Cum anticipaţi evoluţia Republicii Moldova, după Summit-ul de la Vilnius?
Summitul Parteneriatului Estic de la Vilnius reprezintă un eveniment politic major în ceea ce priveşte viitorul politic al Republicii Moldova, al Ucrainei, precum şi al raporturilor dintre UE şi spaţiul ex-sovietic. Parafarea documentelor privind asocierea la UE şi creearea unei Zone de Comerţ Liber şi Aprofundat între UE şi Republica Moldova va produce mutaţii majore pe scena politică de la Chişinău. Adepţii integrării europene, la nivel politic şi guvernamental, vor trebui să-şi intensifice eforturile pentru ca procentul celor care doresc în clipa de faţă aderarea la UE să nu scadă şi, totodată, să realizeze reformele necesare pentru modernizarea societăţii şi integrarea ei deplină în UE. Un succes al acestei orientări va conduce, în mod sigur, la diminuarea influenţei PCRM în spaţiul politic şi public al RM, respectiv folosirea sa ca vector de influenţare a vieţii politice de la Chişinău de către Federaţia Rusă. Un succes al Ucrainei la Vilnius va influenţa relaţia dintre Chişinău şi Tiraspol, astfel încât Tiraspolul va fi obligat să ţină cont de noua configuraţie geopolitică regională, iar Federaţia Rusă va trebui să-şi reconsidere strategiile regionale sau să-şi pună în aplicare „planurile secrete” pentru a-şi păstra influenţa în zonă. Ieşirea Ucrainei şi a Republicii Moldova din zona de influenţă geopolitică a Federaţiei Ruse va reprezenta o provocare majoră pentru securitatea naţională a Federaţiei Ruse astfel încât este de aşteptat o puternică presiune rusească asupra Chişinăului în diferite formule clasice (economice, energetice, politice etc.) sau mai „speciale”.
Reglementarea conflictului transnistrean va deveni piatra de încercare pentru elita politică de la Chişinău în drumul spre modernitate şi europenizare. Un eşec al Ucrainei la Vilnius va influenţa destinul geopolitic al RM iar propunerea Comisiei Europene de liberalizarea a vizelor pentru cetăţenii RM relevă un interes major, din punct de vedere geopolitic şi strategic al UE, pentru RM. Transformarea Republicii Moldova în principalul punct de sprijin şi interes al UE în spaţiul ex-sovietic, în cazul unui eşec al Kievului, va influenţa destinul politic şi comportamentul elitei politice aflată în spaţiul dintre Prut şi Nistru. Coaliţia politică aflată la putere va reuşi să-şi păstreze guvernarea numai cu condiţia îndeplinirii acelor reformelor cerute de UE astfel încât să existe o certitudine în ceea ce priveşte viitorul cetăţenilor RM în UE. Un eşec al acestei politic de reformare a statului ar conduce, implicit, la prăbuşirea actualei coaliţii politice şi a visului de integrare europeană. Totodată, întreţinerea unei relaţii echilibrate şi pragmatice cu Federaţia Rusă, neinfluenţată major de amintirea unui trecut istoric dureros, va trebui să devină un obiectiv strategic pentru elita politică de la Chişinău. Nu putem spera decât la un succes fără a nu ţine cont, totuşi, de faptul că Federaţia Rusă este un jucător politic global şi regional extrem de puternic şi persuasiv, precum şi un veşnic „îndrăgostit” de spaţiul dintre Prut şi Nistru.
Ce anume puteţi reproşa clasei politice din dreapta Prutului, în legătură cu anii irosiţi, după decembrie 1989, în relaţia cu fosta republică sovietică, dintre Prut şi Nistru?
Clasa politică românească din dreapta Prutului, de după 22 decembrie 1989, poate fi acuzată de o lipsă de viziune strategică în ceea ce priveşte viitorul politic al spaţiului dintre Prut şi Nistru, însă există o explicaţie cât de cât obiectivă pentru această lipsă de interes: o educaţie istorică precară, o lipsă de informare asupra realităţilor, precum şi decizii politico-strategice controversate, în anii ’90, aflate în legătură cu lipsa unei „strategii răsăritene” a României. Această „strategie răsăriteană” nu a existat înainte de 1989 şi, cu atât mai puţin, după. Marcaţi de trecutul recent, comunist, obsedaţi de o revanşă asupra istoriei, care le spuberase visurile şi idealurile tinereţii, cei care aveau să fie legitimaţi de votul mulţimii ca oameni politici şi de stat, după Revoluţia Română din Decembrie 1989, au înţeles să sprijine, mai mult sau mai puţin, idealurile Mişcării de Renaştere Naţională din fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească.
Recunoaşterea existenţei „unui stat românesc independent pe teritoriile anexate cu forța în urma înțelegerilor secrete stabilite prin Pactul Molotov-Ribbentrop” ce reprezenta „un pas decisiv spre înlăturarea pe cale pașnică a consecințelor nefaste ale acestuia, îndreptate împotriva drepturilor și intereselor poporului român”, după cum se menţiona în Declaraţia Guvernului României de recunoaştere a independenţei Republicii Moldova din 27 august 1991, nu a putut genera un consens naţional şi o strategie adecvată menită a înlătura nedreptăţile ISTORIEI. S-au făcut multe pentru apropierea sufletească, culturală, şi parţial economică, dintre cei aflaţi pe ambele maluri ale Prutului, însă au existat şi multe reproşuri, mai mult sau mai puţin întemeiate. Constanta a fost o fragilitate a relaţiilor dintre cele două state însoţită adesea de un „Război Rece”.
Dincolo de ajutorul financiar oferit de către România în ultimele două decenii, nu a existat o imensă disponibilitate sufletească pentru a înţelege, în profunzime, drama acestor români care au lipsit, dar nu din vina lor, şi încă lipsesc, de lângă noi de peste şapte decenii. Am impus o „Cortină de Fier”, cea a vizelor, şi am abandonat dincolo de Prut o populaţie de acelaşi neam şi sânge, în cea mai mare parte, lăsând-o să creadă că într-adevăr ne pasă de soarta ei. Ne pasă, din păcate, numai în declaraţii. Într-un editorial publicat cu mulţi ani în urmă, mă întrebam de unde vine această încrâncenare a birocraţiei româneşti împotriva fraţilor basarabeni în ceea ce ei socotesc a fi dreptul lor la liberă circulaţie, la naţionalitate şi la paşaport?! Eram şi sunt convins că dintr-o lipsă de strategie la nivel naţional, şi nu numai sectorial, dintr-o uriaşă disfuncţionalitate între instituţiile statului mandatate să gestioneze un astfel de proces, dintr-o evaluare greşită a sufletului şi-a caracterului conaţionalilor noştri de dincolo de Prut, dintr-o judecată sumară a faptelor de istorie pe care le cunoaştem, din păcate, atât de superficial, precum şi din cauza greşelilor strecurate în strategia faţă de fraţii noştri basarabeni. Strategie care, în fapt, nu pare a exista, dacă facem excepţie de dorinţa de integrare a Republicii Moldova în UE şi de suportul oferit de România în acest parcurs pro-european.
Ce aţi propune, concret, pentru ca după alegerile din 2014, până la cele din 2018, să se accelereze apropierea celor două maluri ale Prutului de azi, dintre România şi Republica Moldova?
În contextul manifestărilor dedicate aniversării a 95 de ani de la Unirea Basarabiei cu România, la 27 martie 1918, desfăşurate la Palatul Parlamentului, în calitate de preşedinte al Consiliului-Director al AESGS „Gheorghe I. Brătianu” am subliniat necesitatea unei strategii coerente a României faţă de românii din spaţiul ex-sovietic şi minorităţile etnice aflate în spaţiul dintre Prut şi Nistru, precum şi importanța existenței în preambulul noii Constituții a României a unui text care să prevadă obligația morală pentru poporul român, pentru elitele sale politice conducătoare, de a nu renunța la idealul reîntregirii țării, respectiv inserarea următorului text: „Întregul popor român este mandatat să înfăptuiască prin liberă autodeterminare, precum și în temeiul principiilor Actului Final al CSCE de la Helsinki din 1975 și ale dreptului internațional, reîntregirea României și afirmarea acesteia ca un membru egal în drepturi într-o Europă unită”. În contextul evoluției evenimentelor politico-diplomatice din Republica Moldova și din spațiul CSI, precum și al eforturilor UE de extindere a spațiului de securitate și prosperitate de la frontierele sale, se impune ca relația bilaterală dintre România și Republica Moldova să se bucure de o atenție specială, sporită, din partea instituțiilor administrației publice centrale și a factorilor de decizie politico-militară de la București.
Acordarea unei atenții aparte acestei relații bilaterale, atât din punct de vedere politic cât și administrativ, impune necesitatea organizării unei/unor formule instituționale care să gestioneze acest proces complex dintre România și Republica Moldova, precum fostul Oficiu pentru Gestionarea Relaţiilor cu Republica Moldova (OGRRM) din cadrul Cancelariei Primului-Ministru (din perioada 2001 – 2009), dacă nu chiar reînființarea OGRRM, pentru a se putea gestiona relația dintre România și Republica Moldova la cote valorice ridicate și a se da, astfel, un semnal politico-diplomatic extrem de puternic către UE, NATO, CSI, Federația Rusă și nu numai, referitor la interesele strategice ale României în spațiul dintre Prut și Nistru, precum și la afirmarea dorinței statului român de a deveni vectorul intereselor strategice ale UE și NATO în spațiul geopolitic ex-sovietic. Totodată, sprijinirea de către România a procesului de integrare europeană a Republicii Moldova, implicarea în proiectele ce vizează asigurarea securităţii energetice a RM, precum şi sprijinul economic şi politic în relaţia cu centrele de putere geopolitice din spaţiul ex-sovietic nu ar trebui să împieteze asupra necesităţii păstrării, în suflete şi în conştiinţă, şi afirmării idealului reîntregirii spaţiului de pe ambele maluri ale Prutului, chiar şi într-o Europa unită. Acest ideal trebuie să rămână scump sufletului fiecărui român indiferent de vremurile istorice pe care le traversăm. Totodată, făcând referire la strigătul de durere a românului Toma Jalbă din Transnistria, la 21 octombrie 1917, „Fraţilor nu ne lăsaţi, nu ne uitaţi!”, suntem obligaţi de ISTORIE, de adevărurile existenţei noastre istorice zbuciumate, să ne gândim şi la ei, românii din spaţiul transnistrean, să înţelegem ce şi cum se întâmplă şi să acţionăm pentru apărarea identităţii lor naţionale, pentru respectarea drepturilor lor cetăţeneşti şi umane.
Probabil că aţi mai fi aşteptat o interogaţie…
O întrebare care merită a fi formulată este: există şi se afirmă un curent unionist în rândul noilor generaţii? Marşul pentru Unire desfăşurat în Bucureşti în 20 octombrie a. c., toate acţiunile desfăşurate de către tinerii studenţi basarabeni, şi nu numai, în favoarea reîntregirii neamului şi ţării, a cunoaşterii şi afirmării nevoilor şi realităţilor din spaţiul dintre Prut şi Nistru, reprezintă un semn că încet, dar sigur, se naşte, se afirmă şi se consolidează o nouă generaţie a Unirii, a reîntregirii, vizibilă în spaţiul public, şi, de ce nu, în perspectivă în cel politic. În actuala situaţie geopolitică şi conjuctură istorică, după cum spunea poetul în ale sale versuri, „Dacă-n focul calculelor reci/Mai pierdem Basarabia o dată/Şi noi suntem pierduţi în veci de veci”!
Vă mulţumesc frumos pentru opiniile exprimate, dar cred că a venit momentul unei coagulări a spiritelor lucide şi la Bucureşti, astfel încât şi marşurile unirii să aibă un impact mai mare asupra opiniei publice, fiind doar una dintre expresiile voinţei naţiunii române de apropiere democratică, europeană, a celor două maluri ale Milcovului de azi, ca pas anterior momentului în care sper că generaţia noastră va striga, aidoma copilului din satul Lăncrăm, auzit de Lucian Blaga, pe 1 decembrie 1918: „Traiască România dodoloaţă!”.
