România şi geopolitica Marilor Puteri. 28 iunie 1940

Dezinteresul geopolitic al Marii Britanii – una dintre puterile garante – în regiunea Mării Negre, detaşarea Franţei de România, precum şi semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, aveau să se constituie în elemente care vor favoriza prăbuşirea graniţelor României în vara anului 1940. În această uriaşă şi previzibilă încleştare geopolitică dintre Rusia şi Europa, rămâne extrem de actual şi interesant ceea ce credea şi afirma în scris, în 1941, istoricul român Gheorghe Brătianu, respectiv faptul că suntem un stat de necesitate europeană, aflat în atenţia Estului şi Vestului, Nordului şi Sudului deopotrivă, precum şi faptul că permanent poziţia noastră geopolitică şi geostrategică a atras grijă şi simpatie, uneori ocrotire, dar, de cele mai multe ori, apetit sau primejdie. Atuurile noastre geopolitice şi geostrategice ne-au implicat, fără voia noastră, în vâltoarea marilor jocuri şi prefaceri geopolitice de la mijlocul secolului XX şi ne-au fost, de cele mai multe ori, din păcate, fatale în devenirea noastră ca naţiune şi în dorinţa noastră de progres şi de modernitate. 28 iunie 1940 rămâne nu numai ziua în care Armata Roşie a intrat în Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa, ci şi ziua în care pătimirea noastră a devenit o certitudine extrem de dureroasă. O durere care persistă şi astăzi în condiţiile în care relaţia România-Republica Moldova s-a dovedit a fi în ultimele două decenii, prin prisma dosarului identitar şi nu numai, extrem de dificilă şi, de cele mai multe ori, impredictibilă în pofida faptului că există un trecut istoric şi cultural comun, o moştenire şi o identitate care ne apropie. Rămâne, totuşi, pentru eternitate şi pentru adevărul istoric faptul că „proclamarea unui stat românesc independent pe teritoriile anexate cu forţa în urma înţelegerilor secrete stabilite prin Pactul Molotov-Ribbentrop reprezintă un pas decisiv spre înlăturarea pe cale paşnică a consecinţelor nefaste ale acestuia, îndreptate împotriva drepturilor şi intereselor poporului român”[1].

Începutul unei mari înțelegeri

Ziua de 16 aprilie 1922 va fi începutul unei mari drame care se va continua şi dincolo de ruinele fumegânde ale celui de al III-lea Reich, într-un „Război Rece”. Această apropiere dintre Germania şi Rusia va anticipa târgul sovieto-german din 23 august 1939, care va conduce, implicit, la dezlănţuirea celui de Al Doilea Război Mondial. „Nu-i iubesc defel pe germani, dar pentru moment este mai profitabil pentru noi de a ne servi de ei decât de a ne certa cu ei. O Polonie independentă este foarte primejdioasă pentru Rusia Sovietică şi totuşi această primejdie nu este lipsită de anumite avantaje, căci, atât timp cât ea există, putem conta pe germani, întrucât germanii îi urăsc pe polonezi şi vor face cauză comună cu noi de câte ori va fi vorba să fie sugrumată Polonia. Totul ne face să vedem în Germania aliatul nostru cel mai sigur. Germania vrea o revanşă, iar noi vrem revoluţia. În prezent, scopurile noastre sunt identice”[2], conchidea Vladimir Ilici Lenin în ceea ce priveşte viitorul relaţiilor ruso-germane. Această gândire, combinată cu dorinţa de revanşă a Germaniei, a dat naştere tratatului de la Rapallo din 16 aprilie 1922 continuat, mai apoi, prin Pactul Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939.

Acordul de la München (29 – 30 septembrie 1938) a facilitat acapararea regiunii sudete de către Germania. Hitler îşi împlinea un vis, dar în acelaşi timp reuşea să elimine URSS din Europa. „Germania – scria ziarul „Fremdenblatt” din Hamburg – a reuşit să elimine Rusia din concertul marilor puteri. Acesta este aspectul istoric al Münchenului”[3]. La procesul de la Nürnberg, feldmareşalul Wilhem Keitel avea să declare: „Scopul Münchenului era de a elimina Rusia din Europa, de a câştiga timp şi de a desăvârşi înarmarea noastră”[4]. Ministrul sovietic al Afacerilor Externe, Maxim Litvinov, avea să declare, la 4 octombrie 1938, ambasadorului Franţei la Moscova: „Constat pur şi simplu că puterile occidentale au ţinut în mod deliberat URSS în afara negocierilor. Bietul meu prieten, ce aţi făcut? În ce ne priveşte, nu văd o altă ieşire decât o a patra împărţire a Poloniei”[5].

Anschlusul (12 martie 1938), Acordul de la München (28-30 septembrie 1938), precum şi semnarea Acordului de neagresiune germano-francez din 6 noiembrie 1938, de către Georges Bonnet şi von Ribbentrop, au fost interpretate la Moscova ca fiind „un semn că lui Hitler i se dădea, mai mult sau mai puţin, mână liberă în Est”[6], astfel încât la sfârşitul anului 1938 exista pericolul real al unui „front imperialist” împotriva URSS. Într-un asemenea context, sovieticii vor fi dispuşi să-şi înmulţească deschiderile spre Germania, continuând, în acelaşi timp, negocierile, generate de politica securităţii colective, cu democraţiile occidentale. Cu ocazia recepţiei de Anul Nou a corpului diplomatic (12 ianuarie 1939), Hitler l-a salutat pe ambasadorul sovietic deosebit de amical şi s-a întreţinut neobişnuit de mult cu el. „Nu ştiu ce a vorbit Führerul cu ambasadorul rus – îşi aminteşte aghiotantul Führerului, Fritz Wiedemann -, dar maniera şi starea de spirit deschis amicală cu care el a făcut-o au constituit un semn limpede că se schimbase ceva în poziţia sa”[7].

Ocuparea a ceea ce mai rămăsese din Cehoslovacia, la 15 martie 1939, precum şi reacţia Cabinetului britanic la expansiunea Germaniei spre Sud-Estul Europei au impulsionat factorii de decizie politică de la Moscova spre intensificarea paşilor de apropiere faţă de Berlin. La 17 aprilie 1939, ambasadorul sovietic în post la Berlin, avea să destăinuiască secretarului de stat von Weizsäcker că politica Uniunii Sovietice „n-a deviat niciodată de la linia dreaptă”[8] şi că „Rusia nu vede nici o raţiune pentru a nu întreţine cu Germania relaţii normale, relaţii care ar putea să se îmbunătăţească fără încetare”[9]. După demiterea lui Maxim Litvinov, la 3 mai 1939, de la conducerea diplomaţiei sovietice şi înlocuirea lui cu V. M. Molotov, cele două părţi au continuat cu o intensitate sporită tatonările pentru încheierea unui pact de neagresiune.

Vara anului 1939 s-a consumat în interminabile tatonări sovieto-germane în paralel cu începerea negocierilor militare anglo-franco-sovietice, prin care Stalin dorea să-l impulsioneze pe Hitler în luarea unei decizii. În această perioadă a tratativelor anglo-franco-sovietice, NKVD a desfăşurat cele mai ingenioase „măsuri active”, menite a-i face pe germani să încheie un acord. Ambasada Germaniei de la Londra a avut un surprinzător acces la traficul diplomatic britanic, din aprilie 1939, în urma căruia a trimis la Berlin o serie de telegrame diplomatice britanice, raportând astfel evoluţia negocierilor cu Uniunea Sovietică. Telegramele interceptate conţineau multe lacune inexplicabile şi distorsiuni, sugerând, spre exemplu, că negociatorilor anglo-francezi li s-ar fi oferit mai bune ocazii de negociere decât se întâmpla în realitate[10]. Brusca încetare a acestui acces cu o săptămână înainte de 23 august 1939 duce la concluzia că aceste informaţii proveneau de la NKVD. Şeful Administraţiei pentru Misiuni Speciale din NKVD, Pavel Anatolievici Sudoplatov, îşi aminteşte, referitor la acele clipe de maximă intensitate politică şi militară, că primise instrucţiuni privind căutarea unor „posibile opţiuni de cooperare şi neagresiune, nu numai cu englezii şi francezii”[11], în condiţiile în care prioritatea Kremlinului era îndeplinirea aspiraţiilor de transformare a Uniunii Sovietice în cea mai mare superputere a lumii.

La 22 august 1939, Gheorghe Tătărescu a avut convorbiri cu Georges Bonnet referitoare la viitorul pact de neagresiune sovieto-german, apreciat ca fiind un nou element ce contribuie la agravarea situaţiei internaţionale.Ambasadorul român i-a declarat lui Bonnet că România era hotărâtă să-şi apere frontierele naţionale în cazul în care ele ar fi primejduite de către Germania sau Ungaria. Apreciind pactul sovieto-german ca pe un act premeditat de o extremă greutate, Gheorghe Tătărescu accepta ipoteza în care guvernul sovietic s-ar fi înţeles cu cel de la Berlin în vederea împărţirii Poloniei şi a României. Conţinutul discuţiei Bonnet-Tătărescu a fost adus la cunoştinţă Foreign Office-ului de ambasadorul Marii Britanii la Paris, Sir Eric Phipps. Gheorghe Tătărescu îi mărturisise lui Georges Bonnet, cu oarecare nelinişte, că Bucureştiul era îngrijorat de pactul de la Moscova, iar România simţea că duşmanii ei erau aproape şi prietenii prea departe, motiv pentru care va căuta să se apropie de Italia pentru a obţine sprijin împotriva acordurilor nordice. „Încă o dată, pentru Kremlin – scria P. A. Sudoplatov cu referire la noua politică externă sovietică -, misiunea comunismului era în primul rând să consolideze puterea statului sovietic. Numai puterea militară şi dominaţia asupra ţărilor de la graniţele noastre ne puteau asigura rolul de superputere. Ideea propagării revoluţiei comuniste în lume a fost un paravan ideologic în spatele căruia ne-am ascuns dorinţa de dominare a lumii. Deşi, iniţial, această concepţie era de natură ideologică, ulterior a dobândit dimensiunile unei politici reale. Această posibilitate s-a ivit pentru Uniunea Sovietică numai o dată cu semnarea Pactului Ribbentrop – Molotov. În protocoalele secrete, interesele geopolitice ale Uniunii Sovietice şi dorinţele fireşti de lărgire a frontierelor erau acceptate pentru prima dată de una din puterile de frunte ale lumii”[12].Grigore Gafencu aprecia că Pactul germano-sovietic poate însemna „ocuparea unor poziţii ofensive, după cum poate fi începutul unei acţiuni de expansiune naţională”[13] a sovieticilor. Accesul profesorului Lev Bezîmenski de la Academia de Ştiinţe din Moscova la arhiva personală a lui Stalin, aflată în Fondul preşedintelui Federaţiei Ruse, confirmă faptul că Stalin a fost implicat personal în redactarea textului Tratatului şi a protocolului adiţional secret din 23 august 1939. Şeful Secţiei Tratate din Ministerul de Externe german, Friedrich Gauss, amintea, rememorând acele clipe, că în proiectul pregătit de partea germană se aflau, în preambul, formulări suplimentare privind caracterul prietenesc al relaţiilor  germano-sovietice care, în urma obiecţiilor lui Stalin, „au fost fie eliminate, fie modificate”[14].

Un raport al Serviciului Secret de Informaţii al Armatei Române, din 22 august 1939, referitor la consecinţele care aveau să decurgă pe plan intern şi internaţional din semnarea Pactului germano-sovietic, avertiza factorii de decizie politico-militară de la Bucureşti că la operaţiunea de dislocare a Poloniei[15] va lua parte şi Uniunea Sovietică, care îşi „va atribui provincia polonă care a făcut parte din Galiţia de pe vremea imperiului rusesc, precum şi toate localităţile de la frontiera estică, unde populaţia dominantă este rusească”[16] iar „pentru restul se va reîntemeia fosta republică a Ucrainei Mari, înglobându-se şi nordul Bucovinei pe o linie până la Siret şi oraşul Cernăuţi”[17]. România se afla, începând din 23 august 1939, într-o izolare absolută.

Secreta strategie a lui Stalin

La 19 august 1939, Agenţia franceză de ştiri HAVAS dădea publicităţii un text primit de la Moscova, prin Geneva, dintr-o sursă „absolut de încredere”, în care se afirma că Stalin ţinuse, la 19 august 1939, o expunere în faţa Biroului Politic, pentru a motiva tratativele cu Hitler şi apropiata încheiere a Pactului Molotov-Ribbentrop. „Experienţa utimilor douăzeci de ani demonstrează că în Europa, în timp de pace, nu este posibilă o mişcare comunistă puternică în aşa măsură ca partidul bolşevic să poată cuceri puterea. Dictatura acestui partid ar deveni posibilă numai ca rezultat al unui război mare. (…) Respectând neutralitatea şi aşteptându-şi ora, URSS va oferi ajutor actualei Germanii, asigurând-o cu materie primă şi mărfuri alimentare. (…) Este în interesul URSS – patria muncitorilor – ca războiul să se declanşeze între Reich şi blocul capitalist anglo – francez. Trebuie să facem tot ce e posibil ca acest război să dureze cât mai mult, aceasta cu scopul extenuării celor două tabere. Anume din această cauză noi trebuie să fim de acord cu semnarea pactului propus de Germania şi să activăm în aşa fel, ca acest război, odată declanşat, să continue un timp îndelungat. Va trebui să intensificăm lucrul propagandistic în toate ţările beligerante cu scopul de a fi gata atunci, când războiul se va încheia”[18], declara Stalin în faţa membrilor Biroului Politic al CC al PC(b) al URSS. Uniunea Sovietică a dezminţit, la 30 noiembrie 1939, existenţa unui asemenea text şi vreme de multe decenii faptul că a existat o şedinţă a Biroului Politic în acea zi. Istoricul militar rus, generalul-colonel Dmitri A. Volkogonov, confirmă, pe bază de documente, după 54 de ani,  într-un articol din ziarul „Izvestia” (16 ianuarie 1993), faptul că o asemenea şedinţă a avut loc, luându-se, cu acea ocazie, hotărâri foarte grave şi importante privind viitoarea evoluţie a relaţiilor internaţionale.

Textul transmis de Agenţia HAVAS reda foarte exact raţionamentul politic al lui Stalin referitor la pace sau război, la faptul că trebuie acceptată propunerea germană în condiţiile în care era esenţial ca viitorul război să dureze cât mai mult posibil pentru ca acele două părţi să se epuizeze[19]. Hotărârile luate la 19 august 1939 se vor concretiza în Pactul Molotov-Ribbentrop (23august 1939), intrarea trupelor sovietice în Polonia (17 septembrie 1939), războiul sovieto-finlandez şi anexiunile din vara anului 1940 (Lituania, Letonia, Estonia, Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa), precum şi în pregătirea „atacului preventiv sovietic”. Fostul ofiţer de informaţii militare Victor Suvorov acreditează ideea că Înaltul Comandament Sovietic pregătea, cu deplinul acord al conducerii politice, un plan de atac al Europei Occidentale cunoscut sub denumirea de Operaţiunea „Furtuna”[20]. Referitor la lipsa de documente oficiale care să susţină opiniile lui Victor Suvorov, este extrem de interesantă mărturia generalului-colonel Vannikov, conform căruia: „La şedinţele şi întrunirile de la Stalin se instaurase practica de a examina problemele şi deseori de a lua hotărâri după ele fără note de protocol…De aici rezultă clar că lămurirea multor evenimente este insuficientă şi incompletă numai după documente, iar într-o serie de cazuri şi imprecisă”[21].

Ambasadorul Estoniei la Paris avea să telegrafieze, la 25 august 1939, guvernului de la Tallinn: „Astăzi circulă zvonuri cum că, pe lângă pactul încheiat între Rusia şi Germania, există şi un tratat suplimentar secret, care dă complet mână liberă Rusiei în acţiunile ei împotriva statelor baltice”[22]. Totodată, în dimineaţa de 24 august 1939, ambasadorul Statelor Unite la Moscova, L. Steinhardt, telegrafia la Departamentul de Stat: „Am fost informat strict confidenţial că ieri seară s-a obţinut o înţelegere deplină asupra soluţionării chestiunilor teritoriale din Europa de Est, după care Estonia, Letonia, Polonia Orientală şi Basarabia au fost recunoscute drept sferă a intereselor vitale sovietice”[23]. Cancelariile diplomatice occidentale erau, astfel, mai mult decât informate în legătură cu viitorul unei părţi a Europei de Est. Acordurile sovieto-germane din 23 august 1939 şi 28 septembrie 1939 au permis Uniunii Sovietice îndeplinirea scopului strategic, respectiv evitarea unui război pe două fronturi şi îndeplinirea aspiraţiilor  de transformare a Uniunii Sovietice  în cea mai mare superputere a lumii.

Armata Roşie a pătruns în Polonia de Est abia la 17 septembrie 1939[24], conform înţelegerii din 23 august 1939, pentru a oferi „protecţie” fraţilor ucraineni şi beloruşi, după cum suna nota înaintată ambasadorului polonez la Moscova[25]. În scopul delimitării riguroase a liniei de demarcaţie pe teritoriul polonez între Germania şi Uniunea Sovietică, a avut loc a doua vizită a lui Ribbentrop la Moscova (27-29 septembrie 1939). Germania urma, conform noii înţelegeri[26], să accepte ca Lituania, plasată în zona de influenţă a celui de al III-lea Reich, să treacă în cea sovietică, primind în schimb din zona sovietică regiunea Lublin şi un teritoriu la est de Varşovia. URSS îşi va intensifica acţiunile politice şi de spionaj în statele baltice şi în Finlanda, deoarece germanii intenţionau să trimită delegaţii economice la nivel înalt la Riga şi la Tallin pentru a încheia acorduri de lungă durată cu aceste regimuri şi pentru a le include, astfel, sub umbrela politică şi economică a Germaniei. Pe măsură ce democraţiile occidentale şi Germania se scufundau în ceea ce a fost desemnat ca fiind „războiul ciudat”, Stalin a cerut Finlandei, la 14 octombrie 1939, cedarea a 2.760 de km², oferind în schimb 5.530 de km², respectiv ţinuturile Repola şi Porajorpi, astfel încât să fie împiedicată utilizarea Finlandei drept trambulină pentru un atac german asupra Rusiei. Războiul sovieto-finlandez (30 noiembrie 1939-12 martie 1940) s-a dovedit a fi un util prilej pentru evaluarea capacităţii de luptă a Armatei Roşii[27], a puterii ei de organizare şi mobilizare, precum şi a faptului că poate face „posibil, imposibilul”.

După declanşarea celui de-al doilea război mondial, la 1 septembrie 1939, România s-a declarat neutră (6 septembrie 1939), însă evenimentele aveau să se succeadă cu repeziciune, uimind Europa şi, uneori, chiar pe protagoniştii dramei. Din însărcinarea regelui Carol al II-lea, Ion Gigurtu a făcut o vizită la Berlin pentru a transmite Guvernului german dorinţa de neutralitate a României. Măsurile de ordin militar adoptate de vecinii României, mai ales ale Guvernului sovietic, au făcut obiectul convorbirilor purtate cu mareşalul Göring. Acesta a răspuns trimisului regal că „atâta timp cât Reich-ul va fi în relaţii prieteneşti cu Sovietele nu trebuie să ne temem de Rusia”[28]. Având în vedere gravitatea situaţiei şi posibilitatea unei rapide deteriorări a ei, Marele Stat Major român a luat măsuri pentru întărirea frontierei de Est. Prin Directiva Operativă nr. 6 din 10 septembrie 1939, s-a constituit Armata 3 română, cu misiunea de a împiedica trecerea Nistrului de către unităţile sovietice şi de a întârzia înaintarea spre vest a acestora, în cazul unui atac mai important. De asemenea, Armatei 3 române îi revenea misiunea ca, în retragerea spre sud, să bareze, treptat, trecătorile spre vest de Carpaţi, cu scopul de a împiedica pătrunderea forţelor germane în Basarabia, existând teama unui atac concomitent germano-sovietic asupra României[29].

Secţia a II-a din Marele Stat-Major român va înainta, la 11 septembrie 1939, Comandamentului Armatei 3 române o sinteză informativă, privind situaţia politică şi militară din Uniunea Sovietică, în care se aprecia că: „Totuşi, Armata Roşie nu trebuie subestimată şi în special forţele sovietice destinate frontierei de Vest, care, într-un eventual război, se pare că: 1) iniţial, vor putea fi capabile să dea un şoc brutal şi viguros, datorită MU de cavalerie, motomecanizate şi de aviaţie, întrebuinţate în masă; 2) ulterior, însă, dinamismul acestor forţe se va micşora, în raport cu depărtarea de teritoriul naţional şi durata operaţiunilor. În concluzie generală, Armata Sovietică, în prezent, pare a fi în măsură să apere în bune condiţii teritoriul propriu; ca instrument ofensiv, valoarea ei este redusă”[30].

La 17 septembrie 1939, începea bătălia Varşoviei şi tot în acea zi, la ora 04.00, armatele mareşalului Voroşilov vor trece frontiera pe ambele părţi ale mlaştinilor de la Pripet. Varşovia va capitula la 29 septembrie. Campania împotriva Poloniei se termina într-o lună, iar un raport al unui agent al Serviciului Secret Român atrăgea atenţia, în perspectiva a ceea ce avea să se întâmple în vara lui 1940, că Uniunea Sovietică este mult mai apropiată de planurile Germaniei decât de Marea Britanie şi Franţa şi că este „lucru ştiut că Rusia concentrează trupe în regiunea Minsk şi deplasează trupe spre Basarabia”[31]. În momentul în care Armata Roşie ocupa Polonia Răsăriteană, ministrul de Externe român, Grigore Gafencu, dădea instrucţini ministrului român la Moscova, Gheorghe Davidescu, să sondeze posibilitatea încheierii unui tratat de neagresiune între România şi Uniunea Sovietică, fără a face însă propuneri concrete în acest sens înainte de a se cunoaşte intenţiile Rusiei, pentru a nu fi expuşi la un refuz sau la condiţii care nu ar putea fi acceptate. Prin ocuparea părţii răsăritene a Poloniei de către Armata Roşie, graniţa României cu Uniunea Sovietică s-a extins de la 812 km la 1.158 km. Primul-ministru român, Armand Călinescu, avea să noteze: „Înaintarea ruşilor schimbă situaţia. Pericolul german se îndepărtează. Semne neliniştitoare din partea ruşilor”[32].

Cabinetul de la Londra a comunicat, la 27 septembrie 1939, Guvernului de la Bucureşti, că, în cazul unei agresiuni sovietice, România nu va primi sprijinul militar al Marii Britanii. A doua zi, 28 septembrie, Guvernul britanic a informat Parisul despre acest lucru, prin Sir Eric Phipps, care a subliniat că britanicii nu puteau oferi nici un fel de ajutor României, în special dacă Turcia nu li se va alătura[33]. Documente germane provenite din arhiva ambasadorului german la Moscova, contele von den Schulenburg, păstrate în castelul Falkenberg şi publicate de cercetătoarea germană Ingenborg Fleischhauer[34], evidenţiază faptul că la recepţia de la Kremlin care a urmat semnării Acordului sovieto-german de delimitare a frontierei, din 28 septembrie 1939, s-a discutat şi problema României. Stalin a comunicat că, deocamdată, Guvernul sovietic nu are nici o intenţie de a se atinge de România. După încheierea campaniei poloneze, se va intra în faza „războiului ciudat”. La 19 octombrie 1939, se va semna, la Ankara, Tratatul tripartit anglo – franco – turc. Protocolul secret anexat Tratatului, act care va rămâne necunoscut Guvernului român, preciza limpede punctul geografic sensibil ce ar fi declanşat acţiunea militară franco – britanică, reapectiv în momentul în care „ofensiva militară declanşată de o putere europeană ar atinge frontierele Bulgariei sau ale Greciei”[35].Hotărârea adoptată la Geneva în septembrie 1939, prin care se prevedea că „măsurile militare prevăzute de articolul 16 al Pactului nu mai au un caracter obligatoriu”[36], dezlega mâinile diplomaţiei anglo-franceze în ceea ce priveşte posibilităţile de acţiune.

Un pericol latent devine  prezent

Noile raporturi germano-sovietice şi perspectiva ca Armata Roşie să treacă frontiera de stat pentru a ocupa Basarabia[37] l-au determinat pe Mihail Moruzov să restabilească legătura secretă cu Abwehrul amiralului Canaris, întreruptă după întâlnirea din februarie 1937. Raportul rezidentului din Moscova al Serviciului Secret de Informaţii al Armatei, din 20 octombrie 1939, întărea convingerea lui Mihail Moruzov că viitorul acestor relaţii era nesigur, iar faptul că organele GPU nu au modificat  sistemul de supraveghere aplicat diplomaţilor germani se poate constitui într-o „piedică serioasă în calea unei apropieri reale şi a unei colaborări sincere şi amicale cu Uniunea Sovietică”[38].Cu ocazia vizitei pe care maiorul Gheorghe Ionescu-Micandru avea să o întreprindă la Berlin, în intervalul 26 octombrie – 3 noiembrie 1939, Mihail Moruzov va înainta amiralului Canaris un Expozeu privind situaţia din Europa de Est, confruntată cu primejdia panslavismului şi a extinderii agitaţiilor comuniste. Mihail Moruzov îl informa pe amiralul Canaris că „niciodată n-am avut încredere în ruşi, indiferent de culoare, deoarece ruşii – de ieri, ca şi cei de azi – una gândesc, alta vorbesc şi altceva fac”[39]. Având în vedere că România, prin aşezarea ei geografică, a constituit întotdeuna pentru Germania, o preocupare de prim ordin, Moruzov propunea Abwehrului o ofertă de colaborare informativă pentru Estul Europei, ca o soluţie de ultim moment menită a salva fiinţa naţională de la dezastrul care se prefigura din ce în ce mai clar[40]. „Comunismul – constata Mihail Moruzov – , înfrânt până ieri pretutindeni, sub raportul doctrinar, a reapărut sub auspiciile Germaniei pe arena Europei, şi mai ales a Europei Centrale. (…) În cazul în care Armata Roşie va trece Nistrul, hoardele bolşevice nu se vor opri nici la Prut, nici pe Siret, nici pe Carpaţi, nici pe Dunăre, ci la porţile vechilor ţeluri: Fiume şi Istanbul”[41]. În faţa acestei situaţii, rămânea ca Germania să reflecteze asupra stărilor actuale şi a influenţei acestora asupra viitorului, aprecia, în încheierea Expozeului, şeful Serviciului Secret de Informaţii al Armatei Române.

Maiorul Gheorghe Ionescu-Micandru va avea convorbiri cu maiorul Pruck, şeful Secţiei Frontul de Est din Abwehr, care a confirmat faptul că OKW consideră că pericolul sovietic este mai mare în Peninsula Balcanică decât cel din Vest. Colaborarea propusă de Mihail Moruzov a fost acceptată, având şi acordul Führerului care a dispus ca „orice acţiuni informative asupra armatei sovietice să înceteze, continuându-se însă acţiunea informativă asupra activităţii comuniste a Uniunii Sovietice”[42]. În pofida ordinului Führerului, amiralul Canaris s-a arătat dispus şi la o colaborare informativă pe probleme de ordin militar privind URSS. „Am rămas cu impresia sigură – admitea maiorul Gheorghe Ionescu-Micandru – că pericolul acţiunii de prezent şi de viitor a Uniunii Sovietice este adânc întipărit în mintea tuturor acelora cu care am luat contactul şi că toţi aceştia şi-au format convingerea că Germania va trebui să facă toate eforturile pentru a proteja integritatea României”[43].

Însărcinatul român cu afaceri la Riga, Grigore Niculescu – Buzeşti, telegrafia la Bucureşti că în timpul negocierilor pentru tratatul militar sovieto-leton, şeful delegaţiei sovietice, vice-comisarul pentru marina de război, Isakoff, a declarat şefului Statului Major General al armatei letone „că, la terminarea negocierilor cu Finlanda, se va produce o acţiune sovietică în contra Basarabiei şi că, în acest scop, se găsesc deja importante contingente concentrate în zonele militare Harkov şi Odessa”[44]. În baza înţelegerii perfectate cu Abwehr-ul, Serviciul Secret de Informaţii al Armatei Române primea, la 22 noiembrie 1939, un set de informaţii referitor la mişcările Armatei Roşii. Conform acestor informaţii, în apropierea graniţelor cu România, se prefigura un dispozitiv format din 5 corpuri de armată, cu 35 de divizii, dintre care 23 de infanterie, 11 de cavalerie şi una moto-mecanizată.

„Trebuie să lămurim relaţiile cu URSS. Trupele lor ne-au încercuit tot hotarul nordic, de la Nistru până la Carpaţi”[45], afirma ministrul de Externe al României, Grigore Gafencu, la 29 noiembrie 1939, în Senatul României. Diplomaţia românească va face, în continuare, eforturi disperate pentru a obţine garanţii militare concrete, în cazul unui atac sovietic. Londra comunica României, la 11 decembrie 1939, că funcţionarea garanţiei acordate în aprilie 1939 depindea de doi factori: hotărârea Turciei de a deschide Strâmtorile şi asigurarea că Italia nu se va împotrivi unei acţiuni anglo-franceze în Răsărit. La 30 decembrie 1939, Viorel V. Tilea a remis la Foreign Office o notă din partea guvernului român prin care se solicita ajutor în armament şi materii prime, care urma să fie achitat în rate anuale sub forma creşterii cotelor de petrol. Parisul a fost informat şi el despre această cerere. La cea de a doua consfătuire a conducătorilor misiunilor diplomatice britanice din Europa de Sud-Est, care a avut loc la Londra, între 8 şi 11 aprilie 1940, s-a hotărât ca, după obţinerea avizului Statului Major General britanic, Bucureştiul să fie informat că, în cazul unui atac al Uniunii Sovietice, se va acorda „ajutor după posibilităţi”, dar că gradul şi caracterul acestuia vor depinde de atitudinea Turciei, Italiei şi Bulgariei.

Ministrul plenipotenţiar al României la Berlin, Radu Crutzescu, comunica, la 19 ianuarie 1940, ministrului Afacerilor Externe de la Bucureşti, următoarele: „Sunt dator a semnala Excelenţei Voastre, în legătură cu dorinţa cercurilor oficiale germane de a vedea o Rusie cât mai liniştită şi deci, satisfăcută, întrebările ce mi se pun destul de des în ultimul timp, învăluite fireşte în toate rezervele, cu titlu de informaţie pur personală şi «fără să ne amestecăm într-o chestiune care nu ne priveşte» asupra posibilităţii unei rezolvări «definitive» a chestiunii Basarabiei prin cedarea părţii, recte regiunea Hotinului, cu majoritate ucraineană (fiindcă trebuie să spun că ucrainenii au devenit deodată, în ochii specialiştilor germani, ruşi de cea mai pură speţă). Mi se aminteşte cu binişorul că o asemenea soluţie ar avea toţi sorţii de a fi cu atât mai «definitivă» cu cât ruşii au dovedit cu prilejul trasării liniei de demarcaţie din Polonia că principiul naţionalităţilor este singurul lor îndreptar. Preciziunile de ordin etnografic şi geografic ce mi s-au dat în privinţa Basarabiei trădează însă unele cunoştinţe ce-mi dau de bănuit că această chestiune a fost supusă în birourile competente ale Ministerului Afacerilor Străine [german – n.n.]unui studiu mai amănunţit”[46].

Aflat la Berlin, în perioada 2-8 martie 1940, şeful Serviciului Secret de Informaţii al Armatei Române a avut întrevederi cu mai multe oficialităţi ale Reich-ului, printre care cu omologul său, amiralul Canaris. „Comandamentul german – a subliniat amiralul Canaris – are continuu în vedere tendinţele URSS care au ca prim scop propagarea ideii revoluţionare, pe care deocamdată înţelege să o exploateze sub forma ideală a panslavismului în Polonia, Boemia, Moravia, Ucraina Carpatică şi, apoi, în Balcani, unde – mai ales în Bulgaria şi Iugoslavia – a început să desfăşoare deja acţiuni pregătitoare”[47]. Expansiunea sovietică în Balcani era un lucru pe care Berlinul nu-l putea admite, ori interesul României, într-o astfel de conjunctură geopolitică, era să fie cât mai corectă faţă de Berlin, în condiţiile în care „în Germania – avertiza amiralul Canaris – mai există persoane politice care cred că atitudinea ţării dumneavoastră nu este sinceră şi că, în momentul când Germania va fi antrenată într-un război decisiv, îşi va schimba atitudinea, făcând jocul anglo-francezilor”[48].La 29 martie 1940, Molotov a ţinut în Sovietul Suprem al URSS un discurs în care a afirmat că există o chestiune litigioasă nerezolvată, aceea a Basarabiei şi a precizat că România va înţelege că asemenea lucruri nu pot fi tolerate[49].

Regele Carol al II-lea nota, la 2 aprilie 1940, în jurnalul său: „Chestia principală este discursul lui Molotov. Discurs care distruge toate iluziile şi este agresiv faţă de mulţi, între care şi Italia. Faţă de noi, a reafirmat că URSS n-a renunţat la Basarabia şi de aceea nu poate avea un pact de neagresiune cu noi, dar că această chestiune se va rezolva pe cale paşnică (…). Îl găsesc pe Gafencu îngrijorat căci consideră acest discurs ca un avertisment serios. Sunt complet de acord. La noi, poate, va provoca panică, la alţii va da un mare îndemn pentru întărirea apărării naţionale”[50]. După invadarea Danemarcei şi a Norvegiei (9 aprilie 1940), Gafencu mărturisea unui diplomat străin: „Conceptul de putere neutră a încetat să mai existe”. Aflat la Paris, în clipele premergătoare atacului german (10 mai 1940), Mihail Moruzov adnota: „Nota caracteristică a situaţiei din Franţa o constituie însă o criză, o lipsă de personalităţi, de energii, de oameni de concepţie care să stăpânească şi să dirijeze evenimentele, nu să fie dirijaţi de ele. Franţa este în căutarea lor”[51]. Îngrijorat de marea concentrare de trupe sovietice de la frontiera română[52], la 22 mai, Gafencu are o conversaţie cu ministrul Germaniei la Bucureşti, Fabricius, care i-a declarat că „…în aceste ultime luni, schimbări profunde au intervenit în raporturile germano-ruse, şi de aceasta trebuie să ţinem cont”[53],adăugând că „pacea şi liniştea României depind, într-o mare măsură, de înţelegerea la care România ar ajunge cu vecinul ei din Est”[54].

Cu ocazia vizitei amiralului Canaris la Bucureşti, în zilele de 28 – 29 mai 1940, autorităţile militare au primit un nou set de informaţii referitoare la dislocarea trupelor sovietice. Totalul forţelor sovietice concentrate pentru atac se ridica la 30 de divizii de infanterie, 12 divizii de cavalerie şi 6 brigăzi mecanizate, în Districtul Militar Special Kiev; 7 divizii de infanterie şi 2 brigăzi mecanizate, în Districtul Militar Odessa; 4 divizii de infanterie şi 2 brigăzi mecanizate, în Districtul Militar Harkov. Dispozitivul de atac totaliza, astfel, un efectiv de 42 de divizii de infanterie, 12 divizii de cavalerie şi 10 brigăzi mecanizate[55]. După cum atestă documentele militare provenite din arhivele sovietice, dispozitivul Armatei Roşii la graniţa cu România era compus – în lunile mai – iunie 1940 – din  40 de divizii, 14 brigăzi blindate, 30 de regimente şi 4 divizioane de artilerie[56]. Un astfel de dispozitiv întrecea cuantumul total al forţelor româneşti pe întreaga ţară (32 de divizii de infanterie, 4 1/3 divizii de cavalerie, 4 brigăzi mixte munte, o brigadă motorizată şi o brigadă fortificaţii)[57]. Capitularea Franţei (22 iunie 1940) a bulversat opinia publică românească şi nu numai, marcând, totodată, sfârşitul unei concepţii şi al unei orientări de politică externă. Alexandru Cretzianu, secretar de stat la Ministerul de Externe, mărturisea: „În România, ca în multe alte ţări din Europa, invincibilitatea armatei franceze a fost multă vreme o dogmă, o axiomă, un dat fundamental în orice discuţie politică. Până şi puţinii germanofili din mijlocul nostru nu şi-au imaginat, probabil, niciodată că forţele lui Gamelin vor fi zdrobite şi puse pe fugă de către Wehrmacht, în numai câteva zile de luptă. Nu voi încerca să descriu aici dimensiunile influenţei înspăimântătoare pe care a avut-o asupra noastră prăbuşirea Franţei”[58].

Pe măsură ce blindatele germane se revărsau peste câmpiile franceze, desăvârşind îngenuncherea Franţei, Armata Roşie se concentra la frontiera de est a României pentru  atacul decisiv. La 25 iunie 1940, Mihail Moruzov solicită lui Manfred von Killinger, observatorul Führer-ului pentru Ungaria, România, Iugoslavia şi Bulgaria, un răspuns foarte clar referitor la atitudinea pe care o va lua Germania dacă România va fi atacată de Uniunea Sovietică. Diplomatul german a răspuns: „Germania nu va putea face altceva decât să exprime unele deziderate faţă de URSS, o acţiune militară în Est fiind pentru moment imposibilă, armata germană trebuind să termine războiul contra Angliei”[59]. Evenimentele petrecute în acele ore şi clipe, de o intensitate aparte, aveau să influenţeze decisiv destinul României şi al câtorva milioane de cetăţeni ai ei. Nicolae Iorga întreba în ziarul „Neamul românesc” în zilele care au urmat Dictatului sovietic, şi care a generat sute şi mii de drame individuale şi de grup, „Ce rămâne?” în urma retragerii armatei şi administraţiei române: „Rămâne în oraşe amintirea unui sfert de veac de libertate, rămâne o generaţie crescută de noi, păstrând în cap şi-n inimi aceleaşi gânduri şi simţire ca şi noi. Rămâne ce-am putut îndrepta şi crea acolo unde am găsit ignoranţă, evrei şi păduchi.Rămâne o întreagă generaţie de intelectuali care nu pot avea decât un singur gând: revenirea la dreptul lor şi la al nostru”[60].

Ultimatumul fatal și nedrept

În seara zilei de 23 iunie 1940, la Moscova, în cursul unei întrevederi între Molotov şi contele von der Schulenburg, ambasadorul Germaniei, desfăşurată din iniţiativa primului, acestuia din urmă i s-a comunicat că URSS doreşte soluţionarea problemei Basarabiei fără nici o amânare. Guvernul de la Moscova dorea în acelaşi timp şi Bucovina, despre care Molotov a pretins că ar avea populaţie ucraineană[61]. Guvernul german a fost informat cu promptitudine de cererile sovietice printr-o telegramă transmisă la ora 21.16 şi recepţionată la ora 23.20. Răspunsul Berlinului avea să vină peste 42 de ore. Hitler a fost uluit de cererile sovietice şi de caracterul lor intempestiv. Ministrul de Externe von Ribbentrop a fost solicitat să dea explicaţii referitoare la interesul sovietic pentru Basarabia. „După câte îmi amintesc – avea să declarevon Ribbentrop – faptele s-au întâmplat precum urmează: în timpul delimitării sferelor reciproce de interes din Europa Răsăriteană, atunci când s-a menţionat Sud-Estul european, sovieticii au exprimat interesul lor pentru Basarabia. Cu această ocazie, am declarat oral dezinteresul nostru faţă de chestiunea basarabeană. Însă, având în vedere faptul că relaţiile germano-sovietice erau încă vagi şi pentru a nu formula în mod explicit, în scris, recunoaşterea revendicării ruseşti, de teama unor indiscreţii posibile, am căutat prin protocol o formulare mai generală, astfel încât, atunci când s-a discutat situaţia Europei sud-estice, am declarat la modul cel mai general că Germania este dezinteresată din punct de vedere politic în aceste regiuni, adică în sud-estul european. În schimb am accentuat corespunzător interesul economic german din aceste teritorii, în conformitate cu instrucţiunile Führer-ului şi, după câte îmi amintesc, în conformitate cu o directivă specială a Führer-ului, primită înaintea plecării mele la Moscova”[62]. Având în vedere cele întâmplate la Moscova, la 23 august 1939, precum şi cererile sovietice, Hitler a fost incapabil de o reacţie conformă cu împrejurările, în condiţiile în care Germania nu mai era dispusă să-şi respecte chiar toate angajamentele luate faţă de Uniunea Sovietică.

Conducerea politică şi militară a României hotărâse, încă din cursul lunii mai 1940, rezistenţă cu orice preţ pe linia Nistrului „fără gând de retragere”. Propunerea comandantului Armatei 4 române de a se elabora o serie de studii şi a se organiza exerciţii pentru o eventuală retragere sub presiunea inamicului de la Est a fost respinsă, pentru a „nu se semăna îndoială în sufletele comandanţilor care trebuiau să se bată pe Nistru”[63]. La 10 aprilie 1940, Comandamentul Armatei 4 a înaintat eşalonului superior (Grupul de Armate nr. 1) studiul intitulat: „Trecerea Armatei 4 din Basarabia peste Prut, sub presiunea inamicului, contând pe forţele disponibile”[64]. Cererea de a se începe imediat sporirea trecerilor peste Prut, având în vedere o posibilă retragere, a făcut obiectul unei noi intervenţii, la 17 aprilie 1940, pe lângă Grupul de Armate nr. 1, care a solicitat Marelui Stat-Major luarea de măsuri în acest sens. În ciuda demersurilor Marelui Stat-Major pe lângă Ministerul Lucrărilor Publice, nu s-a întreprins nimic.

Grupul de Armate nr. 1 a ordonat, la 18 aprilie 1940, Armatei 4 să execute recunoaşteri în vederea organizării de capete de pod la est de Prut, pentru a putea ajuta trupele în cazul unei posibile retrageri. Ordinul a fost executat cu promptitudine. Pe 25 mai 1940, Armata 4 a convocat, la Tecuci, comandanţii corpurilor de armată din subordine, pentru a-i informa asupra modului de retragere a marilor unităţi din subordine în caz de presiune din partea sovieticilor. Comandantul geniului Armatei 4 a primit ordin să înceapă repararea podurilor umblătoare şi să pregătească poduri pe plute. Comandamentul Armatei 4 a elaborat un plan de acţiune în caz de agresiune la frontiera de Vest. Planul prevedea evacuarea teritoriilor în două faze: în perioada de tensiune politică şi în perioada mobilizării.

Autorităţile politice şi militare de la Bucureşti trecuseră la întocmirea, în mai 1940, a planurilor de evacuare a teritoriilor revendicate de sovietici, intitulate codificat „Tudor-1940”[65] şi „Mircea-1940”[66]. Ambele planuri preconizau că, „în principiu, organele militare şi administrative nu părăsesc teritoriul lor decât atunci când trupele operative sunt pe punctul de a-l evacua în întregime”[67]. Pentru asigurarea loialităţii „familiile funcţionarilor respectivi se evacuau anticipat”[68], iar trupelor operative le revenea obligaţia „de a înştiinţa, la timp, aceste organe asupra momentului retragerii şi să le asigure mijloacele de transport necesare”[69]. Planurile „Tudor-1940” şi „Mircea-1940” urmau să fie definitivate până la 1 iunie 1940[70]. Evoluţia evenimentelor din Basarabia a împiedicat finalizarea şi punerea în aplicare a acestor planuri de evacuare. Singurul plan de evacuare executat de către autorităţile române, în anul 1940, a fost cel întocmit de Rezidenţa Regală a Ţinutului „Marea” privind evacuarea Cadrilaterului. Planul a fost aprobat, la 12 august 1940, de către Marele Stat Major român iar principiul de bază al evacuării era că „primează nevoia salvării repede şi în ordine a resurselor, iar nu favorizarea unora din elementele evacuabile, în detrimentul întregii operaţiuni”[71].

Situaţia de la frontieră devenea alarmantă cu fiecare clipă ce se scurgea. În noaptea de 24 spre 25 iunie 1940, s-au înregistrat intense deplasări de trupe sovietice între Kuty şi Sniatin. Divizia 7 infanterie, aflată în Bucovina, a amorsat toate dispozitivele de distrugere dintre frontieră şi poziţiile înaintate ale Detaşamentului Lăpuşna. Având în vedere degradarea continuă a situaţiei politico-militare de la frontieră, unităţile subordonate Diviziei 8 infanterie, cu garnizoana de pace la Cernăuţi, respectiv Regimentele 8 vânători, 3 grăniceri, 29 infanterie, 12 şi 17 artilerie, erau gata de luptă, departe de periferiile Cernăuţiului. În cursul zilei de 25 iunie 1940, Secţia a II-a din Marele Stat-Major a avertizat eşaloanele superioare că agresiunea sovietică contra României este din ce în ce mai probabilă, în condiţile în care activitatea aeriană a sovieticilor la frontiere luase aspectul unei veritabile agresiuni. În zona de responsabilitate a Corpului de Cavalerie, aflat în sudul Basarabiei, s-a preconizat o tactică de apărare activă, ordonându-se recunoaşteri aeriene dincolo de Nistru, pe o adâncime de 10 km. La ora 18.00, a sosit la Moscova răspunsul telefonic al lui Ribbentrop la cererile lui Molotov: „1. Germania se conformează acordurilor de la Moscova. De aceea, ea nu este interesată în problema Basarabiei (…); 2. Pretenţiile Guvernului sovietic asupra Bucovinei reprezintă un element nou. (…); 3. În restul României, Germania are interese economice foarte importante (…); 4. (…) Aşa cum stau lucrurile, suntem de părere că o reglementare paşnică, în conformitate cu vederile Rusiei, este perfect realizabilă, cu condiţia ca problema să fie tratată cum trebuie. Am fi recunoscători Guvernului sovietic dacă ne-ar comunica ideile sale asupra tratării viitoare a problemei”[72].

Pe baza rapoartelor informative venite de la unităţile aflate la frontiera de Est, recunoaşterilor aeriene şi a altor informaţii, Marele Stat-Major român a confirmat, puţin după miezul nopţii de 24 spre 25 iunie 1940, Grupului de Armate nr. 1 ordinul să efectueze, în zori, zboruri de recunoaştere pe toată lungimea Nistrului, fără trecerea frontierei. Şeful Marelui Stat-Major, generalul Florea Ţenescu, a ordonat, personal, comandanţilor Armatelor 3 şi 4 române să intre imediat în dispozitivul de apărare, cu toate trupele prevăzute în planurile de operaţii. Generalul Nicolae Ciupercă, comandantul Armatei 4, a cerut lămuriri prin reţeaua telegrafică Hugues: prin „imediat” trebuie înţeles „în două-trei ore?” sau „imediat”, pur şi simplu. Generalul Ţenescu a ordonat: două-trei ore. Comandamentele de la Roman, Bacău şi Tecuci au fost informate că din ordinul ministrului Apărării Naţionale urmează a fi deplasate spre Est unităţile de pontonieri-fluvii, tancurile şi artileria grea aflate în subordinea nemijlocită a Marelui Cartier General.

Începând cu ora 14.00, din ziua de 26 iunie 1940, unităţile subordonate Corpului 10 Armată, dislocat în Bucovina, respectiv Diviziile 7, 34 şi 8 infanterie, Grupul 3 grăniceri, precum şi cele 10 detaşamente de siguranţă, au primit dispoziţii detaliate referitoare la intrarea în poziţiile de luptă în cel mai desăvârşit secret, avizând trupele că ar fi fost vorba despre o aplicaţie curentă, iar dispozitivele urmau a fi camuflate cu maximă grijă, urmând ca ostaşii să dispună de muniţie şi hrană, spre a fi în orice moment gata de operaţii. O oră mai târziu, primea ordin de desfăşurare pentru luptă şi Divizia 2 cavalerie aflată în Basarabia de Nord. Divizia 12 infanterie a raportat, în cursul zilei, că toate distrugerile din prima linie a frontului erau amorsate. Subunităţile Regimentului 35 infanterie desfăşurate pe Nistru au primit muniţie nouă. Discuţiile purtate la Palatul Regal din Bucureşti, între Ernest Urdăreanu şi Manfred von Killnger, l-au convins pe Mareşalul Palatului că misiunea lui Killinger consta în a-i oferi eventual o mână de ajutor lui Wilhem Fabricius în cazul în care românii trebuiau supuşi la presiuni ca să accepte pretenţiile sovieticilor. Manfred von Killinger a declarat că Berlinul nu putea întreprinde nimic şi a sfătuit factorii de decizie români să se înţeleagă într-un fel sau altul cu Rusia sovietică, cedând la nevoie o fâşie de teritoriu, pe care o vor recupera mai târziu. „Convorbirea cu Urdăreanu – telegrafia von Killinger la Berlin – a avut acelaşi conţinut ca şi cea cu Mihail Moruzov. Numai că în cazul convorbiriicu Urdăreanu am accentuat inutilitatea şi, mai ales, lipsa de speranţă a unei bătălii cu sovieticii”[73].

La Moscova, s-a desfăşurat o nouă întrevedere între ministrul Germaniei, contele von der Schulenburg, şi Molotov. „Pe baza convorbirii pe care a avut-o cu mine ieri – consemna contele Schulenburg -, guvernul sovietic a decis să-şi limiteze pretenţiile asupra Bucovinei de Nord, inclusiv asupra oraşului Cernăuţi. În conformitate cu opinia sovietică, linia de demarcaţie ar urma să unească punctul cel mai sudic al Ucrainei de Vest cu muntele Kniatiasa, la est de Suceava, trecând apoi prin nord-est de Herţa, spre Prut, unde Rusia sovietică va obţine o legătură feroviară directă din Basarabia, prin Cernăuţi, până la Lemberg”[74]. Prezenţa a numeroase divizii sovietice, identificate de cercetarea românească, susţinute de brigăzi blindate, concentrate pe malul Nistrului, însoţite de aviaţia care viola permanent spaţiul aerian al României în incursiuni din ce în ce mai adânci, provoca mai mult decât o îngrijorare.

În seara zilei de 26 iunie 1940, la ora 22.00, Molotov i-a înmânat, la Kremlin, ministrului Gheorghe Davidescu nota ultimativă privind cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. „Politica lui Titulescu – scria Pamfil Şeicaru -, aceeaşi ca şi politica lui Carol, îşi arăta blestematele ei roade. Ar fi nedrept să se spună că a existat un veritabil curent de prietenie în favoarea Rusiei Sovietice! Lovitura din iunie 1940 sancţiona o politică total străină de interesele de viaţă ale neamului românesc”[75]. Concomitent cu citirea ultimatumului sovietic de către Molotov, la ora 22.00, a fost emis de către Marele Stat Major sovietic şi Ordinul de Operaţii nr. 001, care urma a fi transpus în practică, la 28 iunie 1940, de către trupele ce aveau să invadeze Basarabia şi Bucovina de Nord în cazul în care România nu ar fi acceptat ultimatumul sovietic. La ora 22.15, postul de radio Chişinău şi-a încheiat emisiunea cu un program de cântece iar ultima piesă transmisă a fost aria toreadorului din opera Carmen de Bizet. În dimineaţa de 27 iunie 1940, la ora 02.00, regele Carol al II-lea a fost trezit din somn de un telefon, din partea lui Ernest Urdăreanu, care l-a informat că ministrul Davidescu de la Moscova a telefonat pentru a-l informa că Molotov i-a remis o notă ultimativă, după care toate legăturile telefonice cu Moscova au fost întrerupte.

La ora 03.00, generalului Vasile Atanasiu, comandantul Corpului 3 Armată din Chişinău, i-a parvenit ordinul telegrafic cifrat nr. 10.367, semnat de generalul Ion Ilcuş, ministrul Apărării Naţionale. Ordinul era foarte clar: intraţi imediat în dispozitiv şi fiţi gata de acţiune azi, 27 iunie 1940, în zorii zilei. Ordinul nr. 21.035 al Armatei 3 privind intrarea tuturor trupelor din Bucovina şi Basarabia de Nord în dispozitivele de apărare a fost emis la ora 03.15. Subunităţile Diviziei 7 infanterie au început, la ora 03.30, să se instaleze în poziţiile de luptă. Un ordin similar al Armatei 4 române a sosit la punctul de comandă al Corpului de Cavalerie, la Bolgrad, la ora 03.45, unde au început pregătirile pentru transferul comandamentului într-un punct de comandă operativ, amenajat din timp la Tarutino. Rezervele marii unităţi au fost alarmate. Oficiile telefonice şi telegrafice din Basarabia au fost puse sub pază militară. Armata 3 română a raportat la Bucureşti, la ora 03.58, că ordinul de intrare în poziţiile defensive fusese comunicat tuturor marilor unităţi din subordine. Ordinele operative au inundat reţelele de transmisiuni militare, starea de nelinişte a dispărut iar marea bătălie era aşteptată cu emoţie şi înfrigurare.

Comandamentul sovietic al Frontului de Sud, aflat sub comanda generalului G. K. Jukov, a întocmit două variante ale planului de operaţii. Ambele variante aveau în vedere cele două ipoteze, adică acceptarea sau respingerea de către România a pretenţiilor sovietice[76]. Prima variantă se aplica în eventualitatea în care România nu ar fi consimţit să-şi retragă trupele peste Prut. Într-o atare situaţie, Directivele Comandamentului sovietic al Frontului de Sud prevedeau o acţiune ofensivă, în cadrul căreia Armatele 12 şi 9, susţinute de lovitura auxiliară a Armatei 5, cu direcţia efortului principal orientată spre oraşul Iaşi, urmau să nimicească gruparea principală de nord a trupelor române. Armata 9 sovietică avea fixată ca misiune ocuparea sectorului Chişinău, apoi împreună cu Armatele 12 şi 5 trebuia să definitiveze încercuirea unităţilor române în Basarabia de Nord[77]. Varianta a doua prevedea rezolvarea pe cale paşnică a încorporării Basarabiei şi Nordului Bucovinei, urmârindu-se doar o introducere rapidă a unei părţi a trupelor sovietice concentrate pe Nistru, în scopul ieşirii pe râul Prut, pentru a controla retragerea românilor[78]. Planul sovietic[79] prevedea paraşutarea unităţilor de desant[80], cu misiunea de a încercui inamicul şi a organiza diversiuni în spatele frontului român[81]. Intensele pregătiri militare ale Uniunii Sovietice fuseseră observate şi de consulul american la Moscova, M. Ward, care, în drumul său spre Lvov, aflase că ofiţerii sovietici se pregăteau pentru „eliberarea Basarabiei”[82].

Marele Stat Major român a cerut Armatei 4 să urmărească cu maximă atenţie situaţia din sudul Basarabiei, mai ales pe direcţia Tiraspol-Comrat. Divizia 30 infanterie, aflată în curs de afluire spre Basarabia, a primit misiunea de a stabili un cap de pod în regiunea Cahul-Bolgrad, urmând a asigura spatele Corpului de Cavalerie al generalului Constantin Atanasescu, în caz de ostilităţi. Divizia 1 de Gardă şi Divizia 18 infanterie au început deplasarea spre frontul de est. Divizia 8 infanterie aflată pe frontul Armatei 3 a primit ordinul de luptă la ora 4 dimineaţa. Secţia 3 operaţii a propus evacuarea preventivă a localităţilor Cetatea Albă şi Criuleni. Având conotaţie politică şi existând perspectiva de a se crea panică, ministrul Apărării Naţionale a respins propunerea. După ora 04.00, în zorii zilei de 27 iunie 1940, trupele sovietice, folosind nouă ambarcaţiuni de capacitate mică, au trecut Nistrul în zona localităţii Corman. Pichetul de grăniceri şi plutonul de cavalerie aflate în zonă, după lupte grele, s-au retras şi au ocupat o nouă poziţie de luptă. La ora 05.30, trupele Diviziei 7 infanterie erau gata spre a primi lupta. Până la ora 07.50, ordinul Corpului 3 Armată către unităţile din subordine a fost primit şi s-a trecut la ocuparea poziţiilor de luptă. La sfârşitul operaţiunii, la întrebarea „Executat Nistru?” s-a răspuns scurt: „Complet Nistru”.

„Din umbre – scria ziaristul Iorgu Tudor, rememorându-şi dimineaţa în care i-a parvenit informaţia despre ultimatumul sovietic – ne pândea nenorocirea. Presimţeam primejdia şi purtam în suflet grijile şi fiorul unor vremuri tulburi. Dar credeam – şi credem – în steaua strălucitoare a neamului, chiar şi atunci când talazurile, în sălbatica lor mişcare, sunt gata să ne înghită”[83]. Regele Carol al II-lea consemna: „La 07.00, un al doilea telefon, prin care s-au primit preciziuni. Ni se cere de către URSS să cedăm Basarabia şi nordul Bucovinei şi să dăm răspunsul în 24 de ore. Această ştire m-a trăsnit ca o lovitură de măciucă şi m-a revoltat în cel mai înalt grad. Este un lucru aşa de oribil încât nici o minte românească nu poate s-o conceapă. Oricare ar fi riscurile, părerea mea este că trebuie să rezistăm la astfel de injoncţiuni şi să ne ţinem la ceea ce am spus atât de des, că dacă vom fi atacaţi, ne vom apăra. Se aşteaptă textul telegramei, ca să se poată lua o hotărâre”[84].

În după-amiaza zile de 27 iunie 1940, la ora 17.00, baronul Manfred von Killinger a fost primit de regele Carol al II-lea. „Eu nu mă îndoiesc de bravura ostaşilor Majestăţii Voastre, ştiu că soldatul român este excelent, însă cei mai buni soldaţi nu pot să facă nimic dacă le lipsesc materialele. Colosul rus vă va distruge în cele din urmă. În cazul declanşării războiului cu Uniunea Sovietică, veţi pierde, după părerea mea, nu numai Basarabia, ci mai mult. Foarte probabil, teritoriile petrolifere vor fi distruse. (…) Pentru toate acestea, eu vă fac propunerea ca, din consideraţii de ordin politic, să urmaţi sfatul de a nu începe un război cu Uniunea Sovietică”[85], conchidea baronul Killinger.

Începând cu orele 12.00-12.30 a avut loc şedinţa primului Consiliu de Coroană reunit ca urmare a ultimatumului sovietic. Ministerul Afacerilor Externe a solicitat un răspuns clar Iugoslaviei, Greciei şi Turciei în privinţa unui ajutor militar direct în cazul unei confruntări româno-sovietice. Răspunsul a fost dezamăgitor, astfel încât la Bucureşti „s-a constatat foarte clar că înjghebarea la care trudise atât de entuziast Nicolae Titulescu era mai puţin rezistentă decât un castel de nisip”[86]. Ministrul României la Moscova a înmânat lui Molotov, la ora 21.00, răspunsul Guvernului român la primul ultimatum sovietic. Molotov a înaintat un nou ultimatum şi un plan concret de ocupare a Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Ultimatumul expira pe 28 iunie 1940, ora 12.00 (ora Moscovei). Cel de-al doilea Consiliu de Coroană, început la ora 21.00, a hotărât cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord fără luptă. „Deci am încheiat Consiliul – consemna regele Carol al II-lea – printr-o scurtă cuvântare în care am spus că este ziua cea mai dureroasă a vieţii mele… Consider că se face o foarte mare greşeală, de a ceda fără nici o rezistenţă aproape un sfert de ţară, dar mă văd copleşit de avizul marii majorităţi a acelora cărora le-am cerut sfatul. Am plecat fără a mai da mâna cu nimeni, adânc amărât şi convins că urmările celor hotărâte vor fi foarte rele, chiar dacă, cum crede Argetoianu, foarte curând vom recăpăta ce am pierdut”[87].

Atmosfera din Basarabia acelor clipe de nebunie şi speranţă a fost surprinsă magistral de Iorgu Tudor: „Străzile Chişinăului ofereau o privelişte tristă…Bărbaţi, femei şi copii, cu geamantane, boccele, cu mici pachete în mâinile tremurătoare, în toropeală, în nebunie, se grăbeau undeva, fugeau: spre gară, spre şosea, spre necunoscut, fugeau mânaţi de năluciri. Chioşcurile şi magazinele erau închise. Din ferestre ne priveau ochi halucinanţi, figuri tragice ne întâmpinau în cale. Nu ne mai salutam. Sau dacă ne salutam, inconştient, mecanic, nu ne vorbeam. Era de prisos. Nu era nici timpul şi nici locul. Străini şi stranii erau călătorii din tramvaie. Tăcuţi. Aiuriţi. O lume tâmpită. Nebună. (…) Mâine va fi altfel. Altă lume. Alţi oameni. Se vor înstrăina şi oamenii, şi străzile…”[88]. Generalul Nicolae Ciupercă, într-un raport din iulie 1940, consemna: „Din toate ordinele şi documentele până în ziua de 27 iunie, ora 24.00, reieşea că comandamentul superior este condus de o singură idee: aceea de a primi lupta cu toate forţele, în Basarabia. În momentele când toate privirile erau aţintite către hotar, nu am găsit necesar să dau instrucţiuni serioase pentru retragere şi să semăn îndoiala în sufletele comandanţilor care trebuiau să lupte pe Nistru…”[89].

În seara de 28 iunie 1940, Marele Stat-Major român a dispus, prin ordinul telegrafic nr. 6.006, retragerea trupelor proprii din Basarabia şi Bucovina de Nord. „Pata făcută pe onoare printr-o laşă supunere – scria von Clausewitz în Cele trei acte ale credinţei – nu se mai poate şterge niciodată; această picătură de otravă, intrată în sângele poporului, se transmite la urmaşi, paralizând şi subminând vigoarea generaţiilor viitoare (…) Chiar pierderea libertăţii, în urma unei lupte sângeroase şi glorioase, garantează reînvierea mândriei poporului, pentru un moment aservit, şi amintirea ei constituie sămânţa vie din care, într-o bună zi, va creşte un nou copac, cu rădăcini mai puternice”. Politicienii români foarte probabil că nu l-au citit, iar dacă l-au citit nu l-au înţeles. Generalul Nicolae Ciupercă a emis Ordinul de zi nr. 84, prin care asigura pe toţi ostaşii Armatei 4 române că decizia cedării Basarabiei şi Bucovinei de Nord nu atinge onoarea lor militară şi recomandându-le să respecte cu stricteţe toate ordinele primite. „Acest ordin – mărturisea maiorul Nicolae Ciobanu, şeful biroului 1 din statul major al Corpului 3 Armată – a căzut între noi ca un trăsnet. Nu eram pregătiţi pentru această eventualitate, ci pentru rezistenţă…”[90].

La ora 04.10, agenţia Reuters făcea cunoscut lumii întregi: „…Este sigur că Germania avea cunoştinţă de pretenţiile Rusiei sovietice faţă de România şi le-a îngăduit, ceea ce nu înseamnă că le-a şi aprobat. Mai probabil este că Rusia a profitat de preocupările Germaniei în vest. (…) acţiunea sovietică putea fi demult prevăzută. Era previzibil de multă vreme că Uniunea Sovietică se va angaja în operaţiunea de la frontierele sale meridionale de îndată ce se va ivi un prilej. Între altele, mişcările militare şi politice semnalate după semnarea pactului germano-sovietic au evidenţiat limpede scopul întăririi poziţiei strategice a Sovietelor la frontiera occidentală, în vederea conflictului cu Germania, care este inevitabil”[91].

Retragere, haos, durere și umilință

Marele Stat-Major a transmis Armatei 4 române Ordinul 6.008/c, care contura un plan de ansamblu al retragerii trupelor române din cea mai mare parte a Basarabiei. În conformitate cu acest plan, Corpul 11 Armată, cu diviziile 26 şi 27 infanterie, trebuia să treacă Prutul pe la Ţuţora şi Ungheni. Corpul 3 Armată se retrăgea prin Albiţa cu diviziile 15 şi 33 infanterie şi prin Fălciu şi Leova cu diviziile 21 şi 12 infanterie. Corpul de Cavalerie urma să se replieze în sudul Moldovei, pe la Galaţi şi Oancea. Diviziile 15 şi 12 infanterie, precum şi Divizia 3 Cavalerie au primit ordin să menţină pe Nistru o pânză subţire de elemente uşoare capabile să se retragă în cea mai mare viteză, spre a ajunge din urmă trupele. Contraamiralul Alexandru Gheorghiu, comandantul Diviziei de Dunăre, a alarmat forţele fluviale din subordine în dimineaţa zilei de 27 iunie 1940, urmând ca acestea să participe la operaţiunile de evacuare din Basarabia.

Comandantul Flotilei de Monitoare, comandorul Paul Zlatian, a ordonat unităţilor din subordine să asigure paza şi ordinea în porturile basarabene şi să contribuie la evacuarea pe Dunăre a unităţilor militare, a administraţiilor şi refugiaţilor din sudul Basarabiei. Totodată, au fost luate măsuri pentru a se întări apărarea graniţelor cu unităţi specializate pentru lupta în Delta Dunării. Batalioanele 15, 16, 17 Infanterie Marină au intrat în dispozitiv de apărare, între 27 şi 30 iunie 1940, în raioanele Periprava-Chilia, Sulina-Sfântu Gheorghe şi Tulcea, gata de ripostă în cazul unui atac sovietic, peste braţul Chilia, în Deltă. În contextul situaţiei create de ultimatumul sovietic, încă din 28 iunie 1940, distrugătoarele „Mărăşeşti”, „Mărăşti” şi canoniera „Remus Lepri” au intrat în dispozitiv de apărare navală şi aeriană, contribuind la întărirea apărării navale, aeriene şi antisubmarine din direcţia Est. Ameninţarea unui atac sovietic a impus executarea unui baraj de mine în raionul Sulina. Lansarea barajului de mine a început la 30 iunie, ora 04.00, fiecare navă participantă la operaţiune lansând câte 23 de mine, astfel încât a fost închis un careu cu latura de nord pe paralela 45°14’, la est distanţa de 6 mile marine faţă de bara Sulina, având şi o linie pe latura de sud. La ora 14.40, postul naţional de radio a transmis un comunicat oficial în care se anunţa că raioanele Sulina-Sfântu Gheorghe, până la meridianul 29^°57’ Est şi Capu Midia-Tuzla, până la meridianul 29^°02’ Est erau declarate zone periculoase pentru navigaţie.

Graba avea să-şi pună amprenta asupra executării planului de retragere şi o sumă întreagă de mari unităţi şi elemente neîndivizionate aveau să fie ignorate de mesajele care se încrucişau cu febrilitate pe firele şi reţelele telefonice şi telegrafice ale Armatei. Referitor la evenimentele petrecute în iunie 1940, este extrem de interesant un raport al Biroului 2 înaintat Marelui Stat-Major la 1 iulie 1940: „(…) 14) În legătură cu MU române raportez: Div. 15 şi Div. 12 au avut pierderi enorme; aceste divizii n-au trecut nici Prutul. 15) Pierderile se datorează nu acţiunii trupelor ruse ci chiar trupelor noastre. (…). 17) Aprecieri: a) trupele sovietice au trecut Nistru în special în zona Tiraspol-Doboşari; b) Mişcarea lor se marchează pe direcţiile Doboşari-Chişinău-Hănceşti şi Tiraspol-Tarutino; c) În sudul Basarabiei se remarcă acţiunea paraşutiştilor şi a aviaţiei. Paraşutiştii au lansat agenţi care au îndemnat populaţia să se înarmeze cu armele noastre, să stânjenească retragerea trupelor prin cererea de a se înapoia rechiziţiile şi dezertări în masă; d) Populaţia a luat parte activă la stânjenirea retragerii; e) Retragerea noastră s-a soldat cu pierderi enorme deoarece trupele nu au fost informate de modul cum se desfăşoară retragerea. Sovietele nu s-au ţinut de cuvânt în ce priveşte liniile fixate pentru a fi cedate zilnic. Se observă din partea comandamentelor ordine şi contraordine. Trupele s-au retras fără asigurări. Ofiţerii lipsă de la unităţi. Comandamentele s-au pierdut. Nu au făcut totul pentru salvarea celor rămaşi în urmă. Este de observat că unităţile încadrate chiar cu basarabeni şi bine încadrate s-au salvat. Comandanţii de unităţi au produs panică. Se remarcă ofiţeri care şi-au părăsit complet unitatea. După trecereaPrutului, toţi ofiţerii şi subofiţerii în capul rămăşiţelor unităţilor sale. Am urmărit toate coloanele şi n-am văzut ofiţeri şi subofiţeri decât în proporţie de 5%”[92].

După rememorarea acestor evenimente, se naşte întrebarea dacă au existat disponibilităţi interne capabile să salveze independenţa şi integritatea teritorială? O concluzie a Marelui Stat-Major român, din 1939, reflectă adevărul situaţiei militare a României: „Există forţe umane. Deocamdată, lipsa de materiale de război, în special lipsa de armament, limitează numărul de mari unităţi ce putem mobiliza, cu toate că nevoile operative ar impune o majorare a prevederilor actualului plan de mobilizare”[93]. Sub raport strategic, se puteau realiza propriile obiective defensive în cazul în care statul român ar fi fost agresat de Ungaria şi Bulgaria, cu condiţia ca aceste state să nu fie susţinute direct de Germania şi URSS. Examinând în detaliu atitudinea liderilor politici şi militari ai momentului (27 iunie 1940), s-a conturat ideea că participanţii la Consiliul de Coroană care au hotărât cedarea Basarabiei şi Nordului Bucovinei ar fi putut fi „intoxicaţi în chip premeditat pentru a li se forţa opţiunile”[94]. Informaţiile pe care generalul Florea Ţenescu, şeful Marelui Stat-Major, şi generalul Ioan Ilcuş, Ministrul Apărării Naţionale, le-au pus la dispoziţia membrile Consiliului de Coroană, au fost „uluitoare”, decisive în a întări convingerea că România nu putea să reziste unei agresiuni din partea Uniunii Sovietice, combinate, eventual, cu atacurile Ungariei şi Bulgariei. 40 de divizii româneşti nu puteau rezista unui atac dus de cele 141 de divizii ale aliaţilor (URSS, Ungaria şi Bulgaria). Celor prezenţi li s-a întărit credinţa că România nu putea decât să accepte ultimatumul sovietic. În aprilie 1940, Biroul 2 francez a redactat un raport în care erau caracterizaţi 99 de generali români. Raportul reflecta situaţia la momentul decembrie 1939. Generalul Florea Ţenescu[95] era caracterizat în felul următor: „În situaţii clasice face să fie bine, dar în situaţiile mişcătoare nu ştie să se degajeze de soluţiile scolastice şi să ia decizii bune pentru împrejurări şi posibilităţi”[96]. Uluitoare şi atât de veridică această caracterizare a serviciului secret francez cu referire directă la unul dintre oamenii cu o poziţie cheie în timpul evenimentelor din perioada 26-28 iunie 1940. O serie de noi documente[97], provenite din arhivele sovietice, introduse în circuitul ştiinţific scot în evidenţă faptul că trupele sovietice au fost pregătite, în cazul rezistenţei României, să angajeze o operaţiune ofensivă, cu limita vestică Prutul. Analizând sinteza informativă, din ziua de 25 iunie 1940, a Biroului 2 din Marele Stat-Major pe tema „Ocuparea Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către trupele sovietice”, precum şi un tabel (datat 2 iulie 1940) ce cuprindea totalul forţelor Frontului de Sud al lui Jukov şi, paralel, al forţelor introduse în Basarabia şi nordul Bucovinei după data de 28 iunie 1940 (orele 14.00), ajungem la concluzia că, în iunie 1940, în cazul în care s-ar fi ajuns la o confruntare militară româno-sovietică pentru Basarabia şi Bucovina de Nord, „disproporţia de forţe între cei doi eventuali beligeranţi s-ar fi dovedit importantă dar nu ecrasantă”[98].

Sinteza Biroului 2 al Armatei Române atrage atenţia factorilor de decizie militară din statul român asupra capacităţii combative a armatei sovietice, care este redusă, datorită lipsurilor materiale, nepregătirii cadrelor şi, mai ales, moralului scăzut. Această armată nu impune decât prin număr, iar „o acţiune dusă cu repeziciune şi hotărâre ar putea s-o pună în stare de dezorganizare încă de la început”[99]. Să credem oare că dacă generalul Ţenescu nu şi-a propus să dezinformeze pe cei prezenţi la Consiliul de Coroană, atunci fusese, el însuşi, intoxicat ? Sau Biroul 2 francez intuise corect ? ! Consider că o rezistenţă militară, chiar şi pe linia Prutului sau a Siretului, ar fi avut consecinţe geopolitice nebănuite pentru cursul istoriei acestor pământuri şi chiar a Europei Centrale şi de Est. Rezistenţa militară ar fi făcut din România o a doua Finlandă şi ar fi redat poporului şi armatei sale onoarea şi demnitatea înjosite şi terfelite în ruşinoasa retragere din 1940. Rezistenţa ar fi fost o opţiune politico-militară, ca alternativă la politica de cedare în faţa presiunilor URSS. Decizia din 27 iunie 1940 avea să afecteze pe termen lung evoluţia politico – militară a României. Din păcate, slăbiciunea factorilor de decizie politico-militară ai regimului a condus la criza cedărilor teritoriale, care vor culmina cu prăbuşirea regimului.

Consecinţele actului de la 27 iunie 1940 pentru teritoriile ocupate au fost dezastruoase. Potrivit raportului Congresului Frontului Naţional Patriotic de Eliberare, desfăşurat la Chişinău la 24 februarie 1969, în perioada 1944-1959 au dispărut din teritoriile ocupate peste 4,5 milioane de români: 1,5 milioane deportaţi în Siberia, 1,4 milioane au murit de foame în perioada 1946-1947, 500.000 au fost arestaţi şi exterminaţi, 200.000 au murit în război, luptând în cadrul armatei sovietice, în timp ce alţi 880.000 s-au refugiat din teritoriile ocupate, în special în dreapta Prutului. În schimb, până în 1969, în teritoriul dintre Prut şi Nistru au sosit anual circa 40.000 de alogeni, îndeosebi rusofoni şi turcofoni. În şase zile, 28 iunie – 3 iulie 1940, România a cedat Uniunii Sovietice 50.762 km² (Basarabia cu 44.500 km² şi nordul Bucovinei cu 6.262 km²), cu 4.021.086 ha teren agricol (20,5 % din suprafaţa agricolă a ţării), cu 3 776 309 locuitori, din care: 53,49% – români; 10,34% – ruşi; 15,30% – ruteni şi ucraineni; 7,27% – evrei; 4,91% – bulgari; 3,31% – germani; 5,12% – alţii. Pierderea Basarabiei a dus la stăpânirea de către URSS a malului nordic al Dunării maritime şi a îngreunat considerabil navigaţia între Brăila şi Marea Neagră, bazele navale de la Sulina şi Sfântu Gheorghe încetând să mai fie operaţionale.

În perspectiva evenimentelor, care vor urma, este extrem de interesant un raport bazat pe surse din Legaţia germană de la Bucureşti, după 26 iunie 1940, în care se specifica faptul că „Reich-ul a fost încunoştiinţat abia în ultimul moment de intenţiunea Moscovei de a ocupa Basarabia şi Bucovina de Nord, din care cauză forurile conducătoare din Berlin şi-au manifestat o vădită surpriză şi nemulţumire. (…) Germania va trece la acţiune contra URSS peste circa 6 luni, după ce va fi lichidată lupta împotriva Marii Britanii şi se va pune problema noilor frontiere europene. (…) Reich-ul va acţiona imediat contra Uniunii Sovietice, în cazul când Armata Roşie ar depăşi limita fixată, încercând să pătrundă în Moldova, spre a împiedica astfel expansiunea rusească în direcţia Dunării şi a centrului Peninsulei Balcanice. (…) acţiunea Reich-ului împotriva U.R.S.S. ar mai putea fi grăbită de anumite pretenţii sovietice faţă de Bulgaria sau Ungaria, cerându-se baze militare sau Ucraina Subcarpatică (…)”[100].

Referitor la cedarea Basarabiei, Mihai Antonescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de Externe) îi scria, în vara anului 1941, lui Ion Gigurtu (fost ministru al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor la 28 iunie 1940 şi preşedinte al Consiliului de Miniştri la 30 august 1940): „Politica unei ţări, domnule Gigurtu, nu poate să fie străină de comandamentele morale, de marile acte de educare naţională. A spune unui neam sau unei conferinţe internaţionale că trădarea Basarabiei este un târg sau a fost o socoteală – cum ne recomandaţi dvs. – este să faci rău neamului, surpând pentru mai multe generaţii spiritul moral care trebuie să călăuzească politica unei ţări şi dând celorlalte state dreptul să o desconsidere (…) Trădare a fost însă, domnule Gigurtu”[101]. Referindu-se la mutarea pe care o făcuse URSS pe tabla de şah a geopoliticii mondiale, generalul Ion Gheorghe aprecia că pretenţiile asupra Basarabiei „nu urmăreau o mărire a teritoriului rusesc, şi aşa uriaş, ci ca Rusia să devină stat riveran la Dunăre”[102]. La 1 decembrie 1940, la Alba-Iulia, generalul Ion Antonescu declara: “Să nu uităm că istoria nu va uita pe cei vinovaţi; şi vinovaţi suntem cu toţii: unii pentru că au tăcut, alţii pentru că au greşit, cu toţii, pentru că am suportat. Douăzeci de ani ne-am frânt puterea, ne-am slăbit cugetul şi ne-am sleit minţile în lupte fratricide pentru ideologii, în dezbinări stupide, în bârfeli odioase, în vrajbe dureroase şi în apucături neomenoase. Greşelile au venit la scadenţă. Teribilă scadenţă! Graniţele s-au prăbuşit rând pe rând, fără să încercăm să le apărăm, fiindcă România a fost surprinsă de furtună, total slăbită înăuntru şi fără nici un sprijin în afară. A fost pedepsită o naţiune, care va fi eternă, pentru păcatele unei generaţii, care este trecătoare”[103].