În urmă cu 80 de ani, Viaceslav M. Molotov, Comisarul Poporului pentru Afaceri Externe al URSS, comunica, în seara zilei de 2 aprilie 1944, în fața reprezentanților presei internaționale că „Armata Roșie, ca urmare a înaintării cu succes, a ajuns la râul Prut, care este granița de stat între URSS și România”. În opinia liderilor politico-militari și diplomatici ai Uniunii Sovietice acest lucru reprezenta „începutul restabilirii graniței sovietice de stat, stabilite în anul 1940 prin tratatul dintre Uniunea Sovietică și România, încălcată mișelește în anul 1941 de guvernul român în alianță cu Germania hitleristă”. Pentru România…era un semnal clar al faptului că venise începutul sfârșitului!
Pe 22 decembrie 1943, Serviciul Special de Informații (SSI) îi va comunica Mareşalului Ion Antonescu, după o „sursă serioasă”, într-o notă intitulată Pătrunderea influenţei sovietice în centrul şi sud-estul Europei, faptul că, faţă de presiunea URSS în zonă, „Statele Unite şi Marea Britanie nu se pot opune, fiindcă Rusia a promis concursul în războiul actual împotriva Japoniei, după învingerea Germaniei”. SSI-ul avea să revină, pe 25 ianuarie 1944, în nota specială intitulată URSS informând că ministrul britanic de la Berna a confirmat informaţia anterioară că „Rusia Sovietică doreşte ocuparea militară a Moldovei şi, probabil, încorporarea Dobrogei”.
Pe 12 aprilie 1944, principelui Barbu Ştirbey, emisarul României pentru negocieri de armistițiu cu Națiunile Unite, îi erau înmânate, la Cairo, condiţiile preliminare de armistiţiu: a) capitularea trupelor române de pe frontul de Est şi întoarcerea armelor contra Wehrmacht-ului; b) lupta alături de Naţiunile Unite pentru restaurarea independenţei şi suveranităţii României; c) restabilirea frontierei de la 28 iunie 1940; d) despăgubiri de război; e) repatrierea tuturor prizonierilor de război şi eliberarea internaţilor din lagăre şi închisori. În Memorandumul înaintat, pe 11 aprilie 1944, de către Cloyce Kenneth Huston, din Divizia pentru Afaceri Sud-Europene a Departamentului de Stat, către liderii diplomației Statelor Unite, se menționa faptul că aceste condiții de armistițiu cu România „sunt mai ales ruseşti; ele nu sunt nici aliate, nici tripartite; ele sunt întemeiate în mod deschis pe premisa practică că războiul cu România a fost treaba proprie a Rusiei”.
Și, totuși…trebuie menționat faptul că, pe 28 ianuarie 1942, ministrul de Externe al Marii Britanii, Anthony Eden, va menționa în Memorandumul secret privind politica Marii Britanii față de Uniunea Sovietică, înaintat membrilor guvernului Marii Britanii, următoarele: „Noi dorim și intenționăm să conlucrăm cu URSS și după război și considerăm că strânsa cooperare este esențială pentru ambele părți și pentru menținerea păcii în Europa. Noi înțelegem importanța pe care o atribuie URSS granițelor din iunie 1941, pornind de la ideea propriei securități. Noi nu avem nimic împotriva acestei granițe pe care au instalat-o sovieticii cu Finlanda, deoarece finlandezii i-au permis lui Hitler să-i utilizeze ca pe o armă în mâinile sale și noi, desigur, nu apărăm România”.
ALEA IACTA EST…restul este doar tăcere, neputință și durere, perfidie, interese strategice și geopolitica Marilor Puteri.
___________________________
*Editorial apărut în nr. 1 (6)/2024 al revistei CLIO