern, era tot mai evidentă iritarea conducerii moldovene în fața activismuluiproromânilor și unioniștilor și multe-multe altele[130].

Referindu-se la teoria unui plan secret de Unire a Republicii Moldova cu România, propus de partea moldavă cu acordul lui Mircea Snegur, ambasadorul Ion Bistreanu consemnează: „Nu știu dacă, într-adevăr, Snegur și Iliescu au discutat atunci despre Unire (pe 21 martie 1992, la București – n. n.), dar știu sigur că, la prima ședință a Consiliului de Securitate al R. Mol­dova, Snegur nu s-a plâns că nu a fost ascultat și înțeles la București în legă­tură cu dorința sa de reunificare, ci le-a relatat îndelung celor prezenți despre imaginea dezolantă, din avion, a terenurilor arabile din România, nearate, ne­îngrijite”[131].

„Casa Noastră – Republica Moldova”

În complicata şi tumultoasa relaţie dintre cele două state, Congresul „Casa Noastră – Republica Moldova” organizat de către Alianţa Civică din Republica Moldova, la 5 februarie 1994, a reprezentat începutul în forţă al unei politici interne şi externe a Republicii Moldova în care se va ţine „seama de diferenţa dintre noţiunile de «român» şi «moldovean»”[132]. Mircea Snegur a anunţat reorientarea politicii interne şi externe a Republicii Moldova, iar în cuvântarea sa el s-a bazat pe date pseudo-istorice[133] referitoare la „naţiunea moldovenească”, „poporul moldovenesc” şi a cerut înlocuirea Istoriei Românilor cu Istoria Moldovei. În perspectivă, politica faţă de România va urmări ca ideea statalităţii Moldovei[134] să fie întărită în timp ce „problema unirii va fi scoasă de pe ordinea de zi”[135]. Diferenţa de interpretare a Istoriei Românilor avea să fie ridicată la rang de politică de stat în perioada 1994 – 2003, deoarece poporul moldovean nu mai vrea să fie monedă de schimb şi nici jertfa cuiva, nu vrea să mai audă cum ţara lui e dorită ca teritoriu, de parcă nu ar avea stăpâni adevăraţi”[136]. Menţionăm faptul că adversarii Istoriei Românilor din spaţiul moldav şi-au adjudecat întregul arsenal de „argumente” născocite de Komintern în perioada interbelică şi pe care, ulterior, şi le-au însuşit şi reprezentanţii istoriografiei sovietice.Eugen Coşeriu[137] avea să declare în 1996 că „a promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic, o absurditate şi o utopie; din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un act de genocid etnico-cultural”[138].

Totuși, Vladimir Dembo[139], considerat a fi cel mai important propagandist sovietic în problema Basarabiei, admite faptul că locuitorii de pe ambele maluri ale Prutului au o singură identitate etnică şi în lucrarea intitulată Moldova Sovietică şi problema Basarabiei (1925) „vorbeşte despre moldoveni nu ca o naţiune aparte, ci ca o clasă aparte, respectiv ţărani din Vechiul Regat care se refugiaseră peste Prut din pricina «jugului nobililor» din Valahia şi Moldova”[140]. Bazele teoriei moldovenismului[141] au fost generate după înfiinţarea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RASSM) în 1924 pe teritoriul aproximativ de astăzi al Transnistriei[142]. În 1972, şeful Secţiei de limbi romanice a Institutului de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe Sovietice, G. V. Stepanov, va susţine, la Chişinău, ideea că „în Moldova sovietică s-a petrecut cu limba moldovenească ceea ce se întâmplase în America de Sud cu spaniola care, în decursul timpului, a primit multe aluviuni lexicale şi sintactice din graiurile autohtonilor”[143].

Ideologia moldovenismului sau a „fundamentalismului moldovenesc”[144], precum şi „proiectul lingvistic” al Kremlinului aveau să fie un eşec iar „31 august 1989” rămâne mai mult decât o dată de referinţă în istoria spaţiului moldav, rămâne ziua reafirmării plenare a identităţii naţionale, a conştiinţei de neam şi limbă[145]. În contextul schimbării atitudinii politice a guvernanţilor de la Chişinău[146], prima tentativă de a introduce cursul de Istoria Moldovei în locul Istoriei Românilor s-a petrecut în primăvara anului 1995 în guvernarea lui Andrei Sangheli când Istoria Românilor a fost înlocuită cu Istoria Moldovei, inclusiv din sistemul de cercetare ştiinţifică. Tinerii au ieşit în stradă şi a fost declanşată greva generală. Preşedintele Mircea Snegur a intervenit în dispută şi a reuşit să instituie un Moratoriu asupra dezbaterii subiectului. În noiembrie 1995, Plenara Comisiei Superioare de Atestare de pe lângă Guvernul Republicii Moldova a substituit, în mod arbitrar, printr-o decizie abuzivă, specialitatea Istoria Românilor din Nomenclatorul Specialităţilor pentru conferirea gradelor ştiinţifice cu Istoria Patriei. Decizia academicianului Boris Melnik, preşedintele Comisiei Superioare, a fost generată de presiunile Guvernului Sangheli care avea drept model ceea ce se întâmplase în Federaţia Rusă, unde s-a introdus disciplina Otecestvennaia istoria (Istoria Patriei) în locul Istoriei URSS. În 1998 avea să se revină la Istoria Românilor ca specialitate ştiinţifică.

Din februarie 2001, conducerea Republicii Moldova a început să promoveze o politică vădit antinaţională, antiromânească, şi să substituie Istoria Românilor cu Istoria Moldovei. Totodată, conducerea Republicii Moldova a refuzat să semneze contracte de cooperare culturală cu România şi a ignorat bursele oferite de către autorităţile de la Bucureşti[147]. Guvernanţii comunişti de la Chişinău erau convinşi că existenţa unui „curs de istoria românilor” va contribui la a „submina statalitatea Moldovei”[148] în condiţiile în care „copiii oricum nu studiază suficient istoria comunităţilor din care provin”[149].În cadrul Congresului Istoricilor din Moldova, desfăşurat la 1 iulie 2001 la Chişinău, profesorii de istorie din mediul pre-universitar, oameni de ştiinţă şi de cultură, precum şi studenţi, au protestat faţă de ingerinţele comuniştilor moldoveni în educaţia istorică a cetăţenilor Republicii Moldova şi au adoptat declaraţia Pentru apărarea demnităţii naţionale, pentru încetarea românofobiei şi pentru eliminarea calomnierii românilor. În noiembrie 2001, conducerea Asociaţiei Istoricilor din Republica Moldova a protestat, din nou, împotriva ingerinţelor guvernanţilor în actul de educaţie prin dorinţa de a introduce cursul de Istoria Moldovei, „ca un reper al statalităţii moldoveneşti”[150]. Introducerea în mod obligatoriu a limbii ruse ca materie obligatorie în şcoli, la sfârşitul anului 2001, urmată de proteste masive ale părinţilor, studenţilor şi profesorilor, a fost urmată de dezlănţuirea unei ofensive de amploare pentru introducerea Istoriei Moldovei în şcoli, licee, universităţi şi instituţii post-universitare de la 1 septembrie 2002.

La 22 februarie 2002, Guvernul Republicii Moldova a aprobat rezoluţia Calea spre îmbunătăţirea studierii istoriei, prin care se renunţa, deocamdată, la implementarea Istoriei Moldovei ca disciplină predată în învăţământul din spaţiul moldav şi, totodată, se înfiinţa o „Comisie cu privire la elaborarea Curriculumului de studiere a Istoriei Moldovei” condusă de vice-prim-ministrul Valerian Cristea, cu misiunea de a decide în problema predării şi studierii istoriei în şcolile de toate gradele din Republica Moldova. Dintre membrii „Comisiei Cristea” pot fi amintiţi: Sergiu Nazaria, V. Beniuc, V. Zelenciuc, Nicolai Rusev, V. Dergaciov, Vladimir Ţaranov şi Piotr Boiko. Tentativa guvernului de la Chişinău a fost respinsă de cei peste 2.660 de profesori de istorie din Republica Moldova. Manifestaţiile de protest împotriva deciziei comuniştilor, de-a scoate Istoria Românilor din şcoli, au durat 111 zile, în perioada ianuarie – aprilie 2002. Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat, la 24 aprilie 2002, Rezoluţia nr. 1280privitoare la „funcţionarea instituţiilor democratice în Republica Moldova”, care „oferea o prelungire a moratoriului existent pentru reformele referitoare la studiul şi statutul limbii ruse, şi pentru modificarea programei de istorie”[151].

Conducerea politică şi de stat a Republicii Moldova a recurs, după 24 aprilie 2002, la o stratagemă subtilă, care avea drept obiectiv suprimarea moratoriului instituit de APCE şi transformarea Consiliului Europei în aliat, în efortul de-a implementa Istoria Moldovei. Utilizând, în calitate de pretext, necesitatea implementării unei metode moderne de predare a istoriei în şcoală – în variantă integrată, comuniştii de la Chişinău au reuşit să-i transforme pe funcţionarii Consiliului Europei în susţinători ai unui astfel de proiect. Implementarea unei atare metode presupunea renunţarea la utilizarea manualelor de Istoria Românilor şi Istoria Universală şi înlocuirea lor cu altele noi, în versiune integrată. În pofida nenumăratelor discuţii desfășurate la Institutul „Georg-Eckert” în perioada anilor 2003 – 2005, a soluţiilor identificate pentru îmbunătăţirea programei şi al manualului de istorie naţională, autorităţile comuniste de la Chişinău „au denaturat conceptul de istorie integrată, ajustându-l în funcţie de ideologia lor politică”[152] în condiţiile în care „lipsa conceptului – după cum sublinia istoricul Sergiu Musteaţă -, a strategiei şi a transparenţei în realizarea acestui experiment, precum şi numirea autorilor manualelor de către Ministerul Educaţiei, fără existenţa unei concurenţe deschise, au dezvăluit scopul politic de susţinere a istoriei integrate”[153].

În contextul ofensivei totale a comuniştilor moldoveni pentru înlăturarea Istoriei Românilor şi Istoria Universală, istoricul Ion Varta, fost deputat PPCD (2005- 2009) şi preşedinte al Comitetului Naţional pentru Apărarea Istoriei Românilor[154], declara, în noiembrie 2004, că acel curs de istorie integrată[155]„nu este altceva decât o metodă monstruoasă a comuniştilor, care au drept scop manipularea noii generaţii şi care asigură în acelaşi timp o perpetuare a conducerii Partidului Comuniştilor”[156]. Problema identitară în Republica Moldova a rămas nerezolvată pe deplin, încă, şi reprezintă un nod gordian al relaţiilor cu România în pofida aspiraţiilor europene ale celor din spaţiul modav.

În planul relaţiilor bilaterale oficiale[157], după venirea la putere a PCRM şi a preşedintelui Vladimir Voronin[158], s-a înregistrat o „răceală” din ce în ce mai accentuată[159], ce a culminat cu un adevărat blocaj[160] declanşat prin desfiinţarea Comitetului Interministerial pentru relaţiile Republicii Moldova cu România şi aprobarea Comisiei interguvernamentale mixte moldo-române de colaborare economică, comercială şi tehnico-ştiinţifică (aprilie 2003). Partea moldoveană a încercat să explice această asimetrie prin dorinţa de a impulsiona relaţiile comercial-economice bilaterale, însă era evident faptul că este vorba de o decizie politică, prin care se dorea limitarea acţiunilor României în domeniile cultural, educaţional etc. În acelaşi timp, au fost înregistrate o serie de atacuri la adresa României lansate de autorităţile de la Chişinău la diverse forumuri europene în care se încerca descalificarea statului român ca ţară modernă, cu aspiraţii occidentale, care nu se poate ridica la nivelul standardelor UE.

Totodată, procesul de „rusificare” înregistrat după 1993 în societatea moldovenească şi cuprinzând toate domeniile vieţii economice, culturale etc. avea să se accentueze după revenirea la putere a lui Vladimir Voronin, astfel încât în economia oficială, cât şi în cea subterană s-a înregistrat o puternică ostilitate faţă de cooperarea cu omologi din România, dându-se prioritate firmelor şi intereselor ruse şi ucrainene. În sectorul cultural şi educaţional procesul de rusificare s-a manifestat similar cu perioada de dinainte de 1989: Republica Moldova a fost invadată de ziare şi posturi de radio şi televiziune ruseşti, iar actele administrative, inclusiv cele ale Guvernului, Parlamentului şi Preşedinţiei, ştampilele, toate documentele din administraţia publică au fost elaborate în două limbi: „moldovenească” şi rusă.

Pe 25 iulie 2003, cotidianul guvernamental Moldova Suverană a publicat Concepţia politicii naţionale de stat a Republicii Moldova, un proiect de lege pe care preşedintele Vladimir Voronin l-a iniţiat în cadrul amplului proces de „moldovenizare”a societăţii din Republica Moldova. Concepţia politicii naţionale de stat a Republicii Moldova a fost supusă dezbaterii în cadrul Clubului de Presă de la Chişinău, participanţii apreciind că acest document este o „batjocură faţă de naţiunea titulară”[161].Academicianul Mihai Cimpoi declara: „Această concepţie este o utopie car nu ţine cont de realitate, de istorie şi de procesul de deznaţionalizare, autorii urmărind o menţinere a limbii ruse şi a realităţilor din perioada sovietică”[162]. Replica minorităţii rusofone din Republica Moldova a fost dată de către liderul PartiduluiRavnopravie, Valerii Klimenko, care declara că „o treime din populaţia R. Moldova vorbeşte rusă şi aceasta ar fi o soluţie pentru rezolvarea conflictului transnistrean, deoarece transnistrenii nu vor accepta să se reintegreze dacă limba rusă nu va fi proclamată limbă de stat în R. Moldova”[163].

Rezoluţia conferinţei „Concepţia politicii naţionale de stat a Republicii Moldova”, desfăşurată la 14 septembrie 2003, în sala mare a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, menţiona: „Proiectul Concepţiei politicii naţionale de stat a R. Moldova, inclus pe agenda de lucru a parlamentului R. Moldova, este un document politic, în esenţă provocator, ce îşi propune, în ansamblul său, să anuleze Declaraţia de Independenţă din 27 august 1991, ca act juridic de naştere a celui de al doilea stat românesc, şi să-i confere R. Moldova o nouă identitate etno-culturală, istorică, lingvistică şi politico-juridică”[164]. În opinia participanţilor la această dezbatere, Concepţia politicii naţionale de stat a Republicii Moldova reprezenta suma „tentativelor ideologice privind crearea unei doctrine naţionale de stat şi ideologizarea forţată a întregii societăţi”[165]. Autorii documentului încercau să camufleze sub diferite sintagme (multiculturalism, multilingvism, polietnicism, concordie civică, pace interetncă) dorinţa lor de a impune recunoaşterea existenţei unui popor moldovenesc şi a unei limbi moldoveneşti.Menţionăm faptul că în Concepţia politicii naţionale de stat a Republicii Moldova nu se pomeneşte nimic despre vreo instituţie euro-atlantică la care Republica Moldova doreşte să se alăture.

Concepţia politicii naţionale de stat a Republicii Moldova era un proiect totalitar a cărui menire era impunerea unei singure identităţi cetăţenilor Republicii Moldova având drept ax principal ideologia moldovenismului. Prin această Concepţie a politicii naţionale de stat a Republicii Moldova se încerca acreditarea ideii că actuala Republică Moldova[166] este succesoarea de drept a Principatului Moldova care a participat la actul unirii de la 24 ianuarie 1859. Totodată, preşedintele Vladimir Voronin se va declara un „inamic pe faţă” al sărbătorii „Limba noastră cea română”.

Trebuie menţionat faptul că, spre finalul primului său mandat şi când Bucureştiul era foarte clar acceptat în rândurile capitalelor euro-atlantice, preşedintele Vladimir Voronin a început să manifeste un oarecare „interes pozitiv” pentru România, urmărind, de fapt, „îmblânzirea” acelei părţi a populaţiei Republicii Moldova, în special intelectualii care permanent au privit cu speranţă peste Prut. Începând cu a doua parte a anului 2004, după o ruptură mai mult sau mai puţin reală de Federaţia Rusă ca urmare a unei confruntări deschise cu liderul de la Kremlin, având la bază refuzul semnării Proiectului de federalizare impus de Moscova, sub denumirea de Memorandumul Kozak, preşedintele Voronin a lansat un discurs general pro-occidental şi, în special, pro-european, acceptând ideea că România poate constitui sprijinul principal în acest demers. Astfel, spre finele anului 2004, relaţiile cu România au început „să se dezgheţe”, dinamică ce a culminat cu vizita oficială a preşedintelui Traian Băsescu din 21 ianuarie 2005 de la Chişinău. Acest fapt l-a ajutat pe preşedintele Republicii Moldova ca în procesul electoral să obţină votul unui număr mai mare de pro-români[167] (cca. 40%), scăzându-i, în acelaşi timp, procentul de votanţi din rândul populaţiei rusofone. În perioada 2005 – 2009, Vladimir Voronin şi comuniştii săi numai au declarat că intenţionează să reformeze PCRM, dar în realitate ei au rămas leninişti. Preşedintele Voronin a subliniat că programul şi statutul PCRM se deosebesc cardinal de documentele de partid de care se conducea PCUS, ei recunoscând, totuşi, toate formele de proprietate şi economia de piaţă.

Un prim bilanţ al raporturilor româno-moldovene, după deschiderea generată de noile raporturi politice stabilite în ianuarie 2005, s-a realizat în cadrul întrevederii, din 20 februarie 2006, dintre Mihai Răzvan Ungureanu, ministrul de Externe al României, şi preşedintele Vladimir Voronin. În timpul întrevederii s-a subliniat faptul că definitivarea cadrului juridic de bază, care reglementează statutul politic al relaţiilor dintre Republica Moldova şi România, precum şi regimul frontierei de stat dintre cele două state, derivă la rândul lor din necesitatea ajustării României la criteriile de aderare la Uniunea Europeană. Au fost remarcate progresele obţinute de Republica Moldova şi România în realizarea obiectivelor de integrare europeană, precum şi perspectivele care se deschid, în special, pentru Republica Moldova după consumarea în 2007 a următorului val de extindere a UE şi finalizarea implementării Planului de acţiuni Republica Moldova-UE.

Referindu-se la cooperarea dintre Republica Moldova şi România în spaţiul sud-est european, Mihai Răzvan Ungureanu l-a asigurat pe preşedintele Voronin de sprijinul pe care ţara sa îl va acorda cererii Republicii Moldova de a deveni membru cu drepturi depline al Procesului de Cooperare în Europa de Sud-Est (SEECP) la următoarea reuniune la nivel înalt a acestui aranjament. La rândul său, preşedintele Voronin a apreciat poziţia constructivă pe care România a adoptat-o faţă de situaţia creată în sectorul energetic al Republicii Moldova şi disponibilitatea autorităţilor române de a asigura Chişinăul, în caz de necesitate, cu energie electrică. Ministrul de Externe al României a informat autorităţile de la Chişinău că România va continua să promoveze în dialogul cu partenerii regionali şi europeni importanţa acceptării Republicii Moldova în calitate de membru cu drepturi depline al Tratatului Energetic din Europa de Sud-Est. În ce priveşte problema transnistreană, oficialul român a declarat că integritatea, suveranitatea şi unitatea politică a statului Republica Moldova constituie principiul esenţial în baza căruia trebuie să evolueze procesul de reintegrare a Republicii Moldova, dând asigurări de susţinerea constantă a României în realizarea acestui obiectiv. La rândul său, preşedintele Republicii Moldova, Vladimir Voronin, a anunţat cu vădită satisfacţie sfârşitul unei lungi perioade de tensionare fără precedent în raporturile dintre Republica Moldova şi România. „Am ajuns la concluzia că nu este normal şi nu poate fi normal mai departe ca două state vecine să fie într-o situaţie, cum am numit-o noi îngheţată sau semi-îngheţată. Avem foarte multe de făcut, mai ales în drumul aderării la Uniunea Europeană. Foarte multe probleme vor fi soluţionate în perspectivă, spre binele ţărilor noastre”[168].

În contextul noilor raporturi cu Republica Moldova, preşedintele României, Traian Băsescu, a declarat, la 23 iunie 2006, că poporul românse poate reunifica, cel puţin în momentul de faţă, în interiorul UE, însă problema Transnistriei este o problemă dificilă şi din păcate, nici Ucraina, nici Federaţia Rusă, nici Moldova nu au dorit participarea României la negocierile pentru Transnistria. Preşedintele Băsescu şi-a reluat, deci, şi cu această ocazie, formula privind Republica Moldova şi România, ca două state care întrunesc acelaşi popor, formulă, care era destul de alergică pentru guvernarea comunistă de la Chişinău. În acelaşi timp, Traian Băsescu a sugerat că face eforturi să nu genereze o reîngheţare a relaţiilor din cauza exact aceloraşi temecare au înveninat relaţiile dintre Bucureşti şi Chişinău în trecut. Republica Moldova este, până la urmă – a precizat Preşedintele României – un stat independent şi suveran, motiv pentru care autorităţile de la Bucureşti «încearcă» să nu găsească motive de reacţie la deciziile controversate ale Chişinăului[169]. Declaraţia Preşedintelui României părea să fie o reacţie de nemulţumire faţă de faptul că Republica Moldova s-a declarat reticentă faţă de un anume „plan al României” de soluţionare al conflictului transnistrean.

În acele clipe, autorităţile de la Chişinău au susţinut că nici nu au fost anunţate oficial despre existenţa planului respectiv. Ministrul de Externe Andrei Stratan declarase la BBC, încă din 31 mai 2006, că a aflat doar din presă despre existenţa Planului Băsescu şi că asemenea chestiuni trebuie discutate, mai întâi, inclusiv cu reprezentanţii UE şi ai SUA – observatori la procesul de negocieri. Cunoaştem că astăzi este propunerea uraineană, planul Iuşcenko, asupra căruia lucrează toate părţile. Este un document bine chibzuit, în baza căruia a fost adoptată Hotărârea Parlamentului privind principiile de bază ale statutului Transnistriei. Şi, gândim noi, toţi cei care doresc astăzi să ajute Moldova să depăşească această problemă ar fi cazul să se concentreze asupra implementării complete a prevederilor şi propunerilor ucrainiene vizavi de acest subiect deosebit de important[170], declara Andrei Stratan la BBC pe 31 mai 2006. Ulterior, autorităţile moldovene nu au mai abordat în nici un fel problema unei contribuţii speciale a României la soluţionarea conflictului transnistrean, lăsând să se înţeleagă că este cel puţin întârziată. Sugestia a rămas, se pare, intactă în condiţiile în care nu putea fi abandonat un plan în derulare, cel ucrainian, care mai era şi consolidat cu o Hotărâre specială a Parlamentului Republicii Moldova, votată, altminteri, în mod unanim. Între timp, potrivit unei oficialități de la Bruxelles, Vladimir Voronin s-a plâns lui Javier Solana că România întârzie semnarea Tratatului de bază cu Republica Moldova, iar șeful diplomaţiei europene a declarat, după convorbirile cu Voronin, că România are obligaţia morală de a avea relaţii normale cu ţările vecine.

Preşedintele României Traian Băsescu avea să declare, la 28 iunie 2006, că România respectă deciziile Republicii Moldova ca stat independent şi suveran, dar încearcă „în mod serios” să nu găsească motive care să conducă la îngheţarea relaţiilor dintre cele două ţări. Preşedintele Traian Băsescu a afirmat în cadrul conferinţei „România europeană, România atlantică, România în sferele relaţiilor internaţionale” că Republica Moldova este o prioritate a politicii externe româneşti, dorindu-se integrarea acestui stat în valul de extindere UE care cuprinde Balcanii de Vest, România neavând de negociat, la nivel european, în această privinţă, ci doar de insistat şi de convins. Traian Băsescu a menţionat că a existat un timp în care relaţiile dintre România şi Republica Moldova au fost îngheţate, ulterior fiind reluate. „Remarc însă schimbarea denumirii liceelor româno-francez în moldo-francez…Încerc să nu găsesc motive de reacţie care să conducă la îngheţarea relaţiilor”[171],a spus preşedintele român, răspunzând astfel unei solicitări de a comenta faptul că Republica Moldova nu manifestă o atitudine de apropiere faţă de România.

Relaţiile dintre Bucureşti şi Chişinău s-au aflat la o cotă de avarie şi datorită negocierilor privind un Tratat politic de bază cu Republica Moldova şi al cărui text a fost prezentat, de către Ministerul de Externe de la Bucureşti, în 1993 sub titulatura de Tratat de fraternitate dintre România şi Republica Moldova[172]. Textul propus de MAE român nu a fost acceptat de preşedintele Mircea Snegur şi nici de ministrul de Externe, Nicolae Ţâu. Oficialii moldoveni urmăreau convenirea unui text standard, cu accent pe consacrarea statalităţii Republicii Moldova şi integrităţii sale teritoriale. Formularea din textul Tratatului nu trebuia să ducă la concluzia, direct sau indirect, că poate exista un eventual viitor comun cu România. Petru Lucinschi, preşedinte al Republicii Moldova în perioada 1996-2000, precum şi ministrul de Externe Mihai Popov, nu au agreat, nici ei, textul propus de către MAE de la Bucureşti. În aceste condiţii, problema negocierii Tratatului a trecut în planul secund al agendei relaţiilor dintre România şi Republica Moldova. Subiectul era reluat numai cu ocazia unor întâlniri bilaterale la vârf, existând mai multe consultări la nivelul miniştrilor de externe, rămase fără rezultat, ca urmare a menţinerii celor două părţi pe poziţii diferite. Negocierile privind acest delicat subiect au fost reluate în 1997[173] şi nu au avansat, totuşi, prea mult chiar şi după evenimentele politice care s-au succedat după 7 aprilie 2009 pe scena politică internă a Republicii Moldova.

Reactivarea Mitropoliei Basarabiei în anul 1992, în frunte cu ÎPS Petru, Episcop de Bălţi, sub jurisdicţia Patriarhiei Române a determinat tensiuni în relaţiile cu autorităţile Republicii Moldova şi cu reprezentanţii Mitropoliei Moldovei, condusă de Vladimir Cantarean, sub autoritatea Patriarhiei de la Moscova. Autorităţile Republicii Moldova au refuzat iniţial recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei, supunând credincioşii şi clericii ei persecuţiei metodice şi sistematice. La 26 ianuarie 1999, Mitropolia Basarabiei s-a adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), reclamând încălcarea dreptului la libertate religioasă de către autorităţile Republicii Moldova. La 13 decembrie 2001, CEDO a constatat încălcarea prevederilor articolelor 9 şi 13 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului de către autorităţile Republicii Moldova şi a dispus recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei. Mitropolia Basarabiei, recunoscută şi înregistrată la 30 iulie 2002, revendică restituirea in integrum a imenselor sale proprietăţi confiscate, naţionalizate, spoliate sau ridicate în orice alt fel de către regimul sovietic de ocupaţie şi deţinute în prezent de guvernul Republicii Moldova. Autorităţile de la Chişinău au invocat în permanenţă, în efortul lor de a împiedica renaşterea Mitropoliei Basarabiei, faptul că: 1) nu a existat niciodată o unitate administrativ-teritorială denumită Basarabia; 2) Mitropolia Basarabiei a fost transformată în Eparhia Chişinăului şi a Moldovei în 1940, toate parohiile ortodoxe din Republica Moldova fiind înregistrate în componenţa Mitropoliei Moldovei şi 3) inexistenţa bazei juridice pentru înregistrarea Mitropoliei Basarabiei deoarece nu a fost prezentat procesul verbal de constituire a acesteia şi nu au fost nominalizaţi fondatorii.

În pofida unor guvernări ale partidelor politice din Republica Moldova, după 7 aprilie 2009, declarate ca fiind pro-europene, a diferitelor angajamente asumate în relaţia cu UE şi a disponibilităţii României de-a sprijini parcursul pro-european al Republicii Moldova[174], România nu a reuşit să obţină acea influenţă menită a-i conferi un statut aparte şi un rol esenţial în evoluţiile politice interne şi externe de la Chişinău. Relaţia România – Republica Moldova s-a dovedit a fi în ultimele trei decenii, prin prisma dosarului identitar şi nu numai, extrem de dificilă şi, de cele mai multe ori, impredictibilă. Rămâne, totuşi, pentru eternitate şi pentru adevărul istoric faptul că „proclamarea unui stat românesc independent pe teritoriile anexate cu forţa în urma înţelegerilor secrete stabilite prin Pactul Molotov – Ribbentrop reprezintă un pas decisiv spre înlăturarea pe cale paşnică a consecinţelor nefaste ale acestuia, îndreptate împotriva drepturilor şi intereselor poporului român”[175].

___________________________________________________________________

*Comunicare prezentată la Conferința Internațională intitulată Centenarul Unirii Basarabiei cu România. Problema Basarabiei în relațiile româno – sovietice/ruse (1918 – 2018) desfășurată în perioada 11 – 12 aprilie 2018 în cadrul Centrului de Studii Ruse și Sovietice Florin Constantiniu din cadrul INST/Academia Română

[1]Pavel Moraru, Urmaşii lui Felix Dzerjinski. Organele Securităţii Statului în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, Academia Română-INST, Bucureşti, 2008, p. 173.

[2] Mircea Snegur, Labirintul Destinului. Memorii, vol. I, Chișinău, 2007, p. 268.

[3]Gheorghe E. Cojocaru, 1989 la Est de Prut, Editura Prut Internațional, Chișinău, 2001, p. 7.

[4]Ibidem, p. 10.

[5]Ibidem.

[6]Ibidem, p. 18.

[7]Pavel Moraru, op. cit., p. 196.

[8]Ibidem.

[9]Referindu-se la efectivele și componența acestei secții a KGB-ului din RSSM, istoricul Pavel Moraru consemna faptul că circa 1/5 din colaboratorii operativi ai KGB-ului RSSM lucrau pentru îndeplinirea obiectivelor acesteia, precum și faptul că 80% din funcționari aveau un stagiu de muncă de peste 5 ani, 2/3 erau moldoveni sau cunoșteau limba română și aveau vârste de până la 40 de ani, însă, „cu toate acestea, unii dintre ei aveau o cultură generală foarte redusă” (Ibidem, p. 195).

[10]În perioada anilor 1990 – 1991, responsabil pentru RSSM/Republica Moldova în Centrala KGB a fost generalul-locotenent Gheorghe Lavranciuc, fost președinte al KGB-ului din RSSM (ianuarie 1989 – iulie 1990), precum și ministru al Afacerilor Interne în guvernul RSSM (1985 – 1988).

[11]Pavel Moraru, op. cit., p. 195.

[12]Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 31.

[13]Ibidem.

[14]A se vedea: Nicolae Dabija, Killerii redeşteptării naţionale, în Literatura şi Arta, 15 aprilie 2004 (Apud http://www.literaturasiarta.md/pressview.php?l=ro&idc=3&id=1002&zidc=1, accesat pe 31.08.2015, ora 23.10).

[15] Françoise Thom, Sfârşiturile comunismului, Editura Polirom, Iaşi, 1996, p. 85.

[16]Hélène Carrère d’Encausse, Triumful națiunilor sau Sfârșitul Imperiului Sovietic, Editura Remember- Sic Press Group, București, 1993, p. 139.

[17]Pavel Moraru, op. cit., p. 196.

[18]Ibidem, p. 197.

[19]„Nu dispunem de date care ar indica spre existență în republică a grupurilor de orientare naționalistă”, raporta șeful Secției a V-a („Z”), în vara anului 1989, către Centrala KGB din Moscova (Ibidem).

[20]Ibidem, p. 198.

[21]Ibidem.

[22]Ibidem.

[23]Ibidem.

[24] Istoricul Pavel Moraru va consemna, în acest sens, următoarele eșecuri profesionale ale KGB-ului din RSSM, respectiv faptul că „infiltrările de agenți în conducerea mișcărilor politice democratice erau slabe, numărul agenților de influență era insuficient; activitatea era în declin, informațiile obținute nefiind de calitate; scădea nivelul de secretizare și de disciplină al cadrelor operative” (Ibidem).

[25]Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 80.

[26]Mircea Snegur, op. cit., p. 434.

[27]Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 113.

[28]Liderii FPM cereau ca delegația PCM să includă în programul lor: 1) independența economică sub forma autogestiunii republicane, în cadrul diviziunii unionale a muncii; 2) decretarea limbii moldovenești drept limbă de stat pe teritoriul RSSM și luarea sub ocrotire a limbilor populațiilor conlocuitoare; 3) recunoașterea prin lege a unității(și nu a identității – n. n.) lingvistice moldo-române și revenirea la alfabetul latin și la ortografia adoptată în RSR; 4) crearea școlii naționale; 5) lichidarea școlilor și grădinițelor mixte; 6) legiferarea constituțională în RSSM a drapelului național tricolor – albastru, galben, roșu, cu stema istorică stilizată – capul de zimbru; 7) adoptarea legii cu privire la cetățenia RSSM; 8) dreptul de veto asupra acțiunii legilor unionale pe teritoriul RSSM; 9) autonomia (independența) PCM; 10) autonomia (autocefalia) Bisericii Ortodoxe Moldovenești; 11) retrocedarea teritoriilor incluse pe nedrept în componența RSS Ucrainene (Ibidem).

[29]Ibidem.

[30]Mișcarea „Edinstvo”, o ramură a mișcării unionale „Interfront”, era condusă de Piotr Șornikov și Vasili Iakovlev. Prima întâlnire a membrilor acestei mișcări a avut loc în iulie 1989, în Chișinău, fiind puternic sprijiniți în demersurile lor de către personalități ale URSS, precum mareșalul Serghei Ahromeev, consilier militar al lui Mihail S. Gorbaciov și deputat al Congresului Deputaților Poporului din URSS din partea orașului Bălți.

[31]Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 144.

[32]Ibidem.

[33] Adrian Năstase, România după Malta, vol. I (28 iunie – 31 octombrie 1990), Fundația Europeană Titulescu, București, 2006, p. 28.

[34]Gheorghe Cojocaru, Colapsul URSS şi dilema relaţiilor româno-române, Editura Omega, Bucureşti, 2001, p. 35.

[35]Ibidem.

[36]Thierry de Montbrial, Memoria timpului prezent, Editura Polirom, Iaşi, 1996, p. 123.

[37]Gheorghe Cojocaru, op. cit., p. 40.

[38]Ibidem, p. 41.

[39]Ibidem, p. 42- 43.

[40] Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) se va numi Republica Sovietică Socialistă Moldova (RSS Moldova) din 5 iunie 1990.

[41] Miruna Mădălina Iancu, Relațiile României cu Uniunea Sovietică în perioada 1990 – 1991, Editura Institutul European, Iași, 2016, p. 133.

[42]Ibidem.

[43] Adrian Năstase, op. cit., p. 110.

[44]Gheorghe Cojocaru, op. cit., p. 44.

[45]Ibidem, p. 49.

[46]„Republica Română Moldova” a fost o propunere a FPM născută în vâltoarea evenimentelor din spaţiul ex-sovietic şi avea drept obiectiv edificarea unui stat la est de Prut în care populaţia trebuia să fie conştientă de identitatea sa etnică.

[47]Gheorghe Cojocaru, op. cit., p. 49.

[48]Ibidem, p. 53.

[49]DanDungaciu, Moldova ante portas, Editura Tritonic, Bucureşti, 2006, p. 12 – 13.

[50]Rămâne sub semnul întrebării şi în discuţie afirmaţiile fostului ministru în guvernul Roman, Adrian Severin, referitor la faptul că URSS, în 1990, părea gata să facă sacrificiul cedării spaţiului dintre Prut şi Nistru pentru o reunificare a acestuia cu România.

[51]DanDungaciu, op. cit., p. 13.

[52]Adrian Năstase, op. cit., p. 225.

[53]Ibidem, p. 329.

[54]Conștiința europeană nu datează de acum. Utopia de ieri poate deveni realitate. Să dăm consistență acestei frumoase promisiuni care este Europa!”, declara președintele François Mitterrand (Apud Adrian Năstase, România după Malta, vol. II (1 noiembrie – 31 decembrie 1990), Fundația Europeană Titulescu, București, 2006,p. 125).

[55]Ibidem, p. 175.

[56]Ibidem.

[57]Ibidem.

[58] Pe 22 decembrie 1990, președintele URSS, Mihail S. Gorbaciov, va emite Decretul cu privire la măsurile pentru normalizarea situației din RSS Moldovaprin care se încerca stoparea cursului democratic din viața politică internă a RSSMoldova, precum și tendințele secesioniste găgăuză și transnistreană. Liderii de la Kremlin își afirmau foarte clar dorința ca RSSMoldova să rămână în componența URSS. A se vedea: Decretul președintelui URSS cu privire la măsurile pentru normalizarea situației din RSS Moldova, în Gheorghe E. Cojocaru, Ieșirea din URSS. Republica Moldova – dezbateri parlamentare (1990 – 1991), Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, București, 2012, p. 185 – 187.

[59] Adrian Năstase, op. cit., p. 347.

[60]Ibidem.

[61] La discuție au participat Dan Berindei, Viorica Moisuc, Ioan Chiper, Cristian Popișteanu, Nicolae Fotino, Eugen Preda, Constantin Ene și Romulus Neagu.

[62] Adrian Năstase, op. cit., p. 354 – 355.

[63]Ibidem, p. 356.

[64]Ibidem.

[65]Ibidem, p. 383.

[66]Ibidem.

[67]Ibidem, p. 384.

[68] Adrian Năstase, România după Malta, vol. III (1 ianuarie – 28 februarie 1991), Fundația Europeană Titulescu, București, 2007, p. 21 – 22.

[69]Ibidem, p. 147.

[70]Ibidem.

[71]Ibidem, p. 171.

[72]Ibidem, p. 180 – 181.

[73]Ibidem, p. 233.

[74] Ministerul Afacerilor Externe de la Chișinău dispunea de un total de 35 de diplomați, dintre care 2 la Protocol și 10 la Direcția Consulară.

[75] Adrian Năstase, op. cit., p. 234.

[76] Informaţia despre discuţia lui Ioan Mircea Paşcu cu Vadim V. Zagladin din 9 februarie 1991 a apărut în presa românească în articolul intitulat Credincioşi URSS, publicat în Evenimentul Zilei, nr. 3.804, luni, 26 iunie 2004, p. 8-11. „Întâlnirea dintre mine, în calitate de consilier prezidenţial, şi dl. Zagladin, consilier al domnului Gorbaciov, presupusă a fi avut loc la Moscova, în sediul Kremlinului, în ziua de 9 februarie 1991, în prezenţa ambasadorului român Vasile Şandru nu a avut loc! Ca atare, toate cele menţionate a fi fost discutate cu acest prilej nu sunt reale!” a declarat Ioan Mircea Pașcu, în cursul zilei de marți, 27 iunie 2004, cu referire la cele scrise în articolul Credincioşii URSS. Documentul original se află în Arhiv Gorbacev-Fonda, fond N. 3 (Materialî V. V. Zagladina (1985-1992), opisi 1, dokument 7307, zagolovok: Spravka o besede s Ionom Mircea Paşcu (Rumânia, sovetnik prezidenta), data 09.02.0991, listov 6.

[77] Simion Gheorghiu, Politica externă post-decembristă a României (1991): „Fraţii nu trebuie să locuiască în mod obligatoriu în acelaşi apartament”,înPOLIS(Revistă de Științe Politice), vol. II, nr. 3 (5), serie nouă, septembrie 2014, p. 101.

[78]Ibidem.

[79]Ibidem.

[80]Ibidem.

[81]Ibidem, p. 102.

[82]Ibidem.

[83]Adrian Năstase, op. cit., p. 281.

[84]Ibidem, p. 283.

[85]Ibidem, p. 290.

[86]Ibidem.

[87]Ibidem, p. 301.

[88]Ibidem.

[89]Ibidem, p. 425.

[90] Adrian Năstase, România după Malta, vol. IV (1 martie – 30 aprilie 1991), Fundația Europeană Titulescu, București, 2007, p. 27.

[91]Gheorghe Cojocaru, Colapsul URSS…, p. 73.

[92]Ibidem.

[93]Ibidem.

[94]Ibidem.

[95]Ibidem.

[96]„…Să ne ţinem de neamuri” (A se vedea alocuţiunea lui Mircea Snegur, preşedintele Republicii Moldova, rostită în faţa celor două camere ale Parlamentului României în 12 februarie 1991 în Moldova Suverană, nr. 36/17.654, 14 februarie 1991).

[97]Ţara, nr. 11 (81), 17 martie 1992.

[98] Proclamarea independenţei Republicii Moldova la 27 august 1991 şi izbucnirea conflictului transnistrean (2 martie 1992).

[99]Gheorghe Cojocaru, op. cit., p. 76.

[100]Adrian Năstase, România după Malta…, vol. IV, p. 77.

[101] În condițiile primei amânări a vizitei președintelui Ion Iliescu în URSS, al noilor raporturi dintre România și URSS, precum și al Declaraţiei din 26 decembrie 1990 a MAE al României (în textul căreia Basarabia şi Nordul Bucovinei sunt apreciate drept „străvechi teritorii româneşti”), structurile din cadrul CC al PCUS au pregătit, în februarie 1991, un document în care se specifica: „Conducătorii români schimbă în mod făţiş abordarea problemei moldoveneşti. (…) Nu este exclus ca printre motivele amânării termenelor vizitei lui Ion Iliescu la Moscova, un anumit rol să fi jucat, de asemenea, lipsa dorinţei părţii române de a înscrie în noul tratat, în pregătire, între ţările noastre, obligaţii referitoare la problema teritorială şi drepturile minorităţilor. (…) Pas cu pas se pregăteşte baza juridico-statală a unirii: reorganizarea administrativ-teritorială a Moldovei după modelul românesc cu lichidarea organelor Puterii sovietice, proiecte de legi cu privire la acordarea reciprocă a dublei cetăţenii pentru locuitorii RSS Moldova şi ai României. (…) Actualii conducători români au mers deja cu mult mai departe decât îşi permitea Nicolae Ceauşescu. (…) Deoarece problema moldovenească se află, de fapt, pe ordinea de zi a relaţiilor sovieto-române, este timpul să fie definită mai precis poziţia noastră şi să fie adusă la cunoştinţa părţii române” (Apud Ioan Chiper, Relaţiile dintre Bucureşti şi Chişinău sub supravegherea Moscovei: un document secret din februarie 1991, în Alexandru Zub, Venera Achim, Nagy Pienaru/editori, Naţiunea română – idealuri şi realităţi istorice, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, p. 564 – 565).

[102]Adrian Năstase, op. cit., p. 150.

[103] Florin Anghel, La margini şi sfârşit de imperiu: Tratatul româno-sovietic din 5 aprilie 1991 şi consecinţele pentru Republica Moldova, în POLIS(Revistă de Științe Politice), vol. II, nr. 3 (5), serie nouă, septembrie 2014, p. 90.

[104] Adrian Năstase, op. cit., p. 163.

[105]Ibidem, p. 169.

[106] Pentru amănunte asupra discuțiilor, a se vedea: Ibidem, p. 179 – 199.

[107]Ibidem, p. 197.

[108]Ibidem, p. 203.

[109]Ibidem.

[110]Ibidem, p. 206.

[111]Ibidem.

[112]Ibidem, p. 207.

[113]Ibidem, p. 209.

[114]Ibidem, p. 215.

[115]Ibidem, p. 222.

[116] Florin Anghel, op. cit., p. 90.

[117]Ibidem.

[118]Ibidem, p. 90 – 91.

[119]Ibidem, p. 92.

[120]Ibidem.

[121]Ibidem.

[122]Ibidem, p. 92.

[123]Ibidem.

[124]Ibidem, p. 91.

[125] A se vedea: Moldova Suverană, nr. 107 (17.716), 22 mai 1991.

[126]Florin Anghel, op. cit., p. 94.

[127]Gheorghe Cojocaru, Tratatul sovieto – român din 5 aprilie 1991, în Cugetul, Chişinău, nr. 3 – 4 (11-12), 2001, p. 22.

[128]România a stabilit relaţii diplomatice cu Republica Moldova pe 29 august 1991. Ambasada României la Chişinău a început să funcţioneze din ziua de 19 ianuarie 1992. Primul şef de misiune diplomatică a fost ministrul-consilier Ion Bistreanu, urmat de Marian Enache în calitate de ambasador începând cu 26 iunie 1993. Primul ambasador al Republicii Moldova în România a fost Aurelian Dănilă care şi-a prezentat scrisorile de acreditare pe 24 ianuarie 1992. Relaţiile consulare între cele două state au fost stabilite pe 29 august 1992. Cetăţenii celor două state putea intra/ieşi de pe teritoriul celor două state în baza documentelor de identitate interne (buletin, paşaport intern).

[129]Ion Bistreanu, Chișinău ’92. File de Jurnal, Editura Biblioteca Bucureștilor, 2012, p. 386.

[130]Ibidem, p. 408 – 409.În ședința de guvern din 18 septembrie 1991, Mircea Snegur, președintele Republicii Moldova, referindu-se la imnul de stat declara: „(…) Pentru că, vasăzică, de acum ni se spune să ne sculăm cu «Deșteaptă-te române», ne culcăm cu «Deșteaptă-te române» și așa mai departe. Dar ce, până acum am dormit? Dați-ne voie oleacă să fim independenți. Dați-ne voie să vedem ce putem!”(Ibidem,p. 296). În 1994, imnul de stat al Republicii Moldova a fost schimbat. Poezia „Limba noastră” a lui Alexei Mateevici a devenit noul imn de stat al Republicii Moldova.

[131]Ibidem,p. 122.

[132]Iulian Chifu, Război diplomatic în Basarabia, Editura Paideia, Bucureşti, 1997, p. 15.

[133]Tezele erau elaborate de către Artiom M. Lazarev, Andrei Grecu, Vasile Stati, Vlad Grossu, Vladimir Ţaranov, Piotr Şornicov, Nicolae Babilunga, Ivan Grek etc. Garda veche a istoriografiei moldoveneşti (V. Andrusceak, P. Boiko, P. Bîrnea, I. Jarkuţki, V. Platon, N. Rusev, A. Skvorţova, C. Stratiesvski, N. Telinov, N. Ciaplîghina, P. Şornikov şi V. Ţaranov) a fost implicată în realizarea lucrării Istoria Republicii Moldova din cele mai vechi timpuri până astăzi. Lucrarea a fost sprijinită de către Ministerul Învăţământului de la Chişinău care a dat avizul pentru a se tipări la Editura Academiei de Ştiinţe cu sprijinul financiar al Guvernului Ion Ciubuc, respectiv suma de 30.000 de lei moldoveneşti.

[134]Preşedintele României, Ion Iliescu, declara, la 10 ianuarie 2004, la Vaslui, cu ocazia ceremoniei de inaugurare a Anului Ştefan cel Mare şi Sfânt că, totuşi, conceptul de „Moldova Mare”, promovat de liderii politici de la Chişinău, „trebuie bine înţeles, de toţi amatorii de excursii prin istorie, că nu se poate construi o identitate naţională prin falsuri istorice şi culturale, după cum nu se poate pretinde nici respectarea statalităţii proprii prin promovarea unor tendinţe anexioniste”.

[135]Iulian Chifu, op. cit., p. 15.

[136]Ibidem, p. 16.

[137]Este unul dintre marii savanţi ai lumii (filolog, filosof, sociolongvist, cunoscător a circa 30 de limbi ale lumii) şi a avut o contribuţie hotărâtoare la demistificarea ideii de „limbă moldovenească”.

[138]DanDungaciu, op. cit., p. 78.

[139]Autorul lucrărilor Să nu uităm niciodată! Cronica însângerată a Basarabiei (1924) şi Moldova Sovietică şi problema Basarabiei (1925).

[140]DanDungaciu, op. cit., p. 85.

[141]Echivalarea sofistică a cetăţeniei moldoveneşti cu o presupusă etnicitate moldovenească.

[142]„Formarea RASSM a însemnat renaşterea statalităţii moldoveneşti, deoarece graniţa de vest a Uniunii Sovietice era stabilită deja pe Prut, iar Nistrul era privit ca o linie provizorie de demarcaţie a ţării”,declara preşedintele Vladimir Voronin,la 12 octombrie 2004, cu ocazia desfăşurării, la Chişinău, a conferinţei intitulată80 de ani de la formarea Republicii Autonome Moldoveneşti. La Tiraspol, Igor Smirnov declara concomitent, în cadrul conferinţei Statalitatea transnistreană: istoria şi contemporaneitatea, următoarele: „De-a lungul timpului, Transnistria a intrat în componenţa mai multor state şi doar în 1924 s-a constituit într-o formaţiune statală autonomă. Trebuie remarcat caracterul unic al autonomiei moldoveneşti – ea s-a constituit pe un teritoriu care niciodată nu a aparţinut principatului moldovenesc şi care este populat în proporţie de două treimi de slavi”.

[143]DanDungaciu, op. cit., p. 86.

[144]Unul din reprezentanţii de frunte ai acestui curent în istoriografia sovietică moldovenească a fost academicianul Artiom M. Lazarev care a publicat la Chişinău, în 1974, o lucrare de 900 de pagini intitulată Organizarea statului sovietic basarabean şi problema basarabeană urmată de Marele Octombrie şi autodeterminarea naţională a poporului moldovenesc. În curentul istoriografic din RSSM se vor înscrie A. Surilov şi N. Stratulat care editează lucrarea Autodeterminarea naţional-statală a poporului moldovenesc, urmată de Istoria RSSM (2 volume) sub coordonarea lui L. V. Cerepnin.

[145]„Suprimarea tendinţelor «filoromâneşti» din RSSM, începând mai ales cu a doua jumătate a anilor ’60, nu a dus la dispariţia lor. Ca şi în perioada «dezgheţului» hruşciovist, revendicările de bază ale mişcării pentru drepturi etno-lingivistice care s-a declanşat în RSSM la sfârşitul anilor ’80, ca rezultat al «restructurării» gorbacioviste, au fost recunoaşterea identităţii moldoveneşti şi trecerea scrisului «moldovenesc» la grafia latină, adăugându-se şi revendicarea privind conferirea statutului de limbă de stat «limbii moldoveneşti». PCM s-a opus cu înverşunare cererilor «naţionaliste» dar, în cele din urmă, a fost nevoit să cedeze. La 29 august – 1 septembrie 1989, Sovietul Suprem al RSSM, impus de ieşirea în stradă a sutelor de mii de oameni, a legiferat revendicările înaintate de mişcarea naţională, iar Declaraţia de independenţă din 27 august 1991 le-a confirmat legitimitatea”, scria istoricul Gheorghe Negru în lucrarea Politica etnolingvistică în RSS Moldovenească (Editura Prut Internaţional, Chişinău, 2000, p. 124).

[146]La 7 iunie 1994, la iniţiativa fracţiunii parlamentare a PDAM a fost abrogat Imnul de Stat al Republicii Moldova care era „Deşteaptă-te, Române!”.

[147]În perioada 1993-2005 statul român a alocat, prin Ministerul Educaţiei şi Cercetării, din Fondul la dispoziţia Guvernului României pentru relaţiile cu Republica Moldova, aproximativ 3.600.000 USD. Între anii 1990-2005, numărul de persoane din Republica Moldova instruite prin burse de studii de către statul român este de 37.320 din care 12.285 burse în învăţământul preuniversitar, 14.155 în învăţământul universitar, 3.335 în învăţământul postuniversitar, 7.550 burse pentru specializări postuniversitare. La acestea se adaugă 3.560 luni pentru practică. În anul universitar 2004-2005, numărul de burse de studii acordate de statul român tinerilor din Republica Moldova a fost de 2.275, din care 1.050 au fost alocate învăţământului preuniversitar, 1.050 învăţământului universitar şi 225 celui postuniversitar. Pe lângă acestea s-au acordat 200 de luni de practică şi 200 de luni de stagii de specializare. Scopul unui astfel de demers, care, după cum se poate constata, reprezintă şi un efort financiar al României, este în principal de promovare a intereselor României în general, şi în mod special în spaţiul dintre Prut şi Nistru sub o formă complexă, de natură culturală şi nu numai, atât în sfera temporală imediată, cât şi pe termen lung, în baza unor strategii regionale ample ale Bucureştiului.

[148]Sergiu Musteaţă, Identitatea naţională între istorie şi politică, în Stat slab, cetăţenie incertă. Studii despre Republica Moldova (coordonator Monica Heintz), Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2007, p. 180.

[149]Ibidem.

[150]Ibidem.

[151]Ibidem, p. 183.

[152]Ibidem, p. 184.

[153]Ibidem.

[154]Despre modul în care a dispărut cursul de Istoria Românilor, a se vedea cap. Desfiinţarea Istoriei Românilor – un episod încă neelucidat în DanDungaciu, Moldova ante…, p. 137 – 140.

[155]360 de profesori de istorie au fost implicaţi în experimentul implementării cursului de istorie integrată, beneficiind de o majorare a salariului de 274 lei moldoveneşti.

[156]DanDungaciu, op. cit., p. 135.

[157] A se vedea: https://nastase.wordpress.com/2009/04/14/cadrul-institutional-de-gestionare-a-relatiilor-dintre-romania-si-republica-moldova/ (accesat pe 10 februarie 2018, ora 18.45).

[158]De la preluarea fotoliului prezidenţial, Vladimir Voronin a avut permanent o atitudine ostilă faţă de România, manifestându-se ca atare atât direct, cât, mai ales, prin exponenţi ce doreau să-i facă pe plac, concentrând în acelaşi timp şi un complex de acţiuni în acest sens, la niveluri instituţionale statale sau din societatea civilă, în toate domeniile de activitate. Pe aproape întreaga perioadă a primului său mandat, Vladimir Voronin a lansat atacuri dintre cele mai dure la adresa României, atât în mediu privat, în spaţiul public al Republicii Moldova, cât şi în exterior („celebrul” discurs al ministrul Justiţiei, Ioan Morei, la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cazul Mitropoliei Basarabiei a fost anticipat de o scrisoare cu conţinut similar destinată CEDO, prin care preşedintele Voronin cerea clasarea cazului).

[159]Publicarea proiectului legii numit Concepţia politicii naţionale de stat a Republicii Moldova, la 25 iulie 2003, în Moldova Suverană reprezintă începutul unei noi etape, de forţă, în relaţiile dintre România şi Republica Moldova.

[160]În pofida acestei relaţii dificile din punct de vedere politic, Guvernul României a acordat, în mai multe rânduri, ajutoare nerambursabile pentru finanţarea unor acţiuni economice şi pe linia consolidării spaţiului spiritual comun. De asemenea, au mai fost acordate credite rambursabile, dar nepurtătoare de dobândă. În anul 2000, datoria externă a Republicii Moldova către România se ridica la circa 12,4 milioane USD. Pe 24 iunie 2002, s-a semnat un nou Addendum la Acordul interguvernamental care stipula faptul că suma de 3 milioane USD, aferentă tranşelor de plată cu termenele scadente în 2001-2002 urma să fie folosită de către Guvernul Republicii Moldova pentru servicii de retransmitere a programului 1 al Societăţii Române de Televiziune pe teritoriul Republicii Moldova, iar restul datoriei (9,4 milioane USD) urma să fie reeşalonat în perioada 2003-2005. Cota anului 2003 (3 milioane USD) urma să fie plătită în două tranşe egale la 1 mai şi 1 noiembrie. La solicitarea reprezentanţilor Ministerului Finanţelor din Republica Moldova, cu ocazia întâlnirii de la Bucureşti din 16 aprilie 2004, s-a convenit reexaminarea reeşalonării în cursul trimestrului III al anului 2004, după solicitarea făcută de către Guvernul Republicii Moldova către Clubul de la Paris privind restructurarea datoriei sale externe.

[161]DanDungaciu, op. cit., p. 97.

[162]Ibidem.

[163]Ibidem.

[164]Ibidem, p. 98.

[165]Ibidem.

[166]Republica Moldova constituie continuarea politico-juridică a procesului multisecular de statalitate continuă a poporului moldovenesc. Moldovenii – naţionalitatea fondatoare a statului, împreună cu reprezentanţii altor etnii: ucrainenii, ruşii, găgăuzii, bulgarii, evreii, românii, beloruşii, ţiganii (romii), polonezii şi alţii constituie poporul Moldovei, pentru care R. Moldova este Patria lor comună”se menţiona înConcepţia politicii naţionale de stat a Republicii Moldova(ApudIbidem, p. 104).

[167]Promovând într-un mod agresiv şi oarecum vetust o „politică unionistă (despre care existau multe dubii legate de eficienţă şi de cui servea un astfel de demers care adesea provoacă iritare în lumea modernă), Partidul Popular Creştin-Democrat (PPCD), principala forţă de opoziţie anti-comunistă la Chişinău, a reuşit să determine limitarea unor măsuri considerate antidemocratice sau discriminatorii avute în vedere de guvernanţi. În ciuda faptului că liderul formaţiunii, Iurie Roşca, se exprima zgomotos împotriva Kremlinului şi manifesta o atitudine pro-Occidentală şi pro-NATO, existau indicii certe că acesta promova disimulat interese moscovite bine dirijate. După ce iniţial în campania electorală din 2005 s-a manifestat puternic împotriva celorlalte două forţe politice concurente, PCRM şi Blocul „Moldova Democrată”, în baza unor „manevre” interne, dar şi cu implicare internaţională, Iurie Roşca s-a aliat la formarea noului Parlament şi la alegerea preşedintelui Republicii Moldova cu PCRM, acordându-i lui Vladimir Voronin toate cele 11 mandate ale PPCD, câştigate în urma scrutinului din 6 martie 2005. Prin această manevră, liderul PPCD, Iurie Roşca, a trecut din opoziţie în rândul structurilor de putere, fiind ales ulterior în funcţia de vicepreşedinte al Parlamentului Republicii Moldova. Întreg eşichierul politic de opoziţie, faţă de PCRM şi preşedintele Voronin, precum şi societatea civilă şi mass-media pro-românească şi independentă, au contestat „alianţa” de la 4 aprilie 2005 dintre PCRM şi PPCD, considerând ca fiind imorală şi antinaţională această decizie a PPCD.

[168]A se vedea:http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2005/01/050121_basescu_voronin.shtml(accesat pe10 februarie 2018, ora 21.30).

[169]A se vedea:https://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Actualitate/36586/Traian-Basescu-nemultumiri-in-relatia-cu-Moldova.html(accesat pe 10 februarie 2018, ora 21.35).

[170]Ibidem.

[171]A se vedea: https://m.adevarul.ro/news/societate/basescu-Incerc-nu-inghet-relatiile-moldova-1_50ac12c77c42d5a663848a13/index.html (accesat pe 14 martie 2018, ora 21.30).

[172] Textul redactat de către diplomaţii de la Bucureşti consacra teza existenţei celor două state româneşti, făcea referire la o strategie a integrării economice şi a consolidării spaţiului cultural şi spiritual comun, condamna Pactul Molotov-Ribbentrop şi Protocolul său secret. Redactarea viitorului Tratat urma să se facă în limba română. Proiectul înaintat de către diplomaţii români urmărea consolidarea relaţiilor speciale, privilegiate, dintre România şi Republica Moldova, precum şi menţinerea deschiderii pentru orice evoluţii pozitive în viitorul relaţiilor bilaterale.

[173] În condiţiile în care poziţiile de fond ale celor două părţi erau neschimbate, MAE român a propus o nouă abordare: în locul unui Tratat politic „clasic”, după cum dorea regimul politic de la Chişinău, să se elaboreze un document politic care să conţină mecanisme şi programe de cooperare, cu trimiteri succinte la principiile generale. Soluţia propusă de către România se inspira din Tratatul de reconciliere istorică dintre Franţa şi Germania din 1961. Menţionăm faptul că în textul ce avea să fie negociat, la nivel de experţi, nu avea să fie inclusă în preambul o referire directă la condamnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, trimiterile la Declaraţia de Independenţă şi la Declaraţia Parlamentului României de recunoaştere a independenţei Republicii Moldova, fiind considerate ca o referire indirectă la Pactul Molotov-Ribbentrop. Teza existenţei a două state independente româneşti nu se mai regăsea în noua variantă a textului Tratatului, partenerii de la Chişinău invocând în acest sens prevederileconstituţionale ale Republicii Moldova. Menţionăm faptul că textul nu făcea nici o referire la o aşa-zisă „limbă comună” iar titlul era deTratat de parteneriat privilegiat şi cooperare între România şi Republica Moldova.

[174] În conformitate cu cele expuse pe site-ul MAE al României, statul român concepe relaţia sa cu Republica Moldova pe două coordonate majore: 1) afirmarea caracterului special al acestei relaţii, conferit de comunitatea de limbă, istorie, cultură, tradiţii şi 2) dimensiunea europeană a cooperării bilaterale, având la bază obiectivul strategic al integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană. Liniile de bază ale relaţiei bilaterale sunt stabilite prin Declaraţia privind instituirea unui parteneriat strategic între România şi Republica Moldova pentru integrarea europeană a Republicii Moldova (semnată la Bucureşti pe 27 aprilie 2010), respectiv prin Planul de acţiune între Guvernul României şi Guvernul Republicii Moldova pentru aplicarea Declaraţiei Comune (semnat la Iaşi pe 3 martie 2012).

[175] Declaraţia de recunoaştere a Independenţei Republicii Moldova (27 august 1991) de către Guvernul României (Apud Petrache D. Cojocea, Istoria unui tratat controversat, Editura Zamolxe, Chişinău, 2000, p. 170).