În contextul evoluțiilor politico-diplomatice și militare din arena relațiilor internaționale de după căderea Zidului Berlinului (9 noiembrie 1989), precum și al prăbușirii glacisului strategic al Uniunii Sovietice în anul 1989, drumul spre suveranitate și independență al Republicii Moldova a creat emoție și speranță în spațiul românesc, însă și îngrijorare. Condamnarea de jure și de facto a Pactului Molotov – Ribbentrop de către Congresul Deputaților Poporului al URSS pe 24 decembrie 1989 a reaprins speranța în societatea românească, având în vedere și atitudinea Statelor Baltice față de noul curs al reformei în Uniunea Sovietică, privind o revizuire pașnică a rezultatelor celui de-Al Doilea Război Mondial, respectiv reîntregirea României cu teritoriile românești pierdute în iunie 1940. Destrămarea Uniunii Sovietice și apariția Comunității Statelor Independente (CSI), drumul Republicii Moldova spre CSI, începutul războiului din Transnistria (1992) și sprijinul politico-diplomatic al României relevă complexitatea „chestiunii basarabene” în economia existenței și securității statalității românești de pe ambele maluri ale Prutului.

Podurile de Flori și viziunile strategice ale României

În timpul vizitei lui Eduard A. Şevardnadze de la București, din 6 ianuarie 1990, ministrul Afacerilor Externe al URSS a ţinut să sublinieze, în ceea ce priveşte raporturile dintre RSS Moldovenească şi România, că „vor fi create condiţiile care să faciliteze vizitele şi contactele reciproce”[1] dintre locuitorii de pe ambele maluri ale Prutului. Opţiunea unei reunificări în forţă sau de altă natură, în acele clipe, nu s-a aflat pe agenda nici publică şi nici secretă a noilor autorităţi române. Relaţiile moldo-române aveau să capete o turnură nouă după ce în ianuarie 1990, la Bucureşti, după 46 de ani de izolare forţată, s-a semnat Protocolul tratativelor dintre reprezentanţii unor ministere şi departamente din RSSM şi România. Începea, astfel, o relaţie bilaterală care avea să se dovedească a fi extrem de dificilă pe parcursul celor peste trei decenii scurse şi în care dosarul identitar avea să joace un rol major. În contextul extrem de delicat, din punct de vedere politic, de la Chişinău, din primăvara anului 1990, premierul Mircea Druc avea să declare, în pofida convingerii că suntem o singură naţiune, dar formăm două state, că, totuşi, trebuie mai întâi „să facem câteva sute de întreprinderi mixte şi să punem la cale câteva zeci de mii de căsătorii comune şi apoi să mai vorbim”[2]. Referindu-se la nevoia unei uniri grabnice între cele două state, Mihai Rosseti de la Radio Vocea Americii se dovedea a fi extrem de realist şi previzionar când declara, în iunie 1990, că drumul spre unire „trebuie curăţat şi el poate fi curăţat, întâi şi întâi, cu ajutorul României”[3], însă este nevoie de sprijinul unei mari puteri. Existenţa Uniunii Sovietice scotea din discuţie orice posibilitate de a se aborda problema unirii celor două state româneşti. Pe 9 mai 1990, viitorul preşedinte al României, Ion Iliescu, într-un interviu acordat ziarului Literaturnaia Gazeta avea să declare: „Noi considerăm că astăzi în Europa nu este indicat să abordăm problema frontierelor de stat, căci aceasta ar putea destabiliza situaţia de pe continent”[4].

Pe 12 februarie 1990, cu ocazia Reuniunii Cerului Deschis (12 – 14 februarie 1990), desfășurată la nivel de miniștri ai Afacerilor Externe ai statelor membre NATO și ale Tratatului de la Varșovia, la Ottawa, Sergiu Celac în dialogul cu Eduard A. Şevardnadze va înainta propunerea deschiderii unei reprezentanțe consulare românești în RSS Moldovenească, „reprezentanță care să aibă acoperire pe întreg teritoriul care aparținuse cândva statului român, adică inclusiv în Bucovina de Nord și inclusiv în cele trei bucățele din Sud care aparțineau, la momentul respectiv, Ucrainei”[5]. Problema deschiderii unui Consulat General al României la Chișinău și al URSS la Iași avea să fie abordată, pe 8 martie 1990, de către cei doi miniștri ai Afacerilor Externe cu ocazia vizitei de lucru a ministrului Sergiu Celac în URSS.

Având în vedere această relansare a relațiilor bilaterale româno-sovietice de la începutul anului 1990, putem înțelege, astfel, dorința lui Thierry de Montbrial, directorul Institutului Francez de Relații Internaționale (IFRI), de-a obține informații de primă mână în ceea ce privește axele politicii externe românești, cu precădere modul în care România își definește politica față de URSS și SUA. Pe 23 iulie 1990, noul ministru al Afacerilor Externe al României, Adrian Năstase, va avea un dialog cu directorul IFRI. Referindu-se la URSS și evoluțiile din spațiul RSS Moldovenești, ministrul român al Afacerilor Externe va menționa faptul că URSS nu putea fi ignorată, mai ales că aveam 2.000 de km de frontieră comună cu Uniunea Sovietică. „Sperăm că nu va fi o izbucnire politică destabilizatoare în URSS. Problema «caldă» este Moldova suverană. Aici și sovieticii au interes să deschidă supapele. Avem un acord de a înființa consulate la Iași și Chișinău. Sunt aproape două milioane de ruși care trăiesc acum în Moldova de dincolo de Prut”[6], mărturisea Adrian Năstase în dialogul cu Thierry de Montbrial.

Și, totuși…la postul Radio București, Silviu Brucan avea să declare într-un mod extrem de ferm: „Pentru Frontul Salvării Naționale nu există problema Basarabiei. Aceasta o afirm în mod categoric. În primul rând, ea nu se numește Basarabia, dar Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Și noi credem că, în lunile și anii care vin, vor avea loc contacte și schimburi mult mai intense între România și RSS Moldovenească”[7]. Pe 8 aprilie 1990, Ion Iliescu, candidatul Frontului Salvării Naționale (FSN) la funcția de președinte al României, va declara, cu ocazia unui miting electoral din București, referindu-se la viitorul relației cu RSS Moldovenească: „Nu-i secret că în Basarabia și Bucovina este populație de români. Totuși noi nu găsim de cuviință că, în momentul de față, ar fi rațional și oportun să ridicăm problema hotarelor”[8]. Totodată, Ion Hadârcă, unul dintre liderii Frontului Popular din Moldova, avea să declare într-un interviu acordat corespondentului Agenției de Presă Novosti din RSSM, pe 1 martie 1990, referindu-se la relația cu România, următoarele: „Eu cred că cei care au lansat lozinca «Jos cu granița de la Prut!» sunt diletanți politici. Moldovenii de rând, mai ales cei de la sate, nu vor accepta ideea alipirii cu România. Oamenii se tem de ceva necunoscut. Cum și cu cine să te unești, dacă în România nu s-a format încă un sistem politic bine conturat? Ne este mai apropiată Varianta Brandenburg, adică stabilirea unor largi posibilități de legături economice, politice și culturale, de întâlniri reciproce nelimitate”[9].

Unul dintre evenimentele care avea să tulbure situația social-politică din RSS Moldovenească a fost „Podul de Flori” din 6 mai 1990. Organizatorii acestei manifestări au fost Frontul Popular din Moldova și Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, împreună cu Asociația Culturală „Pro Basarabia și Bucovina” din România, însă mass-media din spațiul sovietic, cu precădere cea de la Moscova, au publicat informații tendențioase, provocatoare și neadevărate. Cu această ocazie, pentru prima oară după cel de-Al Doilea Război Mondial, frontiera româno-sovietică a putut fi traversată fără acte. În mod simbolic, la acest eveniment au fost lansate flori pe apa Prutului, de pe ambele maluri, iar acest detaliu a dat numele acţiunii respective. În cadrul acţiunii, locuitorilor din România li s-a permis ca în ziua respectivă, între orele 12.00 şi 19.00, să treacă Prutul în RSS Moldovenească fără paşaport şi viză. De-a lungul frontierei de 700 km de pe Prut, au fost create opt puncte de trecere: Miorcani-Pererita, Stânca-Costeşti, Iaşi-Sculeni, Ungheni-Pod Ungheni, Albiţa-Leuşeni, Fălciu-Ţiganca, Oancea-Cahul şi Galaţi-Giurgiuleşti. La eveniment au participat aproximativ 1.200.000 de oameni. După 6 mai 1990, procedurile de trecere a frontierei sovieto-române au fost simplificate considerabil.

Pe 16 iunie 1991 se va desfășura cel de-al doilea „Pod de Flori” când 240.000 de români basarabeni au trecut Prutul în România.  Referindu-se la cel de-al doilea „Pod de Flori”, Ion Hadârcă, liderul de atunci al Frontului Popular din Moldova, va mărturisi: „La început era o coerenţă şi o trezire, o deşteptare a spiritului şi o speranţă că lucrurile se vor redresa şi ne vom deştepta. Era un mesaj către România şi întreaga Europă că noi existăm şi că nu am murit. La cel de-al doilea Pod aveam deja o rezervă. Pe lângă elanul celor care au venit să se întâlnească şi să promoveze ideea unirii, a speranţei şi deşteptării, erau şi din cei cu drujba, bulendre şi speculă ieftină. Deja erau oameni care miroseau aici posibilitatea de a se căpătui şi de a compromite într-un fel sau altul o idee nobilă”[10].

 Suveranitatea între promisiuni și separatism

La începutul anului 1990, pe măsură ce liderii politici de la Chișinău pregăteau adoptarea Declarației Suveranității RSS Moldova, precum și avizul Comisiei Sovietului Suprem al RSS Moldova pentru aprecierea politico-juridică a Tratatului sovieto-german de neagresiune şi a Protocolului adiţional secret din 23 august 1939, precum şi a consecinţelor lor pentru Basarabia şi Bucovina de Nord, situația social-politică din RSS Moldova atingea un prag critic în ceea ce privește viitorul relațiilor interetnice și modelul de dezvoltare a statalității din spațiul pruto-nistrean. Trebuie menționat faptul că pe 5 iunie 1990, Sovietul Suprem al RSS Moldovenești va vota schimbarea denumirii statului, respectiv din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească în Republica Sovietică Socialistă Moldova (RSS Moldova). Sovietul Suprem de la Chişinău va lua în discuţie, pe 23 iunie 1990, în contextul noilor evoluții din spațiul URSS, proiectul Declaraţiei Suveranității RSS Moldova. Declaraţia a fost adoptată în urma apelului nominal cu 240 de voturi pentru (64,69%), 16 împotrivă (4,31%) şi 27 abţineri (7,28%) dintr-un total de 380 de deputaţi aleşi. Au lipsit 83 de deputaţi, dintre care doi erau motivaţi, iar cinci deputaţi, prezenţi la apel, nu au votat. RSS Moldova a fost declarată stat unitar şi indivizibil, ale cărui frontiere „pot fi schimbate numai pe bază de acorduri reciproce între RSSM şi alte state suverane, în conformitate cu voinţa poporului, adevărul istoric şi ţinându-se seama de normele dreptului internaţional unanim recunoscute”[11]. Totodată, deputatul Alexandru Moşanu a dat citire textului Avizului Comisiei pentru aprecierea politico-juridică a Tratatului sovieto-german de neagresiune şi a Protocolului adiţional secret din 23 august 1939, precum şi a consecinţelor lui pentru Basarabia şi Bucovina de Nord care întregea mesajul Declaraţiei Suveranității RSS Moldova.

Pe măsură ce autoritățile legitime constituțional de la Chișinău erau puse în dificultate de către separatiștii transnistreni, președintele Mircea Snegur va efectua o vizită-fulger la Moscova, la sugestia premierului Mircea Druc. Referindu-se la evenimentele aflate în derulare în spațiul politic al RSS Moldova, Mihail S. Gorbaciov va declara că acțiunile separatiștilor de la Tiraspol reprezintă un răspuns la „acțiunile nechibzuite ale conducerii de la Chișinău”[12]. În fața liderilor Uniunii Sovietice, președintele Mircea Snegur va enumera faptele anticonstituționale ale separatiștilor de la Tiraspol care respingeau legislația lingvistică și simbolistica națională. În continuarea dialogului a fost abordată problematica susținerii separatiștilor de la Tiraspol de către președintele Sovietului Suprem al URSS, Anatoli I. Lukianov, precum și concepția noii comunități de state independente, trecerea la economia de piață, retragerea trupelor MAI al URSS aflate pe teritoriul RSS Moldova ca urmare a evenimentelor din 10 noiembrie 1989 și relația cu România. Președintele Mircea Snegur l-a informat pe Mihail S. Gorbaciov despre lărgirea relațiilor cu România prin simplificarea procedurilor de trecere a frontierei și trimiterea elevilor și studenților la studii în România. „Spre satisfacția noastră, M. Gorbaciov a încuviințat asemenea acțiuni, specificând că trebuie să dezvoltăm relațiile consulare, să mergem în ospeție, pentru a aprofunda relațiile cu vecinii; în caz contrar își vor pierde esența transformărilor începute”[13], va consemna președintele Mircea Snegur. Totodată, Mihail S. Gorbaciov i-a asigurat pe liderii de la Chișinău de faptul că vor fi susținuți de către URSS în efortul de a înlătura divergențele apărute, însă numai  prin metode politice, pe cale parlamentară. Din păcate, promisiunea liderilor URSS că nu-i vor sprijini și contacta pe liderii separatiștilor de la Tiraspol avea să fie încălcată, ulterior, de către Anatoli I. Lukianov.

Într-un astfel de context politic, unii deputați au propus reexaminarea legislației lingvistice cu speranța că se va ajunge, astfel, la un compromis cu separatiștii transnistreni. Deputatul Ion Hadârcă avea să le explice colegilor deputați că majoritatea românească a RSS Moldova nu poate, totuși, să renunțe la adevăruri și atribute sfinte (grafia latină, identitatea limbilor moldovenească și română, Tricolorul etc.), respectiv la un trecut istoric, de dragul unui compromis politic. Referitor la ideea unirii cu România, premierul Mircea Druc a declarat că un astfel de proiect politic nu există și că nici România nu dorea o astfel de unire, iar dacă transnistrenii vor garanții, Guvernul de la Chișinău la va oferi aceste garanții. Referindu-se la zvonurile privind o posibilă unire a RSS Moldova cu România, președintele Mircea Snegur va declara: „Ideologii separatismului se străduiesc să interpreteze aceste articole ale Declarației (de Suveranitate – n.n.) drept tendință de a ne uni cu România, deși s-a spus, nu o dată, că n-are nimeni asemenea intenții”[14].  Referindu-se la evoluțiile politice și geopolitice din spațiul dintre Prut și Nistru din anul 1990, generalul (r) Ion Costaș, fost ministru al Afacerilor Interne al RSS Moldova, concluziona: „Se poate spune cu încredere că a existat și a fost realizat un plan unic, bine gândit de separare a Transnistriei de Moldova, și că acesta a fost realizat datorită faptului că și Chișinăul, la rândul lui, nu a reușit să creeze o strategie precisă de contracarare a separatismului. Motivele care au stat la baza acestui lucru au fost slăbiciunea, lipsa de perspicacitate, imprudența, egoismul și o vădită trădare din partea elitei politice moldovenești. În timp ce Chișinăul reflecta asupra situației, întârziind să ia unele decizii și să se apere, Tiraspolul ataca încontinuu, iar filosofia primitivă a mafiei politice transnistrene susținute masiv de Moscova se propaga în mințile oamenilor”[15].

 „O anexare de către România sau o reunificare cu România nu se pune în discuție, nici din partea noastră, nici din partea lor”

Pe 14 septembrie 1990, în dialogul avut cu jurnaliștii chinezi aflați în România la invitația revistei Lumea Azi, Adrian Năstase va declara, cu referire la spațiul dintre Prut și Nistru, că există două niveluri de analiză: unul emoțional, istoric și cel politic, al responsabilității guvernamentale. Adrian Năstase era de părere că situația politică internă din URSS și problema celor 1,5 – 2 milioane de etnici ruși din RSS Moldova vor influența raporturile cu acest spațiu geografic, încă parte componentă a URSS. „Poziția noastră e aceea a «deschiderii supapelor». Să dezvoltăm relațiile bilaterale cât mai amplu; schimburi de persoane, activități economice, activități culturale foarte bine organizate ș.a.m.d.”[16], opina Adrian Năstase. În contextul atmosferei și al discursurilor de la reuniunea Conferinței la nivel înalt a CSCE (19 – 21 noiembrie 1990) de la Paris, ministrul Afacerilor Externe al României va declara, pe 21 noiembrie 1990, în cadrul unei mese rotunde organizată de către Institutul Francez de Relații Internaționale (IFRI), că România „nu are pretenții teritoriale față de URSS”[17] și că „nimeni nu e interesat să pună gaz pe foc în URSS”[18]. În ceea ce privește relația României cu RSS Moldova, Adrian Năstase va menționa că, totuși, „sunt de remarcat două dimensiuni: cea emoțională și cea politică, privitoare la poziția guvernului”[19].

Pe 26 decembrie 1990, MAE de la București va face cunoscut opiniei publice interne și internaționale, mass-media și corpului diplomatic acreditat la București, poziția MAE al României față de Decretul cu privire la măsurile pentru normalizarea situației din RSS Moldova emis de președintele URSS, Mihail S. Gorbaciov. MAE al României menționa în mod explicit că „sunt cunoscute împrejurările istorice în care Basarabia și Bucovina de Nord, străvechi teritorii românești, au fost încorporate în URSS în anul 1940”[20] și că este de acord cu aprecierea politico-juridică pe care autoritățile de la Chișinău o dăduseră înțelegerilor secrete cuprinse în protocolul adițional secret al Pactului Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939, respectiv faptul că ele „sunt lipsite de fundament juridic și de valabilitate din momentul semnării lor”[21]. Totodată, se menționa că România a sprijinit și continuă să sprijine „împlinirea aspirațiilor moldovenilor de a trăi și de a se dezvolta după propria lor conștiință, de a-și apăra drepturile firești ce decurg din suveranitatea Republicii”[22]. Diplomația românească își exprima speranța că reglementarea situației din RSS Moldova se va face cu respectarea legii și menținerea integrității teritoriale a RSS Moldova. În finalul Declarației se menționa că statul român respectă principiul inviolabilității frontierelor și integrității teritoriale a tuturor statelor din Europa, în conformitate cu principiile înscrise în Actul Final de la Helsinki din 1975.

Pe 22 ianuarie 1991, analizând stadiul relației bilaterale româno-sovietice, precum și perspectivele ei, Adrian Năstase va consemna faptul că problema Basarabiei și a Nordului Bucovinei nu se pot pune în discuție în acele momente, iar sovieticii ne vor ataca pe plan internațional, alături de occidentali, „într-un moment în care se «joacă» toată Europa de Răsărit – consolidarea triunghiului Cehoslovacia – Ungaria – Polonia”[23] și, astfel, se va putea crea posibilitatea de-a rămâne „pentru totdeauna în afara zonei în care ne putem apropia de Europa Occidentală”[24]. În seara zilei de 4 februarie 1991, ministrul Afacerilor Externe al României s-a întâlnit cu Nicolae Țîu, ministrul Afacerilor Externe al RSS Moldova, pentru a discuta despre evoluțiile raporturilor dintre republicile componente ale URSS și conducerea de la Kremlin. „Urmărim toate evoluțiile din Uniune și de la dumneavoastră. Nu avem antenele necesare pentru a detecta la timp problemele. Umblă între noi tot felul de oameni care distorsionează mesajele. Încercăm să fim rezervați în ceea ce privește poziția noastră, pentru a nu crea probleme la dumneavoastră”[25], va declara Adrian Năstase omologului său de la Chișinău.

În acest context, se va desfășura vizita la Moscova, pe 9 februarie 1991, a lui Ioan Mircea Pașcu, consilier prezidențial pentru probleme de politică externă al Președintelui României, care se va întâlni cu Vadim V. Zagladin, consilier al președintelui URSS, în seara zilei de 9 februarie 1991, ceea ce reprezintă un episod extrem de controversat din relația româno-sovietică/rusă. Chestionat în legătură cu poziția României față de evenimentele din RSS Moldova, Ioan Mircea Pașcu va declara în dialogul cu partea sovietică faptul că la nivelul conducerii supreme a României s-a ajuns la concluzia că nu trebuie făcut nimic care să complice poziţia conducerii sovietice, personal a lui Mihail S. Gorbaciov. Decidenții politici de la București erau convinși că nimeni nu poate împiedica existența unor relații foarte bune între România și RSS Moldova în condițiile în care RSS Moldova va rămâne în componenţa URSS, menționând în mod expres că, totuși, fraţii nu trebuie să locuiască în mod obligatoriu în acelaşi apartament. România nu era interesată în adâncirea dificultăților care apăruseră în relația bilaterală româno-sovietică din cauza evenimentelor din RSS Moldova.

În perioada 13 – 15 februarie 1991, Adrian Năstase, ministrul Afacerilor Externe al României, va efectua o vizită oficială în Belgia și Luxemburg, precum și la Cartierul General al NATO. În fața ambasadorilor acreditați la NATO, ministrul Afacerilor Externe al României, Adrian Năstase, va reitera faptul că Tratatul de la Varșovia nu are viitor, însă problema securității fostelor state membre prin cooperarea cu NATO este extrem de importantă în perspectiva extinderii sau nu a NATO spre Răsărit. „Există totuși pericolul ca unele țări să lase România ca pe un no manꞌs land la granița fostului imperiu. S-a creat deja impresia că România este «alocată» zonei de influență a URSS”[26], va declara Adrian Năstase în fața corpului diplomatic acreditat la NATO. Referindu-se la relația cu RSS Moldova, Adrian Năstase va menționa că RSS Moldova urmează paternul Statelor Baltice, respectiv suveranitate și independență, însă România nu vrea să creeze probleme suplimentare în zonă și să forțeze Istoria. Pe 7 martie 1991, în interviul acordat revistei austriece Profil, ministrul Afacerilor Externe al României va declara, cu referire la evoluțiile din RSS Moldova, că românii din RSS Moldova își doresc păstrarea identității culturale prin impunerea folosirii limbii române și să obțină, totodată, suveranitate în cadrul Uniunii Sovietice. „O anexare de către România sau o reunificare cu România nu se pune în discuție, nici din partea noastră, nici din partea lor”[27], menționa Adrian Năstase.

Un Tratat controversat, opinii și poziții politico-diplomatice controversate

În baza informațiilor politico-diplomatice venite din capitalele statelor europene membre al CEE, precum și de la Cartierul General al NATO, a discuțiilor avute cu lideri politico-diplomatici occidentali, liderii politico-diplomatici ai României au decis că este nevoie de un echilibru în ceea ce privește modul de poziționare a României în arena relațiilor internaționale. Din această perspectivă, putem înțelege acțiunea politico-diplomatică de negociere a Tratatului de colaborare, bună vecinătate și prietenie dintre România și URSS ce va fi semnat de președinții Mihail S. Gorbaciov și Ion Iliescu la Moscova în ziua de 5 aprilie 1991. Pe 20 martie 1991, colectivul de conducere al MAE al României a luat în discuție perspectiva încheierii Tratatului de colaborare, bună vecinătate și prietenie dintre România și URSS. Diplomatul Romulus Neagu va menționa faptul că miza strategică a acestui Tratat era promovarea liniștii și cooperării cu URSS, în condițiile tulburărilor existente în spațiul sovietic, precum și promovarea unor relații speciale cu RSS Moldova, inclusiv o prezență economică românească la Chișinău. Totodată, diplomații români au luat în calcul problema integrării RSS Moldova în Comisia Dunării alături de RSS Ucraina și URSS. Vizita ministrului Afacerilor Externe al României, Adrian Năstase, la Moscova, a început pe 22 martie 1991 printr-o primă întâlnire cu Aleksandr A. Bessmertnîh, ministrul Afacerilor Externe al URSS. Adrian Năstase l-a informat pe omologul sovietic despre rezervele unei părți a societății românești privind încheierea acestui Tratat, despre speculațiile privind clauzele militare care conduc la o subordonare a României, precum și despre nivelul și perspectiva relațiilor economice. Totodată, ministrul român al Afacerilor Externe a exprimat interesul față de evoluțiile din RSS Moldova având în vedere comunitatea de limbă și istorie, „care contează în înțelegerea și urmărirea evoluțiilor”[28].

Opoziția politică de la București, ancorată într-un trecut istoric imposibil de schimbat, va încuraja opinia publică să protesteze împotriva Tratatului de colaborare, bună vecinătate și prietenie dintre România și URSS, considerat a fi o dovadă clară a abandonării idealului de reîntregire a României de către liderii Frontului Salvării Naționale. Din păcate, era doar un joc politicianist care va marca conștiințele și convingerile multora dintre cetățenii de pe ambele maluri ale Prutului. Un joc politicianist care nu ținea seama de faptul că Tratatul de Pace de la Paris din 10 februarie 1947, semnat de România, precum și principiile Actului Final de la Helsinki din 1975, reprezentau, totuși, piese esențiale ale ordinii internaționale instituite după cel de-Al Doilea Război Mondial. Liderii politico-diplomatici ai României, respectiv președintele Ion Iliescu și ministrul Afacerilor Externe, Adrian Năstase, confruntați cu o izolare crescândă a României în arena relațiilor internaționale, ca urmare a evenimentelor politice interne din prima parte a anului 1990, au considerat că evoluțiile politice de la Chișinău trebuiesc susținute în speranța că se va repeta întru totul momentul „27 Martie 1918”. În cursul zilei de 24 martie 1991, la Chișinău, în dialogul avut cu președintele Mircea Snegur și premierul Mircea Druc, ministrul Afacerilor Externe al României, Adrian Năstase, va dori să afle care este „modelul” pe care oficialii de la Chișinău îl vor urma, în contextul evoluțiilor politice interne din Uniunea Sovietică.

Premierul RSS Moldova, Mircea Druc, va declara că liderii de la Chișinău așteaptă evoluția evenimentelor de la Kiev, precum și din relația  Kiev – Kremlin, astfel încât, până atunci, se va merge pe ideea existenței a două state românești. Totodată, Ion Hadârcă, prim-vicepreședintele Sovietului Suprem al RSS Moldova, va sublinia faptul că teoria interferenței celor două state românești rezistă. În discursul susținut după ceremonia de semnare a Protocolului privind colaborarea dintre MAE al României și MAE al RSS Moldova, Adrian Năstase va declara în mod foarte clar și ferm: „Cred că este foarte important pentru noi să decidem dacă respectăm Declarația de Suveranitate a Republicii Moldova sau dacă ne menținem unele idei privind Moldova, Basarabia, drept o provincie românească ce trebuie preluată printr-o uniune imediată. După părerea mea, este extrem de important să discutăm foarte deschis aceste lucruri, pentru a înțelege că o astfel de cale, în momentul de față, este utopică și contraproductivă. Ea nu ține seama de voința exprimată în Republica Moldova și, deși are, fără îndoială, un grad foarte mare de atracție emoțională firească, ea nu ar face decât să ducă la o închidere a contactelor dintre Republica Moldova și România din punct de vedere cultural și din punct de vedere economic, ceea ce ar însemna o imposibilitate a dezvoltării identității naționale și culturale pe această parte a Prutului”[29].

Totodată, trebuie subliniat faptul că în avanpremiera întâlnirii româno-sovietice de la Moscova, președintele RSS Moldova, Mircea Snegur, va declara într-un interviu, pe 4 aprilie 1991, pentru a spulbera orice suspiciuni: „Noi n-avem de gând să ne unim cu România. Lucrul acesta trebuie să-l știe toți. Prea multe presupuneri se fac în jurul acestei chestiuni”[30]. În conferința de presă din 24 aprilie 1991, de la București, președintele Ion Iliescu a menționat, chestionat fiind asupra consecințelor nejuste ale Pactului Molotov – Ribbentrop, faptul că însuși Congresul Deputaților Poporului din URSS a dezavuat Pactul și actele sale adiționale secrete. „Dar consecințele acestei atitudini reprezintă o chestiune de evoluție generală. Se poate crea o reacție în lanț în legătură cu multe alte probleme de teritorii. Eu sunt încrezător că istoria va găsi soluțiile cuvenite”[31], a declarat președintele Ion Iliescu. În pofida acestui moment extrem de delicat și controversat din istoria relației dintre cele două state românești, România va sprijini din plin evoluția evenimentelor de la Chișinău din perioada aprilie – august 1991, pe de-o parte prin luarea unor măsuri menite să asigure existența unui Guvern al Republicii Moldova în exil, în contextul evenimentelor de la Moscova din perioada 19 – 21 august 1991, și, mai apoi, prin sprijinirea drumului spre momentul din 27 august 1991.

Susținere totală pe drumul spre independență

Opțiunea politico-diplomatică a României privind viitorul relațiilor cu Republica Moldova va fi reiterată de către ministrul Afacerilor Externe al României, Adrian Năstase, pe 11 iunie 1991, în dialogul cu ministrul de Externe al Norvegiei, Thorvalt Stoltenberg, afirmând că „Republica Moldova vrea independență după modelul țărilor baltice”[32]. Chestionat de către președintele Institutului Norvegian de Relații Internaționale (NUPI) cu privire la semnarea Tratatului cu URSS și mesajul care derivă de aici pentru cursul de politică externă românească, Adrian Năstase va menționa că acest Tratat „este un exemplu de responsabilitate”[33] în condițiile în care „articolul 4 din proiectul de tratat este o translație juridică a Cartei de la Paris”[34]. În dialogul cu membri ai Standing Comittee on Foreign and Constitutional Affairs, la sediul Parlamentului din Oslo, ministrul Afacerilor Externe al României, Adrian Năstase, va comunica îngrijorările României cu privire la evoluția evenimentelor din spațiul Uniunii Sovietice, atrăgând atenția asupra faptului că la Chișinău forțele politice și sociale sunt divizate în radicali, moderați și rusofoni conservatori. Totodată, Adrian Năstase va atenționa asupra faptului că Moscova a creat posibilități de șantaj, respectiv secesiunea transnistreană și problema găgăuză, solicitând Norvegiei să invite Republica Moldova atunci când organizează acțiuni internaționale.

Pe 24 iunie 1991, Parlamentul României întrunit în ședința comună a Senatului și Camerei Deputaților va adopta o Declarație privind Pactul Molotov-Ribbentrop și consecințele acestuia pentru România în care se menționa că Pactul din 23 august 1939 contravine în mod flagrant principiilor și normelor fundamentale ale dreptului internațional și este considerat „ca fiind ab initio nul și neavenit”[35]. Totodată, Parlamentul României va solicita președintelui României, Guvernului României și tuturor forțelor politice românești „să acționeze în spiritul acestei declarații în vederea împlinirii năzuințelor legitime ale populației din teritoriile românești, anexate cu forța în urma înțelegerilor secrete stabilite prin Pactul Ribbentrop – Molotov”[36]. În discursul rostit în plenul Parlamentului reunit pe 24 iunie 1991, ministrul Afacerilor Externe al României, Adrian Năstase, referindu-se la efectele Pactului Molotov-Ribbentrop asupra integrității teritoriale a României, va reaminti faptul că cele două Comisii de Politică Externă ale Camerei Deputaților și Senatului din 1940 au declarat, în ședința lor din 2 iulie 1940, că „Basarabia și Bucovina sunt și rămân românești pe deasupra vicistitudinilor care s-au abătut vremelnic asupra lor și care nu sunt cele dintâi”[37]. Ministrul Afacerilor Externe al României va insista asupra acceptării ideii existenței a două state românești care evoluează fiecare pe propria sa traiectorie, în actualul context geopolitic dat, astfel încât „acceptând, această realitate, să construim în jurul ei, cu speranță că drumul pe care cele două state îl vor face împreună, realizând o interferență economică și culturală din ce în ce mai strânsă, va putea să întrețină prezentul în perspectiva unui viitor care să ne permită să ne gândim la un asemenea grad de spiritualizare a frontierelor în care România și teritoriile Basarabiei, ale Bucovinei de Nord și ale Herței să nu se mai simtă înstrăinate”[38]. Totodată, Adrian Năstase a menționat, în mod explicit, faptul că actualul Guvern al României a trecut la construirea interferenței economice și culturale preferând poziției radicale și violente, la care unii îndeamnă, cu efecte imprevizibile, în contextul general al normelor europene și al raportului de forțe de pe continent, „o politică de asigurare a premiselor necesare pentru ca legăturile populației din teritoriile românești cu Țara să se desfășoare în mod fructuos”[39].

În conferința de presă din 26 iunie 1991, ministrul Afacerilor Externe al României va reitera în fața reprezentanților mass-media interne și internaționale, la întrebarea corespondentului Agenției de Presă Novosti, că România nu are pretenții teritoriale față de Uniunea Sovietică și că „evoluțiile care au avut loc în zonă și în Europa”[40], precum și „hotărârile din Moldova”[41] constituie „terenul pentru evoluția viitoare”[42] astfel încât viitorul Republicii Moldova „este o problemă de autodeterminare”[43]. Se înregistra, astfel, o teamă a României de-a forța evoluții geopolitice și strategice care puteau deveni extrem de periculoase pentru existența statului român într-o conjunctură politică și de securitate marcată de multe și nebănuite primejdii.

În ședința Parlamentului de la Chișinău din 26 august 1991 se vor confrunta diferitele opinii privind formula în care să fie redactată Declarația de Independență a Republicii Moldova. Stenograma ședinței relevă faptul că o parte a membrilor Prezidiului au contestat utilitatea preambulului cu partea sa istorică, respingând, în special, referințele la actul de unire a Basarabiei cu România din 27 martie 1918, la Pactul Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939 sau la dezmembrarea Basarabiei odată cu formarea RSS Moldovenești la 2 august 1940. Textul Declarației de Independență a Republicii Moldova a fost trimis prin fax la București, pentru avizul MAE, în cursul nopții de 26 spre 27 august 1991. În seara zilei de 26 august 1991, președintele României, Ion Iliescu, se va întâlni la Palatul Cotroceni cu reprezentanții mass-media, români și străini, cu care va aborda evoluția evenimentelor aflate în curs de desfășurare în spațiul Uniunii Sovietice. „În ceea ce privește România, guvernul său a declarat oficial recunoașterea independenței celor trei republici baltice, Bielorusiei și Gruziei. Anticipând, președintele Snegur își exprima convingerea că, mâine, odată cu proclamarea independenței de către Republica Moldova, România va fi, fără îndoială, prima țară care să sprijine această decizie. Nu pot decât să confirm această speranță a președintelui Snegur”[44], va declara președintele României, Ion Iliescu. În cursul zilei de 26 august 1991, MAE de la București va pregăti declarațiile de recunoaștere a independenței Letoniei, Lituaniei, Estoniei, Georgiei, Belorusiei, Ucrainei și Republicii Moldova și stabilire a relațiilor diplomatice cu aceste state. Onoarea de a da citire proiectul Declarației de Independență a Republicii Moldova i-a revenit președintelui Parlamentului, Alexandru Moșanu. Declarația a fost votată unanim, fără dezbateri, de toți cei 277 de deputați prezenți la ședință, între care circa 40 de deputați (14%) reprezentanți ai etniilor minoritare. Deputații din Transnistria au absentat de la ședința Parlamentului din 27 august 1991. În finalul ședinței, la propunerea deputatului Ion Hadârcă, Parlamentul Republicii Moldova va aproba prin vot ca imnul României, „Deșteaptă-te, române!”, să devină și imnul de stat al Republicii Moldova.

Guvernul României a recunoscut independența Republicii Moldova în cursul zilei de 27 august 1991 menționând faptul că „proclamarea unui stat românesc independent pe teritoriile anexate cu forța în urma înțelegerilor secrete stabilite prin Pactul Molotov-Ribbentrop reprezintă un pas decisiv spre înlăturarea pe cale pașnică a consecințelor nefaste ale acestuia, îndreptate împotriva drepturilor și intereselor poporului român”[45]. În cursul zilei de 29 august 1991, ministrul Afacerilor Externe al Republicii Moldova, Nicolae Țîu, va sosi la București pentru întrevederi cu președintele Ion Iliescu, premierul Petre Roman și ministrul Afacerilor Externe, Adrian Năstase. Cu ocazia acestei vizite vor fi semnate documentele oficiale privind stabilirea de relații diplomatice dintre România și Republica Moldova, precum și acordul bilateral prin care cetățenii celor două state pot intra și ieși de pe teritoriul celeilalte părți contractante prin toate punctele de frontieră, fără restricții.

La peste trei decenii de la proclamarea independenței Republicii Moldova rămân în discuție două mari întrebări: de ce nu s-a votat și unirea cu România pe 27 august 1991, precum și de ce România s-a grăbit să recunoască această independență? Decidenții politici de la București și Chișinău, din acele clipe, oferă diferite explicații, însă lectura diferitelor poziții publice, precum și-a desfășurării evenimentelor interne și internaționale, lasă să se întrevadă o imensă nehotărâre la Chișinău și o teamă de viitor la București. Izolată în plan internațional din motive de politică internă, România a fost temătoare față de prezentul și viitorul Uniunii Sovietice în condițiile în care CEE și NATO lăsau să se înțeleagă că doresc supraviețuirea acestui subiect de drept internațional ca partener de dialog privilegiat în ceea ce privește securitatea europeană. Pozițiile publice ale președintelui Ion Iliescu referitoare la chestiunea unirii României cu Republica Moldova, precum și poziția sa față de evoluțiile politice din Uniunea Sovietică, continuă să fie interpretate și analizate, considerându-se că ele ar fi avut un rol determinant în evoluția evenimentelor din 27 august 1991 de la Chișinău, precum și după. În emisiunea Alb&Negru a jurnalistei Elena Robu, din 24 august 2016, Ion Hadârcă va recunoaște faptul că nu a fost mandatat de liderii Republicii Moldova să discute Unirea cu România, în contextul sosirii sale la București pentru a forma un posibil Guvern în exil al Republicii Moldova. Din păcate, un text de amintiri al ambasadorului Aurel Preda[46] va amplifica scenariile conspiraționiste în detrimentul analizei de substanță a unui fenomen politic desfășurat în condiții politice internaționale complexe și aducătoare de nebănuite primejdii.

Și, totuși…trebuie subliniat faptul că președintele Mircea Snegur avea să declare, peste ani, într-un interviu că elita politică de la Chişinău nu dorea să realizeze unirea cu România în 1991. „Noi n-aveam de gând să ne unim cu România. Lucrul acesta trebuie să-l ştie toţi. Prea multe presupuneri se fac în jurul acestei chestiuni”[47], mărturisea Mircea Snegur. Spre exemplu, în ședința de guvern din 18 septembrie 1991, Mircea Snegur, președintele Republicii Moldova, referindu-se la imnul de stat al Republicii Moldova va declara: „Pentru că, vasăzică, de acum ni se spune să ne sculăm cu «Deșteaptă-te române», ne culcăm cu «Deșteaptă-te române» și așa mai departe. Dar ce, până acum am dormit? Dați-ne voie oleacă să fim independenți. Dați-ne voie să vedem ce putem!”[48]. Pe 20 august 2011, Radio Vocea Basarabiei a realizat o emisiune dedicată celor două decenii de la proclamarea independenței Republicii Moldova și a invitat la dialog pe foștii președinți Ion Iliescu și Mircea Snegur, precum și pe fostul deputat Ion Hadârcă. În timpul dialogului radiofonic, fostul președinte al României, Ion Iliescu, avea să declare că dacă Parlamentul Republicii Moldova ar fi avut forța, atunci, să accepte renunțarea la Transnistria și să declare nu numai independența dar și dorința de unire cu România, România n-ar fi respins un asemenea gest.

Războiul de pe Nistru, provocare geopolitică majoră

Războiul de pe Nistru avea să izbucnească în noaptea de 1 spre 2 martie 1992 ca urmare a unui incident provocat de separatiștii din Dubăsari. În cursul zilei de 4 martie 1992, MAE de la București va emite o Declarație în care a reiterat dorința României de-a se respecta integritatea teritorială a Republicii Moldova și a apreciat, totodată, „poziția echilibrată și responsabilă”[49] adoptată de conducerea Republicii Moldova. MAE de la București va cere oprirea acțiunilor destabilizatoare și recurgerea la o soluție politică în reglementarea conflictului. În cursul zilei de 13 martie 1992, cu ocazia dialogului dintre ministrul Afacerilor Externe al României și vicepreședintele Federației Ruse, Aleksandr V. Ruțkoi, la Moscova, va fi reiterată dorința României ca dialogul politic să fie la baza reglementării conflictului transnistrean, fiind, totodată, garantate astfel și drepturile minorității ruse din Transnistria. Stenograma discuției dintre cei doi demnitari de stat relevă dorința de dialog politic bilateral și de implicare fără rezerve într-un efort comun de reglementare politică a evenimentelor aflate în desfășurare în Transnistria. Pe 16 martie 1992, Guvernul României va emite o Declarație privind evenimentele din raioanele din stânga Nistrului ale Republicii Moldova în care va dezminți cele afirmate de mass-media rusă privind implicarea militară a României în conflictul transnistrean și, totodată, „face apel către toate forțele implicate de a da dovadă de reținere și de a rezolva problemele pe baza principiilor de drept internațional și prevederilor documentelor CSCE”[50].

În dimineața zilei de 21 martie 1992 va sosi, la București, o delegație oficială a Republicii Moldova la cel mai înalt nivel (președintele Mircea Snegur, premierul Valeriu Muravschi și președintele Parlamentului, Alexandru Moșanu) pentru a discuta evoluțiile politico-militare de dincolo de Prut cu președintele României, Ion Iliescu, ministrul Afacerilor Externe, Adrian Năstase, alături fiind premierul Theodor Stolojan, Alexandru Bârlădeanu, președintele Senatului și Dan Marțian, președintele Camerei Deputaților. Ministrul Afacerilor Externe al României îi va chestiona pe oaspeții de la Chișinău în ceea ce privește existența/inexistența unei strategii a Chișinăului privind evoluția situației din Transnistria, pe termen mediu, în condițiile în care timpul trecea în favoarea rusofonilor. Președintele Parlamentului de la Chișinău, Alexandru Moșanu, va declara că deși nu dorește, personal, pierderea Transnistriei, „în perspectivă, însă, este pierdută”[51]. Ministrul Afacerilor Externe al României a reiterat faptul că în dialogurile politico-diplomatice care vor urma trebuie să se insiste pe integritatea teritorială a Republicii Moldova, iar jocul urma să fie integrat principiilor CSCE, respectiv respectarea drepturilor omului și ale minorităților.

În pofida negocierilor politico-diplomatice desfășurate pentru reglementarea conflictului transnistrean, liderii de la Tiraspol, încurajați de forțele naționaliste și conservatoare de la Moscova, au continuat să se mențină pe poziții de forță, semnând armistiții de încetare a focului și încălcându-le, mai apoi. Prima reuniune cvadripartită a miniștrilor Afacerilor Externe ai României, Ucrainei, Republicii Moldova și Federației Ruse se va desfășura în cursul zilei de 6 aprilie 1992, la Chișinău, într-un context extrem de volatil. La finalul dialogului dintre cei patru miniștri ai Afacerilor Externe a fost semnată Declarația cvadripartită privind soluționarea conflictului transnistrean prin care s-au reafirmat principiile în baza cărora urma să fie reglementat conflictul transnistrean, respectiv: 1) respectarea necondiționată a integrității teritoriale, suveranității și independenței Republicii Moldova; 2) soluționarea conflictului exclusiv prin mijloace politice; 3) dreptul organelor constituționale ale Republicii Moldova de a acționa în conformitate cu legislația țării pentru menținerea ordinii legale în cadrul normelor de drept internațional și angajamentelor asumate în conformitate cu documentele CSCE; 4) neadmiterea unei intervenții militare și a oricărui amestec în conflict din partea unor forțe străine.

Cu ocazia următoarelor reuniuni cvadripartite de la Chișinău (17 aprilie), Lisabona (24 mai) și Moscova (3 iulie), Federația Rusă a încercat în diferite formule politico-juridice și diplomatice să confere reprezentanților așa-numitei Republici Sovietice Socialiste Moldovenești Nistrene (RSSMN) un loc la masa negocierilor, astfel încât separatiștii de la Tiraspol să primească legitimitate juridică internațională. România a refuzat în permanență o astfel de abordare și nu a recunoscut, prin ministrul Afacerilor Externe, dreptul liderilor de la Tiraspol de-a participa la discuțiile din cadrul mecanismului cvadripartit de negociere a încetării focului în Transnistria. Începând cu 26 mai 1992 se va observa o tendință care avea să se accentueze, mai apoi, de excludere a României din mecanismul de negociere politico-diplomatică cvadripartită. Pe măsură ce se va intensifica dialogul bilateral moldo-rus, după 31 mai 1992, se va ajunge, treptat, la înlăturarea României din negocierile pentru încheierea războiului de pe Nistru. Republica Moldova va adera la ideea de-a introduce forțe de menținere a păcii, altele decât cele ale ONU sau CSCE. La summit-ul CSCE de la Helsinki (9 – 10 iulie 1992), Federația Rusă se va pronunța pentru soluționarea în ca­drul intern al CSI a problemelor care au apărut în fostele republici, după dezmembrarea URSS. Ucraina a sprijinit această viziune în condițiile în care își ex­primase încă înainte de reuniunea șefilor de state riverane Mării Negre de la Istanbul (25 iunie 1992) opoziția față de implicarea diplomatică a României în eforturile de soluționare a conflictului transnistrean. Pe 21 iulie 1992 se va semna la Moscova Convenția cu privire la principiile soluționării pașnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova de către președinții Mircea Snegur și Boris N. Elțîn. Vicepreședintele Aleksandr V. Ruțkoi a încercat în ultimul moment să impună ca parte semnatară și pe Igor N. Smirnov, liderul de la Tiraspol, însă, la obiecțiile oficialilor de la Chișinău, Kremlinul s-a mulțumit doar cu o „vizare” a documentului de către liderul separatist.

„Chestiunea transnistreană” va deveni, astfel, unul din acele „conflicte îngheţate” care domină de peste trei decenii agenda cancelariilor diplomatice, cu precădere cele regionale, şi care pare să nu aibă, dincolo de logică, o raţiune şi un sfârşit în viitorul apropiat. În contextul noilor evoluții geopolitice și strategice de după 24 februarie 2022 din spațiul ex-sovietic, „chestiunea transnistreană” reprezintă o moștenire a Războiului Rece, și nu numai, precum și o amenințare constantă și extrem de periculoasă pentru securitatea națională a Republicii Moldova și a României.

_______________________

*Comunicare susținută la conferința internațională Strategies XXI – Strategic Changes in security and international relations (București, 15 aprilie 2026, organizată de către Universitatea Națională de Apărare „Carol I”)

[1] Gheorghe E. Cojocaru, Colapsul URSS şi dilema relaţiilor româno-române, București, Editura Omega, 2001, p. 35.

[2] Ibidem, p. 40.

[3] Ibidem, p. 41.

[4] Ibidem, p. 42 – 43.

[5] Miruna Mădălina Iancu, Relațiile României cu Uniunea Sovietică în perioada 1990 – 1991, Iași, Editura Institutul European, 2016, p. 133.

[6] Adrian Năstase, România după Malta, vol. I (28 iunie – 31 octombrie 1990), București, Fundația Europeană Titulescu, 2006, p. 110.

[7] Sergiu Musteață, Basarabeanul bruiat de KGB. La microfonul Europei Libere – Grigore Singurel, 1981 – 1990, vol. II, Chișinău, Editura ARC, 2017, p. 209.

[8] Ibidem, p. 223.

[9] Ibidem, p. 216 – 217.

[10] Ion Bistreanu, Chișinău ’92. File de Jurnal, București, Editura Biblioteca Bucureștilor, 2012, p. 170.

[11] Anatol Țăranu, Mihai Gribincea, Conflictul Transnistrean. Culegere de documente și materiale. (1989 – 2012), vol. I/1989 – 1993, Chișinău, Editura Lexon-Prim, 2012, p. 44.

[12] Mircea Snegur, Labirintul Destinului. Memorii, vol. II, Chișinău, 2008, p. 9.

[13] Ibidem, p. 10.

[14] Ibidem, p. 26.

[15] Ion Costaș, Transnistria. 1989 – 1992. Cronica unui război „nedeclarat”, București, Editura RAO, 2012, p. 222.

[16] Adrian Năstase, op. cit., p. 329.

[17] Idem, România după Malta, vol. II (1 noiembrie – 31 decembrie 1990), București, Fundația Europeană Titulescu, 2006, p. 175.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem, p. 383.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem, p. 384.

[23] Idem, România după Malta, vol. III (1 ianuarie – 28 februarie 1991), București, Fundația Europeană Titulescu, 2007, p. 147.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem, p. 233.

[26] Ibidem, p. 287.

[27] Idem, România după Malta, vol. IV (1 martie – 30 aprilie 1991), București, Fundația Europeană Titulescu, 2007, p. 27.

[28] Ibidem, p. 163.

[29] Ibidem, p. 222.

[30] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 58.

[31] Ion Iliescu, Momente de Istorie, vol. II (Documente, alocuțiuni, comentarii. Iunie 1990 – septembrie 1991), București, Editura Enciclopedică, 1996, p. 288.

[32] Adrian Năstase, România după Malta, vol. V (1 mai – 30 iunie 1991), București, Fundația Europeană Titulescu, 2007, p. 285.

[33] Ibidem, p. 299.

[34] Ibidem, p. 285.

[35] Ibidem, p. 376.

[36] Ibidem, p. 377 – 378.

[37] Ibidem, p. 366.

[38] Ibidem, p. 373

[39] Ibidem, p. 374.

[40] Ibidem, p. 391.

[41] Ibidem.

[42] Ibidem.

[43] Ibidem.

[44] Ion Iliescu, op. cit., p. 407.

[45] Adrian Năstase, România după Malta, vol. VI (1 iulie – 30 septembrie 1991), București, Fundația Europeană Titulescu, 2009, p. 433.

[46] Aurel Preda, Memoriile unui diplomat oarecare, București, Editura Victor, 2009, p. 276 – 296.

[47] Gheorghe E. Cojocaru, Politica externă a Republicii Moldova. Studii, Chișinău, Editura Civitas, 2001, p. 76.

[48] Ion Bistreanu, op. cit., p. 296.

[49] Adrian Năstase, România după Malta, vol. VIII (1 ianuarie – 31 martie 1992), București, Fundația Europeană Titulescu, 2011, p. 484.

[50] Ibidem, p. 588.

[51] Ibidem, p. 633.