Articolul de mai jos analizează raporturile dintre Ungaria și România în contextul evoluțiilor politice interne și externe ale celor două state în cursul anului 1989. O veche rivalitate istorică privind apartenența istorică a Transilvaniei, amplificată după 1918 și, mai ales, după 1945 avea să influențeze raporturile dintre Budapesta și București în condițiile în care, totuși, ambele state îmbrățișau aceeași ideologie și model de dezvoltare economico-socială. Relația foarte bună dintre liderii de la Budapesta și cei de la Kremlin, cu precădere după 1956, avea să devină suportul unei atitudini din ce mai belicoasă a Ungariei în relația cu România având drept pretext situația minorității maghiare din România. Ungaria va încerca să profite de anumite mecanisme ale Tratatului de la Varșovia pentru a putea internaționaliza această problemă a minorității maghiare, în vreme ce regimul politic al lui Nicolae Ceaușescu era din ce în ce mai izolat în arena relațiilor internaționale. Nicolae Ceaușescu a respins orice formulă de reformare a vieții politice și economice românești și a acuzat implicarea Ungariei într-un efort de destabilizare a României socialiste prin intermediul serviciilor de informații și securitate în parteneriat cu cele sovietice. Articolul analizează diferitele formule de implicare politico-diplomatică ungare care au stârnit reacția regimului de la București, precum și teama structurilor de forță (Securitate, Miliție, Armată) și a Partidului Comunist Român față de o posibilă revoltă a minorității maghiare împreună cu o imensă majoritate a populației românești, și nu numai, care devenise din ce în ce mai ostilă tipului de socialism promovat de Nicolae Ceaușescu.

Introducere

Pe măsură ce „noua gândire politică” sovietică în planul relațiilor internaționale era pusă în aplicare, România socialistă se scufunda într-o tăcere absolută în care se auzea doar vocea secretarului general al PCR, precum și-a oficioaselor de propagandă, respectiv „Scânteia” și „România Liberă”.  Speranța într-o evoluție politică favorabilă proceselor de perestroika și glasnosti dispăruse, mai ales după Congresul al XIV-lea al PCR, iar posibilitatea implicării structurilor de forță (Armata, Ministerul de Interne și Departamentul Securității Statului/DSS) într-o răsturnare a regimului Ceaușescu era un vis pe cale de-a nu deveni realitate. În Ungaria, 200.000 de persoane vor asista la reînhumarea lui Imre Nagy și a altor victime din 1956, într-un cimitir de la marginea Budapestei, în cursul zilei de 16 iunie 1989. Referindu-se la acest moment, ambasadorul român la Budapesta, Traian Pop, va consemna: ,,Ziua de 16 iunie 1989 poate fi considerată în Ungaria ca un moment de vârf în procesul destrămării orânduirii socialiste”[1].

Începând din vara anului 1989, Ungaria începuse să aibă și o agendă proprie în cadrul Tratatului de la Varșovia folosindu-se de problematica drepturilor omului și cele ale minorităților, miza fiind impunerea intereselor personale și o autoritate privilegiată asupra spațiului românesc. Guvernul de la Budapesta insista pentru „coordonarea activității” unui nou Comitet Special al Pactului de la Varșovia pentru Drepturile Omului și Problemele Umanitare. În condițiile unei relații speciale între Moscova și Budapesta, amplificată de personalitatea lui János Kádár, oficialii de la Budapesta recomandau înfiin­țarea acestor noi organisme și implementarea anumitor „obligații comune” refe­ri­toare la drepturile minorităților, la reuniunea Comitetului Politic Consultativ al Tratatului de la Varșovia din iulie 1989, cu speranța unui eșec care putea să fie pus „pe seama poziției dure a României cu privire la drepturile umane și la cele ale minorităților, și de a se asigura că publicul internațional era informat pe canalele corespun­zătoare”[2].

Un aspect relevant pentru aceste relații „speciale” este oferit de ceremonia din 7 noiembrie 1987 când s-au aniversat 70 de ani de la izbucnirea și desfășurarea Marii Revoluții Socialiste din Octombrie 1917 din Rusia. La Budapesta au fost organizate ceremonii de depuneri de coroane de flori la statuia lui V. I. Lenin, din Dumbrava Orașului (Varosliget), la Monumentul Ostașului Sovietic, de pe dealul Gellért, urmate de o seară festivă la Opera Națională a Ungariei. Numeroși lideri din conducerea de partid și de stat a Ungariei au participat la recepția oferită de Ambasada URSS la Budapesta. Totodată, Ungaria autorizase postul Radio Europa Liberă să deschidă o reprezentanță la Budapesta, astfel încât Departamentul Securității Statului (DSS) de la București raporta, pe 13 octombrie 1989, că organele de specialitate americane preconizează ca, prin intermediul postului de radio Europa Liberă, să-și am­plifice acțiunile de spionaj, diversiune și propagandă ideologică la adresa Republicii Socialiste România. Totodată, Nicolae Ceaușescu era informat de faptul că organele de specialitate americane au continuat să plaseze variante potrivit cărora România va fi ținta unor intervenții militare din partea vecinilor în condițiile în care ungurii insistă să fie retrase unitățile de aviație sovietice dislocate pe aerodromul din Debrețin, considerate ca un scut între Ungaria și România.

Relațiile româno-ungare devin extrem de tensionate

DSS-ul se afla în alertă totală având în vedere jocul politico-diplomatic al Ungariei, care își afișa, din nou, intențiile revizioniste, în contextul schimbărilor din spațiul Europei Răsăritene din vara – toamna anului 1989. „Compe­ten­țele informative ale Direcției I în problematica acțiunilor de factură re­vi­zionistă au per­mis să se sesizeze reconfigurarea unor riscuri de acest gen din direcția Ungaria, cercurile revizionist-iredentiste din această țară încercând să introducă problema Transilvaniei în ecuația schimbărilor politice inevitabile din România”[3], mărturisește generalul de brigadă (r) Vasile Mălureanu din fostul DSS. Numărul celor care căutau azil politic în Ungaria a sporit de la 6.500 în 1987 la 15.000 în 1988, în timp ce în 1985 fuseseră 1.700 de persoane și 3.300 în 1986. În 1988 au primit permis de ședere temporară în Ungaria un număr de 13.400 cetățeni români, dintre care doar 8% erau români, restul fiind maghiari din Transilvania. În august 1989 se refugiaseră în Ungaria un număr de 25.000 de oameni, dintre care 25% erau români, iar în Iugoslavia se refugiaseră un număr de 5.000 de oameni în perioada ianuarie – mai 1989. În urma semnării de către Ungaria a Convenției Națiunilor Unite cu privire la refugiați, în martie 1989, doar 29 de azilanți au fost trimiși înapoi, în iulie 1989, în raport cu cei 1.650 de refugiați trimiși înapoi în 1988. În noiembrie 1989 se aflau în Ungaria, conform datelor oficiale, un număr de 24.000 de cetățeni români, dintre care o șesime erau etnici români.

În august 1988, televiziunea maghiară îi va avea ca invitați pe adjunctul ministrului de Externe al URSS, Vladimir Petrovski, și pe istoricul Roy Medvedev pentru o discuție privind necesitatea autonomiei teritoriale a etnicilor maghiari din Transilvania. Înaltul diplomat sovietic a declarat că există o asemănare între tensiunile româno-ungare și situația naționalităților din Transilvania cu problema din Nagorno-Karabah, în timp ce Roy Medvedev a criticat regimul Ceaușescu pentru „represiuni la adresa mino­rității maghiare” și a cerut reinstituirea „regiunii autonome Transilvania”. Încu­rajați de aceste afirmații, liderii politici de la Budapesta au trecut la o reiterare perma­nentă a cererii de autonomie pentru Transilvania. În iulie 1989, Mátyás Szürös, secretar al CC al Partidului Muncitoresc Socialist din Ungaria (PMSU) cu probleme internaționale și, mai apoi, președinte al Parla­mentului Ungariei din a doua parte a anului 1989, va declara unui jurnalist de la Radio Europa Liberă că „cea mai bună soluție pentru problemă (a Transilvaniei – n. n.) ar fi fost să se acorde Transilvaniei «autonomie» după cel de-Al Doilea Război Mon­dial”[4]. Omul politic și de stat maghiar va declara în mod foarte clar: „Trebuie să facem totul pentru a proteja drepturile egale ale minorității naționale maghiare din Transil­vania…În Ungaria nu există, de fapt, tendințe iredentiste sau revizio­niste adevă­rate”[5].

În continuarea declarațiilor ostile ale oficialilor de partid și de stat de la Budapesta, Ministerul Apărării al Ungariei a reformulat noua strategie militară maghiară, astfel încât, după cum observa un analist de la Radio Europa Liberă, Budapesta a impus redesfășurarea trupelor care timp de patru decenii au fost staționate la fron­tiera cu Austria, în Vest, spre regiunea de Sud-Est, adică de la frontiera cu Austria la aceea cu România. Trebuie menționat faptul că, la începutul lui iulie 1989, un ofițer al armatei maghiare a declarat pentru mass-media că Ungaria nu mai este capabilă să respecte cerințele militare ale Tratatului de la Varșovia în condițiile în care toate investițiile din domeniul apărării au fost sistate. Nu mai fuseseră cumpărate avioane noi, iar tancurile care trebuiau înlocuite, în urmă cu zece ani, se aflau încă în activitate. Unii observatori ai fenomenului militar maghiar menționaseră faptul că forțele armate ale Ungariei trebuiau reduse cu 30 – 40% dacă se dorea menținerea unui echilibru între eficiență și operativitate. În ianuarie 1989, Ungaria a anunțat că a planificat o reducere cu 8,8% a forțelor armate în următorii doi ani.

Totodată, Csaba Tabajdi, adjunctul secției pentru relațiile cu partidele conducătoare din cadrul Departamentului Internațional al PMSU, va declara ziarului italian La Stampa, pe 14 iunie 1989, că „marea majoritate a ma­ghia­rilor știu că un atac nu va veni dinspre vest, ci dinspre sud-est”[6], adică din Ro­mânia socialistă. Colegul său din Departamentul Internațional al PMSU, Geza Kotai, va declara pentru Radio Budapesta, pe 26 iunie 1989, că, totuși, „Tabajdi a făcut o «eroare tactică» atunci când a vorbit despre asemenea probleme în străinătate fiind”[7]. După o atentă analiză, Serviciul de Documentare de la Radio Europa Liberă va afirma că amenințarea românească la adresa Ungariei era practic inexistentă, astfel încât declarațiile oficialilor de la Budapesta pot fi considerate ca făcând parte mai degrabă dintr-un joc politic.

Totul se afla în legătură cu eșecul discuțiilor dintre Ungaria și România de pe 8 iulie 1989 din București, astfel încât ministrul de externe maghiar Gyula Horn se va alătura vocilor care susțineau o posibilă amenințare militară, chiar nucleară, a României la adresa Ungariei. La o conferință de presă din Budapesta, din 10 iulie 1989, Gyula Horn a susținut ideea că oficiali români de rang înalt au anunțat că România este capabilă să producă arme nucleare și că, în curând, România va produce rachete cu rază medie de acțiune. Pe 28 august 1988, Nicolae Ceaușescu se va lăuda în timpul întâlnirii de la Arad, cu Károly Grósz, că România poate produce sau fabrica orice, chiar dispozitive nucleare. Pe 14 aprilie 1989, Nicolae Ceaușescu informase CC al Frontului Unității Socialist-Demo­cratice despre faptul că România are „capacitatea tehnologică” de a produce arme nucleare, dar că a ales să nu continue cercetările în acest domeniu deoarece „noi cerem eli­minarea armelor nucleare din toate statele din lume și vrem o lume fără arme și războaie”[8]. Analistul Douglas Clarke va concluziona: „Este posibil ca îngrijorarea lui Horn legată de posibila amenințare cu rachete să se bazeze pe un articol apărut în ediția din 8 mai 1989 a săptămânalului german «Der Spiegel» care susținea că în România este în desfășurare un plan de construire de rachete nucleare cu rază medie de acțiune, utilizându-se proiectele furnizate de o companie din Germania de Vest. Niciun guvern sau agenție privată nu a confirmat aceste presupuneri, chiar și presa din Ungaria reacționând cu scepticism la aceste zvonuri”[9].

Istoricul și diplomatul Alexandru Ghișa, atașat cultural la Ambasada Republicii Socialiste România din Budapesta în perioada 1987 – 1989 și, mai apoi, consilier politic în perioada 2000 – 2005, consideră că: „Ofensiva ungară împotriva României s-a derulat în anii 1987 – 1989, pe trei segmente: 1) cultural-istoric, pentru a demon­stra apartenența Transilvaniei la spațiul ungar; 2) «Fenomenul refugiaților», prin care era atacată administrația de stat și dictatura ceaușistă; 3) Sprijinirea comunității maghiare din România, invocându-se privarea acesteia de drepturi și libertăți”[10]. Referindu-se la această problemă a „refugiaților”, diplomatul Alexandru Ghișa susține că este vorba de o emigrație economică și mai puțin politică. Foarte mulți cetățeni maghiari au emigrat în Occident, iar locurile lor de specialiști din școli, spitale, universități etc. au fost preluate de alți specialiști, cetățeni români de etnie maghiară cu precădere, ce se vor integra în societatea ungară. În 1987 se aflu în Ungaria 9.000 de refugiați, iar în 1990 erau circa 36.000 de cetățeni români astfel încât „trecând peste situația dramatică a multora dintre ei, au fost o masă ușor de manevrat în scopuri propagandistice”[11].

Cea mai amplă demonstrație anti-românească s-a desfășurat pe 27 iunie 1988, la Budapesta, când circa 200.000 de cetățeni maghiari au protestat în fața Am­basadei României socialiste împotriva regimului Ceaușescu, precum și, dar mai ales, pentru Transilvania fiind folosite „toate elementele propagandistice de natură revi­zio­­nistă”[12], cu acordul, bineînțeles, al conducerii ungare de partid și de stat. În contra-replică, pe 28 iunie 1988, Bucureștiul, printr-o decizie unilaterală, închide Consulatul General al Ungariei de la Cluj-Napoca. Personalul urma să părăsească clădirea și teritoriul României în termen de 48 de ore. Motivul invocat de regimul de la București a fost demonstrația „antiromânească”, „naționalistă și șovinistă” de la Budapesta din ziua ante­rioară, iar la nivelul CC al PCR „s-a luat în calcul inclusiv oportunitatea funcționării Ambasadei RSR la Budapesta”[13].

Totodată, trupele sovietice din Ungaria și cele maghiare au început redislocarea de la granița vestică cu Austria spre frontiera de est cu România, în dorința de a crea o „zonă a păcii” cu Austria. Pe 25 aprilie 1989, trupele sovietice din Ungaria au început în mod oficial retragerea parțială din spațiul maghiar în prezența jurnaliștilor străini și a reprezentantei de origine maghiară a Parlamentului italian, Ilona Staller. La începutul lui iulie 1989, ministrul ungar al Apărării, Ferenc Karpati, va declara că rapoartele care menționau redesfășurări de trupe sovietice de la granița cu Austria la cea „cu România erau «știri panicarde» care nu aveau nicio bază”[14], uitând să men­ționeze faptul că un regiment motorizat de pușcași fusese redislocat, cu numai două săptămâni înainte, de la Szombathely, în jumătatea vestică a Ungariei, la Debrețin. Alianța Nord-Atlantică (NATO) fusese notificată de faptul că pe teritoriul Ungariei se aflau 62.000 de militari sovietici, însă oficialii NATO credeau că sunt 65.000 de militari sovietici, iar după anumite surse chiar 85.000. Secretarul general al Tratatului de la Varșovia, diplomatul sovietic Ivan P. Aboimov, va confirma unui jurnalist rus, pe 26 aprilie 2005, că „Ungaria voia ca noi să intervenim în România, fiindcă spera să soluționeze astfel problema Transilvaniei”[15].

Pe 20 decembrie 1989, președintele provizoriu al Ungariei, Mátyás Szürös, a declarat într-un interviu pentru Radio Budapesta că țara sa sprijină „autonomia” și „independența” Transilvaniei. Referindu-se la aceste mișcări de trupe ungare spre frontiera cu România, Károly Grósz, premierul Ungariei și liderul PMSU, a mărturisit, după 22 decembrie 1989: „La momentul acela, relațiile noastre cu România erau foarte tensionate, din cauza problemelor pe care le aveau maghiarii din Transil­va­nia. Cum primisem amenințări nucleare din partea lui Ceaușescu, am ordonat transferul trupelor de la granița cu Austria spre cea cu România. Această mișcare de trupe a fost probabil percepută de serviciile de informații din Occident ca fiind pregătiri pentru o acțiune militară”[16]. Pe 1 decembrie 1989, prim-ministrul ungar Miklós Németh a anunțat public că „o parte substanțială a forțelor armate va fi regrupată din regiunea de vest a țării”[17] și că „trupele vor fi transferate la granița română”[18].

În contextul evenimentelor și declarațiilor publice din spațiul ungar, comunitatea informativă a României socialiste (DSS și Direcția de Informații a Armatei/DIA) începea să fie îngrijorată de turnura pe care o puteau lua evenimentele în condițiile în care, încă din anii ’80, exista și o linie de cale fe­rată cu ecartament lat, sovietic, în estul Ungariei ceea ce permitea desfășurări rapide de forțe militare direct din URSS la frontiera ungaro-română. Rememorând acele clipe fierbinți din confruntarea româno-ungară, generalul de brigadă (r) Vasile Mălureanu consemnează: „Începând din 1987, autoritățile ungare s-au implicat în gestionarea fenomenului (refugiaților din România – n. n.). La Biserica «Sf. Ștefan» din Budapesta, preotul reformat Nemeth Geza îi primea pe transfugii români și-i dirija spre tabere organizate special în unități militare. După ce erau exploatați informativ de către autoritățile ungare, aceștia erau triați în funcție de pregătirea lor profesională, permițându-li-se continuarea drumului spre SUA și Canada doar celor care erau agreați de țările primitoare. Restul rămâneau la dispoziția lor pentru operațiuni speciale. Numărul transfugilor staționați în Ungaria ajunsese în 1989 la cca. 6.000”[19].

Confruntați cu un val de acțiuni propagandistice, declarații publice ale liderilor de partid și de stat din Ungaria, precum și cu presiuni politico-diplomatice și militare, ofițerii DSS-ului remarcaseră cu îngrijorare faptul că și lideri ai Uniunii Mondiale a Românilor Liberi (UMRL), îndeosebi Doru Novacovici și Sandu Pobereznic, acceptaseră să patroneze orga­nizația „România liberă” alături de oficiali de la Budapesta. UMRL, sprijinită de oficia­litățile ungare, va înființa pe teritoriul Ungariei tabere de transfugi români, începând din 1988, în contextul în care Ungaria aderase la Convenția de la Geneva pentru refugiați ceea ce implica primirea unor subvenții de la Comitetul ONU pentru refugiați. „Ofițerilor de informații le vine greu să-și explice de ce puterile occidentale, îndeosebi SUA și Franța, și-au luat aliat și partener împotriva regimului Ceaușescu tocmai Ungaria, a cărei prezență în această ecuație inducea temeri sau măcar semne de întrebare pentru toți românii”[20], scrie generalul de brigadă (r) Vasile Mălureanu.

Informații și presiuni politico-diplomatice

În contextul în care regimul Ceaușescu refuza să se reformeze, chiar și în sensul ideilor de perestroika și glasnosti, iar DSS-ul împiedica, prin orice mijloace, constituirea unei aripi reformatoare în sânul PCR și, totodată, al unei autentice opoziții politice în societatea românească, putem înțelege de ce cancelariile din Occident și ale lor servicii de intelligence pactizau cu Ungaria reformatoare și, în același timp, revizionistă. Dintr-o astfel de perspectivă, putem înțelege faptul că președintele François Mitterrand și cancelarul Helmut Kohl au decis, la întâlnirea din 7 noiembrie 1989, să se intensifice „aplicarea măsurilor elaborate în cadrul NATO pentru stimularea evoluțiilor din Europa de Est, îndeosebi prin constituirea unui front comun al forțelor de opoziție din țările socialiste”[21]. În Nota nr. 00257/815 a Centrului de Informații Externe (CIE) din cadrul DSS, din 13 noiembrie 1989, înaintată conducerii statului român, se menționa faptul că Administrația SUA a comunicat aliaților din NATO că având în vedere că ,,evenimentele din Europa de Est se desfășoară cu rapiditate”[22] este „necesară o coordonare și mai strânsă între statele membre ale Alianței Nord-Atlantice pentru controlarea situației și accelerarea cursului favorabil intereselor Occidentului”[23] astfel încât „trebuie să se asigure o redistribuire a rolurilor statelor occidentale și o mai mare implicare a lor în acțiunile de influențare a evoluțiilor din diferite țări socialiste”[24]. Analiștii CIE menționau că „SUA se vor concentra îndeosebi asupra situației din URSS, urmând ca RFG și Marea Britanie să se ocupe mai mult de problemele legate de RDG, Polonia, Cehoslovacia, iar Franța și Italia de cele privind Ungaria, Bulgaria și România”[25].

În cursul zilei de 16 noiembrie 1989, UM 0544 (Centrul de Informații Externe/CIE) îl va informa pe Nicolae Ceaușescu prin Nota nr. 00260 despre faptul că președintele François Mitterand ,,prin inițiativa de a convoca la Paris o reuniune de urgență a șefilor de stat și de guvern ai țărilor membre ale Pieței Comune”[26] urmărește ,,să promoveze unele din punctele de vedere ale Franței, în problema evenimentelor ce au loc în unele țări din Europa de Est”[27]. Analiștii CIE avertizau asupra faptului că Franța va insista pentru ,,adoptarea unei poziții unitare la nivelul CEE față de evoluțiile din unele țări est-europene, pornind de la premisa că actuala conjunctură oferă condiții favorabile inițierii de noi măsuri coordonate care să permită obținerea unor poziții tot mai influente în statele respective; implicarea sporită a țărilor comunitare în acțiunile de destabilizare a situației din Europa de Est și prevenirea realizării unor înțelegeri separate între SUA și URSS privind impunere unui nou echilibru pe continent care să țină seama de obiectivele pe termen lung ale comunității vest-europene; susținerea țărilor din Europa de Est care au trecut pe calea reformelor, atât prin acordarea de ajutoare financiare limitate, cât mai ales prin determinarea adoptării de către acestea a unor măsuri pentru extinderea aplicării economiei de piață; abținerea de la stimularea în continuare a fluxului de persoane din Est spre Vest, pe de o parte pentru a nu se crea probleme economice și chiar conflicte sociale în Europa Occidentală și, pe de altă parte, pentru a se încuraja direct constituirea în țările socialiste a unei «mase de manevră», formată din cetățenii nemulțumiți, pretabili la acțiuni protestatare”[28]. Temerile lui Nicolae Ceaușescu privind o posibilă înlăturare a sa erau alimentate de către CIE prin Nota nr. 00263/22 noiembrie 1989 în care se menționa faptul că șefii de stat și de guvern ai țărilor membre ale CEE au decis, în contextul pozițiilor concertate ale SUA și URSS cu privire la România, ,,intensificarea acțiunilor vizând crearea unor tensiuni interne destabilizatoare, prin folosirea unor stări de nemulțumire și incitări în mediul minorității maghiare, considerându-se că în acest fel România ar putea fi determinată să nu mai obstrucționeze procesele ce au loc în Est”[29].

Generalul de brigadă (r) Vasile Mălureanu, unul dintre foștii lideri ai Direcției a I-a Informații Interne din cadrul DSS-ului, va mărturisi cu privire la neliniștea și îngrijorarea ce domnea în sânul aparatului de securitate al României socialiste: ,,Când am mai aflat și că trupele maghiare făceau, la mijlocul lunii decembrie 1989, manevre de-a lungul graniței cu România, temerile la adresa integrității teritoriale a țării nu ni se păreau deloc exagerate”[30]. Totodată, Nicolae Ceaușescu era informat de către ambasadorul României de la Paris, Petre Gigea, pe 11 decembrie 1989, că François Mitterand și Mihail S. Gorbaciov au decis, la Kiev (6 decembrie 1989), că „este nevoie de noi mecanisme pentru a servi con­­s­trucția Case Comune Europene”[31]. În timpul discuțiilor dintre François Mitterrand și Mihail S. Gorbaciov s-a abordat rolul SUA în noua dinamică a relațiilor internaționale avându-se în vedere „participarea Statelor Unite ale Americii – ca un element necesar și de anvergură – la noua etapă a construcției europene”[32]. Cel mai fierbinte subiect al momentului, reunificarea Germaniei, a fost abordat de către cei doi lideri politici „într-o manieră detaliată”[33]. Mihail S. Gorbaciov și-a exprimat, cu această ocazie, preocuparea pentru „viitorul continentului «nostru», care se pro­nunță tot mai activ în favoarea a ceea ce se poate numi noua mentalitate, noua gândire politică pentru dezvoltarea cooperării pe multiple planuri, pentru întărirea păcii pe continent, pentru dezarmare”[34].

Fostul ministru al Apărării Naționale din perioada 30 aprilie 1991 – 6 martie 1994, general (r) Niculae Spiroiu declara, cu ocazia desfășurării mesei rotunde intitulată Revoluția din Decembrie 1989 – certitudini și controverse, că informațiile de care dispuneau cadrele MApN, privind evoluțiile politico-strategice din Răsăritul Europei, erau extrem de superficiale, aproape inexistente, deoarece informațiile externe erau sub controlul Consiliului Politic Superior al Armatei (CSP) și-al DIA. Șeful DIA din decembrie 1989, viceamiralul (r) Ștefan Dinu, consemnează în memoriile sale că generalul-locotenent Georgio Iovici, șeful Serviciului de Informații al Armatei Federale Iugoslave, a comunicat colonelului Manea Dumitru, atașatul militar al României la Belgrad, în octombrie 1989, o sumă de informații privind cele ce aveau să se întâmple în decembrie 1989 în România. Șeful Serviciului de Informații Militare al Iugoslaviei considera pe baza informațiilor obținute, ca urmare a unei călătorii la Moscova, Budapesta și Sofia, că ,,în România urmau să aibă loc unele acțiuni destabilizatoare”[35]. Conducerea de partid și de stat a României socialiste avea să fie informată, de către MApN și DIA, că ,,vor fi organizate, mai întâi, pătrunderea unor grupuri de indivizi pregătiți special care, sub acoperirea de turiști, veniți la neamuri sau prieteni, la momentul potrivit vor provoca tulburări și panică în rândul populației, îndemnând la revoltă și nesu­pu­nere față de autoritățile românești”[36].

Prin telegrama nr. D.10-015201 din 29 noiembrie 1989, ora 14.30, conducerea MApN și a DIA erau informate de faptul că ,,actualele manifestări și demonstrații antisocialiste din Cehoslovacia au fost inițiate și provocate și de către minoritatea maghiară din Cehoslovacia”[37]. Factorii de decizie din MApN și DIA erau informați că ,,în fruntea acestor demonstrații antisocialiste s-au aflat îndeosebi intelectualitatea și studenții cehoslovaci de origine ungară, care printre altele cer crearea unei provincii autonome ungare în Cehoslovacia (zona Bratislava, Nitra, Banska-Bystrica, iar la sud frontiera cu Ungaria)”[38], iar ,,acțiunile și demonstrațiile minorității ungare din Cehoslovacia sunt susținute propagandistic și material de către Ungaria și de către unele țări occi­­dentale”[39].

Ofițerul de informații militare care a redactat telegrama invocată mai sus, atrăgea atenția asupra faptului că ,,Ungaria pregătește un amplu plan pentru inițierea și provocarea de demonstrații ale minorității maghiare din țara noastră (România – n. n.) în unele localități din Transilvania și chiar la București”[40], astfel încât ,,pentru declanșarea acestor demonstrații antisocialiste și antinaționale în România, în scopul destabilizării situației politice interne și realizării pretențiilor ungare, Ungaria susține propagandistic și material, inclusiv acțiuni de spionaj și cu ajutorul altor țări”[41]. Liderii de la Budapesta sperau să fie atrase și alte minorități naționale din România socialistă, la aceste manifestații, chiar și cetățeni români. Trebuie menționat faptul că la încheierea reuniunii la nivel înalt a CEE de la Strasbourg, din 10 octombrie 1989, François Mitterand declarase că ,,problema unor provincii cum ar fi Silezia, Moravia, Prusia Orientală etc. trebuie să rămână intangibilă”[42], însă ,,nu trebuie să se omită problema divergențelor între Ungaria și România în problema Transilvaniei, sau problema Basarabiei”[43]. Președintele François Mitterand va fi extrem de explicit când va declara că ,,Franța și URSS trebuie să-și reia rolul de asigurare a echilibrului în Europa, așa cum au făcut-o de secole”[44]. Referindu-se la comportamentul autorităților de partid și de stat maghiare, în cursul anilor 1988 – 1989, în relația cu statul român, colonelul (r) Ioan Todericiu, fost atașat militar al României la Budapesta în decembrie 1989, mărturisea: ,,Ceea ce se întâmpla în planul activităților diplomatice între cele două țări nu mai era diplomație, era o hărțuială în toată regula. (…) Activitatea diplomatică aproape că se redusese la proteste și de-o parte și de alta, verbale sau în scris, referitoare la nerespectarea acordului bilateral și drepturile omului. Și mai grav, s-a ajuns la expulzarea reciprocă a diplomaților din cele două țări, o premieră în relațiile dintre două state membre ale Tratatului de la Varșovia”[45].

Pe 9 decembrie 1989, MApN și DIA erau informate că Ungaria ,,acționează pentru internaționalizarea problemei Transilvaniei, precum și pentru izolarea politică și economică”[46] a României și, totodată, ,,simultan cu provocarea unor demon­strații ale populației de origine maghiară din Transilvania, Ungaria are intenția să provoace incidente la granița”[47] cu România ,,care să degenereze în conflict militar între cele două țări, după care apoi să ceară intervenția unor țări ale Tratatului de la Varșovia, îndeosebi din partea URSS, cu scopul unei așa-zise «împăcare a părților»”[48]. DIA informa conducerea MApN că în realizarea acestui proiect, Ungaria urma să se sprijine pe Austria, precum și pe alte state occidentale, însă cu știrea URSS.

În alertă maximă

Monitorizarea de către DIA a mișcărilor de trupe ale țărilor membre ale Tratatului de la Varșovia a evidențiat următoarele: 1) în perioada 6 – 8 iunie 1989 a fost organizată o aplicație comună ungară, cehoslovacă și sovietică, cu activarea unor elemente de coman­da­ment și trupe marcate, însă nu prezenta niciun pericol major; 2) între 14 și 28 octombrie 1989, trupele sovietice din Ungaria (Divizia 102 și Corpul 3 Armată, alături de trupele din apărarea antiaeriană, însumând circa 13.000 de militari) au organizat o aplicație în raionul Budapesta – Tokay; 3) în perioada octombrie – noiembrie 1989, din direcția nord-est, în URSS, se vor executa trei aplicații în teren cu trupe marcate: Divizia 656 Mecanizată sovietică în Bucovina de Nord în perioada 4 – 17 octombrie, urmată de Divizia 118 Mecanizată în sudul Basarabiei în perioada 15 – 16 octombrie și, mai apoi, de Divizia 33 Mecanizată de Gardă în raionul Bălți între 2 – 4 noiembrie; 4) desfășurarea unei aplicații navale în Marea Neagră: la sud-est de Insula Șerpilor, la sud de Ialta, la vest de Suhumi și sud de Sabla, în apele de est ale Bulgariei; 5) aplicațiile Balkan 89 (iunie 1989) și Marița 89 (august 1989), ambele orientate pe direcția sud, spre Grecia. În pofida faptului că ,,nicio activitate din cele menționate – scria viceamiralul (r) Ștefan Dinu, șeful DIA în decem­brie 1989 – nu reprezenta o amenințare serioasă pentru țara noastră”[49], DIA va institui un serviciu neîntrerupt de cercetare și goniometrare a rețelelor radio-militare ale vecinilor României.

Referindu-se la situația existentă la frontierele României în decembrie 1989, comandorul (r) ing. Ioan Stoleru, fost comandant al Centrului Radioelectronic și Observare din cadrul Comandamentului Marinei Militare în decembrie 1989, parte a sistemului de cercetare și goniometrare al DIA, declara: ,,Activitatea din rețelele și direcțiile radio cercetare, circular în jurul României, nu a suferit o intensificare deosebită și nu s-au constatat dislocări semnificative de forțe sau mijloace”[50]. O sumă întreagă de informații provenite din cercetarea radio-electronică și gonio­me­trare, precum și o serie de mărturii ale participanților la evenimente, conturează ima­gi­nea unor intense pregătiri pentru intervenție militară sovietică în România socialistă în pe­rioada 17 – 22 decembrie 1989. În Buletinul Informativ nr. 4.454 al DIA din 19 decembrie 1989 se menționa: ,,În URSS se semnalează o serie de aplicații notificate precum și unele executate de mari unități tactice în zona Cernăuți în perioada 14 – 17 decembrie 1989. Totodată, s-a constatat intensificarea activităților practice desfășurate de unele unități de marină și aviație aparținând FMM în special în lunile octombrie în cadrul cărora au fost executate trageri navale și aeriene. În perioada 18 – 22.12.1989 în cadrul Forțelor Maritime Militare sovietice s-au exe­cutat lansări de rachete într-un raion maritim situat la vest de peninsula Cri­meea”[51].

Analiștii DIA raportau Marelui Stat-Major și ministrului Apărării Naționale că și în Ungaria se înregistraseră aplicații ale batalioanelor de cercetare-diversiune ale ar­matei ungare care au executat o pregătire specifică ducerii acțiunilor de luptă în spatele trupelor inamice. ,,Din unele date de care se dispune, rezultă că o astfel de activitate au desfășurat recent batalioanele Corpurilor 1 și 3 armată (între 16 – 18 decem­brie), finalizate cu executarea unui marș încheiat în raioane, situate la 15 – 20 km de frontiera cu RS România. Aceleași unități au executat în lunile martie – iunie, prin rotație, o pregătire specială la baza de instrucție în teren muntos de la Rezi (12 km nord de Keszthely), activitate încheiată cu desfășurarea unor exerciții tactice”[52], raporta DIA. Totodată, DIA identificase în pădurea Podvorievka (URSS) pe direcția Rădăuți – Prut – Lipcani, o antenă parabolică a unei stații de radiolocație care începuse să funcționeze, fără întrerupere, încă din 19 noiembrie 1989. O stație de radiolocație bulgărească înce­puse să funcționeze și pe malul drept al Dunării, pe direcția Bechet – Oreahovo, ,,în scopul probabil de a asigura navigația pe Dunăre”[53], însă era foarte ,,posibil ca această stație să fie folosită și în alte scopuri militare”[54].

La frontiera ungaro – română se identificaseră numeroase persoane civile și militare care executaseră observarea teritoriului României, chiar prin încălcarea acestuia, precum și numeroase recunoașteri a unor grupuri de cinci – șapte militari conduși de cadre. Implicarea Ungariei într-un efort susținut menit a sprijini disidența activă a minorității maghiare din România socialistă împotriva regimului Ceaușescu, și nu numai, precum și încurajarea gesturilor și atitudinilor care negau existența statului național unitar român, trebuie înțeleasă ca făcând parte din planul Budapestei de a stârni, cu orice preț, un conflict cu România lui Nicolae Ceaușescu astfel încât să fie nevoie de intervenția Occidentului și a URSS, din postura de arbitri, care să ajute la anularea Tratatului de la Trianon (din 4 iunie 1920) în contextul redesenării arhitecturii relațiilor internaționale în anul 1989. ,,Am rezerve, dar o spun, Ungaria ar fi dorit un război civil în România și ar fi dorit o confruntare între puterile statului, Armata și forțele Ministerului de Interne. Acest război l-ar fi folosit pentru intervenția în Transilvania, cu scopul declarat de a-și proteja minoritatea. Fără îndoială că odată intrate pe teritoriul României aceste forțe era greu de prevăzut cum ar fi evoluat lucrurile. Războiul civil ar fi făcut posibilă încălcarea acordului dintre președinții Bush și Gorbaciov de neamestec. Or, intervenția străinilor în România nu putea avea loc dacă acest război civil nu avea loc”[55], concluzionează colonelul (r) Ioan Todericiu, fost atașat militar al României la Budapesta în perioada 1979 – 1990.

Forțele Marinei Militare a Bulgariei vor începe, pe 20 decembrie 1989, executarea unor activități de pregătire de luptă într-un raion situat în sud-vestul Mării Negre. ,,Pentru noi cei de la Tulcea, situația începe să se complice când, la 18 decembrie, grănicerii de la Isaccea ne comunică faptul că peste Dunăre, pe malul sovietic, se fac pregătiri pentru instalarea unui pod de pontoane. Un pod de pontoane peste Dunăre nu putea avea decât un singur scop: intrarea în Dobrogea a unei forțe militare cu mare potențial ofensiv. (…) Această acțiune a sovieticilor a fost o clasică manevră de intimidare și influențare psihologică și până la 21 decembrie au tot mimat că se pregătesc de lansare a podului. Coroborată cu creșterea semnificativă a zborurilor țintelor aeriene în sudul Basarabiei, această manevră ne dădea indicii care ne determinau să credem că se pregătesc pentru o acțiune militară pe teritoriul nostru. Și pe direcția mării se intensifică numărul avioanelor care zburau în nordul Mării Negre, iar Batalionul radiotehnic de la Sulina ne ținea permanent la curent cu situația aeriană, care și ea putea fi interpretată ca fiind periculoasă”[56], va mărturisi comandorul (r) Vasile Nicolăescu, fost șef al Operațiilor la Brigada 27 Fluvial – Maritimă în decembrie 1989 și, totodată, comandant, prin cumul, al acestei Mari Unități.

În cursul zilei de 18 decembrie 1989, căpitanul de rangul 2 (echivalent gradului de locotenent-colonel) Corneliu Rudencu, comandant al Divizionului 50 Vânătoare de Submarine și Dragoare de Radă, aflat în portul Sulina, a primit ordinul să execute ,,deconservarea navelor aflate în această poziție”[57] și să le aducă în starea de luptă. Totodată, a fost scos în mare Vânătorul de Submarine 2 pentru a întări dispozitivul de supraveghere maritimă destinat asigurării securității platformelor petroliere marine din Marea Neagră și a litoralului românesc. ,,În ziua de 18 decembrie 1989 am primit ordin să plec cu nava pe care o comandam, Vedeta Blindată 78, la Isaccea pentru a supraveghea malul sovietic. Aveam la bord și pe șeful geniului brigăzii, căpitanul Coman. Acolo am văzut aproximativ 15 – 20 de camioane, unele încărcate cu câte 4 pontoane, altele cu șalupe, care făceau an­tre­nament pentru lansarea acestora la apă. Coloana de mașini se mișca încontinuu în spatele unei liziere de pomi și câte una se apropia de malul Dunării, simulând lăsarea la apă a pontoanelor. Acțiunea pe malul sovietic a încetat la 22 decembrie 1989”[58], consemnează căpitan-comandorul (r) Virgil Grigoraș, fost comandant al Vedetei Blindate 78 din cadrul Divizionului 118 Vedete Blindate în decembrie 1989.

Toate aceste mișcări de trupe ungare, bulgare și sovietice s-au constituit în factori meniți a pune presiune asupra regimului Ceaușescu care trebuia ,,încurajat” să accepte implementarea unor reforme interne, a modelului de perestroika și glasnosti, și, totodată, pentru susținerea unei atitudini de ostilitate, de revoltă, împotriva regimului comunist de la București. Totodată, era transmis un semnal Armatei Române, considerată ca fiind naționalistă și fidelă lui Nicolae Ceaușescu, precum și organelor Ministerului de Interne (Miliție și Securitate), privind reevaluarea rațiunii pentru care structurile de forță ale statului român se puteau implica în susținerea și consolidarea regimului Ceaușescu.

Viceamiralul (r) Ștefan Dinu, fost șef al DIA, menționează existența unor discuții cu omologii săi, cu ocazia vizitelor în străinătate, și nu numai, în timpul cărora erau reamintite ,,binefacerile reformelor din viața economică și socială a țărilor respective”[59]. În mai 1988, atașatul militar sovietic acreditat la București, contraamiralul Terentiev, a solicitat o audiență confi­dențială la șeful DIA ca urmarea unei dorințe exprese a Marelui Stat-Major sovietic. În timpul audienței, atașatul militar sovietic a făcut o amplă expunere ,,după un material tipărit, despre reformele din URSS și alte țări socialiste, întrebându-se la fiecare problemă, retoric desigur, de ce în România aceste programe nu ar fi posibile”[60]. Diplomatul militar sovietic a cerut ca informarea lui să fie adusă la cunoștința Marelui Stat-Major român și a conducerii Ministerului Apărării Naționale. Conducerea supremă de partid și de stat a cerut ca atașatul militar sovietic să fie informat că va fi declarat persona non grata în cazul unei noi depășiri a atribuțiilor postului.

Șeful DIA își va reaminti că pe timpul unei misiuni la Varșovia, în mai 1989, omologul său maghiar, generalul-locotenent Sucsz Ferenz, l-a informat că primise ordinul din partea șefilor săi de la Budapesta să-i facă ,,o informare cât mai largă asupra situației interne din Ungaria și a orientărilor politice și economice adoptate recent de conducerea țării sale”[61]. În urma discuțiilor purtate cu omologul său maghiar, șeful DIA a concluzionat: ,,întâi, că informarea prezentată, pusă probabil de acord cu ceilalți aliați din Tratatul de la Varșovia, constituia încă un avertisment colectiv dat politicii dogmatice, conser­va­toare din România, iar în al doilea rând, rezulta că, în acel moment, Ungaria nu reprezenta nicio amenințare pentru țara noastră”[62]. Informarea efectuată de către șeful DIA și ministrul Apărării Naționale, generalul-colonel Vasile Milea, le-a adus aspre reproșuri din partea lui Nicolae Ceaușescu care i-a criticat pentru faptul că apleacă ,,prea mult urechea la cei din afară, care nu agreează România”[63].

În volumul Armata Română în Revoluția din Decembrie 1989, colectivul de autori susține teza potrivit căreia, la acea oră, conducerea MApN era ,,în imposibilitatea să dețină un set mai larg de date provenite din surse diferite, care să permită o analiză mai cuprinzătoare și realistă a situației politico-militare în spațiul nostru geografic”[64], și, totodată, că ,,potrivit concepțiilor militare moderne, pentru a realiza realmente surprinderea, o invazie nu se execută doar în urma aglomerării forțelor aproape de granița statului vizat, ci prin aducerea trupelor din adâncime, folosindu-se pe scară largă desantul aeropurtat”[65]. În încercarea de a scuza liderii din conducerea MApN pentru lipsa de viziune politică și strategică, cerută în mod repetat și discret de către omologii lor din țările membre ale Tratatului de la Varșovia, autorii volumului invocat consideră că, totuși, ,,chiar dacă prin Direcția de Informații a Ar­matei au parvenit elemente concludente despre scenariul care se pregătea Ro­mâniei, ele circulau într-un cadru foarte restrâns la diferite nivele superioare”[66], astfel încât ,,declanșarea mișcării protestatare din Timișoara a luat prin sur­prindere Armata, în ansamblu”[67].

Referindu-se la noianul de informații politico-militare care prevesteau o lovitură în forță asupra integrității teritoriale a României socialiste, combinată cu o revoltă internă a populației nemulțumite de regimul Ceaușescu, viceamiralul (r) Ștefan Dinu, șeful DIA, va consemna: ,,La nivelul conducerii Armatei, diversiunea oficială a pericolului militar extern nu avea niciun efect. Cei abilitați a ști ce se întâmplă în jurul granițelor cunoșteau foarte bine situația, fiind convinși că nimic nu constituia o amenințare reală pentru România”[68]. Șeful DIA menționează faptul că aparatul de propagandă al regimului Ceaușescu va lansa, cu precădere în cursul anului 1989, o puternică campanie propagandistică cu privire la pericolul militar de la granițele de nord-vest și nord-est ale României, urmărind ,,reeditarea spiritului de solidaritate a populației în jurul lui Ceaușescu, din august 1968”[69].

Concluzii

Pe măsură ce se prefigura o revoltă internă având în vedere condiţiile de viaţă, elita politico-militară şi de ,,intelligence” a României socialiste a refuzat să accepte noile realităţi. În pofida tuturor sem­nalelor primite, în diferite formule politico-diplomatice şi nu numai, percepţia can­ce­lariilor diplomatice occidentale şi ale ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia era aceeaşi: la Bucureşti nimeni nu poate, nimeni nu încearcă sau nimeni, de fapt, nu vrea să schimbe ceva. În contextul izbucnirii revoltei timișorenilor împotriva regimului Ceaușescu, forțele MApN din zona Timișoarei vor fi implicate, cu mult înainte de ședința CPEx al CC al PCR din 17 decembrie 1989, în acțiuni de reprimare a revoltei populare împotriva regimului Ceaușescu. În condiţiile în care Războiul Rece era în plină desfăşurare, fără un final previzibil, putem înţelege comportamentul unor diplomaţi occidentali, precum şi a unor am­ba­sa­de din Bucureşti, de încurajare a unei disidenţe active faţă de regimul politic al lui Nico­lae Ceauşescu, precum şi monitorizarea evoluţiilor politico-diplomatice, economice, so­ciale şi militare ale României socialiste. Dintr-o astfel de perspectivă putem înţelege mărturia lui Ghennadi I. Ianaev, vice­pre­şedinte al URSS, privind monitorizarea evoluţiei evenimentelor din România sfârşi­tului de decembrie 1989, de către Washington şi Moscova, în condiţiile în care naţiona­liş­tii unguri incitau la o intervenţie a celor două blocuri militare în România lui Ceau­şes­cu. Miza: protejarea identităţii minorităţii maghiare, grav afectată de socialismul lui Ceau­şescu, însă cu nădejdea că vor putea fi repuse în discuţie frontierele din Europa, în speţă cea româno-maghiară.

Pe 24 decembrie 1989, Gyula Horn, ministrul de Externe al Ungariei, se va opune cererii făcute de către Forumul Democrat Ungar de a intra în legătură cu CFSN în vedere trimiterii în România a unor unităţi internaţionale antiteroriste.  Având în vedere cele enumerate mai sus, putem înţelege mai bine afirmaţiile lui Mihail S. Gorbaciov, din interviul acordat jurnalistei Felicia Meleşcanu, privind faptul că ,,Ro­mânia a fost în pericol să se divizeze în cursul evenimentelor”[70] din decembrie 1989, precum şi opiniile lui Ghennadi I. Ianaev, cu referire la persoana președintelui Ion Iliescu, respectiv: ,,El a făcut pentru români ceea ce altul nu putea să facă în împrejurările respective”[71]. În cursul zilei de 18 decembrie 1989, şeful Marelui Stat-Major român, generalul-maior Ştefan Guşă, va fi informat despre faptul că spre Ro­mânia se îndreaptă două ţinte aeriene, din partea de nord-vest către sud-est, care au virat stânga la apropierea de frontiera aeriană a României şi au mers paralel cu aceasta. Erau gesturi menite să sugereze ceva aflat în pregătire, preludiul unui atac sau manevre politico-militare capabile să intimideze şi să ţină ocupată o forţă armată care se afla la acea oră angrenată în lupta cu propriul popor? O întrebare fără răspuns în acele momente și nu numai.

În contextul evoluțiilor politico-diplomatice din spațiul Europei Centrale și de Est, regimul politic de la Budapesta care acceptase noile schimbări de natură politică și ideologică a încercat să se folosească de incapacitatea regimului politic de la București, incapabil să accepte reformarea statului și-a societății, pentru a împlini, în măsura posibilităților, un deziderat mai vechi al politicii externe a statului ungar: repunerea în discuție a prevederilor Tratatului de la Trianon (4 iunie 1920). În numele acestei primejdii externe, presupusă și confirmată parțial, struc­tu­rile de forță ale României socialiste vor deschide focul, vor aresta și maltrata cetățeni români care scandau împotriva lui Nicolae Ceaușescu și-al regimului său politic, într-un cuvânt își vor face datoria până aproape de capăt, un capăt atât de fragil încât ar fi putut aduce cu sine, la sfârșitul lui, orice: război civil, intervenție străină, occidentală sau a Tratatului de la Varșovia, precum și o represiune inimaginabilă. Relația româno-ungară avea să se dovedească, din nou, pe parcursul Anului 1989, extrem de fragilă, tensionată și aducătoare de nebănuite primejdii pentru ambele părți, precum și pentru ceilalți actori ai scenei relațiilor internaționale.

________________________________________________

*Articol apărut în limba engleză în revista Deutsche internationale Zeitschrift für zeitgenössische Wissenschaft, nr. 83/2024, p. 22 – 30.

[1] Dumitru Preda, Mihai Retegan, 1989. Principiul dominoului, Bucureşti, Editura Fundației Culturale Române, 2000, p. 112.

[2] Larry L. Watts, Cei dintâi vor fi cei din urmă. România şi sfârşitul Războiului Rece, Bucureşti, Editura RAO, 2013, p. 603.

[3] Vasile Mălureanu, Evenimentele din decembrie 1989 în percepția unui ofițer de informații interne (I), în Vitralii – Lumini și umbre nr. 6 (2010), p. 19.

[4] Larry L. Watts, op. cit., p. 621.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem, p. 623.

[7] Ibidem.

[8] Ceaușescu pretinde că România ar putea fabrica arme nucleare, in: Jurnalul Național,  http://jurnalul.ro/scinteia/aici-radio-europa-libera/ceausescu-pretinde-ca-romania-ar-putea-fabrica-arme-nucleare-504345.html (2009-04-14)

[9] Ioan Tudor, Doctrina Budapestei. 1989. Inamicul este România, în Dosare ultrasecrete, nr. 538 (2008-12-06), p. 2 – 3.

[10] Alexandru Ghișa, Relațiile româno-ungare în ultimii ani ai Războiului Rece, în Laurențiu Constantiniu (ed.) In Memoriam Academician Florin Constantiniu, București, Editura Enciclopedică, 2013, p. 276.

[11] Ibidem, p. 278.

[12] Ibidem, p. 279.

[13] Ibidem, p. 280.

[14] Larry L. Watts, op. cit., p. 641.

[15] Ibidem,  p. 642.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem, p. 643.

[18] Ibidem.

[19] Vasile Mălureanu, op. cit., p. 19 – 20.

[20] Ibidem, p. 22 – 23.

[21] Sergiu Nicolaescu, Lupta pentru putere – Decembrie ’89, București, Editura ALL, 2005, p. 20 – 21.

[22] Ibidem, p. 21.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem

[29] Ibidem.

[30] Vasile Mălureanu, op. cit., p. 21.

[31] Dumitru Preda, Mihai Retegan, op. cit., p. 426.

[32] Ibidem, p. 423.

[33] Ibidem, p. 424.

[34] Ibidem.

[35] Ștefan Dinu, Condamnat la discreție, București, Editura Neverland, 2009, p. 231.

[36] Ibidem.

[37] Sergiu Nicolaescu, op. cit., p. 23.

[38] Ibidem.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem.

[41] Ibidem.

[42] Alesandru Duțu, Revoluția din Decembrie 1989. Cronologie, Craiova, Editura Sitech, 2010, p. 64.

[43] Ibidem.

[44] Ibidem.

[45] Răzvan Belciuganu, Un colonel acuză: În 1989, ,,Ungaria ar fi dorit un război civil în România”,  http://roncea.ro/page/36/?tag=extremism-maghiar (2019-10-01), first citation.

[46] Sergiu Nicolaescu, op. cit., p. 22.

[47] Ibidem.

[48] Ibidem, p. 23.

[49] Ștefan Dinu, op. cit., p. 229.

[50] Constantin Iordache, Acțiunile navelor Marinei Militare în Revoluția din Decembrie 1989, Constanța, Editura Ex Ponto, 2004, p. 148.

[51] Sergiu Nicolaescu, op. cit., p. 28.

[52] Ibidem.

[53] Ibidem.

[54] Ibidem.

[55] Răzvan Belciuganu, op. cit.

[56] Constantin Iordache, op. cit., p. 87.

[57] Ibidem, p. 93.

[58] Ibidem, p. 101.

[59] Ștefan Dinu, op. cit., p. 225.

[60] Ibidem, p. 226.

[61] Ibidem.

[62] Ibidem, p. 227.

[63] Ibidem.

[64] Ministerul Apărării Naționale (ed.), Armata Română în Revoluția din Decembrie 1989, ediția a II-a revăzută și completată, București, Editura Militară, 1998, p. 30.

[65] Ibidem.

[66] Ibidem, p. 32.

[67] Ibidem.

[68] Ștefan Dinu, op. cit., p. 228.

[69] Ibidem.

[70] Şerban Săndulescu, Decembrie ’89. Lovitura de stat a confiscat Revoluţia Română, Bucureşti, Editura Omega Ziua Press, 1996, p. 325.

[71] Vasile Buga, Pe muchie de cuțit. Relațiile româno-sovietice (1965 – 1989), București, Editura Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, 2014, p. 314.