Sub ochii noștri și cu voința liderilor politici, Europa se transformă în proxi-actor al proxi-războiului Occidentului împotriva Rusiei. Deocamdată se înarmează, își pregătește populația pentru ce e mai rău și își creează condițiile pentru confruntare armată. Mari puteri europene declară că ar putea începe în doi – trei ani. Nu se profilează alternative la război. Europa nu participă la inițiativele de pace ale președintelui Donald Trump, ba chiar le complică. Câștigători, cel puțin pentru început, vor fi Statele Unite, care au inițiat proiectul Ucraina, și statele care vor rămâne departe de el. Este reacția superputerii – unice până mai ieri – la încercările UE de a deveni centru de putere global, concurent în marea nouă cursă geopolitică post-bipolară.
Din discursul public european a dispărut subit tema garanțiilor de securitate pentru Ucraina. Se vehiculaseră public diferite variante, care însemnau, de fapt, instalarea trupelor NATO în zona conflictului. Moscova a inițiat operația militară specială tocmai pentru a nu se produce această mutare strategică. Probabil, s-a ajuns la concluzia că nici Europa, nici Alianța Nord-Atlantică nu sunt pregătite încă pentru confruntare nemijlocită cu Rusia. Nu este exclus ca acțiunile militare ale viitorului război să fie purtate de armate compuse din mercenari. Din retorica propagandistică a dispărut tema garanțiilor, dar a explodat cea a înarmării general-europene, amorsate azi de povestea dronelor, mâine, probabil, de altceva. Ne întrebăm, cine este atât de interesat în înarmarea Europei cu arme fabricate pentru fizionomia de ieri a acțiunilor militare și dacă vor fi cu adevărat în siguranță statele europene hiperînarmate. Armele dronă sunt abia la început. Propaganda a găsit în înarmare osul de ros, îl întoarce flămândă pe toate părțile și uită cu desăvârșire că atunci când Europa a fost bine înarmată, statele ei au trecut în primul rând la rezolvarea problemelor dintre ele. Nu este prea clar de ce în viitor va fi altfel, când resursele rămân aceeași veșnică problemă. Oricum, o elită – forma actualizată a neaoșilor băieți deștepți – se va îmbogăți. Astăzi, un eventual apel la dezarmare ar însemna moarte politică pentru cine îl lansează. Înarmarea este susținută intens, UE acordă generos împrumuturi imense, nu e prea clar de unde sunt acele sume, dar sacrifică programe sociale, prosperitatea europenilor și îndatorează statele pentru ani buni. Este realitatea europeană a zilelor noastre, mult mai corozivă pentru mediul de securitate decăt motivul agresiunii ruse. UE se autoneutralizează, deși își propusese cândva să devină putere globală.
Propaganda zilelor noastre transformă totul, chiar șí fenomenele naturale, în secvențe ale amenințărilor în confruntarea geopolitică. Ea nu pierde niciodată – istoria nu cunoaște un învingător în războiul cu propaganda –, se adaptează. Pentru a fi actuală, înscrie orice disfuncționalitate în generosul concept de război hibrid, care suportă orice, dar, mai ales, întreține psihoza dorită. Prin el se pot defini toate acțiunile ostile ce nu includ violența militară semnificativă – de la declarații politice la provocări –, are o dezvoltare infinită și este folosit de toate părțile implicate. Altădată literatura de specialitate denumea hibridul de azi preliminarii ale războiului, nu știm cum le va denumi mâine, dar acum observăm cum se pregătește confruntarea militară distrugătoare. Se ocolește atent realitatea politică de sub ochii noștri, și anume transformarea treptată a Europei în actor nemijlocit al războiului dintre un Occident gobal și Rusia. Continentul se acomodează cu noul său rol. Mari puteri europene și-l doresc, Ucraina nu mai este suficientă, s-a epuizat politic, militar se distruge, dar liderii ei continuă războiul. Occidentul global este mai precaut în jocurile de-a războiul. Europa, în cvasitotalitatea ei, de la mic la mare, nu oferă perspective pentru pace, ci pentru confruntare atunci când rezumă totul doar la ostilitatea Rusiei.
Istoria va dezvălui cândva motivul pentru care liderii Ucrainei au intrat în jocurile ce au provocat reacția militară a vecinului lor superputere nucleară și cu un uriaș potențial de război, în comparație cu țara lor. Singura lor salvare astăzi este ca și alte state să lupte alături de ei. Rusia fusese prima care recunoscuse independența Ucrainei ca stat suveran, neutru, ne-nuclear și democratic. Așa stabilea Constituția inițială, inclusiv dreptul Regiunii Autonome Crimeea la autodeterminare. Elita politică de la Kiev era conștientă de vulnerabilitățile noului stat independent, generate de evoluția istorică teritorială și etnică – moșteniri de la imperii. Părea că Europa, încă zguduită de ceea ce se întâmpla în spațiul ex-iugoslav, acceptă noua realitate geopolitică. Rusia era ținută mai departe. Un stat ucrainean stabil era o soluție convenabilă pentru securitatea continentului. Prin politica sa, și statul român a contribuit la consolidarea democratică a vecinului său, deși politicul de la Kiev îl considera risc pentru securitatea sa. România era mulțumită că nu mai avem graniță comună cu Rusia. Dar odată cu procesul de extindere a NATO, atitudinea Kievului față de Moscova a început să devină ostilă, culminând cu Maidanul susținut financiar generos și deschis de Occident. Au urmat lovitura de stat și restrângerea drepturilor milioanelor de rusofoni, cetățeni ai Ucrainei. Nu doar ale rusofonilor, dar ei erau cei mai numeroși și au reacționat. Vecinul nostru a devenit victima vulnerabilităților de care a fost conștient la început de drum și pe care Occidentul le-a minat cinic. S-a ajuns unde suntem, la război interstatal și la o formă periculoasă de confruntare globală. Paradoxal, principalul susținător al prelungirii războiului este UE, deși Rusia nu a fost niciodată împotriva lărgirii sale și aderării Ucrainei. Nu este nici acum, când i-a devenit ne-prietenă. În identificarea soluțiilor politice sunt active SUA, marele câștigător al desfășurărilor din Ucraina, nu UE – marele perdant, dar care, se pare, își dorește o revanșă istorică.
Lumea se schimbă, Europa se răscolește, iar miturile care i-au însoțit dezvoltările post-bipolare se clatină. Mitul omnipotenței superputerii unice – SUA –în triumful păcii este cel care se destramă cel mai evident nu numai pe continent, ci și în întreaga lume. Pacea este, la urma urmei, o situație complexă, de compromis între toți actorii politici, nu doar o stingere a violenței armate. Puterea unică, prin abordările sale geopolitice, nu a adus pacea în lume în perioada triumfului ei, iar în Europa a stimulat războiul, evitat în bipolaritate. Probabil, de aceea, pentru măreția de altădată, președintele Donald Trump se dorește un lider al păcii, dar mai are cam trei ani de mandat. SUA s-au declarat învingătoare în Războiul Rece – un conflict profund, susținut ideologic – purtat decenii și în care n-au tras un foc de armă serios. Adversarul lor s-a retras de peste tot, unilateral, fără o confruntare decisivă, cum a făcut și împotriva lui Napoleon Bonaparte. Moscova a renunțat la centura de securitate din Europa, dar și-a păstrat, apoi dezvoltat potențialul de război, ceea ce se observă acum. De altfel, discuții despre renunțarea la centura de securitate din Europa se purtaseră în conducerea sovietică încă din momentul realizării parității strategice nucleare cu SUA. Perestroika le-a actualizat și finalizat. Superputerea unică a realizat contraperformanțe care vor domina următoarele generații și nu vor exclude războiul, așa cum o făcuseră documentele încheiate după ultimul război mondial. Învingătorii nu le-au anulat nici astăzi, le-au respectat în funcție de interese. Azi superputerea unică nu știe cum să aducă pacea pe continent în condițiile sale, iar altfel nu cred că-și dorește.
În aproximativ două decenii și jumătate, SUA au coborât la nivelul minim relațiile politice și economice cu superputerea nucleară, Rusia, cu care colaboraseră înainte avantajos, dar evită situațiile care să ducă la un conflict direct. Acum chestiunea rusă domină discursul public în Occident, în notele sale cele mai grave. După ce declaraseră spațiul euroatlantic sacru, SUA constată după decenii că relațiile cu principalul aliat, UE, au fost inechitabile. Acum, când nici organizația europeană nu se simte prea bine, îi pretind sume imense drept compensare, prin metode ale războaielor comerciale și presând cu tema armelor pentru Ucraina. Este tabloul unor relații de putere greu de imaginat cu doar câțiva ani în urmă. Superputerea înlocuiește componenta soft de altădată din relațiile internaționale cu războaie tarifare. Tocmai acea componentă contribuise, în bună măsură, la atractivitatea superputerii în lume.
În cursa pentru profituri, SUA au făcut din China principal beneficiar al globalizării. Au crezut că puterea asiatică va rămâne un atelier al lumii. Dar China și-a dorit mai mult și în timp scurt a devenit superputere economică, s-a industrializat și tehnologizat, posesoare a unor imense resurse financiare, inclusiv dolari, și a trecut la generarea propriilor proiecte geopolitice globale. China a pornit și ea să-și clădească un mit. Acum superputerea unică o consideră inamic, pe care trebuie să-l neutralizeze, dar constată că soarta recoltei de soia este mult mai importantă în geopolitică decât s-ar fi așteptat. Eroarea strategică majoră a superputerii, acumulată în timp, a fost că a provocat o apropiere, unică în felul ei, între China, stat cu intenții neeschivate vreodată de a deveni actor global, și Rusia, cu poziția ei eurasiatică, imense resurse, un potențial militar uriaș și pe care Occidentul tocmai se pornise să o înfrângă definitiv. Probabil, pentru prima dată în ultimele decenii, superputerea unică, trăind în universul ei, este martoră și nu participantă activ la diferite forme noi de asociere, ca alternativă la ordinea existentă în lume. De aceea le consideră periculoase.
Ipoteza geopolitică cea mai răspândită astăzi este că SUA se pregătesc pentru marea confruntare cu China. Dar cred că mai curând se concentrează pentru a-și rezolva problemele interne. Războiul ca instument politic pentru mobilizarea efortului național nu mai este suficient. Polarizarea elitelor politice, cu manifestări de neimaginat în democrația SUA, începe să cuprindă în profunzime societatea americană, accentuându-i disfuncționalitățile. Efectele pot fi mult mai grave decât realitățile unei competiții electorale. Oricum, China devine pe zi ce trece o nucă tot mai tare, iar superputerea unică va trebui să se orienteze către o împărțire a zonelor de influență, adică să accepte multipolaritatea.
Un alt mit zdruncinat de războiul din Ucraina este cel al securității oferite de arma nucleară. Este ceea ce a constatat Rusia când Occidentul a început înaintarea până la granițele ei și i se confirmă acum, când suportă ostilitatea la intensități maxime din partea unor state europene ne-nucleare care, teoretic, se află în bătaia chiar și a armelor nucleare tactice. Descurajarea nucleară mai funcționează doar între superputerile care au convenit-o. Ele recunosc încă principiul distrugerii reciproce, acceptat cu decenii în urmă, și își perfecționează triada nucleară strategică care îl garantează. De aceea, nici SUA, nici Rusia nu au recurs la gesturi care să sfideze descurajarea și să motiveze escaladarea nucleară. SUA s-au retras din toate acordurile care reglementau echilibrul strategic nuclear, dar au respectat filosofia lor. Probabilitatea folosirii armelor nucleare tactice însă rămâne actuală.
Ignorarea timp de decenii a intereselor de securitate ale Rusiei și implicarea cvasitotală a statelor occidentale în războiul împotriva ei demonstrează că Europa nu crede că Rusia va folosi arma nucleară, chiar dacă în documentele ei de planificare strategică este prevăzută această posibilitate și împotriva unui stat ne-nuclear. Rusia își perfecționează continuu vectorii nucleari, dar constată că nu e suficient. Probabil, de aceea, superputerea nucleară a adoptat de ani buni programe de realizare a unor arme convenționale care, prin performanțele lor distructive și bătaie, să le egaleze pe cele nucleare, dar fără efectele radioactivității. Ele sunt vectori purtători și de încărcături nucleare. A folosit o parte dintre ele în operația sa militară specială din Ucraina, adică pe adâncimi tactice și operative, și declară că altele sunt în proces de fabricare. Majoritatea fac parte din categoria rachetelor cu bătaie medie, adică destinate lovirii obiectivelor de pe continent. Recent a experimentat un tip nou de rachetă cu aripi care poate transporta arme de distrugere în masă la orice distanță. Este mesajul transmis celeilalte superputeri nucleare.
Mitul stabilității și prosperității UE dispare pe măsură ce organizația se îndepărtează de scopul fundamental al inițiatorilor ei vizionari, cel de a menține pacea pe continent prin cooperare între foștii inamici. Inițial, a fost o asociere între state învinse ori cu evoluții complicate în ultimul război mondial. În timp, s-a lărgit, și-a perfecționat mecanismele de aplicare a principiilor fondatoare, a devenit centru de atracție. Treptat, i s-a dezvoltat și apetitul pentru marile jocuri ale geopoliticii confruntative. Au fost vremuri când în Franța se vehiculau idei despre o Europă lărgită până dincolo de Urali, Ostpolitik-ul contribuia la ascensiunea economică și politică a Germaniei, Europa prospera și devenea solidă nu doar ca model economic, ci și datorită libertăților sale. În epoca superputerii unice s-au dezvăluit însă și principalele surse ale prosperității europene ca fundament al libertăților: scutul gratuit al SUA, relațiile economice și comerciale avantajoase cu China și sursele energetice ieftine din Rusia. Geopolitica le-a transformat în vulnerabilități. Acum, pentru scut plătește tot mai mult, se înarmează și o costă, avantajul pieței chineze este amenințat de relațiile SUA – China, sursele energetice rusești sunt interzise și industria sa devine necompetitivă. Geopolitic UE a fost ignorată pe rând în Orientul Mijlociu și în Iran. Pentru Ucraina, stat european candidat la aderare, a ales calea prelungirii războiului și a distrugerii. Principalele puteri europene au intrat în criză, prosperitatea este amenințată, populația protestează. Falia dintre lideri și electorat se adâncește.
Liderii politici folosesc tema războiului pentru a-și menține pozițiile, oamenii obișnuiți au început să iasă în stradă împotriva lui. Sunt realități trăite și de societatea românească, ale cărei riscuri reale sunt generate mai curând de sincopele în separarea puterilor în stat și funcționarea instituțiilor politice. Peste jumătate din populația țării se pronunță pentru înlocuirea partidelor politice, sancționând, astfel, eșecurile lor. Partide care au guvernat România ani buni au constatat, apoi, peste noapte, că statul se află în pragul colapsului financiar, ceea ce este greu de acceptat într-o logică normală. Să-ți propui reforme care afectează profund și îndelungat populația vulnerabilă, într-un moment în care configurația parlamentară este complicată, seamănă mai curând a pedeapsă pentru electoratul care a votat cum nu trebuia la ultimele alegeri.
Lipsa banilor a devenit acută în UE după ce liderul de la Kiev a început să ceară miliarde pe lună. Și de ce să n-o facă, la urma urmei? Conducătorii Europei se feresc să recunoască legăturile dintre războiul lor și criza continentului. Conflictul la epuizare afectează nu doar statele angajate nemijlocit, ci și întreaga Europă. Evenimentele din Ucraina au oferit propagandei europene prilejul de a genera miturile ei, tot mai greu de susținut. Mitul ocupării Ucrainei de către Rusia a fost cel mai evident încă de la început. Acum este continuat cu cel al viitoarei agresiuni împotriva NATO. Ambele își propun să potențeze angajamentul Occidentului global pentru război. Problema este că SUA au alte viziuni, iar Moscova și-a exprimat tot timpul interesul pentru lumea rusă, sintagmă mai curând civilizațională, din care nu fac parte Țările Baltice, Polonia sau România și Republica Moldova. Cândva, O Tempora!, pe la începuturile primului său mandat, președintele Vladimir Putin declarase că își dorește ca Rusia să devină un stat normal, înconjurat de state prietene. Cam de atunci au început și problemele.
Rusia nu și-a propus ocuparea Ucrainei, nici nu putea printr-o operație militară specială, unde potențialul este folosit parțíal, iar scopul nu este distrugerea totală a adversarului, ci doar impunerea unor condiții. A declarat încă de la început scopurile pe care și le-a propus, iar referirile ulterioare nu indică schimbări. Mitul inițial a fost generat pentru a mobiliza resursele Occidentului pentru război, așa cum cel al agresiunii împotriva unui stat NATO este susținut pentru a menține la putere liderii europeni susținători ai războiului și a justifica absența soluțiilor politice pentru criza profundă a continentului european. În Ucraina, forțele ruse nu au realizat niciodată capabilitățile și rapoartele de forțe ce ar fi fost necesare anexării unui stat cu dimensiunile și potențialul militar ale Ucrainei, nu au lovit centrele de adoptare a deciziilor, nu au dezorganizat acțiunile de mobilizare, nu au organizat ofensiva pentru a realiza încercuirea și neutralizarea marilor grupări de forțe, nu au desfășurat operații ample de desant aero-terestru și maritim. Dar, cel mai important, Rusia nu a întreprins nimic deosebit pentru a elimina Ucraina de la Marea Neagră și a-i interzice folosirea porturilor pe unde soseau ajutoarele occidentale. A lovit doar o anumită infrastructură portuară. Probabil, astfel a urmărit reducerea pierderilor proprii și prevenirea unor reacții din partea Occidentului pentru care nu era pregătită.
Pe un front de aproximativ 1.200 km, forțele ruse au desfășurat acțiuni ofensive permanente pe adâncimi mici, au lovit infrastructura logistică, precum și obiective ale infrastucturii critice care susțin efortul forțelor ucrainene. Pe linia de contact au aplicat tactici care să provoace pierderi din ce în ce mai mari, în efective și tehnică de luptă, mai ales după eșuarea negocierilor de pace. Astfel, au obligat statul ucrainean să poarte un îndelungat război la epuizare. Rusia acționează progresiv pentru a destabiliza din interior societatea ucraineană obligată la sacrificii fără sfârșit, nu doar pentru a-i înfrânge armata. După trei – patru luni de război, conducerea ucraineană acceptase negocierile de pace de la Istanbul. Acolo s-a parafat un document care urma să aducă pacea. Pe atunci pierderile totale ucrainene nu se comparau cu cele de acum. A avut loc o vizită rapidă a premierului britanic la Kiev, care a transmis ordinul: Luptăm! De atunci, el își bea liniștit ceaiul de pensionar, dincolo de Canalul Mânecii, unii ucraineni se sacrifică, alții devin tot mai bogați. Europa continentală a intrat și ea în războiul la epuizare, căruia nu i se întrevede o soluție de fond decât atunci când se vor discuta cauzele de fond. Desigur, acum condițiile de pace sunt cu totul altele, determinate de evoluțiile de pe front. Pozițiile rămân ireconciliabile. Liderul de la Kiev și aliații săi cer înghețarea conflictului ca o condiție pentru începerea negocierilor de pace. Astfel, s-ar bloca ofensiva rusă și s-ar recunoaște în documente internaționale că tot ceea ce se întâmplă este doar un război ruso-ucrainean.
La Moscova se consideră că înghețarea conflictului ar fi doar o formă de evitare a înfrângerii, un răgaz pentru armata ucraineană. Pentru pace însă, trebuie discutate condițiile inițiale care au provocat declanșarea operației militare speciale și conflictul global dintre Occident și Rusia, în care se sacrifică Ucraina. De aceea pozițiile sunt ireconciliabile, războiul pare perpetuu, iar antinomia este mult prea complexă în raport cu o operație tehnică de demarcare a unor teritorii undeva, în estul Europei. Pacea va presupune o resetare a relațiilor internaționale. Modificările în atitudinea pacificatorului Donald Trump față de desfășurările din Ucraina nu fac decât să accentueze echivocul. Azi declară că înțelege motivele reale ale războiului, mâine afirmă altceva. În aproximativ o lună a ajuns de la covorul roșu din Alaska la amenințări cu racheta Tomahawk și noi sancțiuni. Această metamorfoză ar putea reprezenta o strategie de negocieri și prelungire a plățiler europene în schimbul armelor, dar indică și o anumită derută. Împușcă mulți iepuri, în acest fel, dar accentuează distrugerea Ucrainei. Este de așteptat ca amânarea întâlnirii de la Budapesta pentru vremuri mai bune să elibereze forțele ruse de anumite restricții protocolare asumate și să treacă la escaladarea loviturilor asupra altor elemente ale infrastructurii critice și economice ucrainene. În prag de iarnă nu este exclus să distrugă barajele sistemului hidroenergetic al Ucrainei ca răspuns la loviturile ucrainenilor. Oricum, cea din urmă suportă consecințele pentru toate slăbiciunile Occidentului. În ceea ce privește pretențiile teritoriale, Rusia le-a nominalizat în Constituție și este greu de presupus că se va retrage, fără compromisuri, din celelalte pe care le controlează.
La ultima întâlnire, președintele SUA a aruncat pe jos hărțile aduse de delegația ucraineană. De altfel, cred că liderii de la Moscova nu sunt prea tentați de perspectiva ocupării unei țări cu industria și infrastructura distruse, terenurile agricole și zăcămintele vândute, îndatorate pentru zeci de ani. Dar, dincolo de declarațiile generoase, nici liderii UE nu se prea grăbesc să înceapă negocierile de aderare a Ucrainei din aceleași motive. Organizația are nevoie de ea doar pentru a prelungi războiul, nu ca țară-membru distrusă de război, ce trebuie refăcută.
