În contextul desfăşurării fenomenului de restructurare şi deschidere a societăţii sovietice, respectiv a proceselor de „glasnosti” şi „perestroika” iniţiate de Mihail S. Gorbaciov, va avea loc o intensificare a procesului de redeşteptare naţională a românilor basarabeni din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM). Noile realităţi politice din spaţiul moldav, revendicările basarabenilor în ceea ce priveşte limba de stat şi perspectiva transformării RSSM într-un stat independent au fost percepute de către celelalte etnii ale RSSM ca fiind un atentat la adresa securităţii lor personale și etnice. Dorinţele „Mişcării de Eliberare Naţională” au provocat o reacţie extrem de negativă şi agresivă în centrele industriale din Transnistria. Discuţiile de la Chişinău şi de pe tot cuprinsul RSSM în care se pleda, în mod deschis, pentru unirea Republicii Moldova cu România, lipsa atenţiei şi chiar ignoranţa noilor lideri politici de la Chişinău faţă de specificul şi fobiile populaţiei din Transnistria, au oferit suficiente argumente pentru apariţia unor structuri politice şi organizaţii subversive, cu sprijinul direct al unora dintre liderii Uniunii Sovietice și, mai apoi, ai Federaţiei Ruse.

Separatism sub semnul intereselor geopolitice

Pe 13 septembrie 1989, Sovietul Orășenesc din Tiraspol va decide, cu ocazia celei de-a XIII-a sesiuni extraordinare, ca limbile moldovenească, rusă și ucraineană să fie declarate drept limbi de lucru și de secretariat în orașul Tiraspol. Totodată, a fost lansat un apel către toți oamenii muncii din orașele și raioanele Tiraspol, Bender, Râbnița, Slobozia, Camenca, Bălți, Dubăsari și Grigoriopol „de a crea o republică autonomă în cadrul RSSM”[1]. 1 ianuarie 1990 era un termen limită în ceea ce privește proclamarea unei republici autonome în condițiile în care oamenii muncii erau de acord.

În contextul evoluțiilor din RSSM, Comisia privind fundamentarea juridică a creării Republicii Autonome Sovietice Socialiste Nistrene în cadrul RSSMa publicat, pe 14 octombrie 1989, concluziile analizei privind posibilitatea juridică a creării RASS Nistrene. Membrii Comisiei au concluzionat că „singura fundamentare juridică, în condițiile bazelor juridice existente, la crearea republicii autonome poate fi doar libera exprimare a poporului care locuiește compact pe teritoriul concret al regiunii nistrene și care are, în afară de amplasarea teritorială compactă, și alte condiții arătate mai sus pentru dobândirea unei independențe politice”[2]. Referindu-se la acest conflict transnistrean, politologul și geopoliticianul Oleg Serebrian consemna faptul că acesta „are mai curând la origine un conflict intercultural ce a căpătat după noiembrie 1989 un tot mai mare pronunțat caracter de conflict geopolitic”[3] în condițiile în care faptul că Nistrul a fost o frontieră naturală a condus la o „conjunctură etnică, psihologică și de identitate regională diferită pe ambele sale maluri”[4]. Evoluția evenimentelor va confirma faptul că acest conflict transnistrean, după cum concluziona Oleg Serebrian, „nu este un conflict etnic, ci de natură morfopolitică, având un mobil pur geopolitic nu atât pentru Tiraspol, cât pentru Moscova și Kiev”[5].

În cadrul seminarului intitulat Perspectivele reglementării conflictului transnistrean, organizat la Moscova de către Asociaţia Rusă de Teorie şi Modelare a Relaţiilor Internaţionale, la 17 decembrie 1993, participanţii au relevat faptul că interesele Federaţiei Ruse în Transnistria sunt determinate de următoarele necesităţi: 1) a păstra poziţiile strategice ale Rusiei în Sud-Estul Europei; 2) a apăra în Republica Moldova interesele populaţiei ruse şi ale reprezentanţilor altor naţionalităţi care consideră Rusia drept patria lor istorică; 3) a păstra legături cooperaţioniste cu întreprinderile din Transnistria, unele dintre ele fiind unice în cadrul complexului militar-industrial; 4) a reglementa conflictul în interesul stabilităţii interne proprii şi al consolidării relaţiilor Rusiei cu ţările din vecinătatea imediată în care există o minoritate rusă; 5) a stabili relaţii mai previzibile şi mai stabile cu România şi a nu admite creşterea influenţei ei naţionaliste asupra Moldovei. La lucrările seminarului au participat doar reprezentanţii MAE al Federaţiei Ruse, Dumei de Stat, Statului-Major General rus, Academiei Diplomatice şi Academiei de Ştiinţe a Federației Ruse, precum şi N. Medvedev, pe atunci Reprezentant al Preşedintelui Federaţiei Ruse pentru reglementarea conflictului transnistrean.

Având în vedere definirea acestor interese strategice și geopolitice ale Federației Ruse în zona transnistreană, precum și în evoluția statală a Republicii Moldova, putem înțelege implicarea președintelui Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, Anatoli I. Lukianov, în evoluțiile din zona transnistreană din anii 1990 – 1991. Documente confiscate de organele de anchetă ale URSS din biroul lui Anatoli I. Lukianov, după 21 august 1991, relevă foarte clar eforturile acestuia, precum și ale unui grup de susținători din PCUS, KGB, Ministerul Apărării și Ministerul Afacerilor Interne pentru punerea în aplicare a unei lozinci extrem de sugestive: „Renașterea Rusiei începe de la Nistru!”. În arhiva lui Anatoli I. Lukianov vor fi găsite documente ale Sovietului Suprem de la Tiraspol, adnotate de acesta, privind participarea Transnistriei, ca subiect independent, la procedura de încheiere a unui Tratat unional în 1991, precum și o listă completă cu toate întâlnirile și convorbirile telefonice avute cu liderii separatiști de la Tiraspol.

Războiul de pe Nistru a pornit în noaptea de 1 spre 2 martie 1992 ca urmare a unui incident provocat de separatiștii din Dubăsari care au deschis focul, într-o ambuscadă organizată, asupra unui echipaj al Miliției transnistrene condus de Igor Sipcenko. După împușcarea lui Sipcenko, gardiștii și cazacii din Dubăsari au luat cu asalt și au capturat Secția raională de poliție din Dubăsari, au arestat și dezarmat 27 de polițiști din MAI al Republicii Moldova. În aceeași noapte, cazacii și gardiștii au ucis o învățătoare din Cocieri ceea ce a provocat revolta locuitorilor din satele Cocieri și Lunga care se vor înarma cu armament capturat din unitatea militară rusească dislocată în zonă. Cazacii vor interveni cu blindate pentru lichidarea revoltei populare. În noaptea de 2 spre 3 martie 1992, Brigada de Poliție cu Destinație Specială a MAI de la Chișinău, aflată sub comanda locotenent-colonelului Anton Gămurari, a trecut Nistrul pe gheață și a ocupat orașul Dubăsari. În contextul indeciziei Chișinăului de-a reacționa adecvat la atacurile separatiștilor transnistreni, gardiștii au contraatacat Poliția din Dubăsari în cursul zilei de 3 martie 1992 și, totodată, au aruncat în aer podurile de peste Nistru de la Dubăsari și satul Bîcioc.

În după-amiaza zilei de 3 martie 1992, președintele Mircea Snegur s-a întors la Chișinău de la cea de-a 46-a sesiune a Adunării Generale a ONU, la bordul unui avion cursă specială pus la dispoziție de statul român, după o scurtă escală la București unde a avut o convorbire punctuală cu președintele Ion Iliescu. Pe 4 martie, Igor Smirnov a fost invitat la Chișinău pentru discuții cu președintele Republicii Moldova pentru a conveni un minimum de măsuri care să ducă la încetarea focului. A fost semnat un protocol prin care părțile se angajau ca ostilitățile să înce­teze în aceeași seară, la ora 22.00, urmând ca o comisie mixtă să înceapă negocie­rile pentru retragerea pe pozițiile de la 1 martie a forțelor angajate în conflict. În pofida acestui prim acord de încetare a focului de pe Nistru, precum și a furtunoaselor discuții din Parlamentul de la Chișinău din acele zile privind noua situație politică și de securitate a Republicii Moldova, războiul de pe Nistru va continua.

În cursul zilei de 4 martie 1992, MAE de la București a emis o Declarație în care a reiterat dorința României de-a se respecta integritatea teritorială a Republicii Moldova și a apreciat, totodată, „poziția echilibrată și responsabilă”[6] adoptată de conducerea Republicii Moldova. MAE de la București cerea oprirea acțiunilor destabilizatoare și recurgerea la o soluție politică în reglementarea conflictului. Totodată, mas-media din Federația Rusă începe un război informațional menit să amplifice românofobia din spațiul pruto-nistrean și să pună în dificultate România. Pe 8 martie 1992, televiziunea rusă Ostankino difuzează o știre-bombă, respectiv faptul că la conflict participă numeroși cetățeni români, iar după primele 5 zile ale conflic­tului 28 sicrie cu trupurile celor uciși au fost trimise în România. Publicația rusă Russkii vestnik menționează că „din stația moldovenească de cale ferată Pârlita, cu vagonul 833-16604 au fost trimise în România 32 sicrie cu trupurile voluntarilor români uciși…”[7]. La protestele ambasadorului României în Federația Rusă, televiziunea rusă în loc să difuzeze o dezmințire, transmite o știre aparent nevinovată privind sosirea în România a sicriului cu rămășițele pământești ale lui Nicolae Ti­tulescu.

Nevoia de dialog politic și diplomatic

În seara zilei de 11 martie 1992, Adrian Năstase, ministrul de Externe al României, revenit de la Reuniunea specială a Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic de la Bruxelles (10 martie 1992), va declara în fața mass-media, referitor la conflictul din Republica Moldova, că va discuta cu liderii Federației Ruse despre evoluțiile din spațiul moldav, cu ocazia vizitei pe care urma să o facă la Moscova. Totodată, Adrian Năstase a considerat că este prematur să se discute despre prezența căștilor albastre în Transnistria.

În dialogul dintre miniștrii de Externe ai Federației Ruse și României, Andrei V. Kozîrev și Adrian Năstase, de la Moscova din cursul zilei de 13 martie 1992, problema conflictului transnistrean va fi abordată având în vedere interesele specifice ale fiecărei părți în zonă. „Noi avem dorința foarte puternică de a lăsa conducerea Republicii Moldova să rezolve aceste probleme prin dialog, pe cale politică. (…) Noi ar trebui să încurajăm reglementarea politică, cu respectarea drepturilor minorităților rusă și ucraineană, cu formule politice care să evite un focar deschis de operațiuni militare. (…) În măsura în care lucrurile se agravează în Transnistria, va fi o presiune politică formidabilă în România, care ne poate crea mari dificultăți. (…) Venirea cazacilor fără control în Transnistria este asociată într-un anumit fel cu Rusia și cu Ucraina, care permite tranzitul. Noi ne găsim într-un moment bun pentru relațiile noastre, despovărate de încărcătura ideologică. Trebuie să facem un efort pentru o decolare în forță a relațiilor dintre noi”[8], va declara Adrian Năstase, ministrul de Externe al României.

În dialogul ministrului de Externe al României cu vicepreședintele Federației Ruse, Aleksandr V. Ruțkoi, din după-amiaza aceleiași zile, va fi reiterată dorința României ca dialogul politic să fie la baza reglementării conflictului transnistrean, fiind, totodată, garantate astfel și drepturile minorității ruse din Transnistria. Stenograma discuției dintre cei doi demnitari de stat relevă dorința de dialog politic bilateral și de implicare fără rezerve într-un efort comun de reglementare politică a evenimentelor aflate în desfășurare în Transnistria. Pe 16 martie 1992, Guvernul României va emite o Declarație privind evenimentele din raioanele din stânga Nistrului ale Republicii Moldova în care va dezminți cele afirmate de mass-media rusă privind implicarea militară a României în conflictul transnistrean și, totodată, „face apel către toate forțele implicate de a da dovadă de reținere și de a rezolva problemele pe baza principiilor de drept internațional și prevederilor documentelor CSCE”[9].

În cursul zilei de 17 martie 1992, Republica Moldova va fi vizitată de un grup de deputați din Sovietul Suprem al Federației Ruse care se vor întâlni cu președintele Mircea Snegur pentru a discuta despre statutul de zonă economică liberă al Transnistriei, precizând că „Transnistria trebuie să aibă toate garanțiile că în cazul reunificării cu România să nu se pomenească teritoriu al statului reunificat România”[10]. Totodată, în cursul serii, sub presiunea maselor, Parlamentul de la Chișinău a adoptat o Hotărâre cu privire la „situația din Transnistria și alte zone ale Republicii” prin care Guvernul de la Chișinău era însărcinat „să ia măsurile necesare în vederea normalizării situației în zonele supuse agresiunii”. Președintele Mircea Snegur va cere șefilor de state membre ale Comunității Statelor Independente (CSI) ca la apropiata reuniune de la Kiev, din 20 martie 1992, să se discute situația din Transnistria.

Trebuie menționat faptul că pe 15 martie 1992, MAE de la Kiev își exprimase public îngrijorarea în legătură cu im­plicarea în conflictul din Transnistria a cazacilor de pe Don și ceruse o încetarea a focului, avansând chiar ideea unei medieri. Pe 17 martie 1992, președintele Ucrainei va emite un decret care menționa crearea unei zone cu regim special pe o adâncime de 50 km la frontiera cu Republica Moldova, cu scopul declarat de a preveni afluxul de cazaci de pe Don și de-a menține ordinea publică în zo­nele de frontieră, precum și suspendarea călătoriilor în grup ale cetățenilor ucraineni sau ale unor grupuri de cetățeni străini în tranzit către Republica Moldova. „Ușor naiv, dar de înțeles, președintele Snegur a mizat încă de la înce­put pe un sprijin mai substanțial din partea Ucrainei, vecinul său nemijlocit la frontiera de est, un fel de tampon între Moldova și Rusia”[11], consemnează ambasadorul Ion Bistreanu cu referire la eforturile de-a implica Ucraina în soluționarea conflictului de pe Nistru.

În perspectiva reuniunii de la Kiev a liderilor statelor membre ale CSI, președintele României, Ion Iliescu, va transmite un mesaj, în cursul zilei de 19 martie 1992, către președinții Federației Ruse și Ucrainei, Boris N. Elțîn și Leonid M. Kravciuk, prin care le adresează „chemarea de a face uz de întreaga lor autoritate pentru reglementarea situației, retragerea formațiunilor de cazaci, descurajarea forțelor separatiste”[12]. România își exprimă disponibilitatea de a conlucra cu Republica Moldova, Federația Rusă și Ucraina la soluționarea, prin mijloace politice, a conflictului transnistrean. La reuniunea de la Kiev se va conveni asupra unei Declarații cu privire la situația din raioanele din stânga Nistrului ale Republicii Moldova în care se menționa faptul că semnatarii se obligau să nu permită antrenarea statelor lor în conflict, tranzitarea pe orice cale a teritoriului lor de formațiuni armate, existența unui trafic ilicit de arme, precum și obligația de a confisca armele, tehnica militară și mijloacele militare de telecomunicații de la persoanele civile și formațiunile ilegale, de a nu admite accesul la arsenalul trupelor CSI, de a stopa propaganda mass-media care conduce la escaladarea conflictului. Ca urmare a reuniunii de la Kiev a statelor membre ale CSI, Parlamentul Republicii Moldova a fost informat de către Sovietul Suprem al Federației Ruse că era nevoie să se inițializeze dialogul politic între părțile aflate în conflictul transnistrean și, totodată, trebuia să se acorde Transnistriei „un statut politic corespunzător care ar garanta poporului din Transnistria dreptul la autodeterminare în cazul pierderii de către Moldova a statutului de stat independent”[13].

Consultări cu Bucureștiul

În dimineața zilei de 21 martie 1992 va sosi, la București, o delegație oficială a Republicii Moldova la cel mai înalt nivel (președintele Mircea Snegur, premierul Valeriu Muravschi și președintele Parlamentului, Alexandru Moșanu) pentru a discuta evoluțiile politico-militare de dincolo de Prut cu președintele României, Ion Iliescu, ministrul de Externe, Adrian Năstase, alături fiind premierul Theodor Stolojan, Alexandru Bârlădeanu, președintele Senatului și Dan Marțian, președintele Camerei Deputaților. Liderii politici de la Chișinău i-au informat pe omologii de la București de faptul că nu există sprijin în CSI pentru Republica Moldova în rezolvarea conflictului transnistrean, în conformitate cu interesele strategice ale Chișinăului, însă „ori luăm poziții de-a lungul Nistrului și intervenim – va declara Alexandru Moșanu, președintele Parlamentului de la Chișinău -, ori suntem într-o situație foarte complicată”[14]. Guvernanții de la Chișinău nu cunoșteau poziția Statelor Unite, precum și în ce măsură România se va implica și până unde. „Interesul lor (al americanilor – n. n.) este să susțină interesele Rusiei, întărirea CSI. Nu sunt dispuși să ne sprijine într-o eventuală implicare. (…) Pentru noi, acțiunea politică este hotărâtoare. Nu ne putem permite acțiuni militare. Alții nu ne vor sprijini. Avem semnale din Franța, Marea Britanie, Canada că demersurile Parlamentului României vor fi dezavuate, dacă punem în discuție principiile Actului Final de la Helsinki. (…) Să gândim demersuri politice care să exercite presiui politice, pentru a preveni extinderea conflictului”[15], a comunicat președintele României.

Ministrul de Externe al României i-a chestionat pe oaspeții de la Chișinău în ceea ce privește existența/inexistența unei strategii a Chișinăului privind evoluția situației din Transnistria, pe termen mediu, în condițiile în care timpul trecea în favoarea rusofonilor. Președintele Parlamentului de la Chișinău, Alexandru Moșanu, va declara că deși nu dorește, personal, pierderea Transnistriei, „în perspectivă, însă, este pierdută”[16]. O recunoaștere oficială a faptului că se renunță la Transnistria va duce, în opinia lui Alexandru Moșanu, la destabilizarea întregii Republici Moldova. Totodată, liderii politici de la București au fost informați că în discuțiile avute în Sovietul Suprem de la Kiev, de către Alexandru Moșanu, s-a reiterat faptul că Ucraina consideră că frontierele sale sunt intangibile și nu acceptă un posibil schimb de teritorii cu Republica Moldova. În condițiile existenței unui procent de 29% de ucraineni în Transnistria, există mișcări politice în favoarea unirii Transnistriei cu Ucraina, precum și o atenție specială a Kievului față de evoluția evenimentelor din zonă.

Referindu-se la românofobia din Republica Moldova, Alexandru Moșanu i-a informat pe cei prezenți că există certitudini că rezerviștii structurilor militare din Republica Moldova nu sunt pentru unirea cu România și că, totuși, președintele Mircea Snegur poate să facă mai mult pentru depășirea lipsei de unitate față de acest proiect politic. „Să gândim realist ce facem. A vorbi acum de unire înseamnă renunțarea la Transnistria. Apelând la conflict militar și retorică nu rezolvăm. Nu avem forțe care să se opună Armatei a 14-a”[17], va declara președintele Ion Iliescu. Totodată, s-a stabilit ca în textul tratatului politic dintre România și Republica Moldova să se facă referire la faptul că este un tratat de fraternitate și integrare, astfel încât să se realizeze o integrare graduală a celor două state. „Prin acest tratat să dăm răspuns și ucrainenilor, cu asigurarea drepturilor pentru diferitele etnii. Să vorbim prudent de asistență militară pentru a nu apărea ca o provocare la Armata a 14-a. Deci, ca o fază istorică”[18], va declara președintele Ion Iliescu. Președintele României va cere omologilor de la Chișinău să acționeze prin metode politice, în acord cu liderii de la București, astfel încât să fie atrasă Ucraina de partea cauzei noastre, precum și forțele realiste din Federația Rusă.

Premierul Republicii Moldova, Valeriu Muravschi, va declara că „situația din Transnistria este șubredă”[19], iar „evenimentele au atins nervul moldovenilor de acolo”[20]. În opinia premierului de la Chișinău, evenimentele de la Nistru îi duc pe moldoveni „la o renaștere a conștiinței naționale, în limitele integrității teritoriale a Republicii Moldova”[21], însă „nu se poate spera la mai mult din partea acelei părți a populației”[22]. Premierul Republicii Moldova este convins că „în plan economic, ideea susținerii independenței Republicii Moldova ar face mult mai mult pentru atingerea obiectivului final (unirea – n. n.) decât alte căi”[23], deoarece „este nevoie de schimbarea mentalităților, de depășit românofobia”[24]. Președintele Senatului României, Alexandru Bârlădeanu, a subliniat faptul că noi trebuie să apărăm independența Republicii Moldova, „singurul drum care duce la unire și pe care putem avea sprijin internațional”[25] și, totodată, trebuie să dăm un semnal din care să reiasă că „vom merge până la capăt pentru apărarea Moldovei”[26]. Și, totuși…Alexandru Bârlădeanu dorea să știe „până unde este dispusă Republica Moldova să meargă”[27]. Președintele Mircea Snegur va menționa faptul că liderii de la Chișinău, precum și cei de la Kiev, sunt interesați „să nu fie un spațiu rusesc între Republica Moldova și Ucraina”[28].

Ministrul de Externe al României a reiterat faptul că în dialogurile politico-diplomatice care vor urma se va insista pe integritatea teritorială a Republicii Moldova, iar jocul urma să fie integrat principiilor CSCE, respectarea drepturilor omului și ale minorităților. În finalul întâlnirii, cele două delegații au convenit că nu este oportun, în noile împrejurări politico-diplomatice, să se sărbătorească cu mult fast, la Chișinău și București, ziua de 27 Martie 1918. După întâlnirea cu oficialii Republicii Moldova, președintele Ion Iliescu i-a convocat la consul­tări pe liderii principalelor partide politice din România. „A prevalat – din câte am aflat ulterior – ideea că România poate, în cadrul limitelor dictate de contextul internaţional, să vină în ajutorul Republicii Moldova prin: spri­jinul diplomatic pe arena internațională, în contactele bilaterale și în orga­nismele internaționale; luarea în calcul a unui ajutor economic în cazul în care R. Moldova ar fi supusă unui embargo economic și energetic; sprijini­rea formării armatei naționale moldovene. Președintele Iliescu a conchis: «Independența Republicii Moldova este o realitate. Important acum este consolidarea independenței și suveranității acestui stat, putând în acest mod să creăm platforma, premisele necesare reintegrării»”[29], va consemna ambasadorul Ion Bistreanu.

Susținere politico-diplomatică

În dimineața zilei de 22 martie 1992, ministrul de Externe al României, Adrian Năstase, se va deplasa spre Reuniunea Consiliului Ministerial al CSCE de la Helsinki din 24 martie, cu o escală de 24 de ore la Chișinău, călătorind, mai apoi, împreună cu Nicolae Țâu, ministrul de Externe al Republicii Moldova. În după-amiaza zilei de 23 martie 1992 se va desfășura întâlnirea de la Helsinki, în marja reuniunii CSCE, dintre miniștrii de Externe ai României, Federației Ruse, Republicii Moldova și prim-adjunctul ministrului de Externe al Ucrainei. În urma discuțiilor dintre cei patru înalți diplomați s-a convenit constituirea unui mecanism cvadripartit de consultări politice la nivelul miniștrilor de Externe care să inițieze și să modereze un dialog politic între părțile aflate în conflictul transnistrean.

Totodată, s-a convenit ca Declarația de la Kiev a statelor membre CSI să fie difuzată la ONU, în mass-media internațională, cu precădere în cea rusească. Ministrul de Externe al României a reiterat faptul că nu sunt implicați cetățeni din România în luptele de pe Nistru și că trebuie respectată integritatea teritorială a Republicii Moldova, favorizându-se o soluție politică legată și de respectarea drepturilor omului și drepturile persoanelor care aparțin minorităților din zonă. O primă întâlnire a liderilor celor patru diplomații, în formula convenită, urma să se desfășoare în cursul lunii mai la Chișinău. Pe 31 martie 1992, Parlamentul de la Chișinău va adopta o rezoluție privind crearea unei comisii parlamentare, la care urmau să participe și deputații din Transnistria, în scopul elaborării unor soluții de reglementare a conflictului din zona Nistrului, în conformitate cu standardele internaționale. Totodată, Parlamentul a cerut inițierea tratativelor cu Comandamentul Trupelor Unificate ale CSI în vederea retragerii unităților fostei Armatei a 14-a sovietice de pe teritoriul Republicii Moldova.

Pe 26 martie 1992 va fi emisă și Declarația solemnă a Parlamentului României cu ocazia împlinirii a 74 de ani de la unirea Basarabiei cu România care saluta „poziția cu privire la Moldova adoptată la Kiev de către șefii statelor din Comunitatea Statelor Independente, atitudine conformă spiritului Actului Final de la Helsinki și procesului CSCE, constituind un pas important pe drumul soluționării politice a situației dramatice din această republică”[30]. Legislativul de la București menționa, totodată, aprecierea acordată măsurilor energice întreprinse de Ucraina în vederea interzicerii tranzitării forțelor destabilizatoare peste teritoriul acesteia spre Republica Moldova și își exprima convingerea că „prin eforturile reunite ale statelor succesoare ale URSS, se va bara calea spre escaladarea conflictelor interetnice interstatale”[31].

În pofida negocierilor politico-diplomatice desfășurate pentru reglementarea conflictului transnistrean, liderii de la Tiraspol, încurajați de forțele naționaliste și conservatoare de la Moscova, au continuat să se mențină pe poziții de forță, semnând armistiții de încetare a focului și încălcându-le, mai apoi. Totodată, în cursul zilei de 28 martie 1992, președintele Mircea Snegur decretează starea excepțională pe întreg teritoriul Republicii Moldova, instituind conducerea directă a Republicii de către președinte, prin intermediul Consiliului de Securitate. Printre măsurile care urmau a fi puse în practică, referitoare la teritoriul din stânga Nistrului, se aflau ridicarea arme­lor de foc de la cetățeni, întreprinderi și instituții, interzicerea grevelor, a demonstrațiilor și a mitingurilor, restricții de circulație și regimuri speciale de intrare/ieșire în/din localități, suspendarea activității organizațiilor obștești, asociațiilor, partidelor politice care desfășurau acțiuni antistatale etc. Pe 29 martie 1992, guvernul de la Chișinău a cerut separatiștilor din Transnistria să depună armele în următoarele 48 de ore, altfel, în caz contrar, se va trece la dez­armarea forțată a formaţiunilor paramilitare. Printr-o rezoluție a Parlamentului se va cere desființarea formațiunilor militare ilegale din zona transnistreană, reîntoarcerea cazacilor în Rusia și reinstaurarea struc­turilor administrative legale în raioanele de pe malul estic al Nistrului. Con­ducerea Republicii Moldova va decide, totodată, crearea forţelor armate ale Republicii Moldova, trecând sub jurisdicția Republicii toate unităţile militare ex-sovie­tice aflate pe teritoriul statului.

Constituirea Comisiei diplomatice cvadripartite

În cursul zilei de 28 martie 1992, ora 16.00, se va întruni în prima sa ședință celula de criză interdepartamentală privind Transnistria, organizată la cererea președintelui Ion Iliescu, din reprezentanți ai MAE, SRI, SIE, MApN și Ministerului de Interne, cu scopul de a centraliza informațiile care vin pe diferite canale și a prezenta propuneri pentru luarea unor decizii. Reprezentantul MApN i-a informat pe cei prezenți că implicarea în conflict a militarilor din Armata a 14-a este evidentă și s-a sugerat ca președintele Ion Iliescu să-l sune pe Boris N. Elțîn, iar ministrul Apărării Naționale pe mareșalul Evgheni Șapoșnikov. La finalul acestei întâlniri, ministrul de Externe a cerut ca ambasadorul Ovidiu Popescu să ia legătura cu staff-ul secretarului general al NATO pentru a se consulta în legătură cu posibilul conținut al unui acord privind regimul juridic al prezenței fostei Armatei a 14-a sovietice pe teritoriul Republicii Moldova.

În aceeași seară, ministrul de Externe al Federației Ruse a trimis o scrisoare oficială către omologul său român pentru a-i cere o întrunire grabnică a experților mecanismului cvadripartit, la Chișinău, duminică, 29 martie sau, cel târziu, luni, 30 martie. Bucureștiul va reacționa pozitiv la cererea MAE de la Moscova, iar mesajul de răspuns va fi transmis în cursul dimineții de 29 martie. Ambasadorul Federației Ruse la București, Felix Bogdanov, îl va informa pe ministrul de Externe al României, în dimineața de 2 aprilie 1992, că MAE de la Moscova este de acord cu propunerile experților mecanismului cvadripartit de consultări politice și este nevoie de o reuniune urgentă a celor patru miniștri de externe, la Moscova sau în oricare alt loc. Cu această ocazie, ambasadorul Felix Bogdanov îl va informa pe Adrian Năstase că în cursul zilei de 6 aprilie se va desfășura o reuniune a Parlamentului Federației Ruse unde problema transnistreană va fi abordată emoțional. SRI, MApN și Ministerul de Interne vor comunica în cadrul celulei de criză de la MAE că există o amplificare a intervenției Armatei a 14-a în conflict, iar atașatul militar al Ungariei la București este extrem de interesat de prezența voluntarilor români în Transnistria, precum și de activitățile militare din zona Buzău. Totodată, SRI confirma faptul că în Occident circula o hartă cu conceptul Moldova lui Ștefan cel Mare, respectiv Moldova cedată Republicii Moldova.

Reuniunea cvadripartită a miniștrilor de Externe se va desfășura în cursul zilei de 6 aprilie 1992, la Chișinău, într-un context extrem de volatil. În drumul spre Chișinău, ministrul de Externe al Federației Ruse va efectua o escală la Tiraspol pentru consultări cu liderii separatiștilor. La reîntoarcerea la Moscova, Andrei Kozîrev a fost nevoit să recunoască, în fața mass-media, că „acești oameni (din Transnistria – n. n.) sunt rupți de realități…Ruțkoi le-a insuflat nistrenilor speranțe deșarte și a provocat intensificarea manifestațiilor antirusești în Moldova”[32]. Trebuie menționat că în ajunul sosirii sale la Tiraspol, Andrei Kozîrev declarase într-un interviu acordat publicației Nezavisimaia gazeta următoarele: „Trecerea frontierelor unor state suverane de către grupuri de persoane înarmate care încearcă pe un teritoriu străin să-și apere cu forța armelor convingerile este o situație absolut inaccep­tabilă…vom apăra drepturile rușilor cu fermitate, însă fără a trimite grupuri de persoane înarmate. Încălcarea dreptului internațional se va solda acolo cu o mișcare antirusă și, în majoritatea cazurilor, ar însemna pur și simplu că vom pierde”[33].

După o primă rundă de discuții la nivelul miniștrilor de externe, pe baza propunerilor experților, s-a luat decizia de-a se purta un dialog de informare și cu reprezentanții Transnistriei. Liderii de la Tiraspol, Grigore Mărăcuță și Igor Smirnov au reiterat în dialogul de informare care a urmat faptul că transnistrenii au dreptul la independență față de Chișinău, în cazul în care nu se acceptă federalizarea Republicii Moldova sau se va realiza unirea cu România. În dialogul de informare cu liderii de la Tiraspol, ministrul de Externe al României, Adrian Năstase, va menționa faptul că România nu dorește o implicare militară în conflict și nu concentrează trupe la frontieră. Totodată, România este pentru o soluție politică care să conducă la reglementarea conflictului și, totodată, respinge ideea că este nevoie de prezența unor oameni care vin de la mii de kilometri, respectiv cazacii, pentru a-și impune punctul de vedere.

La finalul dialogului dintre cei patru miniștri de externe a fost semnată Declarația cvadripartită privind soluționarea conflictului transnistrean prin care s-au reafirmat principiile în baza cărora urma să fie reglementat conflictul transnistrean, respectiv: 1) respectarea necondiționată a integrității teritoriale, suveranității și independenței Republicii Moldova; 2) soluționarea conflictului exclusiv prin mijloace politice; 3) dreptul organelor constituționale ale Republicii Moldova de a acționa în conformitate cu legislația țării pentru menținerea ordinii legale în cadrul normelor de drept internațional și angajamentelor asumate în conformitate cu documentele CSCE; 4) neadmiterea unei intervenții militare și a oricărui amestec în conflict din partea unor forțe străine.

Totodată, mediatorii au impus o serie de măsuri, precum încetarea focului cu 7 aprilie 1992 și dezangajarea forțelor militare implicate în conflict, eliminarea posibilității de-a se avea acces la depozitele de armament, tehnica de luptă și muniția fostei Armate a 14-a sovietice, reîntoarcerea refugiaților și acordarea de asistență umanitară internațională celor care au avut de suferit. Federația Rusă, Ucraina și România au decis să se abțină de la orice acțiuni care ar fi putut fi calificate ca fiind un amestec direct în conflict. Cazacii și voluntarii din zona transnistreană urmau să se reîntoarcă în zona de reședință permanentă a acestora și, totodată, urmau a se lua măsuri pentru asigurarea securității instalațiilor și amenajărilor din zona de conflict necesare vieții și desfășurării normale a vieții și activității economice și sociale din zonă. În baza înțelegerilor de la finalul conferinței, s-a constituit o Comisie mixtă, formată din experți din cele patru state, care urma să exercite controlul în­deplinirii hotărârii privind încetarea ostilităților și separarea forțelor, urma să vegheze la crearea unor mecanisme de informare și mediere, precum și la crearea unui grup de ra­portori pe probleme ale drepturilor omului.

În pofida celor stabilite în cursul zilei de 6 aprilie, Congresul al VI-lea al Deputaților Poporului din Federația Rusă a adoptat pe 8 aprilie 1992 o rezoluție privind respectarea drepturilor omului în Transnistria, invocând și „năzuința poporului Transnistriei spre autodeterminare”. Legislativul de la Moscova a cerut transformarea Armatei a 14-a în forță de pacificare și inițierea de negocieri „cu privire la statutul juridic al Transnistriei în cadrul Republicii Moldova” ceea ce contravenea Declarațiilor de la Kiev, Helsinki și Chișinău.

Rusia preia inițiativa și elimină România

Cu ocazia următoarelor reuniuni cvadripartite de la Chișinău (17 aprilie), Lisabona (24 mai) și Moscova (3 iulie), Federația Rusă a încercat în diferite formule politico-juridice și diplomatice să confere Transnistriei un loc la masa negocierilor astfel încât separatiștii de la Tiraspol să primească legitimitate juridică internațională. România a refuzat în permanență o astfel de abordare și nu a recunoscut, prin ministrul său de Externe, dreptul liderilor de la Tiraspol de-a participa la discuțiile din cadrul mecanismului cvadripartit de negociere a încetării focului în Transnistria. În pofida imensului efort politico-diplomatic de negociere a încetării războiului de pe Nistru, a numeroaselor acorduri de încetare a focului, precum și-a diferitelor declarații de bune intenții ale liderilor de la Kremlin, luptele au continuat mai ales după implicare oficială în luptă, în noaptea de 19 spre 20 mai 1992, a unităților fostei Armatei a 14-a sovietice.

Începând cu 26 mai 1992 s-a observat o tendință ce avea să se accentueze, mai apoi, de excludere a României din mecanismul de negociere politico-diplomatică cvadripartită. Pe măsură ce se va intensifica dialogul bilateral moldo-rus, după 31 mai 1992, se va ajunge, treptat, la înlăturarea României din negocierile pentru încheierea războiului de pe Nistru. Republica Moldova va adera la ideea de-a introduce forțe de menținere a păcii, altele decât cele ale ONU sau CSCE. La summit-ul CSCE de la Helsinki (9-10 iulie), Federația Rusă se va pronunța pentru soluționarea în ca­drul intern al CSI a problemelor care au apărut în fostele republici, după dezmembrarea URSS. Ucraina a sprijinit această viziune în condițiile în care își ex­primase încă înainte de reuniunea șefilor de state riverane Mării Negre de la Istanbul (25 iunie 1992) opoziția față de implicarea diplomatică a României în eforturile de soluționare a conflictului transnistrean.

Începând cu 7 iulie 1992, reprezentanții Republicii Moldova vor intra în dialog oficial bilateral cu reprezentanții militari ai Federației Ruse și ai Tiraspolului cu scopul de-a semna un nou acord de încetare a focului. Pe 21 iulie 1992 se va semna la Moscova „Convenția cu privire la principiile soluționării pașnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova” de către președinții Mircea Snegur și Boris N. Elțîn. Vicepreședintele Aleksandr V. Ruțkoi a încercat în ultimul moment să impună ca parte semnatară și pe Igor Smirnov, liderul de la Tiraspol, însă, la obiecțiile oficialilor de la Chișinău, Kremlinul s-a mulțumit doar cu o „vizare” a documentului de către liderul separatist. „Probabil că R. Moldova a fost nevoită, atunci, în august 1992, să cedeze presiunii Moscovei de a restrânge problematica reglementării conflictului transnistrean la nivel strict bilateral. Poate a crezut în acea perioadă că Rusia exclusiv poate contribui la soluționarea crizei transnistrene. În definitiv era o decizie suverană a conducerii moldovene, pe care nu noi o puteam împiedica sau amenda. Însă nuanțarea vizibilă a atitudinii conducerii statului și a minis­trului de externe în relația cu România mi-a ridicat multe semne de întrebare. În definitiv, în afară de România, nimeni nu a susținut constant, concret și corect R. Moldova în eforturile de găsire a unei soluții care să asigure efectiv soluționarea echitabilă a conflictului transnistrean și, primordial, salvgarda­rea suveranității și integrității ei teritoriale Moldova”[34], adnotează Ion Bistreanu, primul însărcinat cu afaceri ad-interim al României în Republica Moldova (1992 – 1993), în gradul diplomatic de ministru-consilier, în memoriile sale.

„Chestiunea transnistreană” va deveni, astfel, unul din acele „conflicte îngheţate” care domină de trei decenii agenda diplomatică a cancelariilor diplomatice, cu precădere cele regionale, şi care pare să nu aibă, dincolo de logică, o raţiune şi un sfârşit în viitorul apropiat.

_____________________

* Comunicare științifică prezentată cu ocazia desfășurării simpozionului științific internațional intitulat Războiul de pe Nistru din 1992: cauze, desfășurare și consecințe organizat în perioada 5 – 6 martie 2021, la Chișinău, de către Facultatea de Filologie și Istorie a Universității Pedagogice de Stat „Ion Creangă” împreună cu Fundația Culturală „Memoria”  din România

 [1] Gheorghe E. Cojocaru, 1989 la Est de Prut, Chișinău, Editura Prut Internațional, 2001, p. 173.

[2] Ibidem, p. 174.

[3] Ion Chirtoagă, Ion Jarcuțchi, Elena Negru, Demir Dragnev, Vasile Ciubuc, Rodica Solovei, Igor Cașu, Gheorghe E. Cojocaru, Larisa Harea, O istorie a regiunii transnistrene din cele mai vechi timpuri până în prezent, Chişinău, Editura Civitas, 2007, p. 361.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Adrian Năstase, România după Malta, vol. VIII (1 ianuarie – 31 martie 1992), Fundația Europeană Titulescu, București, 2011, p. 484.

[7] Ion Bistreanu, Chișinău ’92. File de Jurnal, Editura Biblioteca Bucureștilor, 2012, p. 102.

[8] Adrian Năstase, op. cit., p. 558.

[9] Ibidem, p. 588.

[10] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 77.

[11] Ion Bistreanu, op. cit., p. 111.

[12] Adrian Năstase, op. cit., p. 599.

[13] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 77.

[14] Adrian Năstase, op. cit., p. 627.

[15] Ibidem, p. 627 – 628.

[16] Ibidem, p. 633.

[17] Ibidem, p. 631.

[18] Ibidem, p. 631.

[19] Ibidem, p. 635.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem, p. 630.

[26] Ibidem, p. 631.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem.

[29] Ion Bistreanu, op. cit., p. 122.

[30] Adrian Năstase, op. cit., p. 680

[31] Ibidem, p. 681.

[32] Ion Bistreanu, op. cit., p. 138.

[33] Ibidem.

[34] Ion Bistreanu, op. cit., p. 263.