Noul an 1942 avea să se dovedească decisiv în ceea ce priveşte evoluţia operaţiunilor militare de pe Frontul de Est iar prin debarcarea din Africa de Nord (8 noiembrie 1942) se împlinea visul sovietic: un al doilea front. Decizia lui Hitler, luată total independent de sfaturile generalilor din Wehrmacht, de a declara război Statelor Unite a generat un război pe două fronturi, în cea mai serioasă formă posibilă. „Felul în care a condus Hitler în acest an – aprecia generalul Walter Warlimont – nu şi-a lăsat amprenta numai în domeniile strategic şi operaţional. Cu cât războiul se întorcea împotriva noastră, cu atât părea mai hotărât, în privinţa afacerilor interne, să se lupte cu cei din comanda superioară a Wehrmachtului şi, schimbându-i atât structura, cât şi personalităţile de la comandă, a reuşit să o transforme într-o unealtă supusă voinţei sale. Apoi a adunat fragmentele care au mai rămas după acest proces de dezintegrare şi, în scopul măririi fără limită a puterii personale, a generat starea de haos”[1].

 Un nou obiectiv strategic

Un bilanţ al efortului german de pe Frontul de Est, realizat în aprilie 1942, de către generalul Franz Halder, evidenţia că pierderile se ridicau la circa 1.041.000 de oameni (31.812 ofiţeri, 1.009.000 soldaţi şi subofiţeri), 74.000 de vehicule şi 2.340 de tancuri. Grupurile de Armate „Centru” şi „Nord” mai posedau doar 33% din puterea de luptă iniţială[2], iar Grupul de Armate „Sud” doar 50%, ceea ce-l va determina pe Hitler să declare că „războiul va fi câştigat sau pierdut în Sud”[3]. Decizia privind ofensiva de primăvară a Wehrmachtului a fost luată în funcţie şi de necesităţile de petrol ale Germaniei. Stocurile de benzină ale celui de al III-lea Reich au scăzut la 800.000 de tone, la sfârşitul lui decembrie 1941, iar aprovizionarea cu benzină sintetică (4 milioane tone) era departe de a satisface necesităţile. Sub presiunea experţilor economici şi a propriilor dorinţe, de a se întreprinde ceva pozitiv şi ofensiv, Hitler a decis să atace în sud. „Concepţia s-a dovedit eronată, deoarece Germania, deşi nu a izbutit să pună mâna pe ţiţeiul caucazian, a reuşit să continue războiul încă trei ani”[4], constata istoricul Liddell Hart.

În ziua de 28 martie 1942, la Cartierul General al Führer-ului de la Rastenburg, au fost convocaţi: feldmareşalul W. Keitel, generalii A. Jodl şi F. Halder şi alţi şase generali şi amirali. Cu această ocazie, generalul Franz Halder a prezentat planul cunoscut sub denumirea de „Fall Blau” (Planul Albastru), devenit apoi, de la 30 iunie 1942, „Braunsweig”. Planul, pregătit de OKH, era foarte îndrăzneţ, deoarece acţiunile se desfăşurau oblic în raport cu frontul existent. Prima grupare de forţe care începea mişcarea, respectiv cea din regiunea Kursk-Harkov, trebuia să înainteze spre sud-est, de-a lungul fluviului Don, în timp ce o altă grupare de forţe, situată mai la sud, trebuia să înainteze spre est, joncţiunea urmând să se producă la vest de Stalingrad. Prin această manevră, erau încercuite şi distruse totalitatea forţelor Frontului de Sud-Vest şi ale celui de Sud. Deoarece se acorda o prea mare libertate de acţiune comandantului Grupului de armate „Sud”, Hitler a refuzat să accepte planul. După Bătălia Moscovei, îşi pierduse încrederea în generalii săi şi nu mai voia să audă de „ordine elastice”, cerând ca ele să fie redactate în detaliu şi executate cu stricteţe. Proiectul a fost refăcut personal de Hitler. Rezultatul a fost prezentat a doua zi, pe zece pagini dactilografiate, devenind faimoasa Directivă nr. 41, care s-a dovedit a fi un amestec de ordine operaţionale, decizii de principiu, modalităţi de execuţie şi prescripţii relative la secret.

Stalingradul era un obiectiv secundar, intermediar, care nici măcar nu trebuia neapărat cucerit, obiectivul principal fiind Caucazul. Planul campaniei anului 1942 nu ţinea seama de disproporţia dintre forţele la dispoziţie şi obiectivele fixate şi conducea la extinderea frontului sovieto-german, având ca efect dispersarea forţelor. Directiva nr. 41 se năştea într-un moment în care „în OKW există din nou – după cum scria generalul Halder în jurnalul său – starea aceea de ură împotriva Statului Major General”[5].

Conducerea politico-militară de la Bucureşti se va confrunta şi ea cu dificultăţi în ceea ce priveşte motivaţiile participării la campania anului 1942 de pe frontul de Est. „Cazul Iacobici este exemplul cel mai sugestiv privind criza de încredere care se profila între Mareşalul Antonescu şi o parte a corpului de comandă al Armatei Române. Generalul Iosif Iacobici, şeful Marelui Stat-Major român, şi o parte a colaboratorilor săi socoteau că războiul României împotriva Uniunii Sovietice se încheiase în noiembrie 1941. Pe frontul de Est se putea participa doar cu un Corp Expediţionar, iar restul Armatei Române trebuia demobilizat. Dezacordul dintre cei doi lideri militari a survenit ca urmare a raportului din 8 ianuarie 1942, prin care generalul Iosif Iacobici îşi exprima opoziţia faţă de „perspectiva participării Armatei Române cu «numeroase divizii», în primăvară, la proiectata ofensivă germană contra bolşevicilor”[6]. Generalul Iacobici propunea participarea doar cu trei divizii în Crimeea, în zona Dnepropetrovsk, fără alte obligaţii suplimentare faţă de Reich, în orice caz nu înainte de a fi consultat Marele Stat-Major român.

În raportul cu nr. 50/8 ianuarie 1942, privind cuantumul forţelor pe care Armata Română le putea angaja în campania anului 1942, înaintat Conducătorului Statului, generalul Iosif Iacobici scria: „Or, este evident că importanţa economică a ţării noastre pentru conducerea războiului comun creşte cu atât mai mult cu cât el se prelungeşte. Ieşirea noastră din acest rol cu caracter predominant economic, pentru a participa mai masiv la luptă, nu o văd prin urmare justificată, decât în cazul unor necesităţi operative absolute, provocate de o schimbare esenţială a situaţiei strategice”[7]. Ordinul nr. 12/S/12 ianuarie 1942 prin care Conducătorul Statului îl va „observa” personal pe generalul Iacobici şi, implicit, Marele Stat-Major, va genera memoriul de protest, din 17 ianuarie, însoţit de cererea de demisie a şefului Marelui Stat-Major. Printre argumentele prezentate în memoriu se aflau: slaba dotare şi instruire a trupelor române, nepopularitatea războiului purtat departe de hotarele ţării şi faptul că Ungaria îşi păstra armata de campanie intactă. Generalul Iacobici va primi un răspuns documentat, la acuzaţiile aduse conducerii politice a României, prin scrisoarea din 2 februarie 1942 a lui Mihai Antonescu care aprecia că s-a avut, în vedere, „totuşi, măsura precisă a răspunderilor (…) şi a nevoii de a nu consuma la Răsărit, într-un efort, oricât de necesar şi de sfinţit, tot potenţialul militar”[8]. Mihai Antonescu insista, în scrisoare asupra faptului că „problema limitării efortului nostru militar, pentru a nu ne găsi cândva într-o situaţie inferioară faţă de Ungaria, nu numai că a constituit statornica şi neşovăitoarea noastră poziţie, dar pe ea se reazemă şi azi acţiunea noastră diplomatică şi militară”[9]. Prin Ordinul nr. 19, din 20 ianuarie 1942, generalul Iosif Iacobici a fost înlocuit din funcţia de şef al Marelui Stat-Major cu generalul de brigadă Ilie Şteflea care avea misiunea de-a readuce instituţia „la ordine” şi de a pregăti de urgenţă campania anului 1942[10].

Ofensiva de vară a Wehrmacht-ului începe

Ofensiva generală a Wehrmacht-ului va începe la 28 iunie 1942 cu scopul de a încercui şi nimici, în Rusia de sud, Armata Roşie printr-o imensă operaţie de învăluire. Grupul de Armate „Sud”[11] constituia „Schwerpunkt” (forţa de şoc), fiind format din 59 de divizii de infanterie, şapte Panzerdivisionen, şase divizii motorizate şi trei divizii de cavalerie. Opt divizii de infanterie, două Panzerdivisionen, două divizii motorizate şi o divizie de cavalerie se aflau în rezerva OKH. În acelaşi timp, înainte de atacul din 28 iunie 1942, trupele sovietice executaseră o operaţiune ofensivă în direcţia Harkovului. Armata 6 germană a generalului Friedrich Paulus va reuşi, prin executarea operaţiilor „Fredericus I” şi „Fredericus II”, să lichideze atacurile sovietice de la Izium şi Volceansk („Bătălia defensivă de la Harkov”). La acţiunile desfăşurate pe căile de acces spre Stalingrad şi Caucaz au luat parte în mod nemijlocit opt mari unităţi române, din totalul celor 15 existente în vara anului 1942 pe Frontul de Est. Două au fost misiunile încredinţate trupelor române: cooperarea cu acţiunea de mare desfăşurare întreprinsă de Wehrmacht cu scopul de a împinge frontul spre Volga şi Marea Caspică şi participarea la ocuparea Caucazului, cu bogatele sale resurse petrolifere, care au condus la „Bătălia Kubanului” şi „Bătălia Caucazului”.

Pentru a ocupa noile poziţii de luptă, desemnate prin planul ofensivei germane, trupele române au trebuit să execute, în cursul lunilor iulie şi august 1942, o vastă deplasare, marşuri lungi de sute de kilometri, concomitent cu participarea la acţiunile de luptă împotriva trupelor sovietice care se retrăgeau pe poziţii defensive în adâncime. Din punct de vedere strategic, opţiunea lui Hitler pentru executarea ofensivei în sectorul sudic avea o dublă întemeiere: odată cucerit Caucazul, ofensiva ar fi putut continua în Iran, unde s-ar fi făcut joncţiunea cu trupele lui Rommel, care la acea dată se găseau în Cirenaica. În caz de succes, după ocuparea Egiptului, trupele germane ar fi continuat ofensiva spre Golful Persic, ceea ce ar fi putut scoate din expectativă Turcia, care ar fi fost, poate, atrasă de partea Germaniei în conflict. S-ar fi pus în primejdie astfel hegemonia britanică în Orientul Mijlociu. A doua raţiune strategică era aceea că, după străpungerea în sectorul sudic, se putea opta, la momentul oportun, pentru întoarcerea apărării Moscovei, printr-o largă manevră de învăluire.

Colonelul Titus Gârbea, fost atașat militar al României la Berlin, a fost numit conducătorul unui Detașament de Legătură (DL) pe lângă statele-majore ale Grupurilor de Armate germane de pe Frontul de Est, având misiunea: de legătură și informare, precum și cea de reprezentant pe front al Comandamentului Suprem Român. Detașamentul de Legătură se va numi „Detașamentul de Legătură colonel Gârbea” și urma să funcționeze ca un stat-major de Mare Unitate. Colonelul Titus Gârbea a plecat pe front pe 1 iulie 1942 împreună cu comandantul Armatei 3 române, generalul Petre Dumitrescu, ajungând la Cartierul General al Grupului de Armate „Sud” la Poltava pe 3 iulie 1942.

Pe măsură ce trupele germane au debuşat spre est, în marşuri forţate de câte 30 – 40 km pe zi, s-a observat că luptele se duceau împotriva unor ariergărzi puţine numerice, dar bine înarmate. „Berbecele” Armatei 6 germane, respectiv Corpul XIV tancuri, atinge, la 23 iulie 1942, marele cot al Donului, la sud de Klemenskaia, şi mai apoi la Zirotinskaia, însă lovitura a fost dată în gol, căci şi aici inamicul scăpase peste Don. Trupele lui von Kleist cuceresc, în aceeaşi zi, Rostovul. Hitler emite Directiva nr. 45, prin care ordonă ca Grupul de Armate „A” (feldmareşal List) să cucerească zona Baku-Batumi, iar Grupul de Armate „B” (general-colonel von Weichs) să anihileze concentrarea de trupe sovietice, în curs de realizare, în zona Stalingradului şi să cucerească oraşul. Noua Directivă a lui Hitler, a făcut, în cele din urmă, ca sute de mii de soldaţi sovietici să scape în Stepa Calmucă, astfel încât, „cu ajutorul propriei lor încăpăţânări – scria James L. Stokesbury – germanii au creat o pâlnie în locul unei capcane, iar forţele sovietice au supravieţuit pentru a lupta din nou”[12]. Istoricul militar american Williamson Murray va consemna: „Germanii au rămas prizonierii propriei culturi militare, precum și victime ale limitărilor central europenilor de a înțelege lumea. Ei s-au închinat la altarul manevrei operaționale în detrimentul strategiei mai largi. Ei nu au reușit să recunoască limitele economice, politice sau geografice impuse capacității lor de a câștiga războiul”[13].

În timpul desfășurării bătăliei, Armata 11 germană este scoasă din dispozitivul ofensiv german și trimisă la Leningrad. „Slăbirea aripii decisive germane prin retragerea Armatei 11 și risipirea ei pe un lung timp de transporturi, în plină bătălie, reamintește aceeași greșeală a conducerii germane în bătălia de la Marna din 1914. În discuția ce am avut loc la statul major al Grupului de Armate că manevra germană pe la est de Don ar fi fost foarte hazardată pentru că la nord de Kursk rămâneau totuși forțe sovietice considerabile, i-am ripostat colonelului Winter că poate să aibă dreptate și tocmai pentru aceea trebuie să se lase toate forțele și toată libertatea de conducere a Grupului de Armate Sud, adică să nu i se fi luat această prețioasă Armată 11”[14], consemna generalul (r) Titus Gârbea în memoriile sale. Stalin va emite, la 28 iulie 1942, celebrul ordin: „Nici un pas înapoi, fără ordinul Comandantului Suprem!”. Stalingradul avea o însemnătate imensă pentru Uniunea Sovietică, deoarece era veriga de legătură dintre Caucaz şi Rusia Centrală, dintre Moscova, petrolul din Marea Caspică şi grânele din Kuban. „Ce avea să se întâmple, însă, dacă nu reuşeam să luăm oraşul din primul asalt?”[15], era întrebarea care îl obseda pe primul-aghiotant al Armatei 6 germane în condiţiile în care capul de pod al sovieticilor de la Kalaci fusese „un dumicat greu de mestecat”[16].

 Trupele române în drumul spre Stalingrad

În timpul asaltului asupra Stalingradului (10 septembrie-19 noiembrie 1942), Armata 3 română (11 divizii) şi Corpul 6 armată (4 divizii) au acoperit stânga, respectiv dreapta grupului de forţe german (Armata 6 şi Armata 4 blindată), care atacau fortificaţiile marelui oraş. Corpul de Cavalerie român (4 divizii) va desfăşura acţiuni ofensive şi apoi de apărare în Caucazul de Vest, în timp ce Divizia 10 infanterie va executa siguranţa litoralului Mării Negre la nord-vest de Novorosiisk. Divizia 2 munte va acoperi stânga Armatei 1 blindate germane pe timpul înaintării în capul de pod de la Mozdok şi va flanca ofensiva germană spre Orjonikidze, ocuparea oraşelor Nalcik şi Alagir, precum şi blocarea tuturor defileurilor din Caucaz. Prin aceste acţiuni trupele române vor asigura o perfectă libertate de acţiune grupului de forţe de la Stalingrad, respingând toate atacurile sovieticilor, cărora le provoacă mari pierderi.

La asaltul Stalingradului au participat voluntar de partea Wehrmachtului şi 51.800 de militari ruşi, belaruşi şi ucraineni, fiind denumiţi „colaboratori voluntari” (Hilfswillige, sau mai pe scurt Hiwi). În Diviziile 71, 76 şi 297 germane încercuite la Stalingrad, voluntarii ruşi se aflau în proporţie de 40%. În aprilie 1942, Wehrmachtul număra 200.000 de Hiwi, iar în iulie 1943 avea 600.00 de Hiwi. Armata 11 germană a lui von Manstein număra, în vara anului 1942, un număr de 47.000 de Hiwi. Pe parcursul celui de-Al Doilea Război Mondial, la jumătatea lui iulie 1944, numărul efectivelor de Hiwi din unităţile Wehrmachtului, SS, poliţie şi auxiliare depăşea 800.000 de oameni.

Referindu-se la erorile strategice și tactice germane în campania de vară a anului 1942 de pe Frontul de Est, generalul (r) Titus Gârbea consemna: „O risipire și o împrăștiere de concepții, de divergență a eforturilor de nestatornicie în conducerea superioară, amestecul insolit a fost completat de o împrăștiere a forțelor până la amestecul lui OKH în manevra armatelor (Armata 1 Tancuri). Mai apoi, același OKH, cu înverșunare, împinge forțele excelente de manevră, parte din Armata 1 Tancuri, apoi toată Armata 4 Tancuri în luptele sterile de la Stalingrad. Cerbicia lui Hitler a împins în bătălia Stalingradului forțe, după forțe până la un asediu, la un război de poziție și de lupte sângeroase, de tărăgănare, făcând jocul inamicului. Marile avantaje ale războiului de mișcare au fost înlăturate condamnabil, strălucitele trupe manevriere cu tancurile lor s-au îngropat pe înălțimile dintre Don și Volga unde le-a surprins iarna; în aceeași măsură în care avantajele manevrei erau pierdute, se dădea forțelor rusești posibilitatea să-și desfășoare calitățile de luptă îndârjită, pe poziții mai favorabile și unde s-a dovedit superioară această desconsiderată armată sovietică”[17].

La începutul lunii septembrie 1942, s-a decis constituirea Grupului de Armate „Don” (Armatele 3 şi 4 române, Armata 6 germană) sub comanda Mareşalului Ion Antonescu. Grupul de Armate „Don” urma să preia comanda efectivă abia după cucerirea Stalingradului. Organizarea spatelui noului grup de armate, realizarea reţelei de transmisiuni, constituirea cartierului general al Grupului de Armate „Don” au început imediat. Comandamentul Armatei 4 române aflat în Transnistria a fost mobilizat şi trimis pe frontul de la Stalingrad, iar cel al Armatei 3 române a fost adus din Caucaz la Rostov şi apoi pe Don.

Încă de la 18 august 1942, funcţiona, la Rostov, Eşalonul I al Marelui Cartier General român, cu următoarele misiuni: păstrarea unui contact strâns cu trupele române aflate la est de Bug, pentru satisfacerea nevoilor lor; îndrumarea logisticii în raport de operaţiunile proiectate; intervenţia urgentă pe lângă comandamentele germane în folosul trupelor române; înlesnirea legăturilor şi transmisiunilor dintre Marele Stat Major român şi marile unităţi aflate pe frontul de Est. Pe măsură ce bătălia de la Stalingrad devenea un veritabil Verdun al celui de-al doilea război mondial, intrarea în funcţiune a Grupului de Armate „Don” a devenit imposibilă. Integrarea marilor unităţi române în dispozitivul viitorului Grup de Armate „Don”, fără sarcini ofensive, nu era uşoară, deoarece interesele viitorului Grup de Armate „Don” se izbeau tot timpul de interesele contrarii ale Grupurilor de Armate „A” şi „B”. Necesităţile operative mereu crescânde din Caucaz şi de pe frontul Stalingradului produceau întârzieri în eliberarea trupelor române pentru misiunile noului constituit Grup de Armate.

Generalul Petre Dumitrescu, comandantul Armatei 3 române, avea să raporteze, după intrarea în dispozitivul de pe Don a unităţilor române, despre pericolul unui atac sovietic pe direcţia generală Rostov, ceea ce favoriza tăierea tuturor comunicaţiilor terestre cu fronturile Caucazului şi Volgăi. Existenţa unor capete de pod sovietice permitea concentrarea unor puternice forţe ofensive la sud de Don, în condiţiile în care nu exista nici un obstacol serios în spatele primei linii care să poată opri un atac al tancurilor sovietice. „(…) a lăsa cea mai importantă parte a trupelor Grupului de armate la Stalingrad săptămâni de-a rândul fără o protecţie eficientă a flancurilor a fost o greşeală capitală. A însemnat nici mai mult nici mai puţin decât renunţarea la iniţiativă şi oferirea acesteia inamicului, pe întreaga parte sudică a frontului, împreună cu invitaţia de a încercui şi distruge Armata a 6-a”[18], recunoştea feldmareşalul von Manstein.

Propunerile comandantului Armatei 3 române de lichidare a capului de pod de la sud de Don, care avea o dezvoltare frontală de peste 70 de km, printr-o acţiune ofensivă, sprijinită de artilerie grea, blindate, aviaţie de vânătoare şi bombardament germană, au fost respinse de OKH, care a interzis orice atac cu forţe mai mari de un batalion fără o aprobare expresă. În cursul întâlnirii generalului Petre Dumitrescu cu comandantul Grupului de Armate „B”, la 18 septembrie 1942, în localitatea Starobielsk, s-a reiterat nevoia de lichidare a capului de pod sovietic de la Serafimovici şi faptul că cei 160 de km de front sunt extrem de mari în raport cu forţa de luptă a unităţilor române. Cererea generalului Petre Dumitrescu a fost supusă atenţiei şi generalului Paulus, la Golubinskaia, în cursul întâlnirii din 20 septembrie.

Atacul germano-italian proiectat de Armata 6 germană, la 22 septembrie 1942, pentru reducerea acestor capete de pod, nu a primit acordul OKH din cauza lipsei unor rezerve de aviaţie şi blindate. Marele Cartier General român a protestat, la 23 septembrie, direct la OKH pentru faptul că există o disproporţie între frontul destinat Armatei 4 române, respectiv 400 de km, şi forţa acesteia (33 de batalioane). „Am evidenţiat importanţa strategică a direcţiei Borisovoglebsk-Rostov, arătând că din compararea frontului (170 km) cu forţele disponibile (69 batalioane) rezultă o dozare slabă şi pentru Armata 3, mai ales că trupele noastre nu dispun de mijloace rapide pentru intervenţie şi mijloace anticar grele motorizate. În consecinţă, am cerut reducerea sectorului sau întărirea acestei armate cu rezerve şi mijloace suplimentare”[19], raporta generalul Ilie Şteflea, la 17 martie 1943, Mareşalului Ion Antonescu.

Toate eforturile autorităţilor militare române pentru reducerea capetelor de pod sovietice şi îmbunătăţirea dotării trupelor (artilerie grea şi anticar, artilerie antiaeriană, aruncătoare de flăcări, detaşamente de pionieri, echipament de iarnă, combustibil pentru puţinele mijloace auto, lemne sau cărbune pentru foc, rezerve de hrană pentru cel puţin 10 zile, material genistic etc.) erau zadarnice în condiţiile în care Hitler, la 12 septembrie 1942, îi informa pe generalii von Weichs şi Paulus că sovieticii „nu mai erau în stare să facă dovezi de reacţiuni strategice pe spaţii mari, susceptibile de-a crea dificultăţi”[20].

Rapoartele Eşalonului Mobil al SSI au avertizat conducerea politico-militară a statului român de contrariul situaţiei. „Armata sovietică se pregăteşteinforma Eşalonul Mobil al SSI, la 20 septembrie 1942 – pentru o puternică ofensivă în Cotul Donului. În acest scop, sunt în curs de concentrare mari unităţi cu efective proaspete, aduse din Siberia, bine echipate şi instruite. Ofensiva va dispune de o masă de circa 600-700 tancuri. Ea urmează să înceapă la data de 25 octombrie 1942, cu efort probabil pe direcţia Kleţkaia-Rostov”[21]. Serviciul Special de Informaţii a înaintat, la 21 septembrie 1942, un raport privind resursele în oameni şi material ale Uniunii Sovietice, în care admitea că rezistenţa înverşunată a Armatei Roşii la Stalingrad este motivată de faptul că „Înaltul Comandament Sovietic îşi dă seama că, dacă Volga va fi depăşită de către forţele Axei, regimul sovietic se va prăbuşi, Japonia găsind momentul favorabil de a intra în acţiune împotriva URSS”[22].

Eşalonul Mobil al Serviciului Special de Informaţii a revenit, la 7 octombrie 1942, asupra pericolului reprezentat de Uniunea Sovietică într-un raport intitulat Consideraţiuni asupra potenţialului industriei militare a URSS. Analiştii SSI apreciau că „(…) industria de război sovietică nu este atât de profund zdruncinată, cât se crede, nu i s-a dat lovitura decisivă şi dispune de suficiente materii prime, combustibil, instalaţiuni de prelucrare, iar greutăţile ce la întâmpină în prezent şi care au fost enumerate mai sus sunt în măsură a fi remediate, în spatele îndepărtat al frontului”[23]. Serviciul Special de Informaţii l-a informat pe Mareşalul Ion Antonescu, la 30 octombrie 1942, despre „o mare ofensivă asupra Stalingradului, care ar urma să se producă la 7 noiembrie, ziua aniversării revoluţiei”[24] şi a continuat să comunice factorilor în drept informaţii extrem de preţioase privind intenţiile sovietice, dar aliatul german le-a apreciat, pentru început, ca fiind „netemeinice” şi „alarmiste”, iar mai apoi „posibile”. „Toate rapoartele informative şi operative zilnice ale Armatei 3 din perioada 29 octombrie-18 noiembrie stau mărturie nezdruncinată a bunei informări a Comandamentului nostru şi a alarmării la timp şi documentat a autorităţilor superioare, care trebuiau şi puteau să ia măsuri oportune pentru a face faţă atacului ce se desemna. (…) Măsurile luate nu au fost nici oportune, nici suficiente”[25], constata generalul Petre Dumitrescu.

Generalul (r) Titus Gârbea consemna în memoriile sale, cu referire la campania de vară a Wehrmacht-ului din 1942, că aceasta se încheia cu rezultate negative pentru germani, deoarece se observa faptul că exista, în continuare, un Comandament sovietic „cu o armată nepusă la punct”[26], însă acesta „este prezent pe câmpul de bătălie şi o urmăreşte, intervine promt, exploatează informaţiile, şovăielile şi întârzierile duşmanului, contramanevrează la timp, sustrage forţele sale, impune adversarului procedeele care-l avantajează şi terenul cel prielnic”[27]. În schimb, Comandamentul german, în pofida unor succese tactice majore (bătălia din Peninsula Kerci, bătălia de încercuire de la Harkov şi cea de la Sevastopol), „întârzie nepermis campania de vară, marea bătălie decisivă, şi în plină bătălie cu mare succes la Voronej (28 iunie – 7 iulie) schimbă comandantul (mareşal von Bock), slăbeşte masa de efort (Armata 11 dusă la Leningrad, înşirată pe calea ferată, este absentă de la bătălie), reorganizează comandamnetul grupului de armate, conduce de la distanţă (1.000 – 1.500 km), se amestecă insolit în conducerea operaţiilor, împrăştie forţele şi direcţiile de efort pe care le abandonează,
neglijează economia forţelor, nu exploatează la timp succesele, nici informaţiile şi situaţiile, produce alte întârzieri, lâncezeală, încâlceală, cu rezultate negative, fiindcă niciunul din scopurile acestei campanii de vară nu sunt atinse: – nici distrugerea forţelor principale din cotul Donului; – nici spre zona petroliferă operaţia n-a progresat; – nici zona dintre fluvii la Stalingrad n-a fost cucerită”
[28].

 Contraofensiva sovietică începe

Etapa a doua a Bătăliei pentru Stalingrad era pe punctul de a începe. „La 16 noiembrie – scria colonelul Wilhelm Adam – a nins pentru prima oară. Deasupra stepei bătea un vânt ca de gheaţă. Mantalele noastre uşoare de culoare gri nu ne ofereau nici o protecţie, iar bonetele şi cizmele nu erau tocmai potrivite pentru a ne feri de frig. În mod normal ar fi trebuit să se tragă toate învăţămintele din experienţa nefericită a iernii trecute”[29]. Pe măsură ce informaţiile aduse de cercetarea aeriană şi terestră confirmau iminenţa atacului sovietic, statul-major al Armatei 6 germane era obsedat de o singură întrebare: ce avea să se întâmple dacă Corpul XI armată şi Armata 3 română nu-şi puteau menţine poziţiile? Eşalonul I al SSI a informat Preşedinţia Consiliului de Miniştri şi Marele Cartier General român, la 18 noiembrie 1942, prin intermediul notei intitulate Pregătiri ofensive sovietice în regiunea sud Stalingrad, de faptul că „prizonierii (sovietici – n.n.) declară că, imediat după ameliorarea situaţiei la Stalingrad, pentru care s-au luat deja măsurile necesare, se va trece la ofensivă pe frontul sud Stalingrad, în scopul de a pune stăpânire pe poziţii mai bune care vor servi ca bază pentru operaţiuni ofensive în stil mare ce vor avea loc iarna aceasta”[30].

Istoricul Antony Beevor apreciază că Armata Roşie a beneficiat de două avantaje majore în realizarea planurilor de păstrare a secretului contraofensivei şi de inducere în eroare a inamicului prin camuflarea pregătirilor, respectiv faptul că „Hitler a refuzat să creadă că Uniunea Sovietică avea armate de rezervă, ca să nu mai vorbim de marile unităţi de tancuri necesare pentru operaţiunile în adâncime”[31]. Totodată, toate atacurile sovietice de pe flancul de nord al Stalingradului au fost respinse ceea ce a făcut ca „Armata Roşie să pară incapabilă să monteze o ofensivă periculoasă în regiune, şi cu atât mai puţin o încercuire rapidă şi masivă a întregii Armate 6”[32].

În dimineaţa zilei de 19 noiembrie 1942, la ora 05.20, trupele sovietice au trecut la contraofensivă pe întuneric şi pe o ceaţă deasă, după o puternică pregătire de artilerie. STAVKA gândise un atac concentric contra celor două flancuri ale săgeţii aventurate germane de la Volga prin străpungerea fronturilor Armatelor 3 şi 4 române în direcţia Kalaci, pentru a izola şi a încercui Armata 6 germană de la Stalingrad şi continuarea, ulterior, a operaţiilor în direcţia Rostov. Atacul sovietic s-a executat cu mase mari de tancuri[33], care au căutat, în trei valuri, să scoată aproape concomitent din acţiune linia de luptă a infanteriei, artileria şi comandamentele, prin focul tunurilor şi mitralierelor din tancuri, prin grenadele şi pistoalele mitralieră ale infanteriştilor urcaţi pe care sau, în fine, prin simpla strivire sub şenile. Infanteria română „a stat neclintită – consemna generalul Petre Dumitrescu –, dar frontul ei subţire a fost uşor străbătut de masele de care puternice, contra cărora nu avea mijloace să lupte. Infanteria noastră a primit cu bravură admirabilă lupta neegală cu un adversar mult mai numeros, mai tare şi invulnerabil. S-a jertfit, cu onoarea nepătată, pe poziţiile ce i s-au încredinţat să le apere «fără gând de retragere»“[34].

Un omagiu deosebit a fost adus trupelor române de către colonelul Hans Doerr, comandantul detaşamentului german de legătură cu Armata 4 română, care declara: „Modestul soldat român a luptat vitejeşte şi două divizii române au împărţit soarta Armatei 6 la Stalingrad. Prăbuşirea frontului român în Cotul Donului şi în Stepa Calmucă este vina conducerii supreme germane, care, în nemărginita ei îngâmfare, dădea aliaţilor misiuni la care nu puteau face faţă. Tot aşa de puţin cât lua în considerare obiecţiile înalţilor comandanţi germani, comandamentul suprem german nu lua în considerare obiecţiilor aliaţilor lui”[35].

Contraofensiva sovietică avea să creeze două breşe în dispozitivul Armatei 3 române, între cele două „culoare” sovietice fiind prinse cinci divizii române, care aveau să formeze Gruparea „General Lascăr” (Diviziile 5, 6, 13, 14 şi 15 infanterie) a căror rezistenţă a fost zdrobită la 25 noiembrie 1942[36]. Nota întocmită de către Secţia I a Marelui Cartier General român, la 8 decembrie 1942, consemna faptul că Diviziile 5 (comandant – general de divizie Nicolae Mazarini), 6 (comandant – general de divizie Mihail Lascăr), 13 (comandant – general de brigadă Gheorghe Ionescu-Sinaia), 14 (comandant – general de divizie Gheorghe Stavrescu), 15 (comandant – general de brigadă Ioan Sion) Infanterie şi 7 Cavalerie (comandant – general de brigadă Gheorghe Munteanu) au pierdut „circa 95% din efectivele luptătoare şi armamentul de infanterie şi toată artileria, cu excepţia unei singure baterii, fără aparate de ochire, din Divizia 13 infanterie şi a trei tunuri din Divizia 7 cavalerie”[37].

Divizia 1 Blindată (comandant – general de divizie Radu Gherghe) a pierdut circa 50 la sută din tehnică, rămânând doar cu 20 de tancuri (8 apte de luptă şi 12 de reparat). Divizia 9 Infanterie (general de divizie Constantin Panaitiu) a pierdut circa 66 la sută din personalul luptător iar Divizia 1 Cavalerie (comandant – general de brigadă Constantin Brătescu) a rămas fără 50 la sută din oameni. Doar două divizii din compunerea Armatei 3 române, respectiv Diviziile 7 (comandant – general de brigadă Constantin Trestioreanu) şi 11 (comandant – general de brigadă Savu Nedelea) Infanterie şi-au menţinut capacitatea de luptă. În urma ofensivei sovietice asupra frontului Armatei 4 române (comandant – general de corp de armată Constantin Constantinescu-Klaps) s-au consemnat pierderi de personal (80%) şi armament automat (90%) la diviziile 1 (comandant – general de brigadă Ion Mihăiescu), 2 (comandant – general de brigadă Dumitru Tudose) şi 18 (comandant – general de brigadă Radu Băltescu) infanterie.

Divizia 20 infanterie (comandant – general de divizie Nicolae Tătăranu) a rămas în încercuirea de la Stalingrad alături de trupele Armatei 6 germane. Diviziile 4 Infanterie (comandant – general de divizie Barbu Alinescu, iar de la 27 noiembrie colonel Ion A. Dumitriu), 8 (comandant – general de brigadă Radu Korné) şi 5 (comandant – colonel Dumitru Popescu) Cavalerie au rămas singurele mari unităţi ale Armatei 4 române pe care se mai putea conta după atacul din 19 noiembrie 1942. Responsabilii militari români din epocă au apreciat că dezastrul de la Stalingrad[38] s-a datorat, în principal, datorită numărului şi performanţelor tancurilor sovietice KW-1 şi T-34, invulnerabile la tunurile anticar, calibrul 37 şi 47 mm, şi chiar la proiectilele de ruptură ale tunurilor de 75 mm şi obuzierelor de calibrul 100 mm. „Toţi ceilalţi factori – aprecia colonelul Paul Leonida – sunt cu totul secundari. Fără tancuri aproape invulnerabile, ruşii nu puteau avea decât succese mici locale. Pe frontul Armatei 3 toate atacurile inamice date pe bază de infanterie au fost zdrobite în faţa poziţiei noastre, cu pierderi considerabile pentru inamic. Cel mai sublim eroism nu a izbutit însă să oprescă valurile de KW-1 şi T-34, atât la Kleţkaia şi pe valea Ţuţkan, ca şi în capul de pod german al Cirului, la diviziile 62 şi 294 germane”[39].

Riposta germană de la mijlocul lui decembrie 1942 a fost lansată dinspre sud-vest, de dincolo de Don, de către Grupul de Armate „Don”, respectiv Armata 11 germană a lui von Manstein, întărită cu Divizia 6 blindată venită din Franţa, Armata 4 Panzer, resturile Armatei 3 române, 5 grupe de luptă germane depinzând de detaşamentul de legătură german de pe lângă Armata 4 română şi Grupul Adam de la vest de Don[40]. „Furtuna de iarnă” germană (operaţiunea „Wintergewitter”) declanşată de Armata 4 Panzer, la 12 decembrie 1942, se opreşte, după 11 zile de lupte la 48 de km de Armata 6 germană a lui Paulus, datorită pericolului strategic creat în urma ofensivelor sovietice din coridorul Don – Doneţ. „Valul de asalt ameninţa spatele armatelor germane de pe Donul inferior şi din Caucaz. Pentru moment – aprecia analistul militar B. H. Liddell Hart -, pericolul a fost evitat datorită stratului gros de zăpadă şi a rezistenţei crâncene a trupelor germane la Millerovo şi în alte câteva centre de comunicaţie, la nord de Doneţ. Pericolul iminent l-a determinat pe Hitler să ia în considerare inevitabilitatea unui dezastru şi mai grav decât încercuirea de la Stalingrad, dacă persista în ideea cuceririi Caucazului şi îşi silea armatele să rămână pe poziţii, cu spatele expus pe o suprafaţă de 965 km. În ianuarie (1943 – n. n.), el a ordonat retragerea, forţele germane scăpând ca prin urechile acului de la o zdrobire totală”[41].

Istoricii M. Hodarenok şi O. Vladimirov scriau în Nezavisimoe voennoe obozrenie, din 8 iunie 2011, cu referire la Bătălia Stalingradului: „După succesul impresionant de la Stalingrad, dar neaşteptat, se pare, pentru conducerea sovietică, devenea pe deplin realizabilă obţinerea unei victorii decisive pe toată aripa de sud a frontului sovieto-german. Destinul i-a oferit părţii sovietice o şansă rară prin frumuseţea ei, aceea de a înconjura şi nimici în totalitate trupele germane la sud de Voronej, punând astfel Reich-ul în faţa unei catastrofe încă în iarna anului 1943. Cartierul General avea la dispoziţie tot ce era necesar pentru realizarea acestui plan: superioritatea zdrobitoare asupra inamicului în privinţa forţelor şi o situaţie operativ-strategică extrem de favorabilă pe acest sector al frontului…Pe aripa sudică a frontului, şansa rarisimă prin frumuseţea ei a fost ratată”[42]. Istoricul Lothar Gruchmann consemna cu referire la Bătălia Stalingradului: „Încercuirea de la Stalingrad a format un inel oval cu o întindere de 50 km pe direcţia est-vest şi un diametru de 30 până la 40 de km pe direcţia nord-sud şi care includea şi două aeroporturi. Era înconjurat de cinci armate sovietice şi a legat pentru o perioadă 143 de formaţiuni inamice mari – la final încă 50 până la 60, care au fost angajate în distrugerea strategică a întregului front german de sud. Dacă din perspectiva războiului pierdut se încearcă acordarea unui sens luptei de moarte a Armatei a 6-a şi a tragediei ei de nedescris, atunci acela a fost de a lega, în situaţia dată, un număr mare de forţe inamice cât mai mult timp, pentru a contribui astfel la salvarea frontului german de sud şi de a permite retragerea din Caucaz a corpului A de armată”[43].

Bătălia de la Stalingrad avea să determine o nouă criză de încredere între cei doi aliaţi[44] şi să adâncească, totodată, prăpastia dintre Mareşalul Ion Antonescu şi corpul de comandă, activ şi de rezervă, al Armatei Române. OKW a atribuit înfrângerea de la Cotul Donului lipsei de combativitate a trupelor române. „Când 4 generali comandanţi de divizie luptă în capul ultimului om şi se sacrifică nedând un pas înapoi şi fiind fără muniţie şi fără hrană, Armata din care au făcut parte iese din această titanică luptă cu onoarea nepătată. (…) Răspunderea în faţa istoriei o port eu pentru că nu am făcut mai mult decât am făcut pentru a împiedica masacrarea armatelor, datorită uşurinţei cu care a procedat conducerea germană, a lipsei totale de prevedere şi a pasivităţii cu care a primit semnalele noastre de alarmă şi pregătirile, ştiute din vreme, ale inamicului”[45], aprecia Mareşalul Ion Antonescu într-o telegramă trimisă, la 3 decembrie 1942, Marelui Cartier General român de la Rostov.

Serviciul Special de Informaţii a înaintat Conducătorului Statului român, la 18 decembrie 1942, o primă evaluare a campaniei Axei pe Frontul de Est, în cursul anului 1942, în care se sublinia faptul că „operaţiunile de pe Frontul de Est, din cursul anului 1942, constituie în fond un eşec al planului strategic german”[46]. Mareşalul Ion Antonescu a adnotat documentul cu o rezoluţie extrem de dură însă foarte realistă: „Mai mult”. Apreciind importanţa victoriei de la Stalingrad în economia relaţiilor inter-aliate, Antony Beevor observa că „sacrificiile Armatei Roşii şi suferinţele îngrozitoare ale civililor ruşi i-au permis lui Stalin să-i manipuleze pe Aliaţii occidentali inoculându-le un soi de vinovăţie a sângelui vărsat, doarece pierderile lor fuseseră, prin comparaţie, minime”[47]. Sacrificiul ofiţerilor şi soldaţilor Armatei Roşii a avut un efect puternic în întreaga lume, mai ales asupra mişcărilor de rezistenţă de pretutindeni, şi, mai ales din Europa ocupată, astfel încât triumful Armatei Roşii a ridicat valoarea statutului de membru de partid şi a atras gloate întregi de tovarăşi de drum[48].

La 10 ianuarie 1943, cele 7.000 de guri de foc ale artileriei sovietice vor da semnalul declanşării atacului final. „Tone de oţel s-au abătut asupra «fortăreţei Stalingrad»consemna colonelul Wilhelm Adam -, măcelărind oameni şi animale, pulverizând adăposturi şi vehicule, distrugând arme şi cabluri telefonice. Legătura între comandamentul suprem al Armatei şi statele-majore era asigurată de cele câteva staţii radio cruţate de efectul obuzelor, minelor şi proiectivelor reactive. Era răspunsul Armatei Roşii la refuzul ofertei de capitulare. (…) Cel ce nu cădea în luptă ori scăpa cu fuga era luat prizonier de unităţile sovietice din al doilea şi al treilea val de asalt. Vârfurile blindate de atac ale inamicului se împlântau tot mai adânc în frontul nostru, iar noi nu aveam rezerve pe care să le fi putut opune”[49].

La 2 februarie 1943, trupele Armatei 6 germane, care apărau „Festung Stalingrad”, au capitulat, în frunte cu feldmareşalul Friedrich Paulus. „La început, autorităţile sovietice nu au asigurat nici un fel de raţii prizonierilor. Dosarele NKVD şi cele ale Armatei Roşii arată acum că, deşi se ştia că era iminentă capitularea, nu s-au făcut efectiv nici un fel de pregătiri pentru a păzi, ca să nu mai spunem a hrăni, prizonierii. Comunistul german Erich Weinart pretindea că zăpada abundentă împiedicase transportul proviziilor, dar nu a reuşit să fie convingător. Adevărata problemă era o combinaţie de indiferenţă brutală şi incompetenţă birocratică şi, mai presus de orice, o lipsă de coordonare între armată şi NKVD”[50], adnota istoricul Antony Beevor cu referire la ororile care au urmat capitulării din 2 februarie 1943. Istoricul militar John Erickson apreciază că, din punct de vedere politic, bătălia de la Stalingrad „reprezenta o victorie cu consecinţe de durată, asemeni unui fitil care arde încet, influenţând cursul ulterior al războiului, atât pe frontul de Est, cât şi în general”[51] iar dacă bătălia de la Poltava din 1709 a transformat Rusia într-o putere europeană, atunci „lupta de la Stalingrad a făcut din Uniunea Sovietică o putere mondială”[52].

_____________________________________

* Comunicare prezentată la Masa-Rotundă Internațională intitulată 80 de ani de la victoria Armatei Sovietice în Bătălia de la Stalingrad desfășurată în data de 2 februarie 2023 în organizarea Centrului Rus de Știință și Cultură din România

[1] Walter Warlimont, Al III-lea Reich: Comanda Supremă, Editura Elit, Iaşi, 1998, p. 218.

[2] A se vedea: Soldaţii nazişti luau droguri pentru a rezista pe frontul de luptă, în Historia, Anul XIII, nr. 137, iunie 2013, p. 6.

[3] Jacques de Launay, Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial, vol. II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 290.

[4] B. H. Liddell Hart, Istoria celui de-al doilea război mondial, vol. I, Editurile Orizonturi&Lider, Bucureşti, 1998, p. 322.

[5] Franz Halder, Jurnal (1939-1942), Editura Elit, Bucureşti, 1998, p. 249 – 250.

[6] AMR, fond Ministerul de Război – Secretariatul General, dosar nr. 292, f. 47 – 48.

[7] Ibidem.

[8] Adrian Pandea, Conflict la Vârf, în Document, Anul III, nr. 4 (12)/2000, p. 43.

[9] Ibidem, p. 42.

[10] Generalul de corp de armată Iosif Iacobici a fost menţinut în activitate până în august 1942 după care a fost trecut în rezervă. În perioada respectivă, s-a ocupat de finalizarea studiului privind ipoteza unui eventual conflict cu Ungaria, început la sfârşitul anului 1941. Pe baza informaţiilor SSI, despre contactele cu diverşi oameni politici şi cu Ambasada germană de la Bucureşti, Mareşalul Ion Antonescu a decis să nu-i încredinţeze comanda unei armate pe frontul de Est.

[11] La 7 iulie 1942, Hitler a împărţit Grupul de Armate „Sud” în Grupurile de Armate „A” (feldmareşal List) şi „B” (general-colonel von Weichs).

[12] James L. Stokesbury, Scurtă istorie a celui de-al doilea război mondial, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993, p. 205.

[13] Titus Gârbea, Memorial şi însemnări zilnice, vol. II, Ediţie îngrijită şi adnotată de Silviu Miloiu, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2011, p. 135-136.

[14] Ibidem, p. 159.

[15] Wilhelm Adam, O hotărâre dificilă, vol. I, Editura Militară, Bucureşti, 1988, p. 85.

[16] Ibidem, p. 75.

[17] Titus Gârbea, op. cit., p. 159.

[18] Victorii pierdute, Editura Elit, Iaşi, 2000, p. 274 – 275.

[19] Adrian Pandea, Ion Pavelescu, Eftimie Ardeleanu, Românii la Stalingrad, Editura Militară, Bucureşti, 1992, p. 194.

[20] Platon Chirnoagă, Istoria politică şi militară a războiului României contra Rusiei Sovietice (22 iunie 1941 23 august 1944), Editura Fides, Iaşi, 1997, p.155.

[21] Cristian Troncotă, Dezastrul de la Stalingrad în versiunea SSI, în Dosarele Istoriei, Anul IV, nr.7 (35), 1999, p. 38.

[22] Gheorghe Buzatu, Românii în arhivele Kremlinului, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 260.

[23] Ibidem, p. 261.

[24] Ibidem, p. 262.

[25] Cristian Troncotă, op. cit., p. 39.

[26] Titus Gârbea, op. cit., p. 160.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem, p. 161.

[29] Wilhelm Adam, op. cit., p.152.

[30] Gheorghe Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, vol. II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p. 181.

[31] Antony Beevor, Editura RAO, Bucureşti, 2005, p. 273.

[32] Ibidem.

[33] Aproximativ 60% din întregul efectiv de tancuri al Armatei Roşii a participat la operaţiunea „Uranus”, precum şi un efectiv de 1.000.000 de soldaţi care nu cunoşteau detaliile operaţiunii care se pregătea. A se vedea: Călin Hentea, Propaganda la Stalingrad, în Historia, Anul XII, nr. 130, noiembrie 2012, p. 46 – 49.

[34] Adrian Pandea, Ion Pavelescu, Eftimie Ardeleanu, op. cit., p. 236.

[35] Ibidem, p. 65.

[36] Referitor la calvarul celor aflaţi în încercuire şi, mai apoi, prizonierat sovietic, a se vedea: Florin Constantiniu, O carte revelatoare, în Istorie şi Civilizaţie, Anul II, nr. 11, august 2010, p. 79-80; Valeria Bălescu, Mărturiile unui supravieţuitor al încercuirii de la Stalingrad şi al captivităţii sovietice: „De cum se lăsa întunericul, haitele de şacali care dădeau târcolae lagărului, urlând şi schelăind, dezgropau morţii şi-i mâncau”, în Historia, Anul XIII, nr. 134, martie 2013, p. 36-43; Radu Mărculescu, „Era ultima noapte de libertate. Eram parcă la un priveghi la căpătâiul unui mort drag: viaţa noastră de până acum, tinereţea noastră”, în Historia, Anul XII, nr. 130, noiembrie 2012, p. 74 – 78; Tiberiu Stătescu, Evadarea de la Karpovka, în Magazin istoric, Anul XLVI, serie nouă, nr. 6 (543), iunie 2012, p. 77 – 80; Petre Otu, În „cercul” de la Stalingrad, în Magazin istoric, Anul XLVI, serie nouă, nr. 12 (549), decembrie 2012, p. 38 – 42;

[37] Alesandru Duţu, Între Wehrmacht şi Armata Roşie, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000, p. 110.

[38] Fostul comandant al „Detașamentului de Legătură” românesc, în timpul primei faze a Bătăliei de la Stalingrad, generalul (r) Titus Gârbea adnota: „Operaţiunile din campania de vară au demonstrat din partea comandamentului suprem german (Hitler) că a fost deficient în dozarea forţelor şi combinarea direcţiilor de efort, dar mai ales prin amestecul în execuţie, insolit, păgubitor şi totdeauna; ignoranţa şi incoerenţa în conducerea operaţiunilor a fost regula generală din partea lui OKW şi OKH. Demiterile marilor comandanţi au dovedit controverse tot mai dese, şi dacă dezastrul nu a fost mai mare, aceasta trebuie atribuită comandnaţilor germani până la ultimele unităţi prin iscusinţa lor, cum şi prin valoarea luptătorilor până la ultimul soldat. Slăbirea aripii stângi germane prin retragerea Armatei a 11-a şi împănarea acestei aripi stângi cu elemente eterogene şi slab dotate: române, ungare, italiene, slovace, iar alte forţe considerabile ţinute la vest sau pe alte fronturi, a dovedit o ignorare a raportului de forţe şi efort, de economia forţelor, care a demonstrat un diletantism manifest din partea unui dictator nepregătit, incult, îngâmfat şi îndărătnic” (Apud Titus Gârbea, op. cit., p. 222).

[39] Alesandru Duţu, op. cit., p. 111.

[40] Fostul comandant al Corpului 17 Armată german, generalul Dietrich von Choltitz, mărturisea cu referire la luptele pentru despresurarea Stalingradului şi la contribuţia militară a aliatului român: „Teribila iarnă rusească cu furtunile sale de zăpadă glaciale îngreuna viaţa soldaţilor şi jena considerabil sarcinile de comandament. Pe drum am avut ocazia de a vizita punctele de comandă ale aliaţilor români şi italieni. Peste tot am întâlnit acelaşi spirit de panică. Moralul trupei era îngrozitor şi pe fiecare chip puteam citi, destul de clar, frica şi disperarea în care acei oameni trăiau. Italienii ofereau cel mai înfricoşător spectacol, iar climatul în implacabila sa duritate îi paraliza în mod complet. (…) Înainte de a întreprinde spre sud marşul pe care l-am proiectat, am ordonat diviziilor noastre să execute câteva atacuri limitate, pentru a înşela inamicul. Am cerut, de asemenea, generalului diviziei române, un om de o oarecare vârstă, format după metodele franceze, pentru a prelua direcţia generală a operaţiilor.Mi s-a părut foarte important faptul de a păstra pe români de partea noastră, deoarece succesul planului depindea în mare măsură de bunăvoinţa şi de docilitatea generalilor acestei armate. (…) A doua zi dimineaţă, ruşii i-au atacat în forţă pe români, ceea ce era just din punct de vedere psihologic. Ei au rezistat cu vitejie şi intrepiditate şi în ciuda pierderilor grele au reuşit să respingă pe inamic” (Apud Emanuel Antoche, Cu generalul Dietrich von Choltitz pe câmpurile de luptă din Al Doilea Război Mondial, II, în RIM, nr. 1-2/99-100/2007, p. 71).

[41] B. H. Liddell Hart, op. cit., p. 344.

[42] Victor Suvorov, Umbra Victoriei, Editura Polirom, Iași, 2013, p. 22 – 223.

[43] Lothar Gruchmann, Al Doilea Război Mondial. Strategie şi politică, Editura RAO, Bucureşti, 2011, p. 211.

[44] A se vedea: Tatiana Cealaia, Armata română în viziunea Wehrmacht-ului, în RIM, nr. 5-6 (109-110)/2008, p. 49-56.

[45] AMR, fond 948, dosar nr. 733, f. 372.

[46] Cristian Troncotă, Glorie şi Tragedii. Momente din istoria Serviciilor de informaţii şi contrainformaţii române pe frontul de Est.1941 – 1944, Editura Nemira, Bucureşti, 2003, p. 96.

[47] Antony Beevor, op. cit., p. 497.

[48] Ibidem, p. 480.

[49] Wilhelm Adam, op. cit., vol. II, p.  90-91.

[50] Antony Beevor, op. cit., p. 486.

[51] John Erickson, The Road to Berlin, Boulder, Colorado, 1983, p. 43-44.

[52] Ibidem.