De peste două decenii propaganda Occidentului a transformat rusofobia în ideologia care i-a permis să modeleze imaginea de inamic pentru Rusia, forțând realitățile, ignorând potențiale, resurse, oportunități geopolitice și sfidând interese reale. Dar mai ales, eliminând din spațiul mediatic orice încercare de a se afirma și altceva. În acest fel s-au realizat secvențele geopoliticii post-bipolare. Prin extindere, NATO a trecut la urmărirea strategică a inamicului, pentru care fusese înființat și care-i motivează încă existența. Altcumva, mai devreme ori mai târziu, ar fi fost nevoie de explicațíi. Tot de peste două decenii Rusia își folosește imaginea pe care Occidentul i-a creat-o pentru a schimba o lume ce nu a fost în stare să profite de oportunitățile unice create de sfârșitul bipolarității. Deși se părea că a pornit singură la drum, astăzi se demonstrează că are mulți adepți. Chiar și SUA, actorul global convins că a obținut victoria în Războiul Rece, contribuie la intensificarea schimbărilor, în felul lor și folosindu-și avantajele multiple. Și-au amintit că aliații le-au stors timp de decenii bogățiile și acum impun întregii lumi să li se restituie ce li s-a luat. Pare că este o variantă updatată a atitudinii bolșevice asupra proprietății, o revenire la  lozinca dreptății sociale care cândva a dinamizat lumea dar, bineînțeles, o dreptate controlată.

Occidentul este încă solidar în ceea ce a început cu trei decenii în urmă și experimentează astăzi modalități de înfrângere a unei superputeri nucleare prin politici, sancțiuni, interdicții, război hibrid, iar, odată cu Ucraina, și un proxi-război care să dureze cât mai mult. Sunt modalitățile clasice pe care era convins că le stăpânește dintotdeauna, dar Statele Unite nu mai sunt convinse de eficiența lor și predau Europei misiunea continuării încercării. Primul val al lărgirii post-bipolare a NATO nu a fost provocat de vreun gest ostil al Rusiei, ea se retrăgea de peste tot. Oficial, încă era considerată partener. Ceea ce a început atunci a fost, pur și simplu, practica obișnuită în dinamica geopoliticii de a lua sub control sateliții celuilalt. Nimeni în Europa nu a mai vorbit despre principiul neamestecului în treburile interne în politica internațională. Desigur, totul era acoperit sub lozinci generoase despre securitate și libertate. Ultimul președinte al Iugoslaviei – unul dintre statele lidere ale mișcării globale a nealiniaților ca alternativă la bipolaritate – a crezut în ele și a continuat să susțină neutralitatea. În câțiva ani, țara sa a fost distrusă, el a sfârșit într-o celulă la Haga, iar elita politică a noilor democrații a priceput ce are de făcut. Iugoslavia ca entitate statală fusese creația învingătorilor din Marele Război tocmai pentru a stinge violența din această parte a continentului.

De atunci, în Europa s-au ridicat lideri convinși că nu a existat decât acea posibilitate pentru securitatea lor – extinderea – chiar dacă sunt acum actori într-un conflict ce escaladează periculos, iar o soluție politică nu au identificat, probabil și din cauza rusofobiei. După declarațiile liniștitoare inițiale despre efectele generoase ale extinderii spațiului de securitate, a urmat mutarea infrastructurii militare euroatlantice prin noile deschideri, cum se întâmplă firesc în marile operații de urmărire, și totul s-a schimbat. S-a renunțat la ipocrizie și lucrurilor li s-a spus pe nume. Din acel moment discursul general despre securitatea continentului a început să fie dominat de concepte ale strategiei militare cu un inamic nominalizat, bine cosmetizate politic, dar accesibile doar marilor puteri. Pentru ultimul val al lărgirii nu a fost nevoie de prea multe eforturi de a convinge puținele state europene rămase neangajate. Acum suntem mulți, dar Europa se pregătește intens pentru un război al ei. În același timp, în lume a crescut și numărul actorilor politici care susțin că situația de acum a fost generată de extinderea alianței occidentale.

Fără să vrem, ne duce gândul că deja suntem combatanți într-un al treilea război mondial care schimbă totul, dar încă nu s-a declarat public. În fond, data de 1 septembrie 1939 – cea la care știm că a început Al Doilea Război Mondial – este doar o convenție folosită pentru a sistematiza convenabil desfășurarea evenimentelor. Dar ea fusese precedată de multe conflicte locale ce acumulau energii beligene și modificau lumea, iar în Asia războiul chino-japonez se desfășura de ani de zile. Ca atunci, și acum crește numărul conflictelor locale care amenință pacea. Suntem noi dominați de cel de la granița noastră, dar ele tot apar în zonele importante geopolitic. În fond, sunt cam aceiași actori convinși că au rămas lucruri nerezolvate în lume, dar pot fi soluționate acum. Se urmăresc aceleași scopuri legate de resurse, dar împachetate frumos în veșnicele ambalaje despre democrație, chiar dacă nu se confruntă ideologii ireconciliabile.

Europa de azi e fascinată doar de arme, performanțele lor și politicile care le susțin. Cei care le produc, cu infinitele lor resurse de a interveni în exercițiul politic și de a corupe elita, devin personaje concrete ale geopoliticii. Pentru media europeană este drogul care să nu permită publicului gândul că și cele ale adversarului ar putea fi la fel de performante în distrugere. Preocupările omului normal nu mai au nicio importanță în fața sfidărilor zilei, ca și cum, la urma urmei, nu el va fi chemat să se sacrifice, ca întotdeauna. Occidentul a susținut dreptul statelor de a-și alege liber formula de securitate, a făcut ca totul să pară a proces de aderare la un club inofensiv, dar cu ținută obligatorie, a ignorat poziția unei superputeri nucleare care accepta acest drept, dar avertiza că, astfel, se distrug echilibre și mecanisme politice la construcția cărora a contribuit și ea, asigurau încrederea pe continent și indivizibilitatea securității. La Conferința de la München pentru securitate din 2007, președintele rus a scos în evidență practica dublelor standarde și a transmis că țara sa va riposta. Urmărirea strategică a continuat, dar s-a revenit la motivația clasică din bipolaritate, cea a amenințării ruse. Propaganda acuză fostul partener din Est că este singurul vinovat pentru situația în care s-a ajuns, toți ceilalți au fost doar hulubi neînțeleși, purtători ai ramurii de măslin.

Astăzi președintele Donald Trump îi cere omologului său rus să înceteze focul pe frontul în care acesta deține inițiativa, președintele Vladimir Putin îi răspunde că un asemenea pas este posibil doar dacă se revine la discutarea în ansamblu a circumstanțelor care au provocat operația militară specială, prin Europa se susține în continuare că singura soluție e forța. SUA au transmis Moscovei un prim ultimatum: dacă în 50 de zile nu încetează ostilitățile, vor urma taxe mărite și noi sancțiuni economice împotriva ei și partenerilor comerciali. În ziua a 51-a, președintele Putin s-ar afla, se pare, în China, într-o vizită oficială, și acolo va ști ce i-a pregătit liderul de la Casa Albă. Dar până atunci, ar fi urmat lovituri fără precedent asupra Ucrainei. Probabil din aceste motive a redus durata ultimatumului, dar gestul scoate în evidență mai curând superficialitatea analizelor. Oricum, ceea ce va urma va fi cel mai dur test pentru BRICS, bănuit de SUA că a pus gând rău dolarului.

China este cel mai mare cumpărător de petrol rusesc, dar și cel mai important partener comercial al SUA, firme din India – cea mai mare democrație de tip occidental a lumii – fac cele mai profitabile afaceri cumpărând același petrol și vânzându-l către Occident, după ce îl prelucrează, Rusia declară că este deja imună la sancțiuni. Deocamdată, China a renunțat la importul hidrocarburilor din SUA, India, până mai ieri partener privilegiat al SUA, dar acum lovită de sancțiuni, nu mai este interesată să cumpere avionul F-35 și declară că își va apăra interesele naționale. Geopolitica se complică. După ce au provocat apropierea ruso-chineză, SUA provoacă și o reconciliere chino-indiană, ceea ce, în fond, nu e rău, dacă nu ar spori conflictualitatea. Războiul comercial dintre Occident și Rusia capătă accente globale. În aceste condiții este greu să înțelegi motivele pentru care SUA își fundamentează noul curs pe un război comercial generalizat, inclusiv împotriva aliaților de la care așteaptă bani. În viziunea inițiatorului, noua geopolitică va aduce sute de miliarde de dolari în bugetul țării.

Săptămâna aceasta ar putea avea loc o întâlnire între președinții Trump și Putin. Dacă nu intervine ceva grav, probabil va avea loc. Nu vor participa Ucraina, despre care se va discuta, nici reprezentanți ai Europei. Nu se știe dacă se va semna vreun document ori se va conveni vreo foaie de drum. Singura evidență e că operația militară specială continuă. Declarații oficiale de la Washington susțin că SUA au o înțelegere mai clară a poziției Rusiei asupra încetării focului, că aceasta depinde de președintele rus și că sunt așteptări mari de la viitoarea întâlnire. Președintele Putin declarase că încetarea focului este posibilă, dar doar în cadrul general al unui proces de încheiere a păcii. Pe timpul negocierilor ruso-ucrainene de la Istanbul s-a realizat un schimb de memorandumuri cu condițiile de pace susținute de fiecare parte. Din declarații oficiale rezultă că între cele două documente nu există niciun punct de apropiere între părți.

Pentru Europa și instituțiile sale, Moscova este astăzi inamicul cu care prognozează că vor intra în război direct peste trei – patru ani și au început pregătirile. Pentru a le finaliza cam atât va mai trebui să reziste Ucraina, iar europenii să consume anual pentru război 5% din PIB, cum nu au cheltuit niciodată în ultimii optzeci de ani. Altcumva, va fi nevoită să învețe limba lui Tolstoi, avertizează continentalul secretar general al NATO, după ce de zeci de ani aprofundează limba lui Hemingway. Obligația cheltuielilor nu revine și SUA, care au obiective proprii, alte priorități geopolitice și alte opinii despre ce va fi peste câțiva ani. Pentru ele, războiul din Ucraina devine evident o afacere sigură după ce și-au tras și partea leului din resursele ucrainene. Europa va cumpăra din SUA arme pe care le va oferi Ucrainei. Cu alte cuvinte, cu cât rușii vor distruge mai multe arme occidentale în Ucraina, cu atât mai mulți bani vor curge în SUA. Este un tip de afacere care, cine știe, ar putea fi punct de pornire pentru viitoare aranjamente politice între actorii internaționali majori.

Propagandiștii nu ne spun cât de atractive vor mai fi pentru europeni instituțiile spațiului euroatlantic după un asemenea efort financiar care va afecta investiții, proiecte sociale delicate și prosperitatea majorității europenilor cu venituri normale. Cifra vehiculată este doar începutul, pentru că, din momentul inițierii programelor concrete, se va multiplica. Așa se întâmplă întotdeauna. Cu doar doi-trei ani în urmă se vorbea despre 2%, procent ce părea oricum prea mare pentru multe dintre guvernele așezate comod sub umbrela americană. La noua cifră, Rusia a răspuns că va reduce cheltuielile militare începând de anul viitor. Ca și până acum, se va concentra, probabil, pe proiecte cu perspectivă într-un conflict de durată.

La Haga, liderii UE tocmai au făcut o demonstrație de obediență medievală. În schimbul privilegiului de a face o fotografie de grup cu daddy, au acceptat dorințele lui, astfel încât, pe lângă taxele mărite să cheltuiască mai mult și pentru război, dar și pentru a reindustrializa America. Imediat după sesiunea foto au început să se vehiculeze, chiar și printre înalți comandanți militari, scenarii ale viitorului război și să se sugereze că au și fost transformate în planuri. În Occident se suține că va începe cu un atac al Rusiei împotriva unui stat membru NATO, în Rusia că va fi generat prin dezvoltarea unor acțiuni de provocare la Marea Baltică și împotriva Kaliningradului.

În Europa s-a declanșat un subtil, dar tot mai evident, proces de militarizare a minții prin narative generalizatoare ce estompează interese naționale, se diluează în amestecuri colectiviste de potențiale și resurse de război ca să nu reflecte cât de pregătit este fiecare stat pentru un asemenea gest politic extrem cum este războiul. Ni se sugerează, chiar, că marile puteri ale continentului se vor sacrifica pentru cei mai mici. Astfel se pregătește populația pentru un conflict cu scopuri indefinite. Europenii se vor obișnui cu ideea inevitabilității lui, după tiparul cunoscut folosit de politicieni pe ecrane când vor să-și etaleze profunzimea gândirii: necunoscuta e nu dacă va fi război, ci când va începe. Tema serviciului militar obligatoriu este folosită din plin. În multe state europene, inclusiv în România, conscripția nu este abrogată prin lege, ci doar suspendată. Într-o perspectivă nu prea îndepărtată se profilează reașezări strategice ce vor reactiva fantome istorice, care mai curând vor tulbura apele continentului. Germania își propune să construiască cea mai puternică armată europeană. Istoria ne spune că, de câte ori a fost în această situație, a trecut la remodelarea continentului începând cu vecinii. Deocamdată este tot mai concretă în susținerea ideii că soluția pentru războiul de lângă noi este forța. Să fie oare o întâmplare că președintele Franței amintește despre potențialul nuclear al țării sale?

Propaganda își are mecanismele ei de generare a miturilor și de repetare obsesivă a unor narative pentru care nu va da nimeni, niciodată, socoteală. A susținut întruna că extinderea NATO reprezintă lărgirea spațiului de securitate și întărirea păcii. Realitatea este exact invers, s-a generalizat percepția insecurității și incertitudinilor, a dezvoltat războiul. Cine o acuză azi că a fost cel mai eficient vector în generarea situației de acum și paralizarea politicului?

Rusia se declară și ea acum inamic al lumii occidentale și a întocmit liste cu state neprietene. Propaganda ei susține că trebuie intensificate pregătirile pentru un inevitabil război cu același adversar colectiv care a declanșat agresiunea în 1941, iar astăzi se află la granițele sale. Din când în când, amintește despre modificările aduse doctrinei sale nucleare. Propagandiștii ei susțin că arma nucleară este armă pentru care s-au cheltuit resurse, nu pentru a zace în depozite. SUA au folosit-o când nu prea aveau nevoie, Japonia oricum pierdea pe toate fronturile.

Planificatorii ruși au analizat și au constatat că Europa nu este pregătită pentru jocurile geopoliticii globale, în schimb a ales politica confruntării epuizante totale pe continent. Cei pe care Moscova îi consideră participanți la conflict se află în capcana ucraineană, în care au intrat nu atunci când s-au pus în totalitate la dispoziția liderului-actor în căutare de noi decoruri și scenografii, ci când au declarat că înfrângerea Ucrainei înseamnă înfrângerea Europei. Astfel, a fost blocată orice inițiativă politică pentru ieșirea din situație. Liderii europeni nu știu cum va arăta viitorul, dar observă că pe front se apropie înfrângerea. Din această capcană nu au cum să identifice soluții politice, le rămâne doar cea a prelungirii războiului sacrificând o națiune europeană. Nici Statele Unite, care-și propuseseră stingerea rapidă a conflictului, nu au o soluție și realizează că nu se așteptau ca totul să fie atât de complicat. Cred că nici liderii Rusiei nu au o imagine realistă a soluțiilor politice, de aceea forțează capitularea Ucrainei ca atu decisiv pentru viitoare negocieri.

La Istanbul, delegațiile ucraineană și rusă s-au înțeles, printre altele, să-și predea reciproc corpurile militarilor uciși pe câmpul de luptă și aflați în custodia celuilalt. Zilele trecute s-a desfășurat un episod al înțelegerii. Rușii au predat circa șase mii ucrainenilor, aceștia aproximativ o sută rușilor. Cifrele nu au fost contestate și sunt, probabil, menționate exact în documentele care au însoțit schimbul. Putem să le comentăm cum vrem, dar ele reflectă o realitate a frontului. Occidentul aplaudă încurajator măcelul eroilor. Toate armele oferite ucrainenilor nu au schimbat cursul evenimentelor pe front. Au încetinit ritmuri ale ofensivei, au prelungit ostilitățile, au accentuat violența, au alimentat propaganda de război, au amplificat distrugerile și pierderile în oameni și cam atât. Dar fiecare nouă armă a constituit un pas în escaladarea conflictului continental. Regimul corupt de la Kiev vede în război soluția pentru a se menține la putere. Occidentul îl folosește pentru a depopula teritoriile ucrainene, demonstrând un cinism rareori întâlnit în epoca modernă. Și Hitler și-a dorit depopulate acele teritorii bogate în resurse, dar a făcut-o deschis, și-a trecut intențiile în strategii publice și teorii rasiste. Acum se acționează cu multă ipocrizie. Nu are importanță că în societatea ucraineană procentul celor care mai susțin scopurile inițiale ale războiului ei se află acum în jurul a 10%, ceilalți doresc altceva. Liderii Europei s-au întrunit la Roma pentru a discuta planurile pentru reconstrucția Ucrainei, ceea ce se face, de obicei, când un conflict se apropie de sfârșit și trebuie ocupate fotoliile din față în viitoarea afacere. Evenimentul aduce, însă, a bătaie de clopote.

Occidentul își propusese să izoleze total Rusia de restul lumii pentru a o înfrânge definitiv, dar nu a reușit nici măcar în Europa, mai mult, el însuși s-a destabilizat. Și-a dorit să o slăbească cu ajutorul Ucrainei, dar nu a făcut altceva decăt să contribuie la dezvoltarea mașinii ei de război. Cu această nouă Rusie va trebui să se înțeleagă în viitor, peste zidurile ce se ridică acum. Pe glob asistăm la reașezări complexe stimulate de operația ei militară. Europa este depășită de ele, cu toate acestea, începe să transmită ultimatumuri și Chinei.

Ultimul război israeliano-iranian a durat 12 zile. Face parte din evenimentele violente care schimbă lumea și-i dezvoltă spiritul de beligeranță. Statul israelian l-a declanșat după ce în Siria căzuse regimul Assad, principalul aliat al Teheranului. A lovit inamicul tradițional chiar dacă nu-și finalizase operațiile împotriva grupărilor palestiniene folosite de iranieni în proxi-războiul lor împotriva Israelului. Ostatecii israelieni sunt tot în captivitatea teroriștilor. A declanșat un război periculos pentru a stopa programul nuclear iranian, civil ori militar, nu are importanță. Premierul în funcție și-a construit întreaga carieră politică afirmând că Iranul este foarte aproape de realizarea armei nucleare și trebuie oprit. Dar, probabil, adevăratul scop a fost implicarea directă a SUA într-un război în zonă. Forțele aeriene israeliene au intrat primele în lupte, au dezorganizat apărarea antiaeriană și antirachetă iraniană, dar SUA au fost cele care au distrus centrele de îmbogățire a uraniului, apoi s-au oprit.

Președintele Trump și-a asumat victoria rapidă, a considerat conflictul încheiat și a chemat Iranul la continuarea negocierilor. Nu și-a dorit complicațiile unui război major și va primi, probabil, premiul Nobel pentru pace. Împotriva Iranului s-a desfășurat o agresiune neprovocată, în timp ce se purtau negocieri. Dar a fost acceptată în tăcere, dincolo de declarațiile oficiale. Lumea s-a făcut că nu o observă, nu au urmat mii de sancțiuni, excluderi și amenințări cu izolarea, n-au existat acuzații de terorism de stat când au fost omorâți savanți civili. Rusia și China au făcut cuvenitele declarații publice îndemnând la reținere. În realitate, nimeni nu-și dorește un Iran cu armă nucleară și de aceea a fost cam singur în acest episod.

Deși Teheranul a fost declarat învins, lucrurile sunt mai complicate. Nici Israelul nu stă prea bine. În 12 zile a arătat vulnerabilități nebănuite: apărarea sa antirachetă a fost străpunsă, i-au fost lovite nu numai obiective de infrastructură, ci și baze militare considerate în siguranță, locuitorii Israelului au trăit ceea ce uitaseră de generații – grozăviile bombardamentelor. Dar cea mai importantă pierdere este că a dispărut argumentul inevitabilei arme nucleare iraniene, ce a determinat lumea să închidă ochii. Israelul va rămâne cu vechile probleme arabo – palestiniene, ce se alătură celor din Fâșia Gaza, care complică situația internă și internațională. S-a reactualizat soluția inițială a ONU pentru două state: israelian și palestinian și totul se internaționalizează. În același timp, se complică lucrurile în Siria, unde există diversitate etnică și multe arme, miniștrii apărării și de externe ai noilor autorități de la Damasc au purtat zilele trecute negocieri cu omologii lor de la Moscova, președintele rus și premierul israelian au avut discuții telefonice, după o lungă pauză. Dar, ceea ce este mai important, lumea arabă a redevenit conștientă de potențialul ei și sensibilă la problemele proprii.

Aparent, nu există conexiuni directe între ce s-a întâmplat în Orientul Mijlociu și ceea ce se petrece în Ucraina. Dar cel puțin una este evidentă: ambele conflicte sunt susținute de același arsenal al Statelor Unite, care nu este inepuizabil.