În cursul zilei de 16 decembrie 1989, președintele Statelor Unite i-a garantat liderului de la Paris, François Mitterrand, că Statele Unite vor rămâne în Europa, orice s-ar întâmpla, pentru a-și susține aliații, chiar dacă germanii reunificați nu ar mai dori trupe străine pe teritoriul lor. Era începutul unui lung proces de transformări și adaptări ale intereselor strategice euro-atlantice concretizate în cele două mari extinderi ale NATO din 1997 și 2002, pentru început, precum și a Uniunii Europene în ceea ce a fost cândva „glacisul strategic” al Uniunii Sovietice.

Speranța unui dialog deschis și sincer cu SUA

La începutul anului 1990, pe scena relațiilor internaționale se desfășura o competiție extrem de puternică a țărilor est-europene pentru atragerea simpatiei și ajutorului CEE și a SUA. „Complementaritățile care au existat între țările est-europene erau pe punctul de a se pierde. Iar în acele condiții, capacitatea țărilor din fostul bloc socialist de a negocia și de a-și promova interesele specific, în momentul redefinirii arhitecturii de securitate pe continent, scădea considerabil. Căutarea de soluții pe cont propriu a fost atitudinea dominantă în Estul Europei la începutul lui 1990 și în anii care au urmat”, consemnează Adrian Năstase, ministrul de Externe al României în perioada 28 iunie 1990 – 18 noiembrie 1992, în memoriile sale. Totodată, în condițiile în care influența Uniunii Sovietice asupra fostelor state socialiste est-europene începea să se diminueze în mod semnificativ, concomitent cu creșterea forței economice și a rolului CEE în noua arhitectură a relațiilor internaționale și de securitate europene, Statele Unite erau obligate să „gândească un scenariu de menținere și consolidare a prezenței lor în Europa”.

Pe 7 martie 1990, Lawrence Eagleburger, secretarul de stat adjunct al SUA, avea să declare în cadrul Comitetului pentru Afaceri Externe al Camerei Reprezentanților: „Sperăm că țările est-europene vor forma grupări regionale și vom avea nevoie de flexibilitatea necesară pentru a răspunde și încuraja aceste evoluții. Credem că asocierile voluntare constituie o cale naturală pentru edificarea de către țările democratice a unei societăți civile internaționale și pentru depășirea vechilor neînțelegeri și dorim să avem capacitatea de a sprijini dezvoltarea unor astfel de asocieri”. Dintr-o astfel de perspectivă putem înțelege faptul că Ungaria și Cehoslovacia au fost co-autoarele unor inițiative subregionale, au solicitat aderarea la structurile politice ale NATO (cazul Ungariei), au fost înțelese și tolerate revendicările teritoriale ale Budapestei în ce privește Transilvania, însă un „bloc pro-american” viabil în Est depindea și de România. „De aici și unele presiuni din SUA asupra României în problema minorităților. Cât privește presiunile exercitate prin intermediul forțelor de «opoziție» din interiorul țării, acestea erau menite să testeze gradul «desatelizării» României”, consemnează Adrian Năstase.

Preocupările diplomației românești în ceea ce privește viitorul Europei și perspectiva relațiilor României cu spațiul CEE sunt relevate și de discuțiile desfășurate, pe 13 august 1990, într-un brainstorming organizat de către Adrian Năstase la sediul MAE. Ambasadorul Constantin Ene a ținut să atragă atenția asupra faptului că, totuși, nu trebuie să neglijăm relația cu URSS, precum și cu celelalte state foste socialiste. Aderarea la organizațiile internaționale existente (Consiliul Europei, NATO și Comunitatea Economică Europeană/CEE) și participarea la asociații și grupări subregionale reprezenta o alegere de evoluție a României în arena relațiilor internaționale care merita să fie luată în considerare. „Nu avem încă o analiză bună referitoare la URSS și la ceea ce se întâmplă acolo”, va declara Adrian Năstase la acest brainstorming. Totodată, trebuie menționat faptul că pe 18 iulie 1990, secretarul de stat James Baker îl informase pe ministrul de Externe sovietic, Eduard A. Şevardnadze, în cadrul întâlnirii de la Paris, că Statele Unite au decis să intensifice contactele cu Boris N. Elțîn, precum și cu alți reprezentanți ai mișcărilor reformiste și de independență din URSS.

La București, în cursul dimineții de 13 august 1990, ministrul de Externe al României, Adrian Năstase, i-a primit în audiență pe fostul ambasador al SUA la București, Roger Kirk, însoțit de Alan Green Jr., ambasadorul în funcție al SUA. Ambasadorul Roger Kirk se afla în România deoarece dorea să cunoască și să înțeleagă evoluțiile din România, în condițiile în care organiza un task force privind România deoarece „la Washington este confuzie în ce privește România”. Ministrul Adrian Năstase va menționa foarte clar că România dorește „un dialog deschis și sincer cu SUA”, iar în ceea ce privește Tratatul de la Varșovia „există o tendință de a-l duce de la planul militar la cel politic”.

Îngrijorările oficialilor români și modul în care înțelegeau evoluția relațiilor internaționale este relevat și de dialogul desfășurat, în cursul zilei de 29 august 1990, între ministrul de Externe al României și Tian Zengpei, adjunct al ministrului de Externe al Republicii Populare Chineze. „Principala preocupare pentru țările europene o reprezintă securitatea lor într-un model continental. Aici, opțiunile sunt diferite. Unii mizează pe dezvoltarea unui nucleu occidental, vest-european; alții consideră că este important să construiască alianțe subregionale sau regionale; alții cred că numai o soluție paneuropeană, în sistemul CSCE, ar putea să rezolve aceste lucruri. Aceste aspecte vor fi discutate intens în lunile următoare în negocieri la nivelul experților, al miniștrilor de externe și la nivel înalt, la Paris”, va declara Adrian Năstase diplomatului chinez.

În conferința de presă comună a miniștrilor de Externe ai statelor membre ale Tratatului de la Varșovia, din 3 noiembrie 1990, desfășurată la Budapesta, Adrian Năstase va menționa foarte clar poziția și convingerea României față de viitorul Tratatului de la Varșovia. „Tratatul de la Varșovia și-a pierdut baza, care era ideologică. (…) În aceste condiții, Tratatul de la Varșovia nu are viitor. Întâi dispare aspectul militar și apoi celelalte aspecte”, va declara ministrul de Externe al României. Totodată, ministrul de Externe al României avertiza asupra faptului că „trebuie să începem să ne gândim la impactul schimbărilor din zonă și din URSS asupra structurilor de securitate în Europa”. Trebuie menționat că pe 6 octombrie 1990, mareșalul Serghei F. Ahromeev, consilierul militar al lui Mihail S. Gorbaciov, menționa foarte clar că Tratatul de la Varșovia „ca organizație militară, își va înceta activitatea foarte curând, probabil la începutul anului 1991”. Totodată, evoluțiile de pe scena politică internă de la Moscova soldate cu demisia lui Eduard A. Şevardnadze din funcția de ministru de Externe al URSS, pe 20 decembrie 1990, ca formă de protest împotriva ascensiunii forțelor conservatoare în ecuația puterii de la Kremlin, a provocat neliniște la București, și nu numai.

Sfârșitul anului 1990 și începutul anului 1991 aveau să fie dominate, la nivel teoretic, de numărul special al revistei Foreign Affairs, intitulat America și Lumea. Charles Krauthammer (The Unipolar Moment) și William Pfaff (Redefining Worl Power) sunt doi autori ale căror viziuni despre prezentul și viitorul sistemului de relații internaționale vor naște vii dispute intelectuale. Charles Krauthammer consemna: „Cel mai izbitor aspect al lumii de după încetarea Războiului Rece este unipolaritatea sa. Fără îndoială, multipolaritatea se va naște în timp. Poate peste o generație sau chiar mai mult vor exista puteri egale cu Statele Unite, și lumea va semăna, ca structură, cu situația existentă înainte de Primul Război Mondial. Dar acum nu suntem în această situație, și nu vom fi pentru mai multe decenii. Acum este un moment unipolar”. William Pfaff scria: „Colapsul comunismului a produs un rezultat neașteptat în ordinea internațională: abolirea a însuși statutului de mare putere, care se dovedește a fi fost produsul rivalității superputerilor. Odată dispărută rivalitatea, categoria de superputere dispare. Astăzi nu există, așa cum afirmă unii, o singură superputere, Statele Unite; astăzi nu mai există nicio superputere”. Referindu-se la acest moment de confuzie din percepțiile privind sistemul de relații internaționale, Mihail S. Gorbaciov avea să declare că „adevărata abordare a Statelor Unite este să-i lase pe sovietici să se descurce singuri, iar dacă lucrurile merg rău, să profite de pe urma problemelor lor”.

NATO și noile realități strategice

În perioada 13 – 15 februarie 1991, Adrian Năstase, ministrul de Externe al României, va efectua o vizită oficială în Belgia și Luxemburg, precum și la Cartierul General al NATO. Dialogul cu Secretarul General al NATO, Manfred Wörner, din ziua de 14 februarie 1991, s-a dovedit extrem de interesant și util în perspectiva viitorului curs al politicii externe românești. Chestionat de către Adrian Năstase în legătură cu posibilitățile de-a structura relațiile României cu NATO în domeniul militar, Manfred Wörner va declara: „Dacă vom acționa pentru a primi ca membri asociați fostele țări membre ale Tratatului de la Varșovia și vom exclude URSS, se va crea o situație foarte periculoasă. URSS va fi constrânsă de noua situație strategică să reacționeze. Adoptând această linie de conduită față de țările din Est, NATO va da argumente adepților liniei dure din URSS, care vor confruntare, nu cooperare cu ei. NATO va crea impresia că vrea să încline balanța în favoarea sa. Pentru viitorul apropiat trebuie să fim atenți la aceste aspecte, când propunem modele de cooperare. Să folosim cadrul CSCE pentru a face ceva practic pentru securitatea țării dumneavoastră”. Referindu-se la viitorul Tratatului de la Varșovia, ministrul de Externe al României va declara: „Tratatul de la Varșovia nu are viitor. Noi organizăm practic funeraliile Tratatului de la Varșovia”.

Totodată, la finalul vizitei la NATO, ministrul de Externe al României avea să menționeze că România este deschisă la orice formulă de colaborare cu NATO pe care Alianța Nord-Atlantică o poate accepta, din punct de vedere al procedurilor. Trebuie menționat faptul că în iulie 1990, Petre Roman, prim-ministrul României, îl invitase pe Secretarul General al NATO, Manfred Wörner, în România și ceruse agrementul pentru acreditarea unui ambasador român la NATO. În octombrie 1990, ambasadorul român în Belgia fusese autorizat să inițieze legături formale cu NATO. Pe 23 octombrie 1990, Petre Roman va efectua o vizită oficială la Cartierul General al NATO, iar șeful Marelui Stat-Major al Armatei Române, generalul-colonel Vasile Ionel, va vizita Cartierul General al NATO pe 13 decembrie 1990.

În dialogul avut cu Jacques Poos, ministrul de Externe al Marelui Ducat de Luxemburg, în seara zilei de 14 februarie 1991, Adrian Năstase va fi informat că în cadrul CEE există o distincție clară între Țările Baltice și toate celelalte republici unionale din URSS ceea ce implica un anumit mod de-a înțelege și trata evoluțiile politice interne și externe din spațiul sovietic.

În cursul Consfătuirii extraordinare a Comitetului Politic Consultativ al Tratatului de la Varșovia, desfășurată la Budapesta pe 25 februarie 1991, ministrul de Externe al URSS, Aleksandr A. Bessmertnîh, va recunoaște faptul că Tratatul de la Varșovia nu își mai justifică existența. Totodată, a menționat că URSS este interesată de modul în care se vor contura concepțiile politico-militare ale țărilor est-europene. Ministrul sovietic de externe a făcut apel la conlucrare în continuare și la încheierea de tratate bilaterale, precum și la principiul neadmiterii de trupe și baze străine pe teritoriul statelor foste membre ale Tratatului de la Varșovia. Pe 26 februarie 1991, în interviul acordat Lidiei Klinger de la ziarul vienez Der Standard, ministrul de Externe al României va menționa că NATO nu pare să dispună de acea deschidere procedurală și instituțională care să permită aderarea țărilor est-europene la Alianță. „Și noi ne punem întrebarea și vrem să înțelegem concepția NATO și vrem să știm dacă NATO va urma modelul Consiliului Europei și CEE în extinderea către Răsărit”, mărturisea Adrian Năstase.

În februarie 1991, Alexandr Vondra, consilierul pentru politică externă al președintelui Václav Havel, aflat într-o vizită la Comitetul Politic al Alianței Nord-Atlantice va declara că din moment ce „CSCE nu oferea o garanție de securitate țării lor, NATO trebuia să ia în considerare semnarea cu Cehoslovacia a unui fel de tratat special sau declarație, care să furnizeze o asemenea garanție”. Peste puțin timp, ministrul de externe al Cehoslovaciei, Jiři Dienstbier, va reitera această cerere în fața secretarului general al NATO, Manfred Wörner. Pe 6 mai 1992, președintele Cehoslovaciei, Václav Havel, președintele Poloniei, Lech Walesa, și premierul Ungariei, Josef Antál, vor formula cererea oficială de admitere în Alianța Nord-Atlantică. La sfârșitul lunii aprilie 1993, liderii Grupului de la Vișegrad au discutat cu președintele Bill Clinton despre necesitatea ca cele trei țări să facă parte din NATO, prezentând, în acest sens, o serie de argumente politico-strategice și geopolitice. În urma dialogului dintre președintele Bill Clinton și consilierul prezidențial pentru securitate națională, Tony Lake, referitor la motivele posibilității/imposibilității extinderii NATO, președintele Bill Clinton avea să devină unul din artizanii din culisele procesului de extindere a NATO.

Trebuie menționat faptul că în urma Reuniunii Consiliului Nord-Atlantic în sesiune ministerială de la Copenhaga (6 – 7 iunie 1991), Aliații din NATO au reafirmat angajamentul că „nu vor căuta să obțină un avantaj unilateral de pe urma situației modificate din Europa și nici să amenințe interesele legitime ale vreunui stat”. Tratatul de la Varșovia se va desființa în mod formal pe 1 iulie 1991 cu ocazia unei ultime reuniuni desfășurată la Praga. În urma reuniunii la nivel de șefi de stat și de guvern ai țărilor membre NATO, desfășurată la Roma pe 7 – 8 noiembrie 1991, foștii adversari occidentali din Războiul Rece vor propune instituționalizarea raporturilor reciproce de consultare și cooperare, respectiv: 1) întâlniri anuale cu Consiliul Nord-Atlantic la nivel ministerial în ceea ce se va numi Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic; 2) întâlniri periodice cu Consiliul Nord-Atlantic la nivel de ambasadori; 3) întâlniri suplimentare cu Consiliul Nord-Atlantic la nivel ministerial sau ambasadorial, după caz; 3) întâlniri regulate, la intervale convenite reciproc, cu Comitetele subordonate NATO, inclusiv ale Comitetelor politice și economice, precum și ale Comitetului Militar NATO și ale altor autorități militare NATO, cu permisiunea Comitetului Militar.

În Noul Concept Strategic al NATO, adoptat cu acest prilej, se menționa: „În contrast cu amenințarea predominantă din trecut, riscurile la adresa securității aliate care rămân sunt multidirecționale, ceea ce le face dificil de prevăzut și de evaluat. NATO trebuie să fie capabilă să răspundă unor asemenea riscuri, dacă se dorește prezervarea stabilității în Europa și a securității membrilor Alianței. Aceste riscuri pot apărea în diverse moduri. Riscurile la adresa securității aliate sunt mai mici ca urmare a unei agresiuni îndreptate contra teritoriului Alianțelor și sunt mai degrabă rodul consecințelor adverse ale instabilităților care pot apărea din serioase dificultăți economice, sociale și politice, inclusiv rivalități etnice și dispute teritoriale, cu care se confruntă multe țări din Europa Centrală și Estică”.

Studii și preocupări privind viitorul NATO

Un prim studiu academic privind extinderea NATO a fost realizat de către Simon Jeffrey, cercetător principal la Institutul pentru Studii de Strategie Națională din cadrul Academiei Naționale de Apărare a Statelor Unite, care a publicat în iarna 1992-1993, în revista Orbis, studiul intitulat „Europe’s Past, Europe’s Future. Does Eastern Europe Belong in NATO”. Jeff Simon considera că NATO trebuie să ia în clacul extinderea în Europa Centrală și de Est, în următorii cinci până la zece ani, „utilizând instrumentul Alianței pentru a încuraja un comportament de stat care să sporească securitatea în Europa”. Cercetătorul american propunea o formulă de extindere în care statele fostului Tratat de la Varșovia obțineau regimul de „membru asociat (associate membership)” cu condiția îndeplinirii anumitor condiții: 1) angajamentul de a avea numai guverne liber alese; 2) privatizarea economiei; 3) respectarea drepturilor minorităților și 4) controlul civil asupra militarilor și o doctrină militară, împreună cu resursele militare, aflate în consonanță cu principiul suficienței rezonabile (reasonable sufficiency). Totodată, aceste state trebuiau să fie membre ale ONU, CSCE și parte la Tratatul privind Forțele Convenționale din Europa din 1990, la Carta de la Paris și la Tratatul privind neproliferarea nucleară, cu toate măsurile sale asiguratorii. Referindu-se la importanța acestei propuneri de extindere, fostul ministru român al Apărării Naționale din perioada 2001 – 2004, Ioan Mircea Pașcu, consemna: „În fapt – cum recunoaște autorul propunerii – membrul asociat al NATO dobândea dreptul de a obține o consultare multilaterală, în cazul unei amenințări, și nu garanția de securitate furnizată prin Articolele 5 și 6”. Noul secretar general al NATO, Willy Claes, fost ministru de Externe al Belgiei, va considera că este bine ca aceste state candidate la intrarea în NATO să fie și cel puțin candidate la intrarea în Uniunea Europeană, respectiv realizarea acelui „drum regal (royal road)”.

În septembrie 1993, Jamie Shea, fostul purtător de cuvânt al NATO, va susține că extinderea NATO se va putea face prin adoptarea unui protocol din două părți: 1) un angajament de respectare a anumitor criterii politice și 2) o integrare în NATO de tipul celei aplicate în cazul admiterii Spaniei în 1982, respectiv însușirea Conceptului Stategic al NATO și menținerea controlului național asupra propriilor forțelor armate. Referindu-se la reticența Occidentului privind extinderea NATO, analistul pe probleme de securitate națională, Howard E. Frost, consemna în articolul „Eastern Europe’s Search for Security” faptul că aliații NATO „își vedeau mecanismul de luare a deciziei îngreunat prin adăugarea unui grup de membri cu tradiții politice, militare și de planificare a forțelor semnificativ diferite” și, totodată, exista o îndoială „că garantarea securității țărilor est-europene, în absența unei amenințări la adresa întregii Europe, era în interesul național al membrilor NATO”.

Ambasadorul Zalmay M. Khalilzad, fost ambasador al SUA la ONU în perioada președenției lui George H. W. Bush și analist la RAND Corporation, în studiul intitulat „Extinderea Alianței Occidentale spre Europa Centrală și de Est. O Nouă Strategie pentru NATO (Extending the Western Alliance to East Central Europe. A New Strategy for NATO)”, publicat în primăvara lui 1993, va menționa faptul că extinderea NATO ar putea fi privită de către Federația Rusă ca „o amenințare și o tentativă de a o exclude din Europa”. Înaltul diplomat american propunea transformarea Alianței Nord-Atlantice într-o entitate cu un obiectiv operațional paneuropean „care să acorde calitatea de membru cu drepturi depline, inclusiv garanțiile furnizate de articolul V, europenilor din centrul și estul continentului, precum și Rusiei, odată ce fiecare din aceste state ajunge să aibă un sistem politic democratic și o economie de piață”.

În octombrie 1993, Ronald D. Asmus, Richard Kugler și Stephen F. Larrabee, analiști ai RAND Corporation, vor publica în revista Foreign Affairs un studiu intitulat „Făurirea unui nou NATO (Building A New NATO)”. Analiștii RAND propuneau transformarea NATO dintr-o alianță bazată pe apărarea colectivă împotriva unei amenințări într-o alianță angajată în proiectarea democrației, stabilității și managementului crizelor, precum și o nouă relație între Statele Unite și CEE/UE. În concepția autorilor studiului, Germania trebuia să devină principala sursă de proiectare a securității, stabilității și prosperității occidentale spre Est. Totodată, Occidentul trebuia să adopte o strategie coordonată pentru „integrarea țărilor Vișegrad (Polonia, Ungaria, Republica Cehă și posibil, Slovacia) atât în UE cât și în NATO”.

Ronald D. Asmus, Richard Kugler și Stephen F. Larrabee considerau că „apartenența la NATO, ca și cea la UE, poate fi aprobată în valuri și trebuie să fie condiționată”, iar „criteriile pentru apartenență trebuie să fie expuse clar dinainte și să includă angajamentul pentru conducere democratică, reforma relațiilor civili-militari, renunțarea la orice pretenție teritorială, respectarea drepturilor minorităților, precum și voința de a participa la toată gama de activități militare ale NATO de la menținerea păcii până la apărarea colectivă”. În paginile studiului se propunea o relație specială cu militarii ruși astfel încât să se adâncească dialogul de securitate cu Federația Rusă care vedea Alianța Nord-Atlantică ca fiind anti-rusească. Totodată, analiștii RAND considerau că întărirea independenței Ucrainei reprezenta o garanție, în special pentru Polonia, că Federația Rusă nu va aspira la refacerea fostului Imperiu. „Membrii NATO trebuie, de aceea, să fie capabili să pună repede pe picioare coaliții, să elaboreze politici și strategii, să creeze un comandament, să trimită trupe și să construiască infrastructura de sprijin pentru acestea. Alianța trebuie să dezvolte instituții mai bune, care să o facă mai puțin dependentă de improvizații în mijlocul unei crize…Înainte de toate, NATO va fi nevoită să se echipeze pentru a face față întregului spectru de conflicte posibile în Europa, de la cele mici, la cele mari și de la apărarea păcii, la operațiuni de luptă. Astăzi NATO este capabilă să întreprindă doar activități de menținere a păcii și operațiuni militare de mică anvergură”, concluzionau analiștii RAND Corporation cu privire la viitorul NATO.

Toate aceste preocupări academice surveneau într-un context în care Alianța Nord-Atlantică era afectată de o „criză tăcută (silent crisis)”, în opinia unor oameni politici și diplomați americani, precum și de posibilitatea ca sprijinul din Congresul Statelor Unite pentru această alianță să se diminueze, după cum mărturisea Ken Myers, consilierul senatorului Richard G. Lugar, într-un dialog cu Ioan Mircea Pașcu.

(Va urma)

____________________________

*Articol apărut în revista Enigmele Istoriei nr. 6 (18)/2021, p. 62 – 68