Pe 12 februarie 1990, cu ocazia Reuniunii Cerului Deschis (12 – 14 februarie 1990), desfășurată la nivel de miniștrii de externe ai statelor membre NATO și ale Tratatului de la Varșovia, la Ottawa, Sergiu Celac va aborda în dialogul cu ministrul de Externe al Uniunii Sovietice, Eduard A. Şevardnadze, problemele cele mai delicate din relația româno-sovietică. Cu această ocazie, ministrul de Externe al României a înaintat propunerea deschiderii unei reprezentanțe consulare românești în RSS Moldovenească[1], „reprezentanță care să aibă acoperire pe întreg teritoriul care aparținuse cândva statului român, adică inclusiv în Bucovina de Nord și inclusiv în cele trei bucățele din Sud care aparțineau, la momentul respectiv, Ucrainei”[2]. Ministrul român de Externe, Sergiu Celac, va mărturisi, peste ani, că, totodată, partea sovietică a fost informată și despre dorința părții române de-a se clarifica problema Tezaurului României de la Moscova față de care „înaltul demnitar sovietic a manifestat încă de la bun început, prudență și multă înțelegere”[3]. Problema deschiderii unui Consulat General al României la Chișinău și al URSS la Iași avea să fie abordată, pe 8 martie 1990, de către cei doi miniștri de externe cu ocazia vizitei de lucru a ministrului Sergiu Celac în URSS.

Prezentul și viitorul URSS nasc îngrijorări

În contextul evoluțiilor din spațiul Uniunii Sovietice, precum și al relansării relațiilor bilaterale româno-sovietice de la începutul anului 1990, cercurile de putere și influență occidentale erau extrem de interesate să cunoască poziția Românei față de prezentul și viitorul RSS Moldovenească/Republica Moldova. Dintr-o astfel de perspectivă putem înțelege dorința lui Thierry de Montbrial, directorul Institutului Francez de Relații Internaționale (IFRI), de-a obține informații de primă mână în ceea ce privește axele politicii externe românești. Pe 23 iulie 1990, noul ministru de Externe al României, Adrian Năstase, va avea un dialog cu directorul IFRI și referindu-se la URSS, ministrul român de Externe va menționa faptul că URSS nu putea fi ignorată, mai ales că aveam 2.000 de km de frontieră comună cu Uniunea Sovietică. „Sperăm că nu va fi o izbucnire politică destabilizatoare în URSS. Problema «caldă» este Moldova suverană. Aici și sovieticii au interes să deschidă supapele. Avem un acord de a înființa consulate la Iași și Chișinău. Sunt aproape 2 milioane de ruși care trăiesc acum în Moldova de dincolo de Prut. În relațiile cu SUA, ne confruntăm cu distanța geografică și diferențele de mentalitate. Nu cunoaștem încă alfabetul pentru dialogul politic cu americanii; nu vorbim aceeași limbă. Trebuie să luăm totul de la bază. SUA sunt importante din punct de vedere politic, economic, al formării de cadre, al echilibrului zonelor de influență”[4], mărturisea Adrian Năstase în dialogul cu Thierry de Montbrial.

În contextul extrem de delicat, din punct de vedere politic, de la Chişinău, din primăvara anului 1990, premierul Mircea Druc avea să declare, în pofida convingerii că suntem o singură naţiune, dar formăm două state, că, totuşi, trebuie mai întâi „să facem câteva sute de întreprinderi mixte şi să punem la cale câteva zeci de mii de căsătorii comune şi apoi să mai vorbim”[5]. Referindu-se la nevoia unei uniri grabnice între cele două state, Mihai Rosseti de la postul de radio Vocea Americii se dovedea a fi extrem de realist şi previzionar când declara, în iunie 1990, că drumul spre unire „trebuie curăţat şi el poate fi curăţat, întâi şi întâi, cu ajutorul României”[6] însă este nevoie de sprijinul unei mari puteri. Existenţa Uniunii Sovietice scotea din discuţie orice posibilitate de a se aborda problema unirii celor două state româneşti. Pe 27 aprilie 1990, Sovietul Suprem al RSSM a introdus steagul României ca drapel oficial al Republicii Moldova. Viitorul preşedinte Ion Iliescu, într-un interviu acordat ziarului Literaturnaia Gazeta, pe 9 mai 1990, avea să declare: „Noi considerăm că astăzi în Europa nu este indicat să abordăm problema frontierelor de stat, căci aceasta ar putea destabiliza situaţia de pe continent”[7].

Sovietul Suprem de la Chişinău va lua în discuţie, pe 23 iunie 1990, în contextul noilor evoluții din spațiul URSS, proiectul Declaraţiei cu privire la suveranitatea RSS Moldova. Declaraţia a fost adoptată în urma apelului nominal cu 240 de voturi pentru (64,69%), 16 împotrivă (4,31%) şi 27 abţineri (7,28%) dintr-un total de 380 de deputaţi aleşi. Au lipsit 83 de deputaţi, dintre care doi erau motivaţi, iar cinci deputaţi, prezenţi la apel, nu au votat. RSS Moldova a fost declarată stat unitar şi indivizibil, ale cărui frontiere „pot fi schimbate numai pe bază de acorduri reciproce între RSSM şi alte state suverane, în conformitate cu voinţa poporului, adevărul istoric şi ţinându-se seama de normele dreptului internaţional unanim recunoscute”[8]. Totodată, deputatul Alexandru Moşanu a dat citire textului Avizului Comisiei pentru aprecierea politico-juridică a Tratatului sovieto-german de neagresiune şi a Protocolului adiţional secret din 23 august 1939, precum şi a consecinţelor lui pentru Basarabia şi Bucovina de Nord care întregea mesajul Declaraţiei de suveranitate a RSSMoldova.

Pe 16 decembrie 1990, peste 800.000 de români s-au adunat la cea de-a doua Mare Adunare Naţională de la Chişinău şi au cerut să se declare independenţa naţională a românilor din teritoriile ocupate în condiţiile în care articolul 8 al Actului Final de la Helsinki prevedea că „toate popoarele au întotdeauna dreptul în deplină libertate, de a defini, atunci când doresc şi dacă doresc, statutul lor politic intern şi extern fără amestec din afară şi de a urma aşa cum doresc dezvoltarea lor politică, economică, socială şi culturală”[9]. Trebuie menţionat faptul că Senatul SUA, după cum scria cotidianul Moldova Suverană din 20 iunie 1991, a recomandat guvernului american: „1. să sprijine dreptul la autodeterminare al poporului din Moldova şi nordul Bucovinei, ocupate de sovietici, şi să elaboreze o hotărâre în acest sens; 2. să sprijine eforturile viitoare ale guvernului Moldovei de a negocia paşnic, dacă o doreşte, reunificarea Moldovei şi nordului Bucovinei cu România aşa cum s-a stabilit în Tratatul de pace de la Paris din 1920, conform normelor în vigoare ale dreptului internaţional şi Principiul 1 al Actului de la Helsinki”[10].

Perspectivele tinerei democrații românești, viitorul relațiilor cu CEE și SUA, precum și raporturile cu RSS Moldova și URSS au reprezentat subiectul discuțiilor dintre Adrian Năstase și Roland Eggleston, șeful Biroului din Budapesta al postului Radio Europa Liberă, desfășurate pe 24 august 1990. „Încercăm să îmbunătățim cooperarea în mod normal și neantagonic. Vrem relații umane și culturale foarte bune. Avem proiecte economice comune, joint ventures, pentru sprijinirea educației în Basarabia cu cărți de cultură. Căutăm să fim cât se poate de constructivi”[11], declara Adrian Năstase cu referire la relația cu RSS Moldova. Pe 14 septembrie 1990, în dialogul avut cu jurnaliștii chinezi aflați în România la invitația revistei Lumea Azi, Adrian Năstase va declara, cu referire la spațiul dintre Prut și Nistru, că există două niveluri de analiză: unul emoțional, istoric și cel politic, al responsabilității guvernamentale. Adrian Năstase era de părere că situația politică internă din URSS și problema celor 1,5 – 2 milioane de etnici ruși din RSS Moldova vor influența raporturile cu acest spațiu geografic, încă parte componentă a URSS. „Poziția noastră e aceea a «deschiderii supapelor». Să dezvoltăm relațiile bilaterale cât mai amplu; schimburi de persoane, activități economice, activități culturale foarte bine organizate ș.a.m.d.”[12], opina Adrian Năstase.

În contextul atmosferei și al discursurilor de la reuniunea Conferinței la nivel înalt a CSCE (19 – 21 noiembrie 1990) de la Paris, ministrul de Externe al României va declara, pe 21 noiembrie 1990, în cadrul unei mese rotunde organizată de către Institutul Francez de Relații Internaționale (IFRI), că România „nu are pretenții teritoriale față de URSS”[13] și că „nimeni nu e interesat să pună gaz pe foc în URSS”[14]. În ceea ce privește relația României cu RSS Moldova, Adrian Năstase va menționa că, totuși, „sunt de remarcat două dimensiuni: cea emoțională și cea politică, privitoare la poziția guvernului”[15].

În cursul zilei de 20 decembrie 1990, ministrul de Externe al României i-a primit în audiență, la ora 17.00, pe ambasadorul Statelor Unite la București, Alan Green jr., și pe Brian Flora, consilier al Ambasadei SUA. Diplomații americani erau extrem de interesați de modul în care percep autoritățile de la București cele petrecute la Moscova, respectiv demisia lui Eduard A. Şevardnadze din funcția de ministru de Externe al URSS. Chestionat de către Brian Flora asupra raporturilor cu RSS Moldova, în noile condiții date, precum și al presiunii care se face în plan intern pentru a sprijini independența RSS Moldova, ministrul de Externe al României va menționa că nu este momentul. „Fără Gorbaciov în fruntea URSS, sau a-i crea acestuia și mai multe probleme, ar însemna înghețarea a tot ce e proces democratic în Uniunea Sovietică”[16], va declara Adrian Năstase. Referindu-se la declarațiile publice ale PNȚCD în chestiunea viitorului RSS Moldova, ministrul de Externe al României va menționa că liderii opoziției politice sunt liberi să declare ce doresc, mai ales dacă vor să câștige capital politic, însă ar fi bine „să se gândească la consecințele unor poziții lipsite de viziune”[17].

În cursul zilei de 24 decembrie 1990, ministrul de Externe al României va purta o lungă discuție cu istorici[18], jurnaliști și diplomați români referitor la evenimentele aflate în curs de desfășurare în spațiul dintre Prut și Nistru, la reacțiile Uniunii Sovietice față de evoluțiile politice de la Chișinău, precum și asupra modului în care se poate implica România. „Declarația Guvernului să menajeze, totuși, relațiile cu URSS. Pe celălalt plan, să vină buldozerul istoric, să dărâme eșafodajul de manipulări ale realității în problema Basarabiei. În plus, e utilă și poziția opoziției. Când sunt abordări duse la extremă, avem ocazia să ne delimităm, și astfel poziția moderată devine mai pregnantă. (…) Orice am zice despre alipire e un deserviciu pe care ni-l facem și-l facem și moldovenilor”[19], va declara Romulus Neagu, ministru-secretar de stat în MAE. Declarația privind Moldova pregătită de diplomații MAE de la București va ajunge în seara aceleiași zile la cabinetul premierului Petre Roman. Ministrul de Externe, Adrian Năstase, va consemna faptul că, totuși, pe exemplarul rămas la Romulus Neagu sunt făcute două amendamente, respectiv că „aprecierile privind Pactul Ribbentrop-Molotov sunt mult prea puternice”[20] și că „e nevoie de un compromis inteligent cu formula din Decretul lui Gorbaciov”[21].

Pe 26 decembrie 1990, MAE de la București va face cunoscut opiniei publice interne și internaționale, mass-media și corpului diplomatic acreditat la București, poziția MAE al României față de Decretul cu privire la măsurile pentru normalizarea situației din RSS Moldova emis de președintele URSS, Mihail S. Gorbaciov. MAE al României menționa în mod explicit că „sunt cunoscute împrejurările istorice în care Basarabia și Bucovina de Nord, străvechi teritorii românești, au fost încorporate în URSS în anul 1940”[22] și că este de acord cu aprecierea politico-juridică pe care autoritățile de la Chișinău o dăduseră înțelegerilor secrete cuprinse în protocolul adițional secret al Pactului Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939, respectiv faptul că ele „sunt lipsite de fundament juridic și de valabilitate din momentul semnării lor”[23]. Totodată, se menționa că România a sprijinit și continuă să sprijine „împlinirea aspirațiilor moldovenilor de a trăi și de a se dezvolta după propria lor conștiință, de a-și apăra drepturile firești ce decurg din suveranitatea Republicii”[24]. Diplomația românească își exprima speranța că reglementarea situației din RSS Moldova se va face cu respectarea legii și menținerea integrității teritoriale a RSS Moldova. În finalul Declarației se menționa că statul român respectă principiul inviolabilității frontierelor și integrității teritoriale a tuturor statelor din Europa, în conformitate cu principiile înscrise în Actul Final de la Helsinki din 1975.

Fără sprijin internațional

Pe 22 ianuarie 1991, analizând stadiul relației bilaterale româno-sovietice, precum și perspectivele ei, Adrian Năstase consemna faptul că problema Basarabiei și a Bucovinei de Nord nu se pot pune în discuție în acele momente, iar sovieticii ne vor ataca pe plan internațional, alături de occidentali, „într-un moment în care se «joacă» toată Europa de Răsărit – consolidarea triunghiului Cehoslovacia – Ungaria – Polonia”[25] și, astfel, se va putea crea posibilitatea de-a rămâne „pentru totdeauna în afara zonei în care ne putem apropia de Europa Occidentală”[26]. În interviul acordat publicației Tinerama, pe 25 ianuarie 1991, ministrul de Externe al României va menționa foarte clar că România consideră că „reprimarea aspirațiilor la democrație (din Țările Baltice – n. n.) este în contradicție totală cu prevederile cuprinse în Carta de la Paris, în alte documente, față de care URSS nu a manifestat niciun fel de rezerve, inclusiv cele referitoare la dimensiunea umană a procesului general european”[27]. Referindu-se la evoluțiile politice de la Chișinău și la perspectiva soluționării efectelor Pactului Molotov – Ribbentrop, Adrian Năstase declara: „Trebuie să ne situăm poziția în această marjă inteligentă – între ceea ce este posibil și ceea ce nu este admis. (…) Cred că, pe această cale, a multiplicării relațiilor la nivel neguvernamental și a cooperării la nivel guvernamental, direct cu guvernul Moldovei sovietice, noi putem să privim spre viitor. Nu cred că este în interesul nimănui să se realizeze o înghețare a relațiilor existente, să se adopte atitudini care ar putea să întrerupă dialogul politic și să însemne o dare înapoi a întregului proces”[28].

În seara zilei de 4 februarie 1991, ministrul de Externe al României s-a întâlnit cu Nicolae Țâu, ministrul de Externe al RSS Moldova, pentru a discuta despre evoluțiile raporturilor dintre republicile componente ale URSS și Moscova. „Urmărim toate evoluțiile din Uniune și de la dumneavoastră. Nu avem antenele necesare pentru a detecta la timp problemele. Umblă între noi tot felul de oameni care distorsionează mesajele. Încercăm să fim rezervați în ceea ce privește poziția noastră, pentru a nu crea probleme la dumneavoastră”[29],va declara Adrian Năstase omologului său de la Chișinău. Nicolae Țâu va mărturisi că situația este mai stabilă acum, iar ajutorul lui Mihail S. Gorbaciov a fost extrem de important în liniștirea transnistrenilor care au fost presați de Moscova. Liderul diplomației de la Chișinău îi va comunica omologului său de la București că liderii politici ai RSS Moldova doresc relații directe între ministerele de externe[30], schimb de delegații și consultări directe. În opinia ministrului de Externe de la Chișinău, „Moldova nu a fost niciodată stat”[31] și acest lucru influențează evoluțiile politice interne și externe în raport cu cele ce se petreceau în Ucraina și Țările Baltice.

În acest context, se va desfășura vizita la Moscova, pe 9 februarie 1991, a lui Ioan Mircea Pașcu, consilier prezidențial pentru probleme de politică externă al Președintelui României, care se va întâlni cu Vadim V. Zagladin, consilier al președintelui URSS, ceea ce reprezintă un episod extrem de controversat din această relație româno-sovietică/rusă[32], cu implicații asupra raporturilor dintre București și Chișinău. Chestionat în legătură cu poziția României față de evenimentele din RSS Moldova, Ioan Mircea Pașcu a declarat că „în conducere, la preşedintele I. Iliescu s-au discutat de mai multe ori aceste probleme”[33] și s-a ajuns la concluziacă „nu trebuie făcut nimic care să complice poziţia conducerii sovietice, personal a lui M. S. Gorbaciov”[34]. Decidenții politici de la București erau convinși că nimeni nu poate împiedica existența unor relații foarte bune între România și RSS Moldova în condițiile în care „ei vor rămâne în componenţa URSS, de care ei sunt sudaţi de o lungă istorie”[35], menționând în mod expres că, totuși, „fraţii nu trebuie să locuiască în mod obligatoriu în acelaşi apartament”[36]. În Nota de Conversație se menționează faptul că ambasadorul României la Moscova, Vasile Şandru, prezent la discuţie, a adăugat că „el, din însărcinarea conducerii, s-a întâlnit cu conducătorii Moldovei şi le-a adus la cunoştinţă punctul de vedere al lui I. Iliescu, despre care a vorbit I. M. Paşcu”[37].

În perioada 13 – 15 februarie 1991, Adrian Năstase, ministrul de Externe al României, va efectua o vizită oficială în Belgia, Luxemburg și la Cartierul General al NATO. În dialogurile cu înalți reprezentanți ai diplomației și securității din cadrul CEE și ai NATO, ministrul de Externe al României, Adrian Năstase, va încerca să obțină opinia, precum și informații de la cel mai înalt nivel euro-atlantic, privind perspectivele României în noua arhitectură a relațiilor internaționale și de securitate. „Dacă vom acționa pentru a primi ca membri asociați fostele țări membre ale Tratatului de la Varșovia și vom exclude URSS, se va crea o situație foarte periculoasă. URSS va fi constrânsă de noua situație strategică să reacționeze. Adoptând această linie de conduită față de țările din Est, NATO va da argumente adepților liniei dure din URSS, care vor confruntare, nu cooperare cu ei. NATO va crea impresia că vrea să încline balanța în favoarea sa. Pentru viitorul apropiat trebuie să fim atenți la aceste aspecte, când propunem modele de cooperare. Să folosim cadrul CSCE pentru a face ceva practic pentru securitatea țării dumneavoastră”[38], va declara secretarul general al NATO, Manfred Wörner, în cadrul dialogului desfășurat în cursul zilei de 14 februarie 1991. Uniunea Sovietică încă exista, era subiect de drept internațional și nu se dorea punerea ei în dificultate de către NATO și CEE.

În fața ambasadorilor acreditați la NATO, ministrul de Externe al României, Adrian Năstase, va reitera faptul că Tratatul de la Varșovia nu are viitor, însă problema securității fostelor state membre prin cooperarea cu NATO este extrem de importantă în perspectiva extinderii sau nu a NATO spre Răsărit. Referindu-se la relația cu RSS Moldova, Adrian Năstase va menționa că RSS Moldova urmează paternul Țărilor Baltice, respectiv suveranitate și independență, însă România nu vrea să creeze probleme suplimentare în zonă și să forțeze istoria. În dialogul avut cu Jacques Poos, ministrul de Externe al Marelui Ducat de Luxemburg, în seara zilei de 14 februarie 1991, Adrian Năstase va fi informat că în cadrul CEE există o distincție clară între Țările Baltice și toate celelalte republici unionale din URSS ceea ce implica un anumit mod de-a înțelege și trata evoluțiile politice interne și externe din spațiul sovietic. „Suntem obligați să tragem concluzia că trebuie să nu cream probleme suplimentare lui Gorbaciov. Nu avem alternative. Orice ar veni, ar fi mai rău. E nevoie de moderație. (…) Țările Baltice au fost țări independente, înglobate cu forța în imperiul sovietic, act nerecunoscut de țările CEE”[39], mărturisea Jacques Poos, vicepremier și ministru de Externe al Marelui Ducat de Luxemburg și, totodată, președintele în exercițiu al Consiliului de Miniștri al CEE. „Moldova își va urma drumul său, își va afirma identitatea și interesele în contextul dat”[40], va declara Adrian Năstase în timpul dialogului cu înaltul diplomat european.

Pe 7 martie 1991, în interviul acordat revistei austriece „Profil”, ministrul de Externe al României va declara, cu referire la evoluțiile din RSS Moldova, că românii din RSS Moldova își doresc păstrarea identității culturale prin impunerea folosirii limbii române și să obțină, totodată, suveranitate în cadrul Uniunii Sovietice. „O anexare de către România sau o reunificare cu România nu se pune în discuție, nici din partea noastră, nici din partea lor”[41], menționa Adrian Năstase.

Pentru Tratatul Comunității de State Suverane

Preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Moldova, Mircea Snegur, va efectua prima sa vizită oficială în România în perioada 11 – 17 februarie 1991. Pe 12 februarie 1991, preşedintele Senatului României, Alexandru Bârlădeanu, a ţinut să menţioneze, în prezenţa lui Mircea Snegur, în plenul camerelor reunite ale Parlamentului României, faptul că prezenţa preşedintelui RSS Moldova în Parlamentul României „deţine, mai presus de aspectele protocolare, o valoare simbolică şi o puternică încărcătură emoţională”[42] deoarece „nu pot fi eludate sau înăbuşite legăturile sufleteşti, care leagă românii de pe ambele maluri ale Prutului”[43]. Ana Blandiana, preşedinta Alianţei Civice, în numele opoziţiei politice din România, avea să declare, ulterior, cu referire la cele spuse de Mircea Snegur[44] în finalul discursului său, că, totuşi, „nu credem că suntem neamuri, noi credem că suntem aceeaşi fiinţă”[45].

În perioada desfășurării vizitei președintelui Mircea Snegur în România, Sovietul Suprem al RSS Moldova a luat în discuție, pe 12 februarie 1991, raportul cu privire la Concepția Tratatului Comunității de State Suverane și referendumul privind păstrarea URSS. Raportul a fost prezentat de către Victor S. Pușcaș, vicepreședinte al Sovietului Suprem al RSS Moldova. „În Republica Moldova efectuarea referendumului este inoportună. Aceasta reiese din următoarele. Republica ca și mai înainte rămâne divizată. Atât la Sud, cât și în Transnistria, în pofida Hotărârilor Sovietului Suprem al RSS Moldova din 26 octombrie și 27 noiembrie anul 1990, a Decretului președintelui Uniunii Sovietice din 22 decembrie anul 1990, continuă dezmățul anticonstituțional și activitatea politică nesocotită.  Populația republicii este provocată permanent la conflicte cu substrat interetnic. Se face totul pentru a torpila atingerea concordiei civile și păstrarea integrității teritoriale a republicii. Toate acestea ne dovedesc că astăzi lipsesc condițiile necesare pentru a petrece referendumul, propus de centru”[46], va declara Victor S. Pușcaș de la tribuna Sovietului Suprem de la Chișinău. Deputatul Vladimir A. Solonari va replica la propunerea discutării unei concepții despre viitorul RSS Moldova și al celorlalte republici sovietice: „Republica este scindată. Opunerea este extrem de dură. Și noi (să vorbim cinstit) ne aflăm chiar în fața posibilității unei crize parlamentare. Este clar că o parte se pronunță pentru ieșirea republicii din URSS și alăturarea ei la România. O altă parte este pentru ca republica să devină un stat pe deplin independent și de sine stătător și, în sfârșit, o a treia parte se pronunță pentru ca republica să rămână un stat independent în componența URSS. (…) Trebuie să terminăm cu iluziile și să ne apucăm în sfârșit de treabă. Trebuie ca Moldova să devină parte și să participe activ în elaborarea Tratatului Unional. Fără condiții prealabile și ultimatumuri”[47].

Prim-secretarul CC al PC Moldovenesc, Grigore Eremei, deputat al poporului din URSS, va declara că Partidul Comunist al Moldovei este pentru păstrarea și înnoirea Uniunii Sovietice, respectiv participarea la referendumul propus de conducerea de la Kremlin. Stenogramele discuțiilor din Sovietul Suprem al RSS Moldova din ședințele desfășurate pe 12, 13, 14 și 19 februarie 1991 relevă pozițiile contradictorii existente în ceea ce privește participarea la referendumul privind păstrarea Uniunii Sovietice într-o nouă formulă, precum și viitorul RSS Moldova: suveranitate și, mai apoi, independență. În ședința Sovietului Suprem al RSS Moldova din 19 februarie 1991, Mircea Snegur se va adresa deputaților: „Eu vă rog, stimați deputați, să votați pentru concepția Comunității Statelor Suverane, pentru Moldova Suverană!”[48]. Suveranitatea Moldovei și Concepția Comunității Statelor Suverane va fi sprijinită în discursurile sale de către președintele Mircea Snegur, prim-ministrul Mircea Druc și președintele Sovietului Suprem, Alexandru Moșanu, astfel încât ea fost votată de către 202 deputați, împotrivă fiind 76 de deputați. În ceea ce privește participarea la referendumul pan-unional, 183 de deputați au votat împotriva participării, iar 66 de deputați au fost pentru participare.

În perioada 9 – 12 martie 1991, conducerea RSS Moldova va organiza în 1.278 de localități adunări ale cetățenilor, colectivelor de muncă și ale organizațiilor civice care vor lua atitudine față de Concepția cu privire la Comunitatea Statelor Suverane și referendumul pan-unional. Un număr de 1.076 de localități cu o populație de 2,04 milioane locuitori (86,3%) au votat pentru adoptarea Concepției cu privire la Comunitatea Statelor Suverane, susținând, asfel, poziția Sovietului Suprem, în timp ce 202 localități cu o populație de 324.000 de locuitori (13,7%) au fost împotriva Concepției. La referendumul pan-unional din 17 martie 1991 se vor prezenta, conforma datelor oferite de Agenția TASS, circa 700.000 – 780.000 de cetățeni ai RSS Moldova din cei 2.900.000 de locuitori cu drept de vot, respectiv un procent de 28%. În regiunea din stânga Nistrului se va prezenta la vot 83% din populație, din care 97% s-au pronunțat pentru păstrarea Uniunii Sovietice. Referendumul nu a putut fi declarat ca fiind valabil din punctul de vedere al Legii pan-unionale care recunoștea valabil votul dacă la referendum participau50%+1 dintre alegători, dintre care 25% trebuiau să se pronunțe pentru. „Neacceptarea referendumului și sprijinul majoritar în favoarea consolidării suveranității a ilustrat, fără niciun dubiu, adeziunea populară la cursul spre independență”[49], concluzionează istoricul Gheorghe E. Cojocaru.

Un Tratat controversat și o vizită lămuritoare

În cursul zilei de 11 martie 1991, Iuli A. Kviținski, adjunct al ministrului de Externe al URSS, se va afla la București împreună cu experții MAE al URSS pentru a negocia textul Tratatului de colaborare, bună vecinătate și prietenie dintre România și URSS. „Nu poate fi o integrare europeană fără o relație solidă cu URSS”[50], îi va declara Frans Andriessen, vicepreședintele și comisarul pentru relații externe al CEE, ministrului de Externe al României, la București, pe 12 martie 1991.

Tratatul de colaborare, bună vecinătate și prietenie dintre România și URSS reafirma inviolabilitatea frontierelor şi integritatea teritorială (art. 3), semnatarele obligându-se să nu participe la nicio alianţă îndreptată una împotriva celeilalte, să nu permită ca teritoriul lor să fie folosit de către un stat terţ în scopul comiterii unei agresiuni împotriva celeilalte părţi, să nu pună la dispoziţia unei terţe ţări căile şi mijloacele de comunicaţie şi să nu sprijine în niciun fel un asemenea stat care ar fi intrat într-un conflict armat cu cealaltă parte contractantă (art. 4). Liderii Mișcării de Renaștere Națională de la Chișinău vor considera că articolul 20 din Tratat „este susceptibil de a fi invocat de către Moscova pentru a restrânge raporturile României cu Republica Moldova la cadrul strâmt al tratatului”[51].

Ministrul de Externe al României, Adrian Năstase, se va deplasa la Moscova pe 22 martie 1991, pentru parafarea Tratatului, în avanpremiera vizitei președintelui Ion Iliescu și a ceremoniei de semnare a Tratatului, și va avea consultări cu Aleksandr A. Bessmertnîh, ministrul de Externe al URSS. Adrian Năstase l-a informat pe omologul sovietic despre rezervele unei părți a societății românești privind încheierea acestui Tratat, despre speculațiile privind clauzele militare care conduc la o subordonare a României, precum și despre nivelul și perspectiva relațiilor economice. Totodată, ministrul român de Externe a exprimat interesul față de evoluțiile din RSS Moldova având în vedere comunitatea de limbă și istorie, „care contează în înțelegerea și urmărirea evoluțiilor”[52]. Ministrul Aleksandr A. Bessmertnîh a făcut o trecere în revistă a situației actuale din raporturile România – URSS, menționând faptul că rolul contactelor politice a crescut foarte mult în ceea ce privește relația economică. „Ținând seama de opinia publică, să nu ne subordonăm totuși opiniei publice. (…) Elementul cel mai exploziv în politică este cel care privește frontiera. Cei ce nu sunt interesați în relațiile româno-sovietice agită această problemă. Atunci să ne sfătuim cum să procedăm pentru a «deschide supapele»”[53], va menționa Aleksandr A. Bessmertnîh. Delegația diplomatică a României a părăsit Moscova cu destinația Kiev și Chișinău în seara de 22 martie 1991. Ambasadorul Vasile Șandru și diplomatul Vasile Buga îl vor însoți pe ministrul de Externe al României în capitalele celor două republici unionale.

La Kiev[54], în contextul discuțiilor privind evoluțiile politice din spațiul Uniunii Sovietice, precum și semnarea Protocolului privind organizarea de consultări între MAE al României și MAE al RSS Ucraina, ministrul de Externe al României avea să fie informat de către Leonid M. Kravciuk, președintele Sovietului Suprem al RSS Ucraina, că, totuși, „când în România se vorbește de pretenții teritoriale, nu este nici în avantajul vostru (românilor – n. n.) și nici al nostru (ucrainienilor – n. n.)”[55]. În cursul zilei de 24 martie 1991, la Chișinău, ministrul de Externe al României se va întâlni cu președintele Mircea Snegur și cu premierul Mircea Druc. Ministrul Adrian Năstase a evidențiat, în fața oficialilor de la Chișinău, eforturile României pentru a ieși din izolarea internațională în care era ținută după mai – iunie 1990, precum și faptul că pentru țările membre ale CEE există interes doar în evoluțiile din Țările Baltice. „Interesul țărilor occidentale este de a menține URSS. Pentru Moldova nu există interes”[56], va declara ministrul de Externe al României. „Ideea de bază în ceea ce privește Moldova este construcția suveranității și apoi a independenței, pe modelul țărilor baltice. Deci construcția Moldovei ca stat. Problema este dreptul la autodeterminare al moldovenilor în statul lor. Dacă acesta este modelul pe care îl considerați de urmat, mergem pe această cale. Dacă este un alt model, să ni-l spuneți. Dacă considerați că există o posibilitate de destrămare a URSS, să ne gândim împreună la consecințe”[57], va menționa Adrian Năstase.

Premierul RSS Moldova, Mircea Druc, va declara că „pornind de la ideea celor două state românești, vom putea spune ce vrem când Ucraina va spune exact ce vrea”[58] astfel încât „până atunci, mergem pe ideea a două state românești”[59]. Premierul Mircea Druc va subllinia faptul că „existența celor două steaguri românești și strategia noastră (a moldovenilor – n.n.) este «interferența»”[60]. Ion Hadârcă, prim-vicepreședintele Parlamentului de la Chișinău, va sublinia că „teoria interferenței celor două state românești rezistă”[61]. Oficialii de la București și Chișinău vor stabili împreună, cu această ocazie, strategia de urmat în ce privește drumul spre independență deplină al RSS Moldova, stabilindu-se că autoritățile de la Chișinău vor transmite României, în situații excepționale, împuterniciri privind apărarea intereselor Moldovei în arena relațiilor internaționale. În conferința de presă susținută de către președintele Mircea Snegur, la finalul întâlnirii, demnitarul de la Chișinău a precizat că, totuși, Tratatul de colaborare, bună vecinătate și prietenie dintre România și URSS „deschide căile de lărgire a relațiilor dintre Moldova și România”[62].

În discursul susținut după ceremonia de semnare a Protocolului privind colaborarea dintre MAE al României și MAE al RSS Moldova, Adrian Năstase va declara în mod foarte clar și ferm: „Cred că este foarte important pentru noi să decidem dacă respectăm Declarația de suveranitate a Republicii Moldova sau dacă ne menținem unele idei privind Moldova, Basarabia, drept o provincie românească ce trebuie preluată printr-o uniune imediată. După părerea mea, este extrem de important să discutăm foarte deschis aceste lucruri, pentru a înțelege că o astfel de cale, în momentul de față, este utopică și contraproductivă. Ea nu ține seama de voința exprimată în Republica Moldova și, desi are, fără îndoială, un grad foarte mare de atracție emoțională firească, ea nu ar face decât să ducă la o închidere a contactelor dintre Republica Moldova și România din punct de vedere cultural și din punct de vedere economic, ceeace ar însemna o imposibilitate a dezvoltării identității naționale și culturale pe această parte a Prutului”[63].

Tratatul de colaborare, bună vecinătate și prietenie dintre România și URSS a fost semnat de președinții Mihail S. Gorbaciov și Ion Iliescu la Moscova în ziua de 5 aprilie 1991. În fața mass-media, președintele Ion Iliescu avea să declare că viitorul RSS Moldova este „o problemă a istoriei, a vieţii”[64] și va susține „rezolvarea pe cale paşnică a tuturor problemelor în contextul respectării egalităţii suverane, dreptului popoarelor de a dispune liber de soarta lor”[65]. Președintele României avea să declare că Tratatul ţinea cont de procesele de afirmare a suveranităţii republicilor sovietice. „Ţinem seama de realităţile obiective, dar nu putem ignora nici sentimentele. Între statele vecine trebuie să existe relaţii de bună vecinătate, relaţii clare, corecte, de încredere reciprocă şi colaborare”[66], va declara președintele Ion Iliescu.

În contextul discuțiilor de la Kremlin, președintele Ion Iliescu va afirma în fața lui Mihail S. Gorbaciov că în RSS Moldova existau „forţe realiste”[67] care înțelegeau evoluțiile din noul context geopolitic, iar președintele Mircea Snegur merită să fie luat în considerare mai mult de către liderii URSS. Mihail S. Gorbaciov, obsedat de menţinerea, pe orice cale, a unităţii Uniunii Sovietice, va menționa că, totuși, „viaţa din Moldova trebuie să reintre într-un făgaş normal”[68] și, apoi, se va face totul pentru „dezvoltarea legăturilor normale dintre România şi Moldova pe bazele puse de noul tratat”[69]. Totodată, președintele Ion Iliescu va menționa faptul că există un interes deosebit față de evoluțiile din Moldova și Ucraina, astfel încât va exista o abordare rațională, echilibrată, din partea Bucureștiului, care va ține cont „pe deplin atât de realităţile relaţiilor noastre bilaterale, cât şi de situaţia internaţională”[70]. Președintele Ion Iliescu va menționa: „Vrem să fim realişti, să avem o atitudine corectă şi să nu vă creăm probleme”[71].

După revenirea la București, președintele României îl va informa pe ministrul de Externe al RSS Moldova, Nicolae Țâu, despre conținutul discuțiilor de la Moscova, precum și al documentului semnat, menționând faptul că Bucureștiul dorea să existe „un organism permanent care să urmărească sistematic desfăşurarea activităţilor atât pe linie economică, cât şi pe linie ştiinţifică, culturală, politică, pe linia relaţiilor umane”[72]. În noul context, preşedintele Mircea Snegur va declara că, în virtutea unor relaţii specifice între Chişinău şi Bucureşti, raporturile directe cu statul român ar fi putut fi stabilite chiar şi în lipsa clauzei referitoare la legăturile României cu republicile unionale[73]. Premierul de la Chişinău, Mircea Druc, a solicitat oficial României să amâne ratificarea Tratatului deoarece „procesul dezagregării imperiului sovietic se desfăşoară cu repeziciune”[74]. Acest demers a fost înaintat premierului Petre Roman, nu și preşedintelui Ion Iliescu, în timpul întrevederii din luna mai 1991, de la Stânca-Costeşti, pe malul Prutului.

Parlamentul de la Chișinău dezbate chestiunea independenței

În ședința Sovietului Suprem al RSS Moldova din 14 mai 1991, președintele Mircea Snegur va menționa foarte clar cu referire la relația dintre București și Chișinău: „Aș dori să mă refer în acest context la necesitatea lărgirii și aprofundării legăturilor economice (precum și a celor culturale, desigur) în primul rând cu România. Ideea ființării, la etapa actuală, a două state românești-independente, idee confirmată de conducerea Moldovei și a României, trebuie să scoată de pe ordinea de zi orice discuție, orice învinuire și astfel să purcedem la procesele de integrare, cum o face toată lumea. Una din căile principale este crearea de întreprinderi mixte în diverse domenii, proces care a și început.  Consider că ar fi mult mai bine ca mișcările social-politice, în loc de critică a acordului dintre România și URSS, să se încadreze în munca de creare a condițiilor favorabile integrării”[75]. Totodată, în cadrul acestei ședințe vor fi respinse prin vot propunerile de includere pe agendă a „Raportului Comisiei Sovietului Suprem al RSSM privind participarea la definitivarea Concepției proiectului Tratatului unional”, precum și cea a deputatului Gheorghe Mazilu (FPM) privind discutarea Declarației de Independență a Republicii Moldova, în afara componenței Uniunii Sovietice. Trebuie menționat, totuși, că președintele Sovietului Suprem al RSS Moldova, Alexandru Moșanu, va informa pe deputații prezenți la ședință de faptul că, în urmă cu trei – patru săptămâni, liderii de la cel mai înalt nivel politic al RSS Moldova, respectiv președintele, prim-ministrul, președintele și vicepreședintele Sovietului Suprem, s-a decis că este nevoie de un referendum în baza căruia urmează a fi proclamată independența noului stat suveran.

Pe 15 mai 1991, în continuarea discuțiilor dintre deputații RSS Moldova, deputatul Valeriu Matei referindu-se la cei care speculează privind existența unei perspective de lichidare a statalității RSS Moldova, menționează faptul că, totuși, Declarația cu privire la Suveranitate reprezintă „de fapt, constituirea unui stat suveran în acest teritoriu integru al republicii”[76]. În continuare, Valeriu Matei va menționa: „Acesta e adevărul și punct(um), domnilor speculanți politici de la Tiraspol și Moscova. Avem o bază politico-juridică serioasă pentru a adopta o declarație a independenței, dar ce facem noi, ce fac cei nevoiți să elaboreze și să înfăptuiască o politică externă echilibrată și realistă? Aici se face simțită și, trebuie să vă spunem cu toată fermitatea, o lipsă de viziune, lipsa capacității de a cuprinde întreg complexul geopolitic în care existăm”[77]. Referindu-se la turneul diplomatic al ministrului de Externe al României prin Moscova, Kiev și Chișinău din martie 1991, precum și la Tratatul de colaborare, bună vecinătate și prietenie dintre România și URSS, deputatul Valeriu Matei va avertiza asupra faptului că însăși titlul tratatului „de bună vecinătate – înseamnă imposibilitatea existenței unui stat independent între aceste două state vecine”[78].

În contextul diferitelor luări de cuvânt privind viitorul statalității RSS Moldova, deputatul V. A. Năstase va declara: „Domnilor deputați, nu vă place România, faceți declarații că anumite forțe din republică vor unirea cu România. Nici Frontul Popular, nicio organizație social-politică din republică care are o conștiință normală și un program de activitate nu a declarat nicăieri – nici în presa republicană, nici în cea occidentală acest lucru. De unde vi se năzare? Dar, oricare om treaz trebuie să-și dea seama că ori astăzi, ori mâine, ori peste vreo cinci ani această unire va fi”[79]. Declarația deputatului V. A. Năstase era singulară în ansamblul discuțiilor din Sovietul Suprem al RSS Moldova din acea primăvară a anului 1991.

În luarea sa de poziție, cu referire la situația RSS Moldova în raport cu Moscova în ceea ce privește noul Tratat unional și Concepția despre Comunitatea Statelor Suverane, deputatul Ion Hadârcă a menționat faptul că elaborarea celei de-a doua variante a Tratatului unional s-a terminat pe 6 martie 1991, iar „acum nu sunt niciun fel de discuții pe această temă”[80]. În opinia lui Ion Hadârcă, Moscova nu aștepta de la Chișinău noi idei, ci doar soli de închinăciune. „De ce nu ne convine varianta a doua? Practic, ea nu diferă prin nimic de prima variantă pe care noi am respins-o în Parlament. Care sunt minusurile? Păstrarea monopolismului puterii de stat centralizate într-un centru artificial ce își propune de a fi cel de-al 16-lea sau al X-lea stat deasupra celorlalte state, cică, suverane; (…) Același monopol asupra politicii externe, același sistem monofinanciar – voluntar, aceeași Constituție unică, același Cabinet de Miniștri format [pe] criterii conspirative, de clan, fără Consultarea Consiliului Federației, aceeași armată unică. (…) aceeași Procuratură unică, aceeași Judecătorie Supremă, aceeași Securitate unică și, în sfârșit, aceiași limbă de stat, nu mai concretizăm care”[81], va declara Ion Hadârcă.

Totodată, deputatul Ion Hadârcă a menționat faptul că liderii politici de la Chișinău trebuie să hotărască ce vor să realizeze, în perspectivă, cu RSS Moldova. „A deveni subiect suveran în declarația unui stat centralizat federal, ori a deveni subiect de drept internațional, adică a obține mai întâi recunoașterea statului nostru independent și mai apoi a folosi acest drept și această recunoaștere în relațiile noastre cu orice stat independent, cu orice comunitate. Aceste idei le-am promovat la Conferința Interparlamentară care s-a desfășurat la Moscova la 21 – 23 aprilie anul curent”[82], va menționa Ion Hadârcă în discursul său. În finalul ședinței Sovietului Suprem al RSS Moldova, președintele Mircea Snegur îi va îndemna pe deputați să promoveze ideea independenței, cerând chiar organizarea unui referendum pentru clarificarea poziției cetățenilor în chestiunea independenței. „Ieri am spus în cuvântarea mea că poate fi Comunitatea celor 15 republici Suverane și încă a câtorva țări. Poate fi Comunitatea 9+1 și încă plus 6 care nu au organizat referendumul. Haideți să stabilim suveranitatea noastră. Eu mă adresez încă o dată către toți, că toate celelalte probleme se pot rezolva, inclusiv sunt rezolvabile problemele concilierii naționale. Noi trebuie să revizuim și să revedem încă o dată toate declarațiile noastre, toate pozițiile noastre și împreună cu toții să obținem independența”[83], va declara președintele Mircea Snegur.

În Sovietul Suprem al RSS Moldova un prim proiect de iniţiativă legislativă în chestiunea independenţei a fost prezentat pe 23 mai 1991, când fracţiunea agrariană „Viaţa Satului”, a propus adoptarea unui proiect al Declaraţiei de Independenţă, însă insuficient elaborat şi redactat. „Prin acest gest, deputaţii agrarieni urmăreau să înlăture suspiciunile asupra ataşamentului lor faţă de obiectivul Independenţei şi, totodată, îşi arătau forţa şi decizia de a juca un rol cât mai proeminent în viaţa politică. Salutând, dar şi temperând elanul nobil al deputaţilor agrarieni, preşedintele Parlamentului Alexandru Moşanu a arătat asupra necesităţii includerii acestei propuneri într-un document adecvat, riguros elaborat, care să urmeze procedurile de examinare şi promovare în legislativ. Drept urmare, Parlamentul a decis formarea unui grup de lucru care să reprezinte toate fracţiunile parlamentare, având misiunea să redacteze textul acestui important document politic şi juridic”[84], consemnează istoricul Gheorghe E. Cojocaru cu referire la acele momente. Președintele Sovietului Suprem, Alexandru Moșanu va menționa în mod expres faptul că independența era idealul elitei politice de la Chișinău, precum și al unei părți semnificative dintre cetățenii Republicii Moldova[85].

 România explică și nuanțează

În acele momente, la București, ministrul Afacerilor Externe, Adrian Năstase, pregătea o poziție oficială a MAE pentru opinia publică românească și internațională, precum și pentru mass-media, respectiv un Aide-mémoire privind Tratatul de colaborare, bună-vecinătate și amiciție dintre România și URSS din 5 aprilie 1991. Referindu-se la prevederile articolului 4, aliniatele 1 și 2, ministrul de Externe al României menționa în Aide-mémoire faptul că „în concepția și în termenii «Cartei de la Paris pentru o nouă Europă», semnată pe 21 noiembrie 1990, relațiile dintre statele de pe continent nu vor mai fi de acum înainte întemeiate pe existența unor alianțe ostile, țările nu se mai privesc ca dușmani, iar securitatea în Europa va fi bazată pe structuri care să conducă la o mai mare încredere între state”[86] astfel încât „angajamentul a două țări din Europa de a nu încheia alianțe ostile una alteia reprezintă o consecință logică a unor asemenea obligații asumate în mod solemn de toate statele participante la CSCE și își găsește deci un temei politic și juridic solid în concepția Cartei de la Paris”[87]. În opinia ministrului de Externe al României, precum și al diplomaților care lucraseră la pregătirea semnării acestui document diplomatic internațional, „interpretarea corectă a textului articolului 4, alin. 1 din Tratatul româno-sovietic duce la concluzia că fiecare din cele două părți s-a angajat să renunțe la încheierea unor alianțe ofensive împotriva celeilalte părți”[88] astfel încât „ele își păstrează deplina libertate de a participa la acorduri politico-militare cu caracter defensiv”[89] în condițiile în care NATO era o alianță defensivă.

Trebuie menționat, totuși, faptul că, pe 18 mai 1991, MAE de la București va emite un comunicat de presă în care se specifica în mod clar că „dreptul Basarabiei și al altor teritorii de a deveni independente sau de a face orice alte opțiuni decurge din dreptul internațional și nu dintr-un tratat bilateral încheiat între România și URSS”[90], precum și faptul că „alegerea oricărei opțiuni se face din dreptul inalienabil, imprescriptibil și inerent la autodeterminare, și nu dintr-o eventuală înțelegere dintre România și Uniunea Sovietică”[91]. MAE de la București specifica în mod expres că „România nu avea și nu are dreptul să includă într-un tratat cu URSS prevederi ce ar putea afecta exercitarea dreptului la autodeterminare al poporului român din Basarabia și din celelalte teritorii”[92]. Comunicatul MAE de la București era emis ca o replică la concluziile Mesei Rotunde organizată de către Liga Studenților din România, pe 17 mai 1991, cu referire directă la Tratatul de colaborare, bună-vecinătate și amiciție dintre România și URSS din 5 aprilie 1991. Totodată, MAE de la București reitera faptul că în diferitele luări de poziție ale președintelui României, premierului și conducerii MAE a fost condamnat Pactul Molotov-Ribbentrop considerat a fi nul și neavenit, încă din momentul încheierii lui, nulitatea lovind și actele ulterioare care au fost consecințe ale încheierii acestuia.

Pe 3 iunie 1991, în dialogul cu Stephen Larrabee, cercetător la Rand Corporation, ministrul de Externe al României era chestionat de către oaspetele occidental dacă nu cumva „contenciosul cu URSS pe tema Moldovei ar putea împiedica alăturarea”[93] României la CEE. „Nu ne este foarte clar cum ar putea fi interpretată: drept pretenție teritorială din partea noastră, interes legitim sau altceva. Parlamentul Moldovei și-a declarat suveranitatea. Problema trebuie abordată în termeni de autodeterminare. După 50 de ani, realist este să admitem că în Europa există două state românești. Moldova urmează pattern-ul țărilor baltice. Cândva, în viitor, putem spera că celor două state românești li se va aplica modelul german. Articolul 20 din Tratat ne dă posibilitatea relațiilor directe cu Moldova. Deocamdată, am adoptat politica de «deschidere a supapelor»”[94], va declara Adrian Năstase, ministrul de Externe al României.

Referindu-se la criticile aduse de către Frontul Popular din Moldova față de semnarea Tratatului de colaborare, bună-vecinătate și amiciție dintre România și URSS din 5 aprilie 1991, Adrian Năstase va menționa că poziția FPM nu se bazează pe documentele dreptului internațional, ba chiar că unii dintre liderii de la Chișinău n-au citit Actul Final de la Helsinki și, astfel, există doar o exprimare în termeni emoționali. „Inviolabilitatea frontierelor este un standard general european”[95], va declara ministrul de Externe al României. Pe 9 iunie 1991, MAE de la București își va exprima poziția oficială cu privire la intrarea trupelor speciale sovietice în Republica Moldova. „Consecventă cu poziția sa de sprijinire a aspirațiilor cetățenilor Republicii Moldova de a-și consolida suveranitatea și neatârnarea, România consideră periculoase și dăunătoare asemenea acțiuni de forță pentru reglementarea unor conflicte social-politice, în discordanță cu spiritul Cartei de la Paris al transformărilor radicale care au loc pe continentul european și chiar în Uniunea Sovietică”[96], se menționa în Declarația MAE de la București.

Opțiunea politico-diplomatică a României privind viitorul relațiilor cu Republica Moldova va fi reiterată de către ministrul de Externe al României, Adrian Năstase, pe 11 iunie 1991, în dialogul cu ministrul de Externe al Norvegiei, Thorvalt Stoltenberg, afirmând că „Republica Moldova vrea independență după modelul țărilor baltice”[97]. Chestionat de către președintele Institutului Norvegian de Relații Internaționale (NUPI) cu privire la semnarea Tratatului cu URSS și mesajul care derivă de aici pentru cursul de politică externă românească, Adrian Năstase va menționa că acest Tratat „este un exemplu de responsabilitate”[98] în condițiile în care „articolul 4 din proiectul de tratat este o translație juridică a Cartei de la Paris”[99]. În dialogul cu membri ai Standing Comittee on Foreign and Constitutional Affairs, la sediul Parlamentului din Oslo, ministrul de Externe al României, Adrian Năstase, va comunica îngrijorările României cu privire la evoluția evenimentelor din spațiul Uniunii Sovietice, atrăgând atenția asupra faptului că la Chișinău forțele politice și sociale sunt divizate în radicali, moderați și rusofoni conservatori. Totodată, Adrian Năstase a atenționat asupra faptului că Moscova a creat posibilități de șantaj, respectiv secesiunea transnistreană și problema găgăuză, solicitând Norvegiei să invite Republica Moldova atunci când organizează acțiuni internaționale.

Problematica evoluției evenimentelor din spațiul Uniunii Sovietice reprezenta o problemă extrem de delicată pentru diplomația din statele membre ale CEE și NATO în condițiile în care, spre exemplu, la Reuniunea Consiliului Miniștrilor de Externe din statele membre ale CSCE, desfășurată la Berlin pe 20 iunie 1991, adjunctul ministrului de Externe al URSS, Iuli Kviținski, va declara în mod ferm: „Problema statutului republicilor baltice, parte a Uniunii Sovietice, este o problemă internă a URSS. Problema se rezolvă în cadrul Constituției URSS și al legislației URSS. Problema nu poate fi discutată în Consiliul Miniștrilor”[100].

În mesajul transmis omologului său de la Chișinău, Nicolae Țâu, pe 22 iunie 1991, cu ocazia aniversării unui an de la proclamarea suveranității Republicii Moldova, ministrul de Externe al României își reafirma încrederea că „potrivit înțelegerilor stabilite, conlucrarea tot mai strânsă dintre cele două ministere va aduce o contribuție importantă la dezvoltarea colaborării dintre România și Republica Moldova, la promovarea obiectivelor generoase ale spiritualizării frontierelor, interferenței economice, culturale și în alte domenii, aproprierii continue dintre cele două state românești”[101]. Pe 24 iunie 1991, Parlamentul României întrunit în ședința comună a Senatului și Camerei Deputaților va adopta o Declarație privind Pactul Molotov-Ribbentrop și consecințele acestuia pentru România[102] în care se menționa că Pactul din 23 august 1939 contravine în mod flagrant principiilor și normelor fundamentale ale dreptului internațional și este considerat „ca fiind ab initio nul și neavenit”[103]. Totodată, Parlamentul României solicita președintelui României, Guvernului României și tuturor forțelor politice românești „să acționeze în spiritul acestei declarații în vederea împlinirii năzuințelor legitime ale populației din teritoriile românești, anexate cu forța în urma înțelegerilor secrete stabilite prin Pactul Ribbentrop – Molotov”[104].

În discursul rostit în plenul Parlamentului reunit pe 24 iunie 1991, ministrul de Externe al României, Adrian Năstase, referindu-se la efectele Pactului Molotov-Ribbentrop asupra integrității teritoriale a României, va reaminti faptul că cele două Comisii de Politică Externă ale Camerei Deputaților și Senatului din 1940 au declarat, în ședința lor din 2 iulie 1940, că „Basarabia și Bucovina sunt și rămân românești pe deasupra vicistitudinilor care s-au abătut vremelnic asupra lor și care nu sunt cele dintâi”[105]. Totodată, în discursul său, ministrul de Externe al României va menționa: „Înțelepciunea politicii noastre legată de repararea consecințelor Pactului Ribbentrop-Molotov va fi dată de măsura în care ea ține seama de realitățile geopolitice și istorico-politice în care și cu care trăim. Astăzi este o altă realitate decât cu cinci decenii în urmă și ceea ce s-a întâmplat în aceste decenii pentru a se ajunge la această realitate – fie că ne place, fie că nu – nu putem ignora. Politica noastră trebuie să fie aceea de a înțelege limitele în care trebuie să acționăm și, în același timp, de a nu le accepta și de a face ceea ce este posibil pentru un viitor mai bun”[106].

Ministrul de Externe al României va insista asupra acceptării ideii existenței a două state românești care evoluează fiecare pe propria sa traiectorie, în actualul context geopolitic dat, astfel încât „acceptând, această realitate, să construim în jurul ei, cu speranță că drumul pe care cele două state îl vor face împreună, realizând o interferență economică și culturală din ce în ce mai strânsă, va putea să întrețină prezentul în perspectiva unui viitor care să ne permită să ne gândim la un asemenea grad de spiritualizare a frontierelor în care România și teritoriile Basarabiei, ale Bucovinei de Nord și ale Herței să nu se mai simtă înstrăinate”[107]. Totodată, Adrian Năstase a menționat, în mod explicit, faptul că actualul Guvern al României a trecut la construirea interferenței economice și culturale preferând poziției radicale și violente, la care unii îndeamnă,  cu efecte imprevizibile, în contextul general al normelor europene și al raportului de forțe de pe continent, „o politică de asigurare a premiselor necesare pentru ca legăturile populației din teritoriile românești cu Țara să se desfășoare în mod fructuos”[108].

În cursul zilei de 25 iunie 1991, purtătorul de cuvânt al MAE de la București va lua poziție față de modul în care presa de la Sofia a interpretat în mod tendențios anumite afirmații ale ministrului de Externe al României, din discursul rostit în fața camerelor reunite ale Parlamentului României. În luarea de poziție, în ceea ce privește ideea pretențiilor teritoriale, s-a reiterat poziția României, exprimată de către ministrul de Externe al României în plenul Parlamentului, respectiv: „Putem înțelege abordările emoționale ale unor forțe politice de la noi, dar nu le împărtășim, deoarece implicația lor imediată este aceea de a emite pretenții teritoriale asupra Basarabiei și a celorlalte teritorii românești, considerate la timpul anului 1940. O asemenea abordare nu este în stilul principiilor pe care le-am amintit – este vorba de principiile Cartei ONU, ale declarației Adunării Generale privind principiile relațiilor prietenești între state, precum și pe cele înscrise în Actul Final de la Helsinki și în Carta de la Paris – și, mai mult decât atât, este și utopică și contraproductivă, atât sub aspect politic, cât și sub aspect concret”[109]. Purtătorul de cuvânt al MAE de la București menționa în mod clar că dacă „această poziție este valabilă în cazul Basarabiei, ea este cu atât mai valabilă în ceea ce privește sudul Dobrogei”[110].

În conferința de presă din 26 iunie 1991, ministrul de Externe al României va reitera în fața reprezentanților mass-mediei interne și internaționale, la întrebarea corespondentului Agenției de Presă „Novosti”, că România nu are pretenții teritoriale față de Uniunea Sovietică și că „evoluțiile care au avut loc în zonă și în Europa”[111], precum și „hotărârile din Moldova”[112] constituie „terenul pentru evoluția viitoare”[113] astfel încât viitorul Republicii Moldova „este o problemă de autodeterminare”[114]. Se înregistra, astfel, o teamă a României de-a forța evoluții[115] geopolitice și strategice care puteau deveni extrem de periculoase pentru existența statului român într-o conjunctură politică și de securitate marcată de multe și nebănuite primejdii.

 Independența, singura soluție

În contextul evoluțiilor social-politice din URSS, Parlamentul de la Chișinău va lua în discuție perspectivele de viitor ale celui de-al doilea stat românesc. În ședința Parlamentului Republicii Moldova din 21 iunie 1991, Alexandru Moșanu, președintele Parlamentului, va sublinia faptul că Moscova a propus Republicii Moldova participarea la Tratatul Unional și, mai apoi, la referendumul pentru păstrarea URSS, iar refuzul Chișinăului a avut drept urmare „[extinderea mișcării] separatiste, ceea ce a demonstrat convingător că separatismul este tocmai pârghia de care avea nevoie Centrul”[116] de la Moscova pentru a-i face ascultători pe cei de la Chișinău, precum și de-ai forța să semneze Tratatul unional. În finalul luării sale de poziție, Alexandru Moșanu va menționa în mod clar: „Declarația de Suveranitate […] face bilanțul unei etape ce ia sfârșit și încurajează faza de trecere spre independență. […] primul pas de desprindere de imperiu. Cu alte cuvinte, Declarația din 23 iunie ocupă un loc bine determinat în evoluția noastră spre independență și de aceea nu-și va pierde niciodată semnificația pe care a avut-o de la bun început”[117].

În cursul zilei de 22 iulie 1991, ministrul de Externe al României, Adrian Năstase, va avea o convorbire cu Ion Ungureanu, ministrul Culturii din Republica Moldova, privind posibilitatea desemnării din Republica Moldova a unui consilier care urma să lucreze în echipa recent înființatului Subsecretariat de stat pentru Republica Moldova din cadrul Guvernului României, precum și despre posibilitatea existenței unui statut preferențial la trecerea frontierei dintre România și Republica Moldova. Referindu-se la evoluția evenimentelor de la Chișinău, Ion Ungureanu îl va informa pe Adrian Năstase despre faptul că există o mare românofobie în Republica Moldova și că este nevoie să se facă „tot posibilul pentru o sudare sufletească”[118] și același lucru și în Transnistria unde trebuie „să «românizăm», chiar dacă rămân (românii transnistreni – n.n.) dincolo în urma unui schimb de teritoriu”[119]. Trebuie remarcat faptul că înaltul demnitar român de la Chișinău punea în discuție o posibilă renunțare la Transnistria ca parte componentă a Republicii Moldova, în condițiile în care forțele separatiste se manifestau extrem de agresiv la adresa unei posibile uniri a Republicii Moldova cu România. „Opera de reînviere se face prin confederație culturală și integrare economică”[120], va declara Ion Ungureanu.

Referitor la problema separatismului transnistrean, trebuie să menționăm faptul că deputatul Ion Țurcanu luase poziție în ședința Sovietului Suprem al RSS Moldova din 15 mai 1991 față de modul în care urma să se iasă din Uniunea Sovietică: „Mă întreb: cum ieșim? Fără Transnistria și fără Găgăuzia?”[121]. Deputatul Ion Țurcanu avea să declare în continuare: „Independența este necesară, desigur, și dacă vom evolua normal vom ajunge numaidecât și trebuie să ajungem la independență, dar până atunci noi avem de rezolvat două probleme mari: lichidarea confruntării etnice, cea a separatismului, asigurarea integrității teritoriale a republicii și depășirea crizei economice acute. A proceda invers înseamnă a nu rezolva problemele capitale, ale noastre, înseamnă a crea noi probleme foarte complicate și fără rezolvare”[122].

Temerilor deputatului Ion Țurcanu le va răspunde prim-ministrul Republicii Moldova, Valeriu Muravschi, pe 4 iulie 1991, în ședința Parlamentului de la Chișinău unde va face o informare privind viitorul relațiilor economice din URSS în contextul noilor evoluții social-politice, ca urmare a vizitei întreprinse la Moscova în calitate de invitat la ședința Consiliului de Miniștri al URSS din 2 iunie 1991. Premierul Republicii Moldova îi va informa pe deputații de la Chișinău că „unica ieșire din situația aceasta (de criză economică – n.n.) sunt relațiile directe între republici”[123] în condițiile în care „Centrul, care are și el interes, participă la acest proces prin contracte, prin acorduri economice pe anul 1992, cu determinarea pozițiilor drepte, volumului de livrare a produselor și mărfurilor de o republică – alteia”[124]. Premierul Republicii Moldova va declara: „Nu ne așteaptă nimeni la Apus cu brațele deschise […], dar să fim realiști și trebuie să păstrăm relațiile economice cu alte republici”[125].

Trebuie menționat că cetățenii Republicii Federative Sovietice Socialiste Ruse (RSFSR) vor fi chemați, pe 12 iunie 1991, la urne pentru a-şi alege preşedintele. Boris N. Elţîn va obţine 53,7% din voturi, la o rată de participare de 76,66% pentru cei 106.000.000 de înscrişi. Pe 20 iulie 1991, noul preşedinte ales al RSFSR va interzice activitatea partidelor politice în sânul întreprinderilor şi al administraţiei din RSFSR. Totodată, Parlamentul de la Kiev va decide, la 27 iunie 1991, amânarea până în septembrie a examinării viitorului Tratat unional. „Imposibilul tratat” negociat de republicile sovietice lăsa loc la multiple interpretări din cauza numeroaselor sale incoerenţe juridice şi consacra, în ochii aripii conservatoare din PCUS, mai ales în versiunea sa finală, dezmembrarea Uniunii Sovietice. Textul acestui tratat trebuia să fie semnat pe 20 august 1991. „Pe de altă parte, în drumul ei spre democraţie, Rusia pare să fie depăşită de un mare număr de republici. Ţara este stăpânită de mari temeri, de spaime apocaliptice, de psihoza comploturilor. «Mâna forte», al cărei mit a apărut în vara anului 1989, stârneşte frica, dar este şi dorită. Se caută trădători. Periodic, lumea este înspăimântată de zvonurile despre lovituri de stat”[126], scria Françoise Thom cu referire la acele clipe premergătoare puciului de la Moscova din 19 – 21 august 1991.

Pregătirea Declarației de Independență

În contextul evoluției evenimentelor de la Moscova începute în noaptea de 18 spre 19 august 1991, conducerea politico-diplomatică a Republicii Moldova s-a situat pe o poziție de opoziție față de tentativa de lovitură de stat aflată în desfășurare la Moscova. În seara zilei de 19 august 1991, președintele Mircea Snegur se va adresa celor 10.000 de cetățeni ai Republicii Moldova care se adunaseră în Piața Marii Adunări Naționale, confirmând poziția anti-pucistă a conducerii de la Chișinău. Totodată, s-a luat decizia ca deputatul Ion Hadârcă și ministrul de Externe, Nicolae Țâu, să plece de urgență la București unde urmau să creeze Guvernul Republicii Moldova în emigrație, în cazul arestării liderilor politici de la Chișinău de către forțele conservatoare din URSS.

În cursul zilei de 20 august 1991, președintele Mircea Snegur va emite un decret prin care acțiunile Comitetului de Stat pentru Starea Excepțională (GKCP) erau considerate nelegitime, iar toate hotărârile adoptate de acesta erau nelegitime și lipsite de putere juridică pe teritoriul Moldovei. Totodată, organele teritoriale și subdiviziunile MAI și KGB-ului erau obligate, prin același decret, să execute cu strictețe legile Republicii Moldova, hotărârile, decretele și dispozițiile Parlamentului, Guvernului și Președintelui Republicii Moldova. Structurile de stat executive republicane urmau să execute cu strictețe doar cele stabilite la Chișinău. Parlamentul de la Chișinău se va întruni în sesiune extraordinară în cursul zilei de 21 august 1991 și va condamna în mod oficial, formal, încă o dată, puciul de la Moscova. Pe 22 august 1991, liderii politici ai Republicii Moldova vor organiza un miting în Piața Marii Adunări Naționale în cadrul căreia vor condamna acțiunea puciștilor și vor saluta victoria forțelor democratice de la Moscova.

La București, în cursul serii de 19 august 1991 se va desfășura ședința Consiliului Suprem de Apărare a Țării în care se va analiza evoluția evenimentelor din Uniunea Sovietică, diferitele poziții ale statelor membre ale CEE și NATO, precum și atitudinea de urmat pentru România. În dimineața de 20 august 1991, la ora 05.30, va sosi la București la sediul MAE și ministrul de Externe al Republicii Moldova, Nicolae Țâu. „În următoarele trei zile ne-am aflat mai mult la Ministerul de Externe al României. Adrian Năstase ne-a luat sub aripa sa, ni se deschidea orice ușă. Aveam acces peste tot. Discuții, sondaje, investigații, pronosticuri pentru timpul apropiat, mai mult nu ne puteam permite în vâltoarea acelor evenimente. Întrețineam legături și cu alți colaboratori de la minister, specialiști versați, de o înaltă cultură, dar foarte atenți, ca să nu ne simțim complexați că nu cunoaștem la fel de bine istoria neamului”[127], consemnează Nicolae Țâu în memoriile sale.

În urma deciziilor luate în ședința CSAȚ din seara zilei de 20 august 1991 se va lua decizia trimiterii unor emisari diplomatici speciali în SUA, Franța, Marea Britanie, Italia, RFG, Iran, precum și la Cartierul General al NATO, cu misiunea de-a sonda poziția occidentalilor față de evoluțiile din Uniunea Sovietică și de-a explica, totodată, poziția României. Totodată, în cursul dimineții, Guvernul României va emite un comunicat referitor la situația din URSS în care se menționa în mod clar că „evoluția evenimentelor din țara vecină, utilizarea unor metode neconstituționale reprezintă un semn al tendințelor de refacere a structurilor totalitare, o amenințare la adresa valorilor democrației și a libertăților individuale, a proceselor de reformă”[128]. Liderii politici și de stat de la București sperau că în Uniunea Sovietică „se vor găsi – cât mai curând – soluțiile adecvate reluării evoluției democratice și cursului reformei, atât șa nivel unional, cât și la nivelul republicilor”[129].

În dimineața zilei de 22 august 1991,  ministrul de Externe al României, Adrian Năstase, se va întâlni cu Roland Dumas, ministrul de Externe al Franței, la Quai d’Orsay, pentru a discuta despre construcția europeană, criza din URSS și evoluțiile din Republica Moldova. „Vor continua reconfortați pe linia lor de conduită politică. Nu vor semna Tratatul unional, dar vor căuta să negocieze tratate economice cu celelalte republici. Nu este foarte clar cum vor evolua”[130], va declara Adrian Năstase în dialogul cu Roland Dumas cu privire la evenimentele de la Chișinău. În întâlnirea cu președintele Franței, François Mitterrand, ministrul de Externe al României va remite un mesaj special din partea președintelui Ion Iliescu care conținea anumite considerente și concluzii privind evoluțiile din URSS, ca factor „de condiționare a procesului de destindere și colaborare internațională, de construcție general europeană și progres al țărilor din estul continentului pe calea reformelor și autenticei democratizări”[131].

Ministrul de Externe al României își va continua turneul diplomatic la Bruxelles unde va dialoga cu Manfred Wörner, secretarul general al NATO, și, mai apoi, cu ministrul de Externe al Belgiei, Mark Eyskens. Referindu-se la situația din Republica Moldova, Adrian Năstase va menționa că liderii de la Chișinău nu au proclamat independența, încă, ci doar autonomia, încercând să obțină o legătură cu Moscova care să le asigure autonomia. „Încercăm să nu complicăm și mai mult lucrurile”[132], va declara Adrian Năstase în legătură cu poziția României față de evoluțiile de la Chișinău. Ministrul de Externe al României va avea întâlniri și cu Hans van den Broek, ministrul de Externe al Olandei, precum și cu Jacques Delors, președintele Comisiei CEE, transmițând un mesaj cu învățămintele ce trebuie trase din evenimentele din URSS din ultimele zile, precum și un apel pentru creșterea sprijinului politico-economic pentru mișcarea de reforme din Europa de Est.

În memoriile sale, Nicolae Țâu va consemna cu referire la acele clipe de maximă emoție și tensiune atât la Chișinău, cât și la București: „Dar, se cuvine să accentuăm acest aspect, liderii de la București erau mereu în așteptare: când vom face declarația de independență a Republicii Moldova? Căci deja câteva republici din fosta Uniune își proclamaseră independența. Adrian Năstase, mai preocupat de problemă, fiindcă era în sfera Domniei Sale de activitate, convoacă o ședință, pe 23 august, cu participarea mea, luând în dezbatere recunoașterea eventualei declarații de independență a Republicii Moldova de către alte țări. În ce privește România, atitudinea era fermă și nu se mai examinau și alte variante – statul român va recunoaște independența în primele ore. În acea ședință, dl Năstase a recomandat să fie contactate ambasadele acreditate în țările înalt dezvoltate, pentru a se asigura de faptul că și aceste state vor recunoaște Republica Moldova ca stat independent. Șeful diplomației românești îmi sugerează să întreprind, în calitate de ministru de Externe, vizite de lucru, neoficiale, în mai multe țări”[133].

Pe 24 august 1991 se va decide de către Prezidiul Parlamentului de la Chișinău convocarea unei Mari Adunări Naționale în ziua de 27 august 1991, ora 10.00, precum și cea a parlamentului în ședință extraordinară, cu începere de la ora 12.00, pentru proclamarea independenței Republicii Moldova. „Atitudinea deputaților era diferită: cei care veniseră de la Frontul Popular erau hotărâți să voteze un astfel de document, vechii activiști de partid, ca și găgăuzii (transnistrenii de mult nu mai veneau la ședințele Parlamentului) erau împotrivă, pe când agrarienii oscilau – ei așteptau comanda de la Snegur. Acesta se pronunțase însă pentru independență, ceea ce a provocat dezorientare în rândul lor, destui dintre ei erau supărați rău de tot pe el pentru această atitudine. Unii mai inflexibili, ca, de exemplu, unul de prin părțile Nisporenilor, îmi spuneau foarte revoltați: «Lui Snegur, dacă îi trebuie independență, să și-o apere, nouă nu ne trebuie»”[134], consemnează istoricul și deputatul Ion Țurcanu în memoriile sale cu referire la acele clipe din august 1991.

Referindu-se la modul în care s-a structurat drumul spre proclamarea independenței Republicii Moldova, inclusiv scrierea Declarației de Independență, deputatul Vasile Nedelciuc mărturisea într-un interviu din 27 august 2020 că nimeni nu se gândea că o minoritate parlamentară, precum cea a Frontului Popular din Moldova, ar putea încerca să proclame independența Republicii Moldova, însă nu era posibil să nu fie declarată în condițiile în care ucrainenii, belorușii și alte republici unionale, precum și cele din Asia Mijlocie se pregăteau să-și declare independența. „Dar, întrucât știam că nu avem majoritatea, era un risc mare. Vor vota oare ăștia pentru independență? Dar ce fel de text de declarație? Și atunci, eu fiind Președintele Comisiei Relații Externe, mi-amintesc că am intrat la Moșanu, îndată ce-am hotărât să convocăm Marea Adunare Națională, și-i spun: «Dom’ Moșanu, dumneavoastră vă dați seama că Declarația asta de independență trebuie să fie recunoscută, acceptată și de România? Ce facem noi cu sudul și nordul Basarabiei»? Era un moment extraordinar. Puteam să declarăm noi Unirea? Bucureștiul nu era pregătit. Niciun semnal, niciun mesaj în sensul ăsta din partea Bucureștiului. Eu fusesem înainte de asta la București și avusesem discuții, în decembrie ’90 cu Președintele Iliescu, cu Petre Roman și cu Adrian Năstase. Acum ne abatem, dar trebuie să vă spun și asta. Și intru la Moșanu și-i spun: «Ce facem? Declarația noastră de independență, dacă o facem cum vrem noi, cum ne place nouă, oare vom avea votul majorității în Parlament când toți ăștia, ca lupii, așteaptă numai să ne sfâșie? Și doi: avem noi oare competențe în dreptul internațional? Dar dacă mâine Declarația noastră va împiedica România în dialogul ei cu Ucraina, cu Moscova sau la scară internațională?». Astăzi, toate partidele politice aduc experți plătiți de peste hotare, îi consultă pentru a câștiga alegerile. Dar atunci când declaram independența, neavând oameni de înaltă probitate, dar mai ales neavând informații despre cum gândesc și ce gândesc celelalte țări din jur, era o nebunie să te pornești singur. Și atunci eu zic: «Dom’ Moșanu, noi trebuie să chemăm experți de la București». Și el zice: «Și ce facem?». Înainte de asta fusese Conferința «Pactul Molotov-Ribbentrop și consecințele sale pentru Basarabia». De la București fuseseră mai multe persoane, dar în primul rând fusese Aurel Preda, șeful Direcției Juridice şi a Tratatelor din MAE al României. L-am sunat și-i spun: «Aurel, uite care-i problema: noi aici pregătim textul Declarației de Independență al R. Moldova. Te rog, ia legătura cu ministrul de Externe, cu Președintele României și faceți tot posibilul într-o zi – o zi și jumătate să sosească la noi o echipă de experți cu ajutorul cărora să redactăm textul Declarației de Independență» (asta era deja pe data de 22 dimineață, cred). Peste un timp îl sună domnul Adrian Năstase pe Moșanu și-i spune: «Da, o să vină oamenii»”[135], mărturisea Vasile Nedelciuc.

Conducerea statului român a fost de acord ca MAE să trimită o delegație formată din Aurel Preda, șeful Direcției Juridice şi a Tratatelor din MAE, Valentin Stan, un consilier al ambasadorului Marcel Dinu și Alexandru Farcaș, reprezentant al Asociației de Drept Internațional și Relații Internaționale de la București (ADIRI), un think-tank specializat în domeniul relațiilor internaționale. „Am venit la acea întâlnire cu Aurel Preda și echipa lui, aducând rezoluțiile Marilor Adunări Naționale, aveam textul Unirii din 1918 și știam ce voiam, voiam să spunem lumii cine suntem noi, pentru că în secolul XX, atunci era sfârșitul secolului XX, dacă ieși în lume fără o identitate distinctă și fără istorie, ești din start un stat de sortul doi, pentru că nu vei fi tratat în mod egal de ceilalți parteneri și totdeauna te vei simți complexat și umilit. Bineînțeles, era logic ca atunci noi să facem Unirea. Dar cum să faci Unirea când la București avuseseră loc mineriadele, Bucureștiul era izolat internațional, nu avea parteneri strategici în Occident? Problema Unirii n-o sprijineau Statele Unite, care nici Unirea din 1918 n-au recunoscut-o până la capăt. Pe urmă, în Europa nu aveam parteneri să ne sprijine idealul Unirii: nici Germania, nici Franța nu erau de partea noastră sau a României, cu nimeni din Occident nu se purtaseră discuții în sensul ăsta. Cum poate în aceste condiții să realizezi acest deziderat? Numai declarând-o și gata? Din păcate, asemenea schimbări majore nu se pot face așa”[136], declară Vasile Nedelciuc la aproape trei decenii de la acele clipe istorice.

În ședința Parlamentului de la Chișinău din 26 august 1991 se vor confrunta diferitele opinii privind formula în care să fie redactată Declarația de Independență a Republicii Moldova. Stenograma ședinței relevă faptul că o parte a membrilor Prezidiului au contestat utilitatea preambulului cu partea sa istorică, respingând, în special, referințele la actul de unire a Basarabiei cu România din 27 martie 1918, la Pactul Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939 sau la dezmembrarea Basarabiei odată cu formarea RSSM la 2 august 1940. „A fost invocată, în acest sens, preocuparea de a nu provoca reacții ostile din partea Ucrainei, necesitatea de a urma modelul concis al Declarației de Suveranitate sau declarațiile de independență ale unor foste republici unionale, ca Armenia. „Nimeni n-a avut așa o soartă și nimeni nu poate avea așa o Declarație”, a dat replica, dar și verdictul, la toate acestea deputatul și scriitorul Ion Vatamanu. Conștient de marea responsabilitate ce-i revenea în această fază a istoriei, Președintele A. Moșanu, susținut de V. Matei, V. Nedelciuc, M. Ghimpu și alți deputați, a pledat cu toată convingerea pentru ca actul de fundație a Republicii Moldova să se întemeieze pe adevărul istoric despre originile românești, identitatea, limba, cultura și spiritualitatea română a populației titulare din acest teritoriu, ca o paradigmă recuperatorie după o jumătate de veac de deznaționalizare și sovietizare, ca o premisă primordială și ca un reper fundamental în procesul de edificare, de la temelie, a noului stat independent, după ieșirea din URSS”[137], concluzionează istoricul Gheorghe E. Cojocaru cu referire la discuțiile din Parlamentul Republicii Moldova din ziua de 26 august 1991.

Rememorând acele discuții din 26 august 1991, Vasile Nedelciuc declară: „În sfârșit, am lucrat la acest text aproape două zile întregi și în ultima zi, 26 seara, am venit la ședința Prezidiului Parlamentului să prezentăm textul Declarației de Independență. Și iată aici surpriza: când a fost distribuit textul declarației membrilor Prezidiului, la o masă lungă în formă dreptunghiulară, cu Moșanu în capul mesei, membrii Prezidiului începuseră să-l citească. Lui Moșanu, Matei și mie inimile ne băteau tare-n piept. La un moment dat, Ion Țurcanu, istoricul, pe atunci secretar al Parlamentului, foarte revoltat și, într-un fel, zeflemitor, zice: «Păi, ce text ați făcut voi? Asta ce-i? Declarație de Unire? Nu-i Declarație de Independență». Și a început să facă mai multe observații care, unele, probabil, erau și motivate. Una dintre ele, bunăoară, că în text nu se regăsea nimic despre Transnistria, era o greșeală a noastră, o scăpaserăm din vedere, deși am discutat acest aspect între noi. Și bine că a spus despre asta, că apoi am introdus un alineat aparte despre Transnistria. După ce Ion Țurcanu a vorbit, s-a lăsat o liniște mormântală care mie mi s-a părut că durează un secol. Nu știam cum ieșim din încurcătură. (…) Țin minte că am rămas atunci surprins de faptul că, chiar față-n față cu mine, stătea Petru Soltan cu capul în jos, speriat. N. Brânzan îmi părea că împietrise, tăcea. În dreapta mea stătea I. Vatamanu, tot speriat, tăcea și el; Mihai Patraș, de asemenea. Măi, mă întrebam, de ce ăștia tac, nu spun nimic? Pe urmă m-am gândit așa: Petru Soltan e transnistrean, el, poate, se gândea: Gata, Transnistria am pierdut-o, ai mei rămân în afară…Poate că același gânduri, frământări le aveau și I. Vatamanu, și M. Patraș, ambii fiind din Bucovina. După ce se pronunțaseră pro juriștii A. Arseni și M. Cotorobai, Moșanu trase aer în piept și zise: «Știți ce? Observațiile voastre sunt pertinente, haideți să mai lucrăm asupra textului. Domnilor Matei și Nedelciuc, duceți-vă, țineți cont de observații, ne întâlnim mâine dimineață, la ora 07.00». Noi ieșim din sala ședinței descumpăniți și împreună cu colegii de la București reluăm discuțiile. E clar că mai întâi adăugăm alineatul cu Transnistria. Dar mai departe, ce scoatem? (…) Deci, practic doar inserarea articolului cu Transnistria și operarea unor modificări redacționale au fost făcute, în rest, am lăsat textul așa cum fusese conceput și am spus: noi altceva nu putem face. Dacă și trebuie să ne declarăm ca stat nou, de fapt – al doilea stat românesc, să fim recunoscuți de comunitatea internațională în baza argumentării istorice prezentată în text. Da, am fost învinuiți că textul Declarației de Independență este prea politizat, dar răspunsul nostru era că prea politizată ne-a fost și ne este viața și istoria noastră, și asta nu din vina noastră, ci a celor care ne-au măcelărit teritoriul național”[138].

Textul Declarației de Independență a Republicii Moldova a fost trimis prin fax la București, pentru avizul MAE, în cursul nopții de 26 spre 27 august 1991. „Deci, am trimis textul ăsta la București să-l vadă și am solicitat să ne trimită observații, dacă există. Până dimineață n-am primit nimic de acolo. Am înțeles că putem avea sprijinul Bucureștiului în demersul nostru”[139], concluzionează Vasile Nedelciuc.

 România sprijină deciziile de la Chișinău

În cursul zilei de 26 august 1991, MAE de la București va pregăti declarațiile de recunoaștere a independenței Letoniei, Lituaniei, Estoniei, Georgiei, Bielorusiei, Ucrainei și Republicii Moldova și stabilirea relațiilor diplomatice cu aceste state. Ambasada României de la Moscova a primit misiunea să trimită un diplomat român în Țările Baltice pentru a stabili o legătură tehnică cu România și, totodată, a primit dispoziția de-a informa Moscova despre recunoașterea independenței balticilor.

În dimineața zilei de 27 august 1991, membrii Prezidiului Parlamentului Republicii Moldova se vor reuni la prima oră a dimineții pentru a revedea textul Declarației de Independență. „Dimineața, se adună din nou membrii Prezidiului, dar Piața încă era goală. Moșanu întârzie să convoace ședința Prezidiului, se teme că membrii Prezidiului nu vor accepta iarăși textul Declarației și tot trimite să vadă dacă vin oamenii în Piață – organizatorii Marii Adunări Naționale dăduseră indicații ca lumea să vină la Chișinău cât mai devreme, să fie un eveniment memorabil, festiv, de sărbătoare ș.a.m.d. Eram informați că veneau delegații din toate direcțiile, coborau de la Telecentru, veneau dinspre Bălți, Strășeni, dar încă nu ajunseseră în Centrul Chișinăului. Și Moșanu zicea: «Spuneți-le colegilor să mai ia o țigară, să servească un ceai, o cafea…». Ei, am tărăgănat-o noi. Cred că era deja în jurul orei opt și ceva, când vine cineva din pază: «Dom’ Moșanu, un ocean de oameni este deja lângă Institutul de Medicină, iar în deal la răscruce cu str. Mateevici a ajuns lume multă, cu placarde, cu cântece…». Și atunci Moșanu spune: «Să intre!». Și au intrat membrii Prezidiului. Până s-au așezat, noi distribuim textul Declarației de Independență. Iarăși toți citesc, o liniște mormântală, nimeni nu spune niciun cuvânt. Moșanu zice că nu-i aer, să se deschidă ferestrele. Și începe a se auzi Piața, atmosfera ceea de neuitat, timp în care câte unul din cei din jurul mesei, ridicându-se, se uită ce se întâmplă acolo…Atunci toți membrii Prezidiului înțelegeau că în Piață lumea deja așteaptă Declarația de Independență, nu altceva. Să mai aștepți atunci un alt text al Declarației era, practic, imposibil. ȘI atunci Moșanu zice: «Ei, ce, stimați colegi, văd că s-a ținut cont de observațiile dvs., ce facem? Acceptăm textul?». Și pentru că nimeni n-a spus nu, continuă: «Bine, atunci considerăm că am acceptat-o? Cine este pentru?». Și au ridicat încetișor cu toții mâna și-au votat-o. Și abia atunci parcă ni s-a luat o piatră de pe inimă. Îndată după asta, Moșanu zice: «Haideți, acum să mergem cu toții în PMAN». Și ne-am dus în piață cu toții, după cum știți. S-a început Marea Adunare Națională, care au mandatat prin cei prezenți votarea Declarației de Independență”[140], mărturisește Vasile Nedelciuc.

Onoarea de a da citire proiectul Declarației de Independență a Republicii Moldova i-a revenit președintelui Parlamentului, Alexandru Moșanu. Declarația a fost votată unanim, fără dezbateri, de toți cei 277 de deputați prezenți la ședință, între care circa 40 de deputați (14%) reprezentanți ai etniilor minoritare. Deputații din Transnistria au absentat de la ședința Parlamentului din 27 august 1991. România a fost reprezentată de o delegație formată din senatorii Ion Solcanu și Simion Tatu (Frontul Salvării Naționale), Nicolae Constantinescu (Partidul Alianței Civice) și Victor Crăciun (președintele Ligii Culturale pentru unitatea românilor de pretutindeni) care au ținut discursuri de felicitare pentru deciziile luate de Parlamentul Republicii Moldova. „Proclamarea pe acest teritoriu a unui stat Românesc independent constituie un pas decisiv spre lichidarea urmărilor nefaste ale înțelegerilor îndreptate împotriva ființei poporului român”[141], se menționa în mesajul de salut al Frontului Salvării Naționale rostit de senatorul Ion Solcanu. Totodată, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Teoctist, a transmis un mesaj de salut care a fost citit de către Ion Ungureanu, ministrul Culturii al Republicii Moldova. La propunerea deputatului Ion Hadârcă va fi votat „Deșteaptă-te, române!” ca imn al noului stat independent.

Guvernul României a recunoscut independența Republicii Moldova în cursul zilei de 27 august 1991 menționând faptul că „proclamarea unui stat românesc independent pe teritoriile anexate cu forța în urma înțelegerilor secrete stabilite prin Pactul Molotov-Ribbentrop reprezintă un pas decisiv spre înlăturarea pe cale pașnică a consecințelor nefaste ale acestuia, îndreptate împotriva drepturilor și intereselor poporului român”[142]. În cursul zilei de 29 august 1991, ministrul de Externe al Republicii Moldova, Nicolae Țâu, va sosi la București pentru întrevederi cu președintele Ion Iliescu, premierul Petre Roman și ministrul de Externe, Adrian Năstase. Cu ocazia acestei vizite vor fi semnate documentele oficiale privind stabilirea de relații diplomatice dintre România și Republica Moldova, precum și acordul bilateral prin care cetățenii celor două state pot intra și ieși de pe teritoriul celeilalte părți contractante prin toate punctele de frontieră, fără restricții. În memoriile sale, Mircea Snegur consemnează: „Pentru noi, susținerea masivă a fraților de peste Prut a însemnat atunci (precum și în continuare, până în prezent) foarte mult. Eram convins că România va fi prima țară, care va recunoaște independența Republicii Moldova. Așa s-a și întâmplat!”[143].

Pe 28 august 1991, președintele Republicii Moldova și președintele Parlamentului de la Chișinău îl vor informa pe Mihail S. Gorbaciov, printr-o telegramă în limba rusă, de faptul că s-a format o delegație oficială a noului stat independent care este împuternicită să poarte tratative pentru examinarea tuturor problemelor referitoare la reglementarea relațiilor dintre Republica Moldova și URSS. Speranța celor de la Chișinău că va exista o înțelegere de către URSS a noilor realități politice și se vor stabili relații interstatale bazate pe egalitate în drepturi, în conformitate cu normele universal recunoscute ale dreptului internațional și cu practica existentă în lume, a rămas deșartă. O reiterare a celor comunicate pe 28 august, într-o nouă telegramă trimisă pe 26 septembrie 1991 către Mihail S. Gorbaciov, a rămas fără răspuns.

Pe 30 august 1991, chestionat de către corespondentul postului de radio BBC, Rodica Culcer, în legătură cu viitorul teritoriului de Nord al Bucovinei, precum și cu cel al celor trei județe din sudul Basarabiei, pierdute în iunie 1940 și încorporate Ucrainei, ministrul de Externe al României va declara:„În mod firesc, evoluțiile din Uniunea Sovietică și proclamarea independenței în mai multe dintre republicile Uniunii Sovietice au creat și vor crea, în continuare, anumite tensiuni, din cauza unor probleme teritoriale, deoarece se consideră că unele dintre aceste frontiere interne nu au fost în mod corect trasate. Deci, aceasta este o problemă care, după părerea mea, va ocupa o mare parte din activitatea diplomatică viitoare, în tot acest spațiu al părții europene a Uniunii Sovietice”[144].

La trei decenii de la proclamarea independenței Republicii Moldova rămân în discuție două mari întrebări: de ce nu s-a votat și unirea cu România pe 27 august 1991, precum și de ce România s-a grăbit să recunoască această independență? Decidenții politici de la București și Chișinău, din acele clipe, oferă diferite explicații, însă lectura diferitelor poziții publice, precum și-a desfășurării evenimentelor interne și internaționale, lasă să se întrevadă o imensă nehotărâre la Chișinău și o teamă de viitor la București. Izolată în plan internațional din motive de politică internă, România a fost temătoare față de prezentul și viitorul Uniunii Sovietice în condițiile în care CEE și NATO lăsau să se înțeleagă că doresc supraviețuirea acestui subiect de drept internațional ca partener de dialog privilegiat în ceea ce privește securitatea europeană. Pozițiile publice ale președintelui Ion Iliescu referitoare la chestiunea unirii României cu Republica Moldova, precum și poziția sa față de evoluțiile politice din Uniunea Sovietică, continuă să fie interpretate și analizate considerându-se că ele ar fi avut un rol determinant în evoluția evenimentelor din 27 august 1991 de la Chișinău, precum  și după.

Și, totuși…în memoriile sale, ambasadorul Ion Bistreanu, fost ministru-consilier însărcinat cu afaceri ad-interim al României în Republica Moldova (20 ianuarie 1992 – 1 mai 1993), consemnează faptul că ministrul de Externe al Republicii Moldova, Nicolae Țâu, i-a mărturisit, în toamna anului 1992, cu referire la celebra declarație a președintelui Mircea Snegur, respectiv „să ne ţinem de neamuri”, din februarie 1991, următoarele: „«Nu aţi înţeles nimic, voi românii, atunci când pre­şedintele Snegur a zis să ne ţinem de neamuri. Aţi interpretat cum aţi vrut dumneavoastră!». Și mi-a explicat ministrul cum să ne ținem de neamuri: da, vorbim aceeași limbă, avem o istorie aproape comună, dorim să dezvoltăm relațiile cu România în toate domeniile dar…cursul spre independența reală este esențial!”[145]. Mircea Snegur avea să declare într-un interviu că elita politică de la Chişinău nu dorea să realizeze unirea cu România. „Noi n-aveam de gând să ne unim cu România. Lucrul acesta trebuie să-l ştie toţi. Prea multe presupuneri se fac în jurul acestei chestiuni”[146], mărturisea Mircea Snegur.

Pe 20 august 2011, Radio Vocea Basarabiei a realizat o emisiune dedicată celor două decenii de la proclamarea independenței Republicii Moldova și a invitat la dialog pe foștii președinți Ion Iliescu și Mircea Snegur, precum și pe fostul deputat Ion Hadârcă. În timpul dialogului radiofonic, fostul președinte al României, Ion Iliescu, a declarat: „Dacă Parlamentul Republicii Moldova ar fi avut forța, atunci, să accepte renunțarea la Transnistria și să declare nu numai independența dar și dorința de unire cu România, România n-ar fi respins un asemenea gest”[147]. O mărturisire care lasă deschisă pentru noi analize și interpretări această pagină de istorie din 27 august 1991.

________________________________

*Comunicare prezentată la Conferința Științifică Internațională intitulată „30 de ani de la proclamarea independenței Republicii Moldova” (Chișinău, 23 – 24 august 2021, organizată de către Universitatea de Stat a Moldovei)

[1] Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) se va numi Republica Sovietică Socialistă Moldova (RSS Moldova) din 5 iunie 1990.

[2] Miruna Mădălina Iancu, Relațiile României cu Uniunea Sovietică în perioada 1990 – 1991, Editura Institutul European, Iași, 2016, p. 133.

[3] Ibidem.

[4] Adrian Năstase, România după Malta, vol. I, Fundația Europeană Titulescu, București, 2006, p. 110.

[5] Gheorghe E. Cojocaru, Colapsul URSS şi dilema relaţiilor româno-române, Editura Omega, Bucureşti, 2001, p. 40.

[6] Ibidem, p. 41.

[7] Ibidem, p. 42- 43.

[8] Ibidem, p. 44.

[9] Dan Dungaciu, Moldova ante portas, Editura Tritonic, Bucureşti, 2006, p. 12 – 13.

[10] Ibidem, p. 13.

[11] Adrian Năstase, op. cit., p. 225.

[12] Ibidem, p. 329.

[13] Idem, România după Malta, vol. II (1 noiembrie – 31 decembrie 1990), Fundația Europeană Titulescu, București, 2006, p. 175.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem, p. 347.

[17] Ibidem.

[18] La discuție au participat Dan Berindei, Viorica Moisuc, Ioan Chiper, Cristian Popișteanu, Nicolae Fotino, Eugen Preda, Constantin Ene și Romulus Neagu.

[19] Adrian Năstase, op. cit., p. 354 – 355.

[20] Ibidem, p. 356.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem, p. 383.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem, p. 384.

[25] Idem, România după Malta, vol. III (1 ianuarie – 28 februarie 1991), Fundația Europeană Titulescu, București, 2007, p. 147.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem, p. 171.

[28] Ibidem, p. 180 – 181.

[29] Ibidem, p. 233.

[30] Ministerul Afacerilor Externe de la Chișinău dispunea de un total de 35 de diplomați, dintre care 2 la Protocol și 10 la Direcția Consulară.

[31] Adrian Năstase, op. cit., p. 234.

[32] Informaţia despre discuţia lui Ioan Mircea Paşcu cu Vadim V. Zagladin din 9 februarie 1991 a apărut în presa românească în articolul intitulat Credincioşi URSS, publicat în Evenimentul Zilei, nr. 3.804, luni, 26 iunie 2004, p. 8-11. „Întâlnirea dintre mine, în calitate de consilier prezidenţial, şi dl. Zagladin, consilier al domnului Gorbaciov, presupusă a fi avut loc la Moscova, în sediul Kremlinului, în ziua de 9 februarie 1991, în prezenţa ambasadorului român Vasile Şandru nu a avut loc! Ca atare, toate cele menţionate a fi fost discutate cu acest prilej nu sunt reale!” a declarat Ioan Mircea Pașcu, în cursul zilei de marți, 27 iunie 2004, cu referire la cele scrise în articolul Credincioşii URSS. Documentul original se află în Arhiv Gorbacev-Fonda, fond N. 3 (Materialî V. V. Zagladina (1985-1992), opisi 1, dokument 7307, zagolovok: Spravka o besede s Ionom Mircea Paşcu (Rumânia, sovetnik prezidenta), data 09.02.0991, listov 6.

[33] Simion Gheorghiu, Politica externă post-decembristă a României (1991): „Fraţii nu trebuie să locuiască în mod obligatoriu în acelaşi apartament” în POLIS (Revistă de Științe Politice), vol. II, nr. 3 (5), serie nouă, septembrie 2014, p. 101.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] Ibidem.

[38] Ibidem, p. 283.

[39] Ibidem, p. 301.

[40] Ibidem.

[41] Idem, România după Malta, vol. IV (1 martie – 30 aprilie 1991), Fundația Europeană Titulescu, București, 2007, p. 27.

[42] Gheorghe E. Cojocaru, Colapsul URSS…, p. 73.

[43] Ibidem.

[44] „…Să ne ţinem de neamuri” (A se vedea alocuţiunea lui Mircea Snegur, preşedintele RSS Moldova, rostită în faţa celor două camere ale Parlamentului României în 12 februarie 1991 în „Moldova Suverană”, nr. 36/17.654, 14 februarie 1991).

[45] A se vedea „Ţara”, nr. 11 (81), 17 martie 1992.

[46] Gheorghe E. Cojocaru, Ieșirea din URSS. Republica Moldova – dezbateri parlamentare (1990 – 1991), Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, București, 2012, p. 199.

[47] Ibidem, p. 497 – 499.

[48] Ibidem, p. 528.

[49] Ibidem, p. 20.

[50] Adrian Năstase, România după Malta…, vol. IV, p. 77.

[51] Florin Anghel, La margini şi sfârşit de imperiu: Tratatul româno-sovietic din 5 aprilie 1991 şi consecinţele pentru Republica Moldova în „POLIS” (Revistă de Științe Politice), vol. II, nr. 3 (5), serie nouă, septembrie 2014, p. 90.

[52] Adrian Năstase, op. cit., p. 163.

[53] Ibidem, p. 169.

[54] Pentru amănunte asupra discuțiilor, a se vedea: Ibidem, p. 179 – 199.

[55] Ibidem, p. 197.

[56] Ibidem, p. 203.

[57] Ibidem.

[58] Ibidem, p. 206.

[59] Ibidem.

[60] Ibidem, p. 207.

[61] Ibidem, p. 209.

[62] Ibidem, p. 215.

[63] Ibidem, p. 222.

[64] Florin Anghel, op. cit., p. 90.

[65] Ibidem.

[66] Ibidem, p. 90 – 91.

[67] Ibidem, p. 92.

[68] Ibidem.

[69] Ibidem.

[70] Ibidem, p. 92.

[71] Ibidem.

[72] Ibidem, p. 91.

[73] A se vedea: „Moldova Suverană”, nr. 107 (17.716), 22 mai 1991.

[74] Florin Anghel, op. cit., p. 94.

[75] Gheorghe E. Cojocaru, Ieșirea din URSS…, p. 368.

[76] Ibidem, p. 378.

[77] Ibidem.

[78] Ibidem.

[79] Ibidem, p. 389 – 390.

[80] Ibidem, p. 395.

[81] Ibidem.

[82] Ibidem, p. 396.

[83] Ibidem, p. 535.

[84] Gheorghe E. Cojocaru, Mișcarea Democratică Națională și declararea independenței Republicii Moldova în „Akademos”, nr. 3 (22), septembrie 2011, p. 9.

[85] Pe 23 mai 1991, în conformitate cu Hotărîrea Sovietului Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldova de legislatura a XII-a, fosta republică unională, RSSM, este redenumită în Republica Moldova, iar Sovietul Suprem devine primul Parlament al Republicii Moldova.

[86] Adrian Năstase, România după Malta, vol. V (1 mai – 30 iunie 1991), Fundația Europeană Titulescu, București, 2007, p. 141.

[87] Ibidem.

[88] Ibidem, p. 142.

[89] Ibidem.

[90] Ibidem, p. 135.

[91] Ibidem.

[92] Ibidem.

[93] Ibidem, p. 215.

[94] Ibidem, p. 216.

[95] Ibidem.

[96] Ibidem, p. 272.

[97] Ibidem, p. 285.

[98] Ibidem, p. 299.

[99] Ibidem.

[100] Ibidem, p. 343.

[101] Ibidem, p. 353.

[102] Publicată în „Monitorul Oficial”, Anul III, nr. 136, 27 iunie 1991.

[103] Adrian Năstase, op. cit., p. 376.

[104] Ibidem, p. 377 – 378.

[105] Ibidem, p. 366.

[106] Ibidem, p. 372.

[107] Ibidem, p. 373.

[108] Ibidem, p. 374.

[109] Ibidem, p. 382.

[110] Ibidem.

[111] Ibidem, p. 391.

[112] Ibidem.

[113] Ibidem.

[114] Ibidem.

[115] Oficialii de la Chișinău, precum și forțele naționaliste românești, au înregistrat, cu regret, răspunsul României, respectiv cele afirmate, în iulie 1991, de către ambasadorul Vasile Șandru într-o conferinţă de presă ţinută în capitala URSS. Ambasadorul României a replicat forţelor unioniste de la Chişinău afirmând că „la momentul actual, România nu pune problema schimbării realităţilor teritoriale confirmate în tratatele de pace din 1947” (Apud Gheorghe E. Cojocaru, Tratatul sovieto – român din 5 aprilie 1991 în „Cugetul”, Chişinău, nr. 3 – 4 /11-12, 2001, p. 22).

[116] Idem, Ieșirea din URSS…, p. 420.

[117] Ibidem.

[118] Adrian Năstase, România după Malta, vol. VI (1 iulie – 30 septembrie 1991), Fundația Europeană Titulescu, București, 2009, p. 129.

[119] Ibidem, p. 130.

[120] Ibidem.

[121] Gheorghe E. Cojocaru, Ieșirea din URSS…, p. 383.

[122] Ibidem.

[123] Ibidem, p. 421.

[124] Ibidem.

[125] Ibidem.

[126] Françoise Thom, Sfârşiturile comunismului, Eitura Polirom, Iaşi, 1996, p. 128.

[127] Adrian Năstase, România după Malta, vol. VI…, p. 349.

[128] Ibidem, p. 351.

[129] Ibidem, p. 352.

[130] Ibidem, p. 366.

[131] Ibidem, p. 367.

[132] Ibidem, p. 367.

[133] Ibidem, p. 350.

[134] Ion Țurcanu, Din răsărit până în amurg. Amintiri, Editura Arc, Chișinău, 2016, p. 210.

[135] Alina Radu, Interviu-monolog cu Vasile Nedelciuc, deputat în primul Parlament, co-autor al Declarației de Independență a R. Moldova în Ziarul de Gardă, nr. din 27 august 2020 (pe https://www.zdg.md/interviuri/27-august-1991-cum-s-a-scris-declaratia-de-independenta/, accesat pe 9 septembrie 2021).

[136] Ibidem.

[137] Gheorghe E. Cojocaru, Mișcarea Democratică Națională…, p. 136 – 137.

[138] Alina Radu, Interviu-monolog…

[139] Ibidem.

[140] Ibidem.

[141] Gheorghe E. Cojocaru, Ieșirea din URSS…, p. 471.

[142] Adrian Năstase, România după Malta, vol. VI…, p. 433.

[143] Mircea Snegur, Labirintul Destinului. Memorii, vol. II, Chișinău, 2008, p. 249

[144] Adrian Năstase, op. cit., p. 453.

[145] Ion Bistreanu, Chișinău ’92. File de Jurnal, Editura Biblioteca Bucureștilor, 2012, p. 386.

[146] Gheorghe E. Cojocaru, Colapsul URSS şi dilema…, p. 76.

[147] A se vedea: http://flacaratv.md/reunirea-posibila-in-1991-dialog-in-direct-cu-mircea-snegur-ion-iliescu-ion-hadarca-personalitati-cheie-in-august-91.html (accesat pe 9 septembrie 2021, ora 23.10).