În contextul acestor discuții academice privind extinderea NATO, spre surpriza multor cercuri politico-diplomatice, militare și de intelligence atât din Statele Unite, UE și din Federația Rusă, președintele Federației Ruse, Boris N. Elțîn, aflat în vizită oficială în Polonia pe 24 august 1993, va admite în comunicatul comun al vizitei că Federația Rusă nu are nimic de obiectat la dorința și acțiunea Poloniei de-a intra în NATO.

Opoziția Rusiei și adaptarea NATO

În pofida celor declarate la Varșovia de către președintele Borin N. Elțîn, factorii de decizie politico-militară de la Kremlin aveau să adopte, în primăvara şi toamna anului 1993, o serie de documente politice esenţiale, inclusiv conceptul de politică externă şi noua doctrină militară rusă, ceea ce semnifica hotărârea de-a restabili poziţia globală a Rusiei. Ministrul de Externe al Federaţiei Ruse, Andrei V. Kozârev, a adoptat, alternativ, poziţii amabile şi dure, în funcţie de audienţa pe care o avea şi de intensitatea criticilor interne din partea naţionaliştilor şi a comuniştilor. În ciuda eforturilor sale de-a reafirma supremaţia Rusiei în fostul spațiu de influență sovietic, în ciuda slăbiciunii materiale şi morale a statului rus, Andrei V. Kozârev avea să fie înlocuit, sub presiunea naţionaliştilor, comuniştilor şi-a liderilor militari, cu Evgheni M. Primakov.

Serviciul de Informații Externe al Federației Ruse (SVR) se va  implica profund în orientările de politică externă ale Moscovei, dând publicităţii trei evaluări majore ale politicii externe ruse. În ianuarie 1993, SVR-ul informa guvernul Federației Ruse şi opinia publică mondială că răspândirea armelor nucleare submina speranţele într-o ordine mondială stabilă, iar „unele din fostele state sovietice de la graniţa cu Rusia dispuneau de armament nuclear şi, în acelaşi timp, erau măcinate de conflicte etnice şi instabilitate politică ceea ce crea o situaţie extrem de schimbătoare şi primejdioasă”. Raportul SVR, din noiembrie 1993, susţinea că includerea statelor din estul şi centrul Europei în NATO va afecta direct interesele de securitate ale Rusiei şi de aceea se solicita o evaluare amănunţită a situaţiei. Responsabilii ruşi din domeniul informaţiilor secrete externe erau îngrijoraţi de faptul că NATO nu va putea să se transforme rapid dintr-o alianţă militară şi politică îndreptată împotriva Rusiei într-un instrument pentru asigurarea păcii şi stabilităţii, iar problema se complica în cazul în care NATO includea ţări est-europene. Cel de-al treilea raport al SVR, dat publicităţii în ajunul vizitei preşedintelui Boris N. Elţîn la Washington, la sfârşitul lui septembrie 1994, demonstra că SVR-ul îşi depăşea prerogativele de culegere şi analizare a informaţiilor şi încerca să influenţeze politica liderului de la Kremlin.

La Washington exista o confruntare între două doctrine de bază privind politica externă americană: cea privind plasarea relației ruso-americane în prim-plan, în detrimentul extinderii NATO, reprezentată de Strobe Talbott, secretar de stat adjunct, și cea a lărgirii NATO reprezentată de Richard C. Holbrooke, fostul asistent al secretarului de stat pentru afaceri europene și canadiene. În final avea să capete întâietate opinia lui Strobe Talbott concretizată în formula Parteneriatului pentru Pace (PfP) lansată la Bruxelles pe 10 – 11 ianuarie 1994 cu ocazia Summit-ului NATO. Pentru observatorii atenți ai scenei politico-diplomatice de la Washington, precum și a culiselor sale, devenise foarte clar că, încă din mai 1993, Pentagonul preluase conducerea efortului de identificare a formulei ideale pentru extinderea NATO.

Pe 28 iulie 1993, Pentagonul a pus în circulație un material intitulat „Document de Concepție: Carta Asocierii la NATO” ce va fi redenumit, pe 26 august 1993, „Acord cu privire la un Parteneriat pentru Pace al NATO”, la propunerea generalului John Shalikashvili, fost Comandant Suprem al Forțelor NATO și devenit noul Șef al Comitetului Mixt al Șefilor de State Majore ale Armatei SUA. Totodată, o delegație a Pentagonului condusă de către Frank Wisner, subsecretar pentru probleme politice la Pentagon, va vizita Bucureștiul, pe 10 și 11 octombrie 1993, pentru a inaugura Grupul bilateral de lucru pe probleme politico-militare între România și SUA. Frank Wisner va transmite un mesaj destul de clar oficialilor politico-militari de la București: între SUA și România trebuia să se creeze o relație de parteneriat în domeniul securității, în avanpremiera unei viitoare extinderi a NATO.

Pe 10 septembrie 1993, secretarul general al NATO, Manfred Wörner, va declara la Bruxelles în fața membrilor Institutului Internațional de Studii Strategice că NATO se va extinde, deși nu existau planuri imediate în acest sens. Și totuși…există mărturisiri publice ale faptului că secretarul general al NATO, Manfred Wörner, s-a deplasat la Washington în toamna acelui an, cu puțin timp înainte de întâlnirea neoficială a miniștrilor Apărării din statele membre ale NATO de la Travemunde (Germania, 20 – 21 octombrie 1993), cu planurile privind intrarea în NATO a țărilor din Grupul de la Vișegrad. Fostul purtător de cuvânt al NATO, Jamie Shea a declarat aceste lucruri la o conferință internațională desfășurată la Varșovia între 26 – 28 mai 1994, iar Ronald D. Asmus a confirmat aceste lucruri în volumul său din 2002, Opening NATO’s Door: How the Alliance Remade Itself for a New Era (New York: Columbia University Press, p. 49). Însă, Administrația Clinton își schimbase planurile.

Ministrul Apărării al Germaniei, Volker Rühe, avea să-l informeze pe ministrul român al Apărării Naționale, generalul Niculae Spiroiu, cu ocazia vizitei oficiale a acestuia din Germania (18 – 20 octombrie 1993), că la întâlnirea neoficială a miniștrilor Apărării din statele membre ale NATO de la Travemunde (Germania, 20 – 21 octombrie 1993) se va lua decizia de extindere a NATO într-o formulă mai chibzuită, cu o cuprindere și o întindere în timp mai amplă. Totodată, ministrul român al Apărării Naționale era informat, în mod elegant, că un acord militar ruso-român, aflat în curs de negociere și semnare, ar fi putut deveni un ajutor prețios în drumul României spre NATO. „Era încă o confirmare a faptului că admiterea noastră depindea de acordul Rusiei și că încheierea unui asemenea acord cu această țară urma să cântărească greu în evaluarea eligibilității noastre”, consemna Ioan Mircea Pașcu în memoriile sale dedicate bătăliei pentru intrarea României în NATO. La Travemunde se va da acceptul pentru noua formulă a PfP ca o anticameră pentru intrarea în NATO, iar ministrul de Externe al Federației Ruse, Andrei V. Kozârev, va declara după Summit-ul NATO din ianuarie 1994 că PfP a fost „în mod esențial bazat pe propunerile” rusești.

România și PfP, anticamera NATO

Pe 26 ianuarie 1994, ministrul de Externe al României, Teodor Meleșcanu, va semna în numele României aderarea la PfP. Anterior acestui moment, o delegație americană condusă de ambasadorul SUA la ONU, Madeleine Allbright, a vizitat România, pe 15 ianuarie 1994, pentru discuții referitoare la PfP și situația regională de securitate. Președintele Bill Clinton se va deplasa la Praga, pe 11 ianuarie 1994, pentru discuții cu membrii Grupului de la Vișegrad privind PfP și perspectiva extinderii NATO, iar secretarul de stat Waren Crristopher va vizita Moscova pentru a discuta despre PfP. „Deși Parteneriatul nu conferă calitatea de membru al NATO, nu este nicio cameră de așteptare permanentă. El modifică întregul dialog, așa încât întrebarea nu mai este acum dacă NATO va admite noi membri, ci când și cum”, avea să declare președintele Bill Clinton.

Pe 31 ianuarie 1994, Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT) de la București a decis că PfP reprezintă un obiectiv strategic care trebuie susținut de către toate instituțiile României și a decis modificarea articolului 5 din Legea Apărării Naționale, aflată în dezbatere în Parlament, astfel încât să se poată desfășura exerciții militare pe teritoriul României. În cursul anului 1994 se vor realiza și documentele programatice, respectiv Concepția integrată privind securitatea națională a României și Doctrina militară de apărare a României, care vor fi subsumate eforturilor României de-a se integra în NATO. În pofida unor declarații publice ale unor oficiali ai statului român, considerate de către mass-media ca fiind neconforme pozițiilor oficiale ale României, instituțiile statului român din domeniul securității naționale s-au integrat mecanismelor PfP. Trebuie menționat faptul că în interviul acordat canalului de televiziune CNN pe 1 martie 1994, președintele Ion Iliescu avea să fie întrebat de către Brendt Sadler cu întrebarea: „Doriți o alianță cu NATO sau o strânsă relație de securitate cu Rusia? Este corect să oscilați între aceste două posibilități”. Președintele Ion Iliescu a răspuns: „Urmărim ambele posibilități”. Reporterul a întrebat: „Deci, putem spune că nu vă îndreptați nici către NATO, nici către Rusia, către Moscova. Este corect?”. Președintele Ion Iliescu a răspuns: „Ambele aspecte sunt valabile”.

Totodată, mass-media românească a fost uluită de declarațiile președintelui Consiliului Federației din Rusia, Vladimir Șumeiko, care a declarat la finalul vizitei oficiale în România, pe 27 iunie 1995, că „România și Rusia nu doresc intrarea spontană și nesistematică în NATO”. Vladimir Șumeiko avea să mărturisească că aceste declarații erau făcute pe baza discuțiilor avute cu președintele Ion Iliescu la Palatul Cotroceni. În discursul ținut pe 3 noiembrie 1994 la Institutul Regal de Relații Internaționale din Londra, președintele Ion Iliescu va declara: „Dacă aceasta (adică securitatea sporită pentru toți – n. n.) va fi rezultatul transformării NATO dintr-o alianță militară într-un sistem de securitate, dacă CSCE va căpăta suportul factorului militar, prin intermediul NATO sau prin Parteneriatul pentru Pace, dacă securitatea va fi rezultatul dezvoltării de către Uniunea Europeană a propriului pilon militar sau dacă va rezulta dintr-un cadru instituțional complet nou este irelevant pentru obiectivul strategic, atâta vreme cât se creează cu adevărat securitate egală pentru toți”. Opoziția politică și unii analiști de la București au criticat poziția președintelui Ion Iliescu și, totodată, va înregistra declarația ministrului Apărării al Federației Ruse, generalul Pavel Graciov, aflat în vizită oficială la București pe 28 martie 1994, care a comunicat faptul că „nu va putea exista un sistem general-european de securitate fără Rusia…”. Ministrul rus al Apărării a ținut, totuși, să avertizeze asupra faptului că România va fi obligată să-și „însușească”  inamicii stabiliți de NATO.

În pofida continuării dezbaterilor academice și politico-diplomatice oficiale și neoficiale privind extinderea NATO, generalul George A. Joulwan, comandantul suprem al NATO în Europa (SACEUR), a vizitat România (6 – 7 aprilie 1994) și a recomandat un efort susținut pentru reforma sistemului de securitate națională și, totodată, menținerea unor relații bune cu Federația Rusă. În urma discuțiilor desfășurate pe 18 aprilie 1994 cu ocazia celei de-a treia sesiuni a Grupului bilateral de lucru cu SUA, s-au stabilit cerințele pe care România trebuia să le îndeplinească pentru a avea acces la transferul de tehnologie în procesul de integrare în NATO. Totodată, cu ocazia primei runde de discuții cu delegația NATO pe tema Documentului de prezentare al României, în perioada 19 – 21 mai 1994, s-a convenit că NATO va asigura accesul României la informațiile de care dispunea Alianța Nord-Atlantică privind un posibil iminent pericol la adresa securității noastre naționale.

Vizita la București a secretarului apărării al Statelor Unite, William Perry, împreună cu o importantă delegație militară, pe 18 iulie 1994, a relevat interesul strategic al Statelor Unite pentru România și capacitatea acesteia de-a furniza expertiză politico-diplomatică și de securitate în cazul conflictelor din fosta Iugoslavie. Secretarul american al apărării a confirmat, cu această ocazie, disponibilitatea Statelor Unite de-a ne facilita cumpărarea unor aeronave C-130. În contextul unui imens lobby făcut de țările Grupului de la Vișegrad pentru integrarea acestora în NATO, combinat cu presiunile legiuitorilor republicani, România a cerut participarea la un exercițiu comun cu forțele militare ale SUA în 1995, precum și includerea în grupul statelor care urmau să beneficieze de fondul de 100 de milioane de dolari cerut Congresului SUA de Adminstrația Clinton pentru activitățile PfP.

Totodată, noul subsecretar pentru probleme politice al Pentagonului, Walter Slocombe, avea să fie interesat pe parcursului dialogului româno-american de la Washington ( 12 – 13 septembrie 1994) de următoarelor chestiuni: 1) stadiul reformei militare în România; 2) situația raporturilor cu Ungaria și 3) poziția României față de evoluțiile din Bulgaria și Ucraina. Directorul pentru Europa de la Departamentul de Stat, Terry Snell, îi va comunica secretarului de stat pentru politica de apărare și relații internaționale din MApN, Ioan Mircea Pașcu, că indiferent de formulele alese pentru extinderea NATO (1. admiterea Poloniei; 2. admiterea întregului Grup de la Vișegrad; 3. stabilirea unui set de criterii generale pentru admiterea în NATO), acesta va fi un proces îndelungat în timp. Perspectiva ca ambasadorul Richard Holbrooke să fie rechemat de la Berlin pentru a prelua o funcție importantă în Departamentul de Stat avea să ducă partea română la concluzia că va exista „o corelare mai strânsă a SUA cu partenerii lor europeni, îndeosebi Germania, o deplasare a accentului în cadrul procesului de extindere dinspre Alianță spre capitalele statelor-membre”. Pe 19 septembrie 1994 avea să se desfășoare, la Bruxelles, ceremonia oficială de acceptare a Planului Individual de Parteneriat al României cu NATO.

Într-un studiu al RAND Corporation, din 1995, se menționa cu referire la Germania: „Factorii politici germani au ajuns să privească PfP ca un instrument bun pentru toate scopurile, în vederea atingerii unor obiective multiple față de diferite state. Pentru acele țări pe care germanii le consideră candidați fermi pentru calitatea de membru al Alianței, PfP este calea spre extindere. Pentru acele țări pe care germanii le văd drept candidați posibili, de care nu sunt însă siguri, PfP este anticamera în care Germania poate coopera cu ei, oferindu-le asigurări politice și păstrându-și toate opțiunile deschise. Pentru acele țări pe care germanii nu le consideră candidate, PfP este o alternativă la extindere. PfP a devenit, în ochii germanilor, un vehicul pentru toate tipurile de teren, destinat să asigure cuadratura cercului între diferite obiective”. Relevanța geopolitică și strategică a României în planurile NATO/SUA este oferită și de cele petrecute pe 28 octombrie 1994 la București. În acea zi, atașatul militar al Federației Ruse a comunicat, în mod oficial, liderilor MApN că Ministerul rus al Apărării este pregătit pentru a trimite o serie de consilieri militari  la București și, totodată, să accepte militari români la studii în Moscova, să ofere în regim de închiriere tehnică militară și mijloace de transport, să pună la dispoziție canale de comunicare prin satelit, să repare toată tehnica de proveniență sovietică, să ofere acces la poligoane pentru aplicații și trageri etc. O ofertă surprinzătoare făcută numai României! Guvernul de la Varșovia a confirmat că nu a primit o asemenea ofertă, în condițiile în care premierul rus Viktor S. Cernomîrdin tocmai își anulase vizita oficială în Polonia. Totodată, oficialii de la Varșovia au comunicat oficialilor români faptul că liderii UE luaseră decizia de-a integra Bulgaria și România în UE ceea ce ar fi putut provoca interesul aparte al Federației Ruse pentru România.

Pe 1 decembrie 1994, miniștrii de Externe ai țărilor membre ale Alianței Nord-Atlantice au decis realizarea unui studiu privind viitoarea extindere a NATO pentru „a hotărî cum se va extinde NATO, principiile care trebuie să conducă la desfășurarea acestui proces și implicațiile acordării calității de membru”. Totodată, NATO „accentua interesul pe care îl avea în menținerea unor relații strânse cu Moscova, dând asigurări că extinderea contribuia la stabilitatea și securitatea întregii regiuni euro-atlantice – limbaj codificat prin care Rusia era asigurată că interesele ei de securitate nu aveau de suferit”.

Noi înțelegeri ruso-americane și dezinteres european

Pe 10 mai 1995, cu ocazia vizitei președintelui Bill Clinton la Moscova va fi pusă în discuție perspectiva extinderii NATO în ceea ce Kremlinul considera că, totuși, este o sferă a sa de interes geopolitic și de securitate. În condițiile în care Federația Rusă nu se va împotrivi PfP și va debloca relația Rusia – NATO, președintele Bill Clinton și-a luat angajamentul că va controla procesul de extindere al NATO, astfel încât președintele Boris N. Elțîn să nu fie pus în dificultate în perspectiva alegerilor prezidențiale din 1996. Liderii de la Kremlin și Casa Albă au convenit ca înțelegerea lor să rămână ascunsă mass-mediei și opiniei publice internaționale.

România a avut o primă confirmare a faptului că Statele Unite urmau să țină cont de poziția Federației Ruse cu ocazia unei noi sesiuni de întâlniri a Grupului bilateral de lucru Româna – SUA pe probleme politico – militare din 2 februarie 1995. Cu acea ocazie, liderii MApN au oferit un set de hărți care ilustrau punctul de vedere al României, avertizând asupra faptului că o extindere a NATO pe flancul de nord ar fi putut genera o intervenție rusească în ceea ce ar putea reprezenta un flanc de sud al NATO (Bulgaria și România). În pofida tuturor eforturilor politico-diplomatice și militare ale României (consultări politice, schimb de informații, participarea la exerciții multinaționale de tip PfP alături de SUA, achiziția de echipament și tehnică militară americană, vizita președintelui Ion Iliescu la Washington în toamna anului 1995, Tratatul de înțelegere, cooperare și bună vecinătate cu Ungaria din 1996, Tratatul cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare cu Ucraina din 1997 etc.), România a trăit cu sentimentul și convingerea că extinderea NATO va ține cont de interesele de securitate ale Federației Ruse și va fi dominată de un anumit sentimentalism față de țările Grupului de la Vișegrad. În cursul unei conferințe internaționale desfășurată la Dresda între 12 – 18 iunie 1995, Ioan Mircea Pașcu avea să fie „ajutat” să afle că ambasadorul SUA la NATO, Robert Hunter, declarase într-un cerc foarte restrâns că România și Bulgaria nu vor intra în NATO cu ocazia primului val. O analiză comparativă efectuată de către Ministerul Apărării de la Varșovia, în septembrie 1995, releva faptul că Polonia și România erau comparativ egale în ce privește importanța strategică, însă Polonia era superioară în ceea ce privește asigurarea interoperabilității în plan militar, în ceea ce privește raporturile cu vecinii, precum și al creșterii economice. „În ceea ce privește, Rusia însăși își dă seama că a pierdut partida în Europa Centrală…În atari condiții, «rezistența» Rusiei la extinderea NATO este totuși motivată, în principal, de dorința ei de a obține totuși ceva în schimb din partea țărilor occidentale, precum și din considerente de politică internă”, avea să scria Ioan Mircea Pașcu în Memorandumul înaintat conducerii statului român.

În urma reuniunii organizate de către Colegiul Federal pentru Studii de Politică a Securității din Germania, la Bad Honnef (8 – 10 noiembrie 1995), Ioan Mircea Pașcu avea să consemneze, în Memorandumul de după conferință, că România nu figurează printre prioritățile declarate ale Germaniei și că nu va figura în primul val al extinderii NATO, deși se manifesta multă grijă pentru a se salva aparențele. „Această situație decurge pe de o parte, din faptul că mai suntem încă vulnerabili la acțiunea forțelor neprietene, iar pe de alta, că nu ne-am asigurat încă sprijinul unor mari puteri cu pondere ca Germania, Rusia și chiar Ucraina”, consemna Ioan Mircea Pașcu.

Pe 28 septembrie 1995, Studiul privind extinderea NATO a fost înmânat în mod oficial membrilor NATO și partenerilor din PfP cu ocazia unei ceremonii desfășurate la Bruxelles la sediul NATO. „Studiul reglementa tranșant două chestiuni de mare importanță, în special prin prisma necesității obținerii concursului Rusiei și anume, faptul că pe teritoriul noilor state membre nu urmau să fie staționate permanent forțe militare străine și nici armament nuclear”, concluziona Ioan Mircea Pașcu după lectura documentului. Discuțiile avute cu reprezentanții Foreign Office și ai Ministerului Apărări de la Londra, cu ocazia unei conferințe pe probleme de securitate ale Europei de Sud-Est desfășurată sub egida Institutului Internațional de Studii Strategice, în perioada 20 – 22 noiembrie 1995, i-a confirmat secretarului de stat Ioan Mircea Pașcu că Marea Britanie se pronunță pentru a abordare chibzuită, fără grabă, în ceea ce privește integrarea țărilor central-europene în NATO și UE, varianta unei integrări în bloc nefiind funcțională. „Principala motivație constă în dorința de a găsi o formulă de compromis între procesul de integrare și raporturile cu Rusia (și Ucraina)”, consemna Ioan Mircea Pașcu.

Trebuie menționat faptul că, pe 30 ianuarie 1995, în discursul ținut cu ocazia celei de-a 20-a aniversări a Centrului de Analiză și Previziune al MAE al Franței, Allain Juppé, fost ministru de Externe și premier al Franței, declarase: „Parteneriatul pe care îl propunem Rusiei este în același timp european și mondial. Acesta este spiritul în care abordez problema lărgirii NATO. (…) Uniunea Europeană care a încheiat anul trecut cu Rusia, în insula Corfu, un important acord de parteneriat, nu înțelege deloc să reconstituie pe continent blocuri antagoniste, să deplaseze frontiere, cum spune Boris Elțîn, dar ea, cu atât mai mult, nu înțelege să renunțe la perspectiva unei apărări comune pentru membrii săi actuali, ca și pentru o Uniune lărgită”. Propunerea Franței pentru un summit la Paris al celor cinci Mari (SUA, Franța, Germania, Marea Britanie și Federația Rusă) care să discute lărgirea NATO, avea să fie primită cu răceală la Washington și ignorată. La începutul anului 1997, Agenția Reuters va comenta referitor la poziția Franței și lărgirea NATO că, totuși, sprijinul Franței pentru integrarea României în NATO nu trebuie luat „prea literal” și că este doar „un fel de a arăta românilor că sunt buni prieteni”.

În Memorandumul înaintat conducerii României, la 6 aprilie 1996, secretarul de stat Ioan Mircea Pașcu va consemna: „Conform unor informații provenite din surse sigure, în luna decembrie 1996 NATO va nominaliza Cehia, Polonia și Ungaria ca primele țări foste comuniste cu care va începe…negocierile propriu-zise de admitere. (…) În ce privește România, se consideră că aceasta: a) nu dispune de suficient sprijin în Statele Unite; b) este situată în afara zonei de interes strategic a Germaniei și c) se află în schimb, într-o arie de vădit interes – Balcanii – pentru Rusia. Mai mult, standardul de viață relativ scăzut nu i-ar acorda prea multe șanse nici în ce privește aderarea într-un orizont de timp relativ rezonabil la Uniunea Europeană”. Pe 11 aprilie 1996, în dialogul de la București cu liderii politico-diplomatici și militari ai României, ministrul german al Apărării, Volker Rühe, a menționat interesul Germaniei pentru zona geografică în care se afla România, pentru resursele sale umane și de materii prime, însă respecta, totodată, raporturile României cu Franța. Pe 26 aprilie 1996, România va comunica, în mod oficial, liderilor NATO că dorește o integrare în Alianța Nord-Atlantică ca membru cu drepturi și obligații egale cu ale celorlalți membri plini. Și, totuși…pe 7 mai 1996, Tony Lake, consilierul pentru securitate națională al președintelui Bill Clinton, va înainta secretarului de stat Warren Christopher un Memorandum intitulat Planul de extindere NATO: iunie 1996 – iunie 1997. Menirea acestui Memorandum era de a coordona eforturile diferitelor componente ale Administrației Clinton pentru realizarea procesului de extindere a NATO.

Visuri prăbușite, speranțe renăscute

În intervalul de timp care va urma până la Summit-ul NATO de la Madrid (8 – 9 iulie 1997), România va întreprinde numeroase eforturi politico-diplomatice și militare menite a influența decizia de extindere în ceea ce privește România, înțelegând, totodată, că Statele Unite concepeau extinderea NATO ca fiind un proces și nu o piesă într-un singur act. În intervalul martie 1996 – iunie 1997 vor fi publicate patru studii de interes privind extinderea NATO. În studiul realizat de Biroul pentru Buget al Congresului SUA (CBO – Congressional Budget Office) se luau în calcul cinci opțiuni, dintre care patru prevedeau o masivă intervenție militară occidentală pentru apărarea noilor membri NATO, inclusiv staționarea de forțe NATO și prepoziționarea masivă de echipament pe teritoriul celor patru state. Autorii studiului CBO considerau că, în intervalul 1996 – 2010, vor fi cheltuiți între 61 și 125 de miliarde de dolari, Statele Unite urmând să cheltuiască între 5 și 19 miliarde de dolari. Totodată, studiul CBO lua în calcul varianta integrării Ucrainei și României în NATO, însă se menționa faptul că acestea vor fi foarte greu de apărat, respectiv deplasarea forțelor NATO spre Est din Germania, astfel încât era necesară staționarea unui număr substanțial de forțe pe teritoriul lor.

În pofida unor eforturi consistente ale Pentagonului pentru realizarea reformei apărării din România, precum și-a speranțelor nutrite de oficialii militari americani, ambasadorul Statelor Unite în România, Alfred H. Moses, era convins, la începutul anului 1997, că „nu Pentagonul sau Departamentul de Stat avea să ia decizia (privind extinderea NATO – n. n.), ci președintele Statelor Unite și echipa sa de securitate națională”. Referindu-se la poziția celorlalți aliați din NATO privind extinderea Alianței, ambasadorul Alfred H. Moses consemna: „Sprijinul pentru includerea României lipsea de asemenea și din partea membrilor importanți ai NATO, în special din partea Germaniei și a Marii Britanii. Ministrul de externe britanic, Malcom Rifkind, spusese în urma unei vizite recente în România că «NATO ar trebui să se extindă în mod natural și nu prin anunțarea unor valuri sau grupuri». Prin «natural», acesta înțelegea geografic. Pentru România, acest lucru însemna o lungă așteptare. Când fusese întrebat recent în legătură cu aderarea României în NATO, cancelarul german Helmut Kohl se opusese categoric, bătând cu pumnul în masă. Britanicii nu vedeau mai departe de Polonia, Republica Cehă și Ungaria. Danemarca și Norvegia asociau intrarea României cu admiterea statelor baltice și, deoarece acestea nu aveau să facă parte din primul val, nici România nu avea să facă”.

Noul secretar de stat al Statelor Unite, Madeleine Albright, va vizita Moscova, în februarie 1997, pentru a obține acordul Federației Ruse pentru extinderea NATO. „Obiectivul administrației era să continue lărgirea, reducând în același timp la minimum «durerile de cap» ale Rusiei. Planul nostru era să elaborăm o cartă NATO – Rusia care avea să-i dea Rusiei un cuvânt de spus, dar nu un veto în discuțiile legate de securitatea europeană”, mărturisea fostul secretar de stat Madeleine Albright în Memoriile sale. În urma discuțiilor avute de noul secretar de stat Madeleine Albright cu ministrul de Externe al Federației Ruse, Evgheni M. Primakov, și cu președintele Boris N. Elțîn s-a convenit că discuția dintre cei doi președinți va fi esențială în acest efort al Occidentului de-a face acceptată extinderea NATO.

În urma Summit-ului ruso-american de la Helsinki (20 – 21 martie 1997), președintele Bill Clinton va menționa în cursul conferinței de presă, din seara zilei de 21 martie 1997, că „membrii NATO tocmai au făcut o propunere cu privire la forțele convenționale în Europa, care va impune limite stricte și va îngheța nivelul forțelor convenționale pe care le-am putea avea în Europa acum, împreună cu impunerea unor limite stricte țărilor de la Vișegrad însele, ele reprezentând zonele unde ne-am putea aștepta ca această veche dificultate să apară în noile circumstanțe”. Ca urmare a unor noi eforturi și tratative politico-diplomatice, Federația Rusă va semna la Paris, pe 27 mai 1997, Actul Fondator privind relațiile reciproce, cooperare și securitate dintre Federația Rusă și NATO care furniza „cadrul instituțional pentru participarea Rusiei la deliberările privind securitatea transatlantică”. Relația NATO-Rusia a debutat formal în 1991, odată cu sesiunea inaugurală a Consiliului Cooperării Nord-Atlantice (ulterior denumit Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic). Actul Fondator prevedea respectarea de către NATO și Federația Rusă a unui set de principii fundamentale ale dreptului internațional, precum respectarea suveranității și integrității teritoriale ale tuturor statelor, nerecurgerea la forță și la amenințarea cu forța, rezolvarea tuturor diferendelor prin mijloace pașnice. Consiliul Permanent Comun Rusia – NATO, forumul de consultare pentru cooperare, creat în 1997 prin Actul Fondator, a fost înlocuit de către Consiliul NATO-Rusia (NRC), creat la 28 mai 2002 prin Declarația de la Roma a șefilor de stat și de guvern ai membrilor NATO, respectiv Federației Ruse.

În contextul în care Franța și alți aliați europeni din NATO vor deveni avocații intrării României în primul val al extinderii NATO, Administrația Clinton a făcut eforturi susținute din punct de vedere politico-diplomatic pentru a respinge intențiile Franței. „Deși nu o spuneau explicit, oficialii americani simțeau că Parisul dorea să introducă în Alianță o țară considerată mai pro-franceză, pentru a echilibra sentimentele pro-americane ale unei țări ca Polonia”, consemna Ronald D. Asmus în volumul său din 2002 dedicat extinderii NATO. În urma Summit-ului NATO de la Madrid (8 – 9 iulie 1997), Polonia, Ungaria și Cehia vor fi invitate să adere la Alianța Nord-Atlantică.  În Comunicatul Final al Summit-ului se menționa: „Reafirmăm că NATO rămâne deschis pentru noi membri conform articolului 10 al Tratatului Atlanticului de Nord”. România, Slovenia și Țările Baltice (Letonia, Estonia, Lituania) puteau să spere și să viseze.

Noile obiective strategice și geopolitice ale Occidentului

Pe 21 octombrie 1997, Warren Christopher (fost secretar de stat) și William Perry (fost secretar al apărării) vor publica în New York Times un articol (NATO’s True Mission) în care menționau: „Deplasarea accentului Alianței de pe apărarea teritoriului membrilor săi pe apărarea intereselor comune constituie un imperativ strategic. (…) Pentru a contracara asemenea amenințări, membrii Alianței au nevoie să fie capabili să dispună de o modalitate de a forma rapid coaliții care pot atinge obiective dincolo de teritoriul NATO”. Cu ocazia desfășurării lucrărilor Forumului româno-american în probleme economice de la Washington, la sfârșitul lui martie și începutul lui aprilie 1998, fostul secretar de stat din MApN, Ioan Mircea Pașcu, va înregistra mesajele politice și economice pe care Jay Burgess (director de spațiu în Departamentul Comerțului al SUA) și ambasadorul Richard Burt le-au transmis decidenților de la București, respectiv obiectivele Statelor Unite în relația cu România: 1) amplificarea raporturilor bilaterale; 2) transformarea României într-un pilon al SUA în regiune; 3) integrarea deplină a României în structurile europene și euro-atlantice.

Extinderea NATO, de la Marea Baltică la Marea Neagră, precum şi eforturile care s-au făcut pentru includerea unor state ex-sovietice în spațiul de valori euroatlantice, în diferite formule de angajament (asocierea la UE sau intrarea în NATO), ne îndreptățesc să concluzionăm că Statele Unite au declanșat, în contextul remodelării sistemului de relații internaționale, operațiunea de cucerire a celui de-al patrulea cerc geopolitic al lumii, prin efortul de-a controla „Rimland”-ul. În opinia geopoliticianului Nicholas J. Spykman, „Rimland”-ul reprezintă regiunea de margine sau „bordura maritimă” a Eurasiei, spațiul tampon care separă zona pivot de „autostrada” maritimă care înconjoară Eurasia, respectiv Europa, Iranul, Orientul Mijlociu, sud-vestul Asiei, China, Indochina și Siberia de Est.

Într-un interviu acordat presei ruse în 2007, generalul-locotenent (r) Alfred Gaponenko, fost comandant al Grupului de Sud al Tratatului de la Varşovia, a evidenţiat importanţa strategică a României în ansamblul bazinului Mării Negre şi influenţa pe care o vor exercita bazele aero-terestre americane din România asupra securităţii regionale, a zonei moldo-transnistrene şi implicit asupra securităţii naţionale a Federaţiei Ruse. Fostul înalt demnitar militar al Uniunii Sovietice considera că decolând de la Baza aeriană „Mihail Kogâlniceanu”, avioanele militare americane pot zbura fără alimentare până la orice punct al aşa-numitului „arc al instabilităţii”, care traversează, în opinia Pentagonului, Orientul Mijlociu şi Asia Centrală. Totodată, bazele militare americane din România vor deveni puncte de sprijin pentru armata americană în efortul acesteia de-a impune supremaţia Statelor Unite asupra Europei Răsăritene, Orientului Mijlociu şi Caucazului, facilitând, astfel, încercuirea Federaţiei Ruse şi avansarea grupurilor armate mobile ale NATO (SUA) până la graniţele spaţiului CSI.

_______________________________________

*Articol apărut în revista Enigmele Istoriei nr. 7 (19)/2021, p. 10 – 18