Summit-ul de la Malta (2-3 decembrie 1989) și reconfigurarea sistemului de relații internaționale*

Într-un memorandum din 24 noiem­brie 1987, directorul CIA avertiza asupra faptului că Mihail S. Gorbaciov are intenția de a ameliora performanțele economice ale URSS, de a dinamiza politica internă și, cu ajutorul unei diplomații active, să facă din Uniunea Sovietică un adversar mai puternic și mai competitiv decât până atunci. Totuși, la nivelul CIA, la începuturile „perioadei Gorba­ciov”, nu exista un consens cu privire la modalitatea de interpretare a evenimen­telor din URSS. Istoricul rus Valeri L. Musatov, referindu-se la „noua gândire politică externă” a lui Mihail S. Gorbaciov, consemna: „Justificându-și propria politică, M. Gorbaciov susține că este acuzat pe nedrept, că el ar fi predat Europa de Est, lăsându-le libertatea po­poa­­­relor respective. Nu le-a putut opri, ele aveau dreptul la libertate. În fapt, evo­luția evenimentelor, neprevăzută de el, a dus la rezultatul ce trebuia așteptat: ță­rile Europei de Est s-au separat de Moscova, la nivelul conducerii superioare a aces­­tora creștea dorința de despărțire, e adevărat, nu în formele dramatice pe care le-a luat destrămarea URSS. Regiunea a luat calea schimbării orânduirii sociale, mer­­gând în direcția SUA și a Europei Occidentale. Justificându-se, M. Gorbaciov i-a spus lui Helmuth Kohl, în iulie 1991: «S-au săturat de noi. Dar și noi ne-am săturat de ei» ”[1].

Controverse americane și surprinzătoare propuneri sovietice

La începutul anilor ’80 în CIA exista un conflict între Robert Gates și Melvin Goodman, șeful de divizie de la SOVA (Biroul de analiză al CIA pentru URSS). Melvin Goodman susținea că în URSS au loc schimbări reale, în timp ce Robert Gates era acuzat de politizarea informațiilor și de faptul că încearcă să suprime părerile aflate în dezacord cu linia dură pe care o promova[2]. „Când Gorbaciov a apărut la orizont, CIA a spus că «numai gura e de el», că era doar o încercare a sovieticilor de a ne trage pe sfoară. Când această părere a început să pară tot mai absurdă, CIA a schimbat tonul: Gorbaciov chiar voia schimbarea, dar URSS avea un sistem bine înrădăcinat și care funcționa în general, dar care nu putea fi schimbat…Când schimbările din URSS au devenit evidente, linia adoptată de CIA a fost că schimbările nu vor marca o diferență importantă față de trecut”,[3] concluziona fostul secretar de stat George Schultz, făcând referire la analizele și interpretările factorilor de decizie politică, militară și de intelligence[4] de la Washington.

Richard Helms, fost director al CIA între 1965 și 1973, într-un interviu acordat revistei Politique Internationale, referitor la supraestimarea de către Occident a puterii sovietice, declara că, în fapt, a fost supraestimată vigoarea economiei sovietice. După destrămarea Uniunii Sovietice, în fața valului de critici la care au fost supuși analiștii intelligence-ului american, directorul CIA a cerut să se redacteze un raport privind modul în care CIA a înțeles[5] evoluția evenimentelor din spațiul sovietic. Memorandumul realizat de către experți avea să releve faptul că analiștii CIA[6] s-au înșelat mai puțin[7] decât universitarii specializați în problematica URSS. Memoran­du­mul a evidențiat faptul că ofițerii CIA se concentraseră, totuși, mai mult asupra amenin­ță­rii militare sovietice – ipoteza de bază a ofițerilor Agenției. În Memorandum se men­ționa faptul că datele deținute de către CIA și împărtășite de către comunitatea academică relevau faptul că exista o probabilitate scăzută ca sistemul să se prăbușească sub efectul mișcărilor populare și al presiunilor interne[8]. Analiștii CIA s-au chinuit să țină pasul în materialele lor cu vestea dezintegrării sistemului socialist, anunțată zilnic prin imagini televizate[9], în pofida faptului că eforturile lor erau monitorizate și raportate[10], în se­cret, la Kremlin via Lubianka, datorită unei „cârtițe” KGB.

Amiralul William James Crowe Jr., preşedintele Comitetului Întrunit al Șefilor de State-Majore (1985-1989), referindu-se la rapoartele CIA despre evenimentele din URSS, declara: „Vorbeau despre Uniunea Sovietică ca şi cum nu ar fi citit niciodată ziarele, cu atât mai puţin rapoartele serviciilor de spionaj”[11]. CIA a editat, în cooperare cu Center for the Study of Intelligence din Washington, în anii 1999 şi 2001, două volume care conţineau documente declasificate ale CIA privind analizele despre URSS din ultima perioadă a Războiului Rece. Primul volum (At Cold War’s End) a fost editat de către istoricul Benjamin B. Fischer, iar cel de-al doilea (CIA’s Analysis of the Soviet Union 1947 – 1991) de către istoricii Gerald K. Haines şi Robert E. Leggett. Volumele cuprind o serie de National Intelligence Estimates (NIE) şi National and Special National Intelligence Estimates (SNIE) cu privire la evoluţia URSS şi sunt aşezate, în ordine cronologică, însă „cu o logică demonstrativă, evident refăcută a posteriori, vizibilă în alegerea şi organizarea documentelor”[12]. Miza era obţinerea calificativului „Good Job” pentru CIA din partea opiniei publice interne şi internaţionale. Milt Bearden, şeful Diviziei Sovietice a Serviciului Clandestin al CIA, avea să privească mut de uimire transmisia CNN ce înfăţişa căderea Zidului Berlinului pe 9 noiembrie 1989.

Mihail S. Gorbaciov avea să-și afirme noile principii și metode de politică externă[13], cu ocazia unei conferințe ținute, în mai 1986, în fața funcționarilor superiori din Ministerul de Externe al URSS: „În prezent trebuie să învățăm cât se poate de repede a trans­pune ideile și orientările în acțiuni concrete și s-o facem având mereu în minte – atât în lucrurile mari cât și în cele mici – obiectivele momentului și perspectivele stra­tegice[14]. (…) Este neapărat necesar a evalua cu precizie situația și a stabili pla­nuri concrete. Trebuie acordată mai multă atenție elaborărilor, previziunii eveni­men­telor, trebuie sesizată orice posibilitate de creștere a eficacității[15], facultății de manevră rațională și a dinamismului global al politicii noastre externe”[16]. În martie 1987, Mihail S. Gorbaciov avea să declare în fața membrilor Biroului Poli­tic: „Sarcina importantă este utilizarea potențialului științific și tehnologic vest-eu­ro­­pean. Și aceasta cu atât mai mult, cu cât prietenii noștri din Europa de Est au reușit deja s-o facă. Apropierea noastră de Europa occidentală le-ar face munca mai ușoară (…) Fără Europa, nu suntem, în realitate, capabili de nimic. (…) Nu să se­parăm Europa Occidentală de Statele Unite, ci mai degrabă să îndepărtăm Sta­tele Unite de Europa”[17].

Noul secretar general al PCUS va dispune, la 8 aprilie 1985, încetarea dislocării în Europa a altor rachete de tip SS-20 cu rază medie de acțiune. Președintele Ronald Reagan a anunțat că Statele Unite vor continua să respecte prevederile Tratatului SALT II[18], chiar dacă Senatul SUA nu îl ratificase încă. Referindu-se la acele clipe de început ale mandatului lui Mihail S. Gorbaciov, diplomatul Serghei Tarasenko scria: „Aveam în spate o moștenire negativă…astfel că trebuia cumva să ne desprindem de ea. Primul lucru pe care a trebuit să-l facem a fost să schimbăm imaginea țării. Trebuia să de­ve­nim un stat «normal». Nu mai puteam juca rolul unui stat sălbatic. Din toate punc­tele de vedere, ne loveam de un zid…În opinia publică mondială eram la ni­ve­lul unor barbari. Eram temuți, însă, în același timp, nimeni nu ne respecta…Eram «imperiul cel rău». Trebuia să ieșim din colțul în care fuseserăm băgați în ceea ce privește drepturile omului, libertatea de a emigra, Afganistanul și altele. Însă tot ce puteam face era să lovim poporul. Peste tot aveau loc demonstrații împotriva ministrului de externe Gromîko. Doar câțiva oameni citeau Pravda, însă toți citeau New York Times. Cei care citeau Pravda erau Fidel Castro…și Consiliul Mondial al Păcii, pentru serviciile căruia plăteam”[19]. În iulie 1985, Andrei A. Gromîko, ministrul de Externe al URSS, a fost înlocuit în funcție cu Eduard A. Șevardnadze.

În ianuarie 1986, Mihail S. Gorbaciov va lansa celebra „Propunere din ianuarie”, care va lua prin surprindere cancelariile diplomatice și opinia publică internațională: so­vie­ticii propuneau eliminarea rachetelor cu rază medie de acțiune din Europa și, totodată, a tuturor armelor nucleare până în anul 2000. După o primă întâlnire, la Geneva (19-21 noiem­brie 1985), liderii sovietic și american aveau să se reîntâlnească la Summit-ul de la Reykjavik (11-12 octombrie 1986). Întâlnirea dintre președintele Ronald Reagan și secretarul general Mihail S. Gorbaciov a produs surprize și emoții, sugerând posibilitatea existenței unor noi formule de reducere a tensiunilor dintre cele două superputeri. Cei doi lideri au convenit să reducă numărul de rachete balistice cu rază medie de acțiune și să elimine toate armele nucleare în termen de 10 ani din acel moment, în loc de anul 2000, cum propusese inițial Gorbaciov. La Washington (7-8 decembrie 1987), Mihail S. Gorbaciov și Ronald Reagan vor sem­na Tratatul INF (Intermediate Range Nuclear Forces Treaty), care prevedea elimi­narea rachetelor nucleare cu rază scurtă și medie de acțiune din Europa[20], respectiv trecerea în conservare, și nu distrugerea, începând cu 1 iunie 1988, a 17.552 rachete sovietice și 859 americane, respectiv 2.600 de rachete nucleare cu rază scurtă și medie de acțiune in­sta­late în Europa (859 de rachete Pershing II americane și 1.836 de rachete SS-20 sovietice). „Întâlnirea cu Ronald Reagan la Casa Albă trebuie să li se fi părut tele­spec­tatorilor sovietici – scrie Gerd Ruge – ca o sărbătoare a păcii, ca un triumf al șe­fu­lui partidului și statului lor. Ceea ce americanii au numit «Gorbimanie» a apărut și pe ecranele televizoarelor. Intrarea lui Gorbaciov în mijlocul mulțimii, întreru­pe­rea călătoriei și ieșirea din mașină pentru a strânge mâinile americanilor prie­te­noși și entuziasmați, Van Cliburn la pianul Casei Albe cântând împreună cu Reagan și Gorbaciov Podmoskovskie vecera – toate acestea aproape că aveau aceeași greutate ca și semnarea tratatului privind distrugerea rachetelor cu rază medie de acți­u­ne”[21]. Observatorii atenți ai relațiilor internaționale, cu precădere cele sovieto-ame­ri­cane, reținuseră că Mihail S. Gorbaciov încerca să impună planul său de dezarmare com­plexu­lui militaro-industrial sovietic, în pofida „unei armate ai cărei comandanți mai vârstnici condamnaseră cu îngrijorare reducerea forței militare sovietice”[22].

În perioada mandatelor sale ca președinte al Statelor Unite, Ronald Reagan a sem­nat o serie de documente care urmau a defini politica americană în raport cu URSS și care aveau drept obiectiv determinarea conducerii sovietice să inițieze un proces de li­be­ralizare internă. În mai 1982, președintele Ronald Reagan a semnat National Security Decision Directive (NSDD)-32, care prevedea măsuri economice, politice și secrete pentru „a neutraliza eforturile URSS de a-și menține dominația[23] în Europa orien­tală”[24]. La 7 iunie 1982, Papa Ioan Paul al II-lea și Ronald Reagan vor aborda, în cadrul în­tre­­vederii lor, situația Solidarității poloneze și modul în care poate fi ajutată lupta acestui sindicat anticomunist de către cele două centre de putere ale Lumii Libere[25]. Pe 13 noiembrie 1982, președintele Ronald Reagan a semnat Directiva NSDD-66 prin care erau schițate măsurile menite a submina economia sovietică[26], cu precădere re­ducerea prețurilor mondiale la materiile prime, la petrol în special, printr-o înțelegere cu țările OPEC. Miza era scăderea drastică a încasărilor valutare ale sovieticilor[27]. Directiva NSDD-75 din ianuarie 1983, printre ai cărei autori se număra și sovietologul Richard Pipes, prevedea că „următorul obiectiv al Statelor Unite nu mai era coexis­tența cu URSS, ci transformarea sistemului sovietic, prin presiuni din exterior”[28].

În martie 1985 va fi aprobată Directiva NSDD-166 care fixa drept obiectiv special, pentru administrația SUA, înfrângerea URSS în războiul din Afganistan. Ofensiva pe care președintele Ronald Reagan o dezlănțuise împotriva Uniunii Sovietice avea să fie con­tinuată de către noul președinte George H. W. Bush[29]. Totodată, ambasadorul SUA la Moscova, Jack F. Matlock era convins[30] de faptul că „datorită democratizării, cetățenii care vor plăti prețuri mai mari vor avea posibilitatea să aleagă deputați în parla­men­tul sovietic, care îi vor arăta pumnul lui Gorbaciov și miniștrilor lui”[31]. Amba­sa­dorul Jack F. Matlock va recomanda Departamentului de Stat, la începutul lui martie 1989, o întâlnire Bush-Gorbaciov după modelul celei dintre Ronald Reagan și liderul sovietic realizată în 1988.

Henry Kissinger și diplomația sferelor de influență

Pe 18 ianuarie 1989, Henry Kissinger, fost secretar al Departamentului de Stat al SUA, aflat la Kremlin, îi propunea lui Mihail S. Gorbaciov, cu acceptul președintelui George H. W. Bush[32], organizarea unor întâlniri și negocieri la nivel înalt (SUA-URSS) pentru a se ajunge la realizarea unor înțelegeri – unele formale, altele informale -, vis-à-vis de limitele celor două mari puteri în promovarea intereselor proprii în Europa de Est. „Kissinger îi expuse propunerea sa referitoare la o înțelegere în privința Europei Răsăritene. Ar putea avea Uniunea Sovietică vreun interes în cazul unei asemenea înțelegeri? Gorbaciov se aplecă în față, ridică dintr-o sprânceană și zâmbi cu jumătate de gură: Îmi dau seama că în spatele acestei întrebări mai există o întrebare, spuse el. Bănuia că Bush, folosindu-l pe Kissinger ca intermediar, încerca să-l păcălească și să-l facă să-i dezvăluie cât de mult era dispus să renunțe la controlul asupra Euro­pei de Est”[33], scriau Michael R. Beschloss și Strobe Talbott într-o lucrare referitoare la evoluțiile din arena relațiilor internaționale de pe parcursul anului 1989.

După plecarea emisarului de taină al Casei Albe, Mihail S. Gorbaciov avea să se con­sul­te, conform declarațiilor oficiale, cu consilierul său personal pentru Europa de Est, Gheorghi H. Șahnazarov, care îl va sfătui să sprijine planul lui Kissinger[34]. „Din punct de vedere geopolitic, importanța țărilor socialiste europene pentru Uniunea Sovietică a fost determinată de faptul că de la început ele au jucat rolul unei centuri de se­cu­ritate, care a creat o acoperire strategică centrului socialismului[35]. Astăzi, cu toate schimbările produse în situația internațională, acest rol al Europei de Est, și în special al RDG, Poloniei și Cehoslovaciei, a rămas într-o măsură nemodificat”[36], scriau, la începutul anului 1989, analiștii de politică externă din anturajul secretarului ge­neral al PCUS. „Noi am descoperit slăbiciunile acestui model (socialist – n. n.) și am înce­put să le schimbăm sistematic. De fapt acesta este scopul final al perestroika – să confere socialismului o nouă calitate. Un număr de țări ne urmează și au început, chiar înaintea noastră, procesul unor adânci reforme. Altele, RDG, România, Co­reea de Nord nu admit această necesitate, mai ales din motive politice, pentru că leadership-ul lor nu dorește să schimbe nimic. În realitate toți au nevoie de schim­bări, dar noi nu putem să le-o spunem în mod public pentru a nu fi criticați că în­cer­căm să impunem prietenilor noștri perestroika. (…) Iar cei care se încă­pă­țâ­nea­ză să nu răspundă chemării timpului fac ca răul să se adâncească și să-și agraveze ma­ni­festările în viitor. (…) Noi trebuie să înțelegem clar că în viitor posibilitatea re­zolvării situațiilor de criză prin mijloace militare trebuie exclusă cu desă­vârșire”[37].

Pe măsură ce negocierile dintre aliații NATO și sovietici în privința reducerii forțelor con­venționale și neconvenționale din Europa continuau, președintele George H. W. Bush a primit, la 14 martie 1989, o versiune revizuită a politicii de securitate americane NSR-3 (31 de pagini) care menționa faptul că „politica SUA[38] va trebui să contribuie la «in­sti­tuționalizarea» reformei sovietice, în așa fel încât aceasta să nu poată fi răs­turnată sau stopată dacă Gorbaciov sau un succesor al său ar încerca să se întoarcă la Perioada Rece”[39]. NSR-3 prevedea și o serie de deziderate privind schimbările care urmau a se produce în URSS: 1) garanții constituționale crescute pentru libertățile civile, politice și economice; 2) legi și practici electorale mai liberale, inclusiv votul secret; 3) o jus­ti­ție independentă; 4) o presă mai critică; 5) înflorirea organizațiilor neoficiale; 6) mai mul­tă libertate de mișcare; 7) progres în direcția stabilirii libertății economice prin descentra­li­zarea procesului de luare a deciziilor; 8) dreptul de a poseda teren și capital; 9) renunțarea la economia dirijată; 10) renunțarea la monopolul Partidului Comunist și dizolvarea sta­tu­lui polițienesc. Pe 12 mai 1989, președintele George H. W. Bush, analizând relațiile so­vieto-americane, în conformitate cu draftul unei viitoare Directive de Securitate Na­țio­nală (NSDD-23)[40], a concluzionat că politica îngrădirii s-a dovedit plină de succes.

Kremlinul și spațiul economic și politic european

În contextul noilor transformări din arena relațiilor internaționale, Bettino Craxi, prim-ministrul Italiei în exercițiu și președinte al Consiliului European, a vizitat Moscova după venirea lui Mihail S. Gorbaciov la putere, și a dat semnalul unui nou început în rela­țiile dintre Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Blocul Estic. Mihail S. Gorbaciov avea să declare după întâlnirea cu liderul politic italian, că este timpul „de a organiza relații reciproc avantajoase între CAER și CEE în chestiuni economice”[41]. Liderul de la Kremlin comunica, totodată, faptul că „în măsura în care țările CEE acționează ca o «entitate politică», noi suntem gata să căutăm un limbaj comun cu ea și asupra problemelor internaționale”[42]. În iunie 1985, secretarul CAER, Viaceslav Sîciov, i-a comunicat oficial președintelui Comisiei Europene, Jacques Delors, că organizația pe care o reprezintă dorește să stabilească relații oficiale cu CEE. Relațiile dintre CEE și URSS, secondată de Blocul țărilor socialiste, aveau să se dezvolte, în perioada imediat urmă­toare vizitei lui Bettino Craxi la Moscova, mai mult pe tărâm economic decât politic. Jacques Delors avea să declare, la 17 ianuarie 1989, în Parlamentul European, că, la întâl­ni­rea la vârf de la Rhodos ( 2-3 decembrie 1988) a Consiliului European – el „și-a expri­mat regretul personal că, față de cooperarea economică, celei politice i se făcea puțin loc, iar cei Doisprezece nu doreau să cadă de acord asupra unor poziții co­mune sau să ia inițiative unite în dialogul Est-Vest”[43]. Abia la 24 aprilie 1989, Con­si­liul Afacerilor Generale al Miniștrilor de Externe din țările membre ale CEE a decis că trebuie să existe o abordare coerentă a politicii CEE față de Europa de Est. „Dezvoltările politice rapide au convins, evident, țări precum Marea Britanie și Franța de nevoia unei coordonări mai bune, chiar dacă aceasta înseamnă o oarecare încălcare a ariei relațiilor politice Est-Vest pe care statele membre le păzeau cu atâta gelozie pentru ele”[44], scria un observator al evenimentelor aflate în desfășurare în acele clipe.

În cadrul Consiliului European de la Madrid, din 26-27 iunie 1989, liderii politici ai țărilor membre ale CEE „au reafirmat deplina valabilitate a abordării cuprinzătoare, in­te­grând aspectele politice, economice și de cooperare pe care Comunitatea Euro­peană și statele ei membre le urmează în relațiile lor cu URSS și cu țările din Euro­pa Centrală și de Est”[45]. Liderii politici europeni și-au reafirmat hotărârea lor și a state­lor membre ale Comunității Europene „de a juca un rol activ în sprijinirea și încura­ja­rea schimbărilor pozitive și a reformei”[46]. La întâlnirea „G-7” de la Paris din 14 -16 iu­lie 1989, CEE s-a manifestat ca principalul actor al relațiilor Occidentului cu Blocul Estic re­for­mator. Liderii G-7 au decis că politica față de reformele aflate în derulare în Europa de Est urma să se subsumeze următoarelor trei scopuri: 1) ajutorul CEE intenționa să faciliteze reformele economice; 2) reformele urmau să ajute fiecare țară din Europa de Est să se integreze în economia mondială și 3) crearea unei nou cadru de securitate europeană regională. „Demonstrația practică a relevanței Comunității pentru reconstrucția Europei ca întreg a facilitat apariția unui consens în interiorul Comunității și, într-adevăr în afara ei: CE ca atare era ideal plasată pentru a deveni piatra unghiulară a noii construcții europene”[47], scria Peter Ludlow în studiul intitulat The Politics and Policies of the European Community in 1989.

Cu ocazia vizitei pe care cancelarul federal Helmut Kohl o va efectua în URSS, în oc­tom­­brie 1988, Mihail S. Gorbaciov îi va declara că „înțelege sentimentul poporului ger­man”[48] referitor la lipsa unității depline și, totuși, se pronunță „pentru o îmbunătățire a colaborării între Republica Federală și RDG în cadrul dezvoltării în continuare a relațiilor Est-Vest”[49]. Vizita secretarului general al PCUS în RFG, în perioada 12-15 iunie 1989, avea să reprezinte clipa când cancelarul Helmut Kohl a simțit că aude „ră­sunând pașii lui Dumnezeu trecând prin evenimente”[50]. În Declarația Comună dintre RFG și URSS, semnată la finalul vizitei, se menționează faptul că „omenirea se află în pragul mileniului trei în fața unor sfidări istorice”[51] ce pot fi soluționate „numai îm­preună”[52], de către toate statele și popoarele, ceea ce presupune „o nouă gândire politică…”[53]. Cei doi șefi de stat apreciau în Declarația Comună că „Europei îi revine un rol de prim rang în modelarea unui viitor pașnic”[54] și că această evoluție trebuie să fie sprijinită, în ciuda „divizării de decenii a continentului”[55]. Întâlnirea dintre Mihail S. Gorbaciov și Helmut Kohl avea să fie începutul unei relații politice extrem de fructuoase și care va culmina în seara zilei de 10 februarie 1990 cu declarația președintelui URSS, Mihail S. Gorbaciov[56].

Pe 15 iunie 1989, cancelarul Helmut Kohl îl va suna pe George H. W. Bush pentru a-i comunica ce a discutat cu Mihail S. Gorbaciov. Președintele Statelor Unite va fi informat despre faptul că secretarul general sovietic este foarte interesat de existența unei relații bune cu președintele american, iar cancelarul Kohl îi propunea lui Bush să vină în întâmpinarea lui Gorbaciov și, „din când în când să-l informeze direct, din proprie inițiativă, pe Gorbaciov, într-o problemă sau alta”[57]. Helmut Kohl va mărturisi: „Eu însumi i-am explicat în mod expres lui Gorbaciov că nu există nicio șansă să fie semănată discordie între SUA și Republica Federală sau ca europenii să fie decuplați de SUA. Gorbaciov a reacționat energic la această observație: nu este în nici un caz intenția lui să desprindă guvernul federal din tabăra vestică. Neutralizarea Germaniei ar duce la destabilizare. Aceasta ar fi un pericol și pentru Uniunea Sovietică. Mesajul lui Gorbaciov către germani a fost că Războiul Rece s-a încheiat, a apărut o nouă generație și că, cu toate deosebirile de sistem, acum trebuie ca miza să o constituie colaborarea”[58]. Cancelarul federal vest-german va insista ca Mihail S. Gorbaciov să nu uite că există, totuși, o Germanie divizată și un Berlin fără statut. Partidele politice vest-germane (Uni­u­nea Creștin-Democrată, Uniunea Creștin-Socială, Partidul Social-Democrat și Partidul Liberal-Democrat) au salutat în Bundestag rezultatele vizitei secretarului general sovie­tic, căruia Helmut Kohl îi reafirmase „voința politică a guvernului federal de a desă­vâr­și unitatea și libertate Germaniei[59] prin libera autodeterminare și de a servi păcii în lume ca membru egal în drepturi, într-o Europă unită”[60]. Conducerea RDG înțelegea, astfel, că presiunea asupra Partidului Socialist Unit German (PSUG), ostil reformelor, urma să crească semnificativ[61].

Pe 30 mai 1989, după încheierea unei reuniuni a Consiliului NATO, președintele George H. W. Bush va ține un discurs în sala Rheingold, din Mainz, în care va vorbi despre o „Europă liberă și întreagă”[62] și va cere organizarea de alegeri libere și pluralism po­li­tic în Europa de Est, precum și „o Europă mai puțin militarizată”[63]. Președintele SUA va declara: „Nu poate exista o Casă Europeană Comună atâta timp cât locuitorii ei nu sunt liberi să se miște dintr-o cameră în alta”[64]. Președintele George H. W. Bush anunța Kremlinul că SUA „se angajau să țină cont de «interesele legitime de securitate» ale Uniunii So­vietice, să ridice restricțiile existente la exporturile de tehnologie în URSS și să conlucreze mai strâns în planul protecției mediului înconjurător”[65] în schimbul creării unui sistem politic pluripartid și al alegerilor libere în zona de influență sovietică. Discursul președintelui american avea să fie studiat, în dimineața următoare, de către Gheorghi H. Șahnazarov care va considera că „toate condițiile lui Bush puteau fi îndeplinite”[66]. Polonia și Ungaria erau libere, în opinia Kremlinului, să facă ce doresc și nu exista „niciun motiv pentru care Solidaritatea să nu poată veni la putere”[67], singura excepție fiind Germania, care era „un caz special”[68]. Pe 21 iunie 1989, Mihail S. Gorbaciov se va întâlni cu amiralul Wiliam J. Crowe, președintele Statului Major Inter-Arme al SUA, aflat la Moscova într-o vizită particulară, la invitația omologului sovietic, și care va fi uimit să afle că relațiile dintre cele două super-puteri erau definite, de către sovietici, ca fiind relații de parteneriat.

 Neutralitate și implicare americană

Pe 10 iulie 1989, președintele SUA a început un turneu diplomatic în Europa în cadrul căruia va vizita Polonia și Ungaria. „Indiferent ce se va întâmpla în această că­lă­torie, cu siguranță nu va fi un turneu victorios în urma căruia să mă bat cu pumnul în piept…Nu vreau să par agitator sau provocator. Nu vreau să le complic viața lui Gorbaciov și celorlalți. Nu vreau să-i pun bețe în roate lui Gorbaciov”[69], va declara pre­ședintele Bush colaboratorilor săi apropiați înainte de aterizarea la Varșovia. Am­ba­sa­dorul României socialiste la Varșovia, Ion Teșu, comunica pe 13 iulie 1989, la ora 01.30, că W. Górnicki, purtătorul de cuvânt al Consiliului de Stat al Poloniei, i-a confirmat că s-au desprins trei idei valoroase din discuțiile cu delegația americană: „1. Indicii privind recu­noaș­terea meritelor conducerii poloneze, inclusiv pentru W. Jaruzelski, pentru curajul și în­țe­lep­ciunea sa. 2. Asigurări clare din partea americanilor că SUA nu are intenția să sti­mu­leze vreo mișcare de divizare atât a Poloniei, cât și în țările Europei Centrale. Americanii au venit aici ca prieteni loiali. 3. În al treilea rând este problema ajutorului economic pentru schimbările care au loc în Polonia”[70]. Referindu-se la sprijinul politico-diplomatic al administrației Bush pentru generalul Jaruzelski, jurnalistul Victor Sebestyen consemna: „Opo­ziția era profund dezamăgită. Majoritatea intelectualilor din Solidaritatea erau, din in­stinct, proamericani, însă și-au arătat disprețul față de cuvintele pe care le auzeau”[71]. Pre­ședintele Nicolae Ceaușescu era informat că „Bush nu a repetat în luările sale de cuvânt cererea de retragere a trupelor sovietice din Polonia”[72], iar ajutorul finan­ciar promis, respectiv 115 milioane dolari din partea SUA, este modest și nu a răspuns „nici așteptărilor conducerii Poloniei și nici celor ale «Solidarității»”[73].

În seara zilei de 11 iulie 1989, Air Force One a aterizat la Budapesta pe o ploaie cu fulgere și tunete. În cursul întâlnirii cu Miklós Németh, Károly Grósz și economistul Reszö Nyers, președintele Bush le-a spus: „Suntem cu voi. Ce faceți voi este extraordinar. Este ceea ce ne-am dorit dintotdeauna. Nu vom complica lucrurile. Știm că vă va fi bine dacă și relațiile noastre cu sovieticii sunt bune… Nu intenționăm să vă facem să alegeți între Est și Vest”[74]. Ambasada Republicii Socialiste România din Budapesta va comunica Centralei MAE de la București, la 12 iulie 1989, ora 21.00, că președintele SUA, George H. W. Bush, în discursul ținut la Institutul de Științe Economice „Karl Marx” din Budapesta a încurajat actualul curs al reformelor din Republica Populară Ungară și a promis că Statele Unite vor sprijini acest lucru[75]. Ambasadorul Traian Pop comunica Bucureștiului că „în cuvântarea lui Bush nu s-au făcut niciun fel de referiri sau aluzii”[76] la România. În timpul zborului spre Paris, la întâlnirea „G-7”[77], președintele Bush va recunoaște faptul că ritmul reformelor din Europa Răsăriteană „îl uluise de-a dreptul”[78], însă „de fapt, conducerea Uniunii Sovietice și liderii din aceste țări”[79] făcuseră posibil totul. În cursul dimineții de 18 iulie 1989, președintele Bush îi va scrie o scrisoare lui Mihail S. Gorbaciov în care va insista pentru obținerea acordului liderului so­vietic pentru o întâlnire la cel mai înalt nivel, „fără mii de asistenți care privesc peste umărul nostru (al lui Bush și Gorbaciov – n. n.), fără informările omni­pre­zente”[80] și fără mass-media. Scrisoarea olografă cu antetul Casei Albe a fost predată peste zece zile consilierului militar al lui Gorbaciov, mareșalul Serghei F. Ahromeiev, cu ocazia vizitei acestuia în Biroul Oval. Mihail S. Gorbaciov a primit-o din mâna consilierului său militar și a fost convins că era timpul pentru o discuție față în față cu președintele Statelor Unite.

La Paris, în cursul zilei de 29 iulie 1989, James Baker, secretarul de stat al SUA, va dejuna, la reședința ambasadorului sovietic, în compania ministrului de externe sovietic, Eduard A. Șevardnadze. Înaltul demnitar sovietic a vorbit vreme de două ore despre po­litica internă sovietică, despre reformele lui Gorbaciov și contestatarii lui, problema na­țio­nalităților și resurecția idealurilor naționale, violența Armatei Roșii în Tbilisi (9 aprilie 1989) și despre faptul că „mecanismul politic sovietic o luase înaintea mecanismului econo­mic”[81]. Ministrul de externe sovietic a ținut să precizeze: „Dacă vom fi siliți să recur­gem la for­ță, aceasta va însemna sfârșitul perestroikăi. Va însemna că am dat greș. Va fi sfârșitul ori­cărei speranțe de viitor, sfârșitul a tot ceea ce am încercat să facem, adică să creăm un sistem nou, bazat pe valorile umane. Dacă se va recurge la forță, va însemna că dușmanii perestroikăi au triumfat. Înseamnă că nu am fost cu nimic mai buni decât cei care au fost înainte de noi. Nu putem merge înapoi”[82]. La jumătatea lui august 1989, Jacques Attali, consilierul special al președintelui Mitterrand, venea cu o propunere extrem de îndrăzneață: crearea unei instituții euro­pene care să adune toate țările de pe continent, inclusiv URSS. „În cel mai bun caz, îmi imaginam eu, această instituție ar trebui să fie în același timp o bancă și un forum pentru a pune în practică un proiect politic comun pentru toate aceste țări: o adu­nare continentală. Eram convins că pacea în Europa depindea de capacitatea Uni­u­nii Sovietice de a reuși să iasă din comunism, și că Gorbaciov trebuia să fie ajutat politic și financiar în demersul său, ca și țările din Est, să reușească această tran­zi­ție”[83], mărturisea Jacques Attali. Președintele François Mitterrand va accepta su­ges­tia consilierului său special, însă nu va fi de acord cu lărgirea CEE înainte ca ea să fi devenit o realitate politică.

Pe 18 august 1989, Alexandr N. Iakovlev a abordat problematica Pactului Molotov-Ribbentrop  – aflat în analiza unei Comisii instituită de Congresul Deputaților Poporului al URSS – într-un interviu acordat ziarului Pravda. Alexandr N. Iakovlev a făcut o serie de afirmații care au stârnit revolta naționaliștilor din Statele Baltice. În inter­viu, Alexandr N. Iakovlev sugera că nu ar fi existat norme internaționale atunci când s-a sem­nat Pactul Molotov-Ribbentrop și încerca, totodată, eludând legăturile logice dintre eve­nimente, să justifice acțiunile lui Stalin și apela la sentimentele patriotice ale rușilor de rând. Poziția lui A. N. Iakovlev releva faptul că viitorul politic al Statelor Baltice începea să fie pus sub semnul întrebării de către administrația de la Kremlin. Populațiile din cele trei State Baltice vor organiza, la 23 august 1989, o serie de manifestații politice în fa­voa­rea independenței Statelor Baltice, inclusiv emoționanta Cale Baltică.

Oficialii administrației Bush vor considera că nu este în interesul Statelor Unite să încurajeze în mod public dorința de ieșire din Uniune a balticilor, deoarece „se temeau – adnotau Michael R. Beschloss și Strobe Talbott – ca o mișcare bruscă de separatism să nu degenereze în violență și, posibil, în război civil, în care caz s-ar putea ca porțiuni mari din teritoriul Uniunii Sovietice să se rupă, lăsând armele nucleare sub un control nesigur”[84]. Referindu-se la problematica Statelor Baltice, fostul con­silier prezidențial pentru securitate națională al președintelui Bush, generalul (r) Brent Scowcroft mărturisea, în 2008, următoarele: „Balticii făceau încă parte din Uniunea Sovietică; cu toate acestea, nu recunoscuserăm niciodată încorporarea lor în URSS, așa că pasiunile erau puternice în ambele tabere. În Statele Unite, lobby-urile bal­ticilor, foarte puternice, ne presau să recunoaștem cele trei state baltice, după care s-au produs revoltele de acolo și noi tulburări. Era foarte, foarte delicat. Ceea ce am reușit să facem a fost nu să-i alungăm pe sovietici din țările baltice, ci să-i aducem în poziția de a recunoaște singuri independența acestor state”[85].

Pe 13 septembrie 1989, secretarul de stat adjunct Lawrence Eagleburger a ținut un discurs la Universitatea din Georgetown despre Europa și ale sale evoluții prezente și viitoare. „Cu toate riscurile și incertitudinile sale, Războiul Rece s-a caracterizat printr-un set de relații remarcabil de stabile și previzibile între marile puteri. O lichidare bruscă a opo­ziției Est-Vest ar putea crea dezordine, ceea ce ar avea drept consecință prăbușirea guvernelor, restabilirea dictaturilor și – război. Auzim mereu că se spune că e necesar să luăm măsuri pentru a asigura succesul reformelor lui Gorbaciov. Dar nu aceasta este sar­ci­na politicii externe occidentale. Ar fi mai bine să păstrăm consensul de securitate care a ser­vit Occidentul atât de bine timp de patruzeci de ani, până când procesul de reformă demo­cratică din Est va deveni realmente ireversibil”[86], a declarat Lawrence Eagleburger.

Pe 21 septembrie 1989, ministrul sovietic de Externe, Eduard A. Șevardnadze, se va întâlni la Casa Albă cu președintele George H. W. Bush pentru prima dată de la preluarea mandatului de președinte de către George H. W. Bush. În urma discuțiilor cu ministrul sovietic de externe, președintele George H. W. Bush și consilierul său pentru securitate națională, Brent Scowcroft, au stabilit că „este bine să mențină un status quo în privința Blocului Răsăritean”[87] și, totodată, Statele Unite nu vor face declarații și nu vor urmări o politică care să vizeze accelerarea destrămării Tratatului de la Varșovia. Administrația de la Casa Albă nu va sprijini nicio forță centrifugă care ar fi putut sfâșia în bucăți URSS-ul[88]. Premierul Margaret Thatcher îi va remite lui Mihail S. Gorbaciov, cu ocazia vizitei pe care o va efectua la Moscova în septembrie 1989, o scrisoare din partea președintelui George H. W. Bush prin care liderul de la Casa Albă îl asigura pe secretarul general sovietic de faptul că: 1) sprijinea fără niciun fel de rezerve perestroika; 2) nu era alarmat de previziunile sumbre privind reformele din URSS care păreau să eșueze și 3) politica SUA față de Europa de Est nu reprezenta o amenințare pentru URSS iar administrația americană „nu va încerca să profite de dificultățile ivite acolo”[89].

În discursul pe care îl va ține, la 16 octombrie 1989, în fața Asociației de Politică Externă de la New York, secretarul de stat James Baker va declara: „Ar fi o greșeală să conchidem că sar­cinile sunt prea înfricoșătoare sau că impedimentele în calea succesului sunt prea mari. Până acum, Gorbaciov a arătat că se bucură de o putere mai mare cu fiecare an și își dezvăluie intenția «de a păstra acest curs»”[90]. Totodată, la 4 octombrie 1989, James Baker încercase să-i obțină un sprijin financiar lui Gorbaciov din partea Comisiei pentru Finanțe a Senatului SUA, astfel încât reformele sovieticilor să poată continua[91]. Disensiunile dintre oficialii administrației Bush, referitoare la relațiile sovieto-americane și sfârșitul Războiului Rece, aveau să fie animate de discursul lui James Baker, de la New York din 16 octombrie 1989, precum și de declarațiile de la Moscova și Budapesta, din 23 octombrie 1989. Uniunea Sovietică a recunoscut, în mod public, prin persoana minis­tru­lui de Externe, Eduard A. Șevardnadze, faptul că invazia sovietică din Afganistan, din decembrie 1979, viola „valorile umane generale”. La Budapesta, președintele în exercițiu al Ungariei, Mátyás Szűrös, a declarat că in­ter­venția sovietică din 1956 a fost ilegală, iar actualul guvern ungar este succesorul „miș­cării de independență națională”, pe care URSS a zdrobit-o cu ajutorul tancurilor. James Baker susținea ideea că declarațiile de la Moscova și Budapesta „reprezintă materialul din care sunt alcătuite cascadele”[92], astfel încât Statele Unite trebuie să sprijine perestroika lui Gorbaciov.

Robert Gates, adjunctul lui Brent Scowcroft, consilierul prezidențial pentru secu­ri­tate națională, considera că reformele lui Mihail S. Gorbaciov au drept obiectiv întărirea puterii personale a liderului sovietic și credea că „nu avea intenția să elibereze Europa Ră­­să­riteană de comunism ci, mai degrabă, s-o dea pe mâinile unor comuniști de for­­mație nouă, ca și el”[93]. Departamentul de Stat nu a fost de acord ca Robert Gates să pro­­nunțe un discurs la o conferință din Bethseda (statul Maryland) cu aceste opinii poli­tice. Rivalitatea dintre Departamentul de Stat și Consiliul Securității Naționale al SUA atin­sese cote înalte, astfel încât secretarul de stat James Baker a ținut să precizeze ofi­ci­alilor de la Consiliul Securității Naționale: „Președintele și cu mine am spus întot­dea­una că vrem ca perestroika să reușească”[94]. În cursul zilei de 25 octombrie 1989, Mihail S. Gorbaciov, aflat în vizită oficială la Helsinki, va declara public că Uniunea So­vie­tică „nu avea niciun drept, nici moral, nici politic”[95], să se amestece în eve­ni­men­tele aflate în curs de desfășurare în Europa Răsăriteană și presupunea că „nici alții nu vor in­terveni”[96]. Purtătorul de cuvânt al MAE sovietic, Ghenadi I. Gherasimov, va de­clara re­por­terilor că Doctrina Brejnev a murit și că în locul ei va fi proclamată Doctrina Frank Sinatra[97].

Malta, locul unde s-a sfârșit Războiul Rece

 „Dialogul” sovieto-american – început la 18 ianuarie 1989, la Kremlin, dezvoltat pe parcursul întregului an 1989 – avea să se concretizeze în Summit-ul sovieto-american de la Malta, din 2-3 decembrie 1989[98]. În paralel cu aceste eforturi politico-diplomatice sovieto-americane pentru remodelarea relațiilor internaționale, cancelarul Helmut Kohl sosea la Paris, pe 24 octombrie 1989, pentru a cina cu președintele François Mitterrand. Cei doi lideri de stat erau îngrijorați de evoluțiile politice din Europa Răsăriteană, precum și de cele ale Uniunii Sovietice, de posibila reunificare germană și viitorul politic și eco­no­mic al CEE. „Îndată ce imperiul sovietic va fi dislocat, totul se va schimba. URSS-ul nu se va mai interesa decât de dezvoltarea sa economică, de problemele națio­na­li­tăților, nu va mai avea mijloacele de a face altceva și mai ales război. (…) Comu­ni­tatea Europeană va rămâne singura forță, va constitui un pol de reacție. Forța Europei va crește dacă Franța și RFG vor rămâne aliate. Nouă ne revine sarcina să facem Istoria, adică să facem să avanseze construcția europeană. (…) Problema dumneavoastră[99] nu poate fi rezolvată decât în cadrul Europei”[100], va declara François Mitterrand[101].

Pe 2 noiembrie 1989, în timpul întâlnirii la vârf semestrială franco-germană, François Mitterrand îi va declara cancelarului vest-german: „M-aș mira foarte tare dacă urmă­torii zece ani vor trece fără ca noi să trebuiască să ne confruntăm cu o altă structură a Europei. Nu fac pronosticuri, dar lucrul acesta se va întâmpla re­pe­de…”[102]. În fața mass-media, președintele Franței va mărturisi: „Nu mă tem de reuni­ficare…Nici un om politic european nu trebuie să mai facă de acum înainte raționa­mente fără a le integra acest element”[103]. Cancelarul Helmut Kohl îi va scrie preșe­din­telui Statelor Unite, George H. W. Bush, pe 28 noiembrie 1989, cu referire la întâlnirea la nivel înalt sovieto-americană care urma să se desfășoare la Malta: „(…) Întâlnirea de la Malta ar trebui să evite orice aparență de întâlnire la nivel înalt pentru păstrarea statu-quo-ului. (…) Din acest unghi de vedere ar trebui să fie tratată o problemă pe care secretarul general Gorbaciov o va aborda cu mare probabilitate față de dum­nea­voastră: respingerea oricărei destabilizări, creșterea stabilității prin reforme. Aș dori să vă recomand să fiți pe deplin de acord – și în numele meu – cu aceste țeluri”[104]. Totodată, Helmut Kohl îl conjura pe președintele Statelor Unite: „Vă rog foar­te cordial să nu fiți de acord la Malta cu nicio decizie care ar putea limita marja de acțiune a politicii noastre în problema germană”[105].

„Jocul diplomatic” dintre cele două superputeri avea să fie relevat președintelui Re­pu­bli­cii Socialiste România, Nicolae Ceaușescu, la data de 1 decembrie 1989, prin Nota strict secretă cu nr. 0075/989 înaintată olograf de către generalul-colonel Iulian Vlad, șeful De­par­tamentului Securității Statului (DSS), care menționa următoarele: „În cadrul noilor convorbiri la nivel înalt dintre SUA și URSS, organizate la inițiativa sovie­ti­cilor, cele două părți vor aborda cu prioritate probleme privind redefinirea sfe­re­lor de in­flu­en­ță și elaborarea unei noi strategii comune care să le asigure, în con­ti­nuare, un rol do­minant în toate problemele internaționale. (…) Se urmărește sta­bi­lirea unui nou echilibru pe continentul European care să permită atenuarea trep­tată a dife­ren­țelor de sistem politic și economic între țările socialiste și cele ca­pi­taliste și asi­gu­rarea transpunerii în practică a conceptelor privind «dezi­deo­lo­gi­zarea relațiilor interna­țio­nale» și crearea așa-numitei «case comune euro­pene»”[106]. Analiș­tii DSS de la Bu­cu­rești apreciau că la Malta „ar urma să se discute și pro­blema exer­ci­tării de noi presiuni coordonate asupra acelor țări socialiste care nu au trecut la apli­ca­rea de «reforme reale», fiind avute în vedere îndeosebi R. P. Chineză, Cuba și România”[107].

Summit-ul de la Malta (2-3 decembrie 1989) s-a desfășurat în condițiile unui amplu efort de reconstrucție a sistemului de relații internaționale[108] ca efect al politicii de perestroika și glasnosti a lui Mihail S. Gorbaciov. Întâlnirea de la Malta avea să devină, astfel, punctul terminus al unor evoluții spectaculoase în arena relațiilor internaționale din epoca de sfârșit a Războiului Rece. Înainte de a ateriza în Malta, secretarul general so­vie­tic va face o vizită la Roma unde, de sub statuia lui Iulius Cezar, va cere să fie re­con­vocată Conferința Pentru Cooperare și Securitate în Europa (CSCE), în 1990. Mihail S. Gorbaciov intenționa să folosească CSCE pentru a favoriza nașterea acelei Europe neutre. Liderul Uniunii Sovietice va anunța că Războiul Rece se termina „nu pentru că există învingători și învinși, ci tocmai pentru că nu există nici învingători nici învinși”[109].

Pe 1 decembrie 1989, Mihail S. Gorbaciov a fost primit la Vatican de către Papa Ioan Paul al II-lea în condițiile în care secretarul general al PCUS declarase, la 30 noiembrie 1989 în Parlamentul Italiei, că „religia ajută perestroika”[110] și făcea un apel la „revoluțio­na­rea sufletelor oamenilor”[111]. În discursul ținut în Capitoliul italian, secretarul general al PCUS declara: „Am renunțat să pretindem că deținem monopolul asupra adevă­rului…Nu îi mai considerăm pe aceia care nu sunt de acord cu noi, ca fiind duș­mani”[112]. Suveranul Pontif era preocupat, după cum mărturisea filosoful Rocco Buttiglione, un prieten al Papei Ioan Paul al II-lea, de reformele din Uniunea Sovietică și spera că, totuși, „tentativele lui Gorbaciov de a menține Uniunea Sovietică într-un tot unitar aveau să reușească, nu pentru a păstra comunismul, ci pentru a menține centrul unit”[113]. După întâlnirea cu Mihail S. Gorbaciov, Suveranul Pontif l-a îndemnat pe George H. W. Bush, președintele SUA, „să acționeze prudent și să sprijine eforturile de coeziune ale lui Gorbaciov”[114], deoarece Papa Ioan Paul al II-lea era convins că „este im­­po­sibil ca cineva (Bush) să pretindă că schimbările în Europa și în lume vor urma modelul Vestic”[115], ceea ce contravenea celor mai depline convingeri ale Suve­ra­nu­lui Pontif. „Europa, în calitate de participant la istoria mondială, trebuie să res­pire cu doi plămâni”[116], declara Papa Ioan Paul al II-lea.

În dimineața zilei de 2 decembrie 1989, ora 10.00, delegația americană a urcat la bordul crucișătorului sovietic Maxim Gorki unde Mihail S. Gorbaciov și anturajul lui se pregăteau pentru a puncta decisiv în complicatul joc al rivalităților dintre superputeri. „Erau foarte conștienți de faptul că trebuie să realizeze o manevră uriașă fără a pierde timp. Simțeam cu toții că Uniunea Sovietică era în cădere liberă, că statutul nostru de superputere se va face praf și pulbere dacă nu este reconfirmat de americani. Cu avalanșa anului 1989 care se forma chiar în spatele nostru, doream să ajungem la un fel de platou care să ne dea răgazul necesar să ne tragem sufletul și să privim în jur”[117], mărturisea Serghei Tarasenko cu referire la planurile lui Mihail S. Gorbaciov și Eduard A. Șevardnadze.

Memorialistica referitoare la acest summit, precum și stenogramele discuțiilor dintre cei doi lideri, relevă faptul că discuțiile s-au axat pe problematica generată de în­cheierea tratatelor START și a celui asupra forțelor convenționale din Europa în 1990, asupra situației Americii Centrale, a reunificării germane, a controlului armamentelor – cu precădere cel naval[118]. În cadrul întrevederii dintre cei doi lideri, în particular, aveau să discute situația Statelor Baltice (Letonia, Estonia și Lituania). Secretarul general sovietic a comunicat că sovieticii vor lua în calcul orice soluție politică care vine în întâm­pi­narea intereselor reciproce, însă nu va tolera secesiunea[119] în spațiul URSS. Preșe­din­tele SUA a declarat că americanii nu se vor implica în comentarii în legătură cu acest subiect, deoarece nu dorea să creeze „probleme mari” Uniunii Sovietice[120], însă numai în cazul în care promisiunea repetată a lui Mihail S. Gorbaciov că nu se va face uz de forță rămâne valabilă[121].

Discuțiile de la Summit-ul sovieto-american din Malta[122] l-au convins pe Mihail S. Gorbaciov de faptul că „politica lui de slăbire a strânsorii împotriva Europei Răsăritene[123] – scriau Michael R. Beschloss și Strobe Talbott – va elibera forțe contrare, eventual distrugă­toare din această zonă”[124], astfel încât „vest-europenii[125] nu vor fi în stare să înfrângă și să con­troleze singuri aceste forțe”[126] și va fi nevoie de ajutorul Statelor Unite. Referindu-se la „problema germană”[127], Mihail S. Gorbaciov a declarat: „În ceea ce privește problema Germaniei, am o politică prudentă și precaută”[128]. Ghennadi I. Gherasimov, purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe sovietic, avea să declare la finalul Summit-ului: „Am în­mor­mân­tat Războiul Rece pe fundul Mării Mediterane”[129]. Aleksandr A. Bessmertnîh, fost ambasador al Uniunii Sovietice la Washington și, mai apoi, Ministru de Externe al URSS, avea să-și amintească: „Dacă n-ar fi fost Malta, Uniunea Sovietică n-ar fi renunțat niciodată așa de ușor la controlul asupra Europei răsăritene și a țărilor baltice”[130].

Summit-ul din Malta l-a determinat pe președintele Bush să structureze politica externă a Statelor Unite față de URSS pe patru principii: „1) să-i ajute lui Gorbaciov să rămână la putere; 2) să-l mențină pe făgașul «reformei», indiferent cât de vag ar fi fost definită aceasta; 3) să realizeze înțelegeri favorabile pentru Statele Unite, care ar fi mult mai greu de obținut cu un regim mai dur la Kremlin; 4) să nu facă nicio con­cesie care să dăuneze Statelor Unite, în cazul în care Gorbaciov ar fi brusc răs­turnat de la putere de tradiționaliștii sovietici”[131]. Referindu-se la Summit-ul de la Malta, Jacques Attali, consilier special al lui François Mitterrand, scria: „Nimic n-a fost decis aici: cei doi Mari nu mai erau, de fapt, decât spectatori ai acțiunii popoare­lor”[132].

Pe 4 decembrie 1989, la Bruxelles, președintele George H. W. Bush a ținut un mo­no­log despre rezultatele summit-ului de la Malta, alături de alte monologuri ale aliaților europeni din NATO, până când a răbufnit adevărata problemă care preocupa cancelariile diplomatice europene: reunificarea germană și viitorul noului stat reunificat. „Ce e de făcut cu Germania de Est? Unde vor fi frontierele Germaniei? Germania reunificată va mai rămâne în NATO?”[133], a întrebat François Mitterrand. Răspunsul a fost dezamă­gitor și îngrijorător în același timp. „Nu pot vorbi decât în numele RFG. Germa­nia reu­ni­ficată va trebui să decidă pentru ea însăși”[134], a declarat cancelarul Helmut Kohl. Pe 6 decembrie 1989, la Kiev, Mihail S. Gorbaciov a precizat, referitor la reuni­fi­ca­rea ger­mană[135], după discuțiile cu François Mitterrand, că Germania „trebuie să se re­uni­fice, dar în cadrul unei Europe mari”[136], iar la 31 decembrie 1989 a propus crearea unei Con­fe­derații europene care să cuprindă și URSS.

O radiografie a stenogramelor de la Summit-urile Marilor Puteri, a memoriilor par­ti­ci­panților la acele evenimente, devenite de acum istorie, precum și alte numeroase iz­voare documentare, relevă faptul că România socialistă nu a existat ca subiect în sine pe agenda diplomatică a Marilor Puteri în acel sfârșit de an 1989. Prezentul și vii­torul ei se integra în contextul mai larg al transformărilor din Europa Răsă­ri­teană în care predomina strigătul tineretului comunist est-german: „Gorbi, ajută-ne! Gorbi, ajută-ne!”[137]. În declarațiile făcute în fața Comisiei Senatoriale pentru cerce­ta­rea evenimentelor din decembrie 1989, fostul șef al Centrului de Informații Externe (CIE) al DSS, generalul-locotenent (r) Aristotel Stamatoiu avea să declare, la 26 ianuarie 1994, cu referire la episodul „Malta”, următoarele: „(…) Efectiv în Malta nu aveam po­si­­bilități, nici în zvon”[138]. Referindu-se la culegerea de informații din intimitatea can­ce­la­riilor occidentale[139], privind evoluția de perspectivă a relațiilor internaționale și a rapor­turilor Est-Vest, fostul șef al CIE avea să declare: „Da, aveam și mai cunoșteam câte ceva, dar problemele erau la modul general. Noi nu am ajuns să cunoaștem niște treburi con­crete, înscrise în ordinea de zi. A trebuit să desprindem concluzii despre ce s-a discutat acolo din măsurile pregătitoare care au fost făcute înainte, din ce s-a mai aflat după, dar s-ar putea ca Direcția de Informații a Armatei care era tot atât de interesată să fi avut ceva po­si­bilități”[140]. Malta a fost locul în care numele României nu s-a rostit deloc, cu atât mai puțin nu s-a discutat o soluție politico-militară sau economică privind pre­zentul și viitorul ei.

Pe 4 decembrie 1989, ambasadorul în SUA, Ion Stoichici, informa MAE despre faptul că „în cercurile politico-diplomatice de la Washington se apreciază că recentele con­vorbiri din Malta au constituit «o afirmare publică extraordinară a unor noi relații dintre URSS și SUA»”[141]. Ion Stoichici informa conducerea de partid și de stat de la București că Mihail S. Gorbaciov și George H. W. Bush au hotărât, la Malta, că „se im­pune «abandonarea caracteristicilor Războiului Rece»”[142]. Ambasadorul României îl informa pe președintele Nicolae Ceaușescu, prin intermediul Centralei MAE, de faptul că la conferința de presă „nu au existat păreri diferite față de probleme care, în mod tra­dițional, generau dispute Est-Vest”[143]. În cursul zilei de 5 decembrie 1989, amba­sa­dorul Ion Stoichici a revenit cu o nouă telegramă în care informa că președintele Bush, pe parcursul întâlnirii de la Malta, a apreciat că „există o multitudine de probleme în care URSS și SUA pot conlucra în interesul lor pentru o cauză comună”[144].

În perioada care a urmat căderii regimurilor politice de la Varșovia, Praga, Budapesta, Sofia, din Berlinul de Est și București, ca urmare a noii gândiri politice sovietice, Kremlinul va superviza des­truc­­turarea Uniunii Sovietice, urmărind două ținte precise: a) să nu se înregistreze nici o mo­di­ficare de frontiere între republicile componente ale URSS și b) minoritatea rusă să rămână în cuprinsul acestora, evitându-se, astfel, mișcări masive de populație[145]. Cerce­tă­torii americani Michael R. Beschloss și Strobe Talbott consideră că secretarul general sovietic nu a prevăzut niciodată că Europa Răsăriteană va ieși din orbita sovietică și că Tratatul de la Varșovia se va autodesființa, astfel încât „din inițiatorul îndrăzneț al revoluției, el s-a transformat în martorul dezorientat al propriilor sale acțiuni”[146]. Și, totuși…referindu-se la poziția Kremlinului în clipele în care glacisul strategic al Uniunii Sovietice se prăbușea, Aleksandr N. Iakovlev va declara: „Nu a existat niciodată o decizie formală de a nu folosi forța în Europa de Est. Pur și simplu nu mai suntem ipocriți. Multă vreme am spus lumii întregi că aceste țări erau libere și independente, chiar dacă, evident, nu erau așa. Nu trebuia să luăm o decizie formală. Pur și simplu trebuia să implementăm politica formală”[147].

___________________________________________________________________

* Comunicare susținută în cadrul celei de-a noua ediții a Conferinței Naționale intitulată Comunismul românesc, organizată de către CNSAS și Facultatea de Istorie a Universității București în perioada 28-29 martie 2019 și publicată în volumul Dumitru Preda, la 70 de ani. De la istorie la diplomație, în serviciul neamului românesc, vol. II (coord. dr. Ioan Lăcătușu), Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2021, p. 566 – 594.

[1] Valeri L. Musatov, Metamorfoza atitudinii lui Mihail Gorbaciov față de conducerile din țările blocului sovietic, în Accentuarea crizei de regim în ţările socialiste (1980-1990), IRRD/coordonator: Lorin Ioan Fortuna, Editura Artpress, Timişoara, 2009, p. 47.

[2] „În depoziția mea am descris felul în care Casey și Gates au lăsat la o parte numeroase studii alcătuite de colegii mei și de mine însumi; studiile acestea, foarte bine documentate, descriau eforturile făcute de Gorbaciov pentru a restructura sistemul sovietic și a renunța la angajamentele din Lumea a Treia. În 1985 am scris un memorandum care conchidea că Uniunea Sovietică nu avea să furnizeze aparate MIG 29 guvernului sandinist din Nicaragua; Gates a respins memorandumul și a declarat că CIA nu avea să se situeze pe o poziție incertă în această privință”, mărturisea Melvin Goodman (Apud Catherine Durandin, CIA în război, Editura Incitatus, București, 2003, p. 202).

[3] Christopher Andrew, CIA şi Casa Albă, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p. 442.

[4] La 1 aprilie 1989, Robert Gates, ofițerul de legătură al CIA cu Casa Albă, avea să declare cu ocazia unui discurs ținut la Bruxelles că nici Mihail S. Gorbaciov și nici „structura puterii sale nu erau supuse irevocabil reformei” (Apud Victor Sebestyen, 1989. Prăbușirea Imperiului Sovietic, Editura Litera, București, 2009, p. 251) și a apreciat că liderul sovietic încă era supus dictaturii PCUS care rămânea imposibil de zdruncinat din temeliile sale.

[5] „Nu este interesat de nicio liberalizare fundamentală a relațiilor sovieto-est-europene și a reafirmat principiile de bază ale Doctrinei Brejnev – Europa Răsăriteană se află în lagărul sovietic pentru a rămâne, iar orice mutare pentru a schimba aceasta reprezintă o amenințare la adresa păcii. Pretențiile economice sporite, schimbările de conducere și alte constrângeri in­terne din Europa Răsăriteană, ca și incertitudinile despre limitele precise ale toleranței sovietice sunt de natură să producă probleme pentru Moscova în această regiune”, menționau analiștii CIA în anexa la Estimarea Specială a Consiliului Național de Informații – Politica lui Gorbaciov față de Statele Unite, 1986-1988 din septembrie 1986 (Apud Central Intelligence Agency, Special National Intelligence Estimate/SNIE 11-9-86, Gorbachev’s Policy Toward the United States, 1986-1988, septembrie 1986, p. 23, la http://www.foia.cia.gov/docs/DOC_0000519265/DOC_0000519265.pdf).

[6] Ambasadorul Robert D. Blackwill, specialistul Consiliului Național de Securitate (NSC) al SUA pentru afacerile sovietice și europene între 1989 și 1990, mărturisea că disprețul pentru analizele CIA era cvasigeneral în acea perioadă. „Agenția încă producea grămezi de analize pe care nu le citeam niciodată. În cei doi ani, nu am citit nici o estimare națională. Nici măcar una. Iar cu excepția lui Gates (Robert – n. n.), nu cred că mai era cineva la NSC care să facă asta”, mărturisea Robert D. Blackwill (Apud Tim Weiner, CIA. O istorie secretă, Editura Litera, București, 2011, p. 685).

[7] „Nu există motive care să ne facă să ne îndoim de dorința [lui Gorbaciov] de a interveni pentru păstrarea conducerii Partidului Comunist și a influenței sovietice decisive în regiune. Pentru Gorbaciov, ca și pentru predecesorii săi, importanța Europei de Est nu poate fi exagerată. Aceasta servește drept zonă-tampon, din punct de vedere militar și ideologic, între URSS și Vest, o bază pentru proiectarea puterii și influenței sovietice în toată Europa și un canal pentru comerțul și tehnologia din Vest. Este un stâlp extern cheie al însuși sistemului sovietic… Nu avem motive să ne îndoim de dorința sovieticilor de a folosi forța armată pentru a menține conducerea parti­du­lui și pentru a păstra poziția sovietică în regiune…Viziunea lui Gorbaciov despre o «casă euro­pea­nă comună», despre dezvoltarea unei cooperări intra-europene implică un grad de autonomie națională mult mai mare decât poate aproba el sau orice alt lider sovietic…Moscovei îi va fi din ce în ce mai dificil să promoveze această direcție în Vest fără să introducă divizii noi și în Europa de Est. Zidul Berlinului va rămâne…”, scriau analiștii CIA în septembrie 1988 (Apud Victor Sebestyen, op. cit., p. 214).

[8] În National Intelligence Estimate II-4-89, Condoleezza Rice, consilierul pentru probleme sovietice al lui Brent Scowcroft, avea să scrie: „Cel mai probabil, folosirea de către Uniunea Sovietică a puterii militare ca pârghie în relațiile externe va fi redusă și mai mult. Procesul inițiat de Gorbaciov…va duce la schimbări de durată în comportamentul sovieticilor” (Ibidem, p. 252).

[9] „Costul acestui eșec în îndeplinirea activității de bază a serviciilor de informații este vizibil: enormele cheltuieli din bugetul alocat apărării în epoca Reagan; o confruntare prelungită, fără a fi necesară, între Washington și Moscova; pierderea oportunității de a influența evoluția Confederației Ruse”, scria Melvin Goodman, în ziarul Washington Post la 19 decembrie 1999, cu referire la eșecul CIA de a prezice colapsul URSS (Apud Catherine Durandin, op. cit., p. 202).

[10] „La prima întâlnire la cel mai înalt nivel CIA-KGB, Kriucikov știa, datorită lui Aldrich Ames, ce-i spuneam noi președintelui și altora despre Uniunea Sovietică, și era conștient de multe dintre eforturile noastre pentru recrutarea de agenți și culegerea de informații tehnice din URSS”, mărturisea Robert Gates, director-adjunct al CIA în decembrie 1987 (Apud Vasili Mitrokhin, Christopher Andrew, Arhiva Mitrokhin. KGB în Europa…, p. 228).

[11] Victor Sebestyen, op. cit., p. 250-251.

[12] Catherine Durandin, op. cit., p. 201.

[13] Într-un document strict-secret al MAE sovietic se menționau, cu referire la criza din spațiul țărilor socialiste și poziția de urmat a URSS, următoarele: „Trebuie să pornim de la faptul că folosirea forței militare ca parte a relațiilor noastre cu statele socialiste…este total exclusă, chiar și în situațiile extreme (cu excepția agresiunilor externe asupra aliaților noștri). Intervenția militară nu va preveni, ci va înrăutăți criza socială și politică, va provoca proteste de masă, chiar și rezistență armată, iar în final va duce la efectul opus, întărirea antisovietismului. Va submina grav au­to­ri­ta­tea Uniunii Sovietice, va înrăutății relațiile noastre cu puterile vestice…și va duce la izolarea Uni­unii Sovietice. Dacă situația se agravează în vreo țară socialistă, trebuie să ne abținem…de la a oferi sprijin public acțiunilor represive ale autorităților” (Apud Victor Sebestyen, op. cit., p. 221). A se vedea: Răspunzând la provocările vremii. Politica externă a perestroikăi: mărturii docu­men­tare. După însemnările discuțiilor lui M. Gorbaciov cu personaje de peste hotare și după alte ma­te­riale, coordonare și redactare A. C. Cerneaev, A. B. Veber, Fundația Gorbaciov, Moscova, Ves Mir, 2010.

[14] Fostul disident sovietic Vladimir Bukovski concluziona: „Tentativa pentru a face Europa «so­cialistă» și pentru a pune potențialul ei industrial în slujba cauzei socialismului a fost marea pro­blemă a politicii externe sovietice încă din epoca lui Lenin: de asta depindeau și supraviețuirea URSS și succesul oricărei experiențe socialiste” (Apud Vladimir Bukovski, Judecată la Moscova, Editura Albatros, București, 1998, p. 399).

[15] „Încă de când a preluat puterea în martie 1985, Mihail Gorbaciov a considerat că există două priorități majore în privința operațiunilor externe ale KGB-ului. În primul rând, el era de părere că o politică externă dinamică necesită un serviciu de informații dinamic. Inițiativele fără pre­ce­dent demarate de el trebuiau urmărite în cel mai complet și rapid mod posibil, prin reacția occidentală suscitată”, mărturisea fostul ofițer KGB Oleg Gordievski (Apud Christopher Andrew, Oleg Gordievski, KGB. Istoria secretă a operaţiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov, Editura All, Bucureşti, 1994, p. 446).

[16] Mihail Gorbaciov, Memorii, Editura Nemira, București, 1994, p. 135.

[17] Thierry Wolton, KGB-ul la putere. Sistemul Putin, Editura Humanitas, București, 2008, p. 42.

[18] Tratatul SALT II s-a semnat la 18 iunie 1979, la Viena, și cuprindea trei texte: 1) Tratatul propriu-zis care era considerat ca fiind valabil până în 1985 și fixa un plafon strategic de 2.250 de rachete pentru fiecare stat, precum și un plafon pentru ogivele rachetelor cu focoase multiple, respectiv 13.200, din care 820 pentru rachetele balistice intercontinentale cu focoase multiple sol-sol (ICBM); 2) un al doilea text limita în mod expres, pentru următorii trei ani, cercetarea și dezvoltarea rachetelor lansate de pe platforme mobile, precum și a celor de croazieră cu rază medie de acțiune, adică peste 2.500 km; 3) cel de-al treilea text era o declarație de principiu care se referea la obligația de a continua tratativele pentru reducerea armamentului nuclear strategic și tactic, respectiv continuarea negocierilor pentru a se ajunge la un nou acord, SALT III, care să prevadă o reducere efectivă și importantă a arsenalelor URSS și SUA. Rachetele cu rază medie de acțiune, sovietice și americane, aflate în Europa, precum și forțele nucleare ale Franței și Marii Britanii, urmau să fie luate în discuție la viitoarele negocieri de dezarmare.

[19] Victor Sebestyen, op. cit., p. 140.

[20] În iulie 1987, Tratatul de la Varșovia a adoptat o nouă doctrină militară, copiată ad-litteram după cea sovietică, care stipula imposibilitatea victoriei într-un război nuclear și inutilitatea parității în armamentele strategice, zdruncinând astfel fundamentele ideologice și psihologice ale prezenței militare sovietice în Răsăritul Europei.

[21] Gerd Ruge, Mihail Gorbaciov, Editura Doina, Bucureşti, 1993, p. 241.

[22] Ibidem, p. 242.

[23] La 28 iunie 1988, Mihail S. Gorbaciov va declara: „Impunerea din afară – prin orice mijloace, nemaivorbind de mijloace militare – a unei structuri sociale, a unui mod de viață sau a unei politici face parte din arsenalul periculos al anilor trecuți. Suveranitatea și independența, drepturile egale și neamestecul devin norme recunoscute ale relațiilor internaționale. (…) A te opune libertății de opțiune înseamnă a te plasa împotriva cursului obiectiv al istoriei înseși” (Apud Archie Brown, The Rise and Fall of Communism, Vintage Books, Londra, 2010, p. 524).

[24] Pierre Verluise, După douăzeci de ani de la căderea Zidului. Europa reconfigurată, Editura Cartier, Chișinău, 2009, p. 70.

[25] A se vedea: Carl Bernstein, Marco Politi, Sa Sainteté Jean-Paul II et l’histoire cachée de notre époque, Editura Plon, Paris, 1996, p. 474. Cercetătorul în domeniul relațiilor internaționale Pierre Verluise consideră că Statele Unite au cheltuit mai mult de 50 de milioane de dolari pentru a sprijini Solidaritatea poloneză.

[26] Administrația de la Casa Albă preconiza: 1) să ceară aliaților europeni să acorde Moscovei credite doar la cursul pieței; 2) să nu admită accesul la tehnologiile occidentale moderne; 3) să caute împreună cu aliații din CEE surse alternative de energie pentru a micșora dependența de gazul rusesc.

[27] „În august 1985, o lovitură ascunsă a fost dată în inima economiei sovietice. Încă din primele săptămâni ale acestei luni, producția a trecut de la 2 la 6 milioane de barili, pentru a ajunge la 9 milioane la sfârșitul toamnei. La vremea respectivă, incapabili să-și mărească, la rândul lor, extracția de petrol, sovieticii au fost nevoiți să-și dubleze vânzările de aur pentru a acoperi deficitul. Căderea de la 30 de dolari la 12 dolari barilul a adus Moscovei pierderi de circa 10 miliarde devize forte, cam jumătate din beneficiile ei” (Apud Peter Schweizer, Victory, The Reagan Administration’s secret strategy that hastened the collapse of the Soviet Union, The Atlantic Monthly Press, New York, 1994, p. 242 – 243).

[28] Gheorghe E. Cojocaru, Tratatul de Uniune Sovietică, Editura Civitas, Chișinău, 2005, p. 224.

[29] George Herbert Walker Bush s-a întâlnit cu viitorul lider de la Kremlin cu ocazia înmormântării lui Konstantin U. Cernenko. Mihail S. Gorbaciov l-a primit pe vicepreședintele SUA și pe secretarul de stat, George Schultz, în sala Sfânta Ecaterina de la Kremlin și le-a ținut un monolog de 45 de minute în care a declarat că URSS nu mai era interesată de o confruntare cu Statele Unite. Întrebat de reporteri cu privire la noul lider de la Kremlin și interesele Occidentului, George H. W. Bush va declara: „Noi dorim în mod clar ca Uniunea Sovietică să se schimbe. Iată un om care dorește și el același lucru. Dar felul în care o va face depinde, în parte, de modul în care vom acționa noi împreună cu el. Nu este vorba să ne oferim să-l «ajutăm», ci să promovăm interesele SUA într-un mod care să afecteze politica lui așa cum și-o dorește el” (Apud Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, La cele mai înalte nivele, Editura Elit, Bucureşti, 1994, p. 19).

[30] În clipa în care ambasadorul american Jack F. Matlock, aflat la Helsinki, a primit prin fax „tezele” Conferinței a XIX-a PCUS, recent publicate, a fost bulversat complet. Președintele Ronald Reagan a fost informat că liderii de la Kremlin păreau hotărâți să respecte drepturile fundamentale ale cetățenilor sovietici și principii precum separarea puterilor în stat, independența justiției și prezumția de nevinovăție. Ambasadorul Jack F. Matlock a concluzionat că ceea ce descriau „tezele” era ceva mai aproape de social-democrația europeană astfel încât „dacă se dovedesc a fi reale, Uniunea Sovietică nu va mai putea să fie niciodată ceea ce a fost în trecut” (Apud Jack F. Matlock, Autopsy on an Empire: The American Ambassador’s Account of the Collapse of the Soviet Union, Random House, New York, 1995, p. 122).

[31] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 56.

[32] O primă rundă de discuții între Henry Kissinger și președintele Bush a avut loc la 18 decembrie 1988 și viza obținerea unor garanții sovietice ferme privind neutilizarea forței pentru a se reprima reformele sau liberalizarea Europei de Răsărit. Occidentul urma să promită că „nu va exploata nici una din schimbările economice sau politice care vor surveni acolo, în detrimentul intereselor «legitime» ale securității Uniunii Sovietice” (Ibidem, p. 27).

[33] Ibidem, p. 31.

[34] Secretarul de stat James Baker a oferit, în mod discret, informații presei despre planurile lui Kissinger privind o înțelegere sovieto-americană asupra Europei Răsăritene. New York Times îi informa pe cititorii lui, în cursul zilei de 28 martie 1989, că secretarul de stat american „reflecta” la „Planul Kissinger” cu anumite rezerve. „Cred că este important ca orice fel de idee de acest gen, în măsura în care va fi urmată, să fie urmată cu grijă, în așa fel încât să nu ni se reproșeze că ne-am așezat împreună cu Uniunea Sovietică la masă și am început să modelăm Europa Răsăriteană”, îi va declara James Baker corespondentului diplomatic al ziarului, Thomas Friedman (Ibidem, p. 72). Cancelariile occi­den­tale din spațiul CEE vor protesta și vor solicita explicații administrației Bush. Marea Britanie a comunicat prin Sir Antony Acland, ambasadorul britanic la Washington, că Guvernul Majestății Sale era ferm împotriva „oricărui târg între Statele Unite și Uniunea Sovietică cu privire la Europa Răsăriteană” (Ibidem, p. 73). Supusă presiunilor diplomatice ale aliaților din NATO, administrația Bush va comunica, prin intermediul secretarul de stat adjunct Lawrence Eagleburger, că „Planul Kissinger” era interesant ca exer­cițiu intelectual, însă „dacă există vreun merit în propunerea lui Kissinger, acela este că ne ofe­ră ocazia să ne gândim la implicațiile unor schimbări dramatice în Europa Răsăriteană” (Ibidem).

[35] „Gorbaciov și Șevardnadze au condus URSS indiscutabil, chiar dacă orbește, către o postură defensivă mult mai sigură, mai ieftină și mai rațională față de Vest, fără balastul unei confruntări imperiale și militare”, consemna John Lough în studiul German Unification Accidentally on Purpuse, în Soviet Analyst, 07.11.1990, p. 1-2 (Apud Anneli Ute Gabanyi, Revoluția neterminată, Editura Fundației Culturale Române, București, 1999, p. 34).

[36] Dumitru Preda, Mihai Retegan, 1989. Principiul dominoului, Editura Fundației Culturale Române, București, 2000, p. 17.

[37] Ibidem, p. 18.

[38] „Am decis să modificăm abordarea americană tradițională față de Europa de Est. Statele Unite încurajau sateliții care provocau cele mai multe neplăceri Uniunii Sovietice, astfel România și Nicolae Ceaușescu s-au aflat în fruntea listei americane a «celor buni». Am hotărât că această abordare era greșită; că ar fi trebuit să încurajăm mișcarea din interior pentru lărgirea siste­mu­lui, pentru a-l face mai deschis. Așadar, Ceaușescu a ajuns în partea de jos a listei noastre, iar Polo­nia a urcat. Am perceput posibilități reale în modul în care evolua mișcarea Solidaritatea. Am în­cercat să acționăm astfel încât să evităm un nou ciclu de revolte și represiuni în Europa de Est. Do­ream să împingem înainte liberalizarea, dar într-un ritm care să nu provoace reacția sovie­telor. Desigur, nu puteam ști care era acel ritm. Dar am încercat să evităm fie o reprimare violen­tă în interiorul Uniunii Sovietice, fie o reacție la Moscova în care linia dură l-ar fi eliminat pe Gorbaciov pentru că nu lua măsuri”, mărturisea generalul (r) Brent Scowcroft (Apud Zbigniew Brzezinski, Brent Scowcroft, David Ignatius, America şi lumea. Conversaţii despre viitorul politicii externe americane, Editura Antet, Bucureşti, 2009, p. 135-136).

[39] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 70.

[40] A fost semnată în septembrie 1989 și era centrată pe necesitatea trecerii „dincolo de politica ținerii în loc, spre o politică a SUA, care să promoveze activ integrarea Uniunii Sovietice în sistemul internațional” (Apud Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 298-299).

[41] Karen E. Smith, Politica externă a Uniunii Europene, Editura Trei, București, 2004, p. 61.

[42] Ibidem.

[43] Ibidem, p. 88.

[44] Ibidem, p. 90.

[45] Ibidem, p. 91.

[46] Ibidem.

[47] Ibidem.

[48] Helmut Kohl, Am vrut unitatea Germaniei, Editura Institutul European, Iași, 1999, p. 45.

[49] Ibidem.

[50] Cancelarul german Otto von Bismarck declara: „De unul singur nu poți realiza ceva, poți doar aștepta până când auzi răsunând pașii lui Dumnezeu trecând prin evenimente; atunci să-i sari înainte și să-i apuci colțul mantiei, asta-i tot!”.

[51] Helmut Kohl, op. cit., p. 50.

[52] Ibidem.

[53] Ibidem.

[54] Ibidem.

[55] Ibidem.

[56] „Cred că între Uniunea Sovietică, Republica Federală și RDG nu există diferențe de opinii cu privire la unitate și asupra dreptului oamenilor de a năzui către unitate și de a hotărî singuri asupra evoluției în continuare. Între dumneavoastră și mine există concordanță asupra faptului că germanii trebuie să decidă singuri opțiunea lor. Germanii din Republica Federală și din RDG trebuie să știe mai bine drumul pe care vor să meargă”, va declara Mihail S. Gorbaciov (Ibidem, p.185). Decizia președintelui URSS i-a bulversat pe Valentin Falin și Alexander Bondarenko, precum și pe ceilalți membri ai Biroului Politic al CC al PCUS, iar Pravda avea să scrie, la 11 februarie 1990, că „secretarul general Gorbaciov și cancelarul federal german sunt de acord că germanii ar putea să realizeze unitatea patriei lor prin autodeterminare liberă, dacă ei doresc acest lucru” (Ibidem, p. 190). Cele inserate în paginile oficiosului PCUS au constituit o mare surpriză pentru cancelarul federal german, deoarece nu era obișnuit ca substanța convorbirilor și înțelegerile să fie difuzate voalat sau chiar retușate, dar reprezenta „un indiciu în plus că întreaga chestiune era orchestrată de Gorbaciov și apropiații săi și strecurată pe lângă capetele betonate din Comitetul Central de atunci” (Ibidem).

[57] Ibidem, p. 51.

[58] Ibidem, p. 51-52.

[59] François Mitterrand considera că unitatea Europei Occidentale depindea de relația franco-germană, astfel încât în timpul întâlnirii cu cancelarul Helmut Kohl, din 25 mai 1985, pe un vapor de croazieră, în Bodensee, lacul Constanze, îi va declara: „Axa politicii franceze este Europa, iar axa Europei este prie­tenia franco-germană” (Apud Jacques Attali, François Mitterrand așa cum a fost, Editura Historia, București, 2008, p. 259). În Consiliul de Miniștri francez, președintele Mitterrand va declara referitor la apărarea europeană: „Un tratat de cooperare militară europeană trebuie să fie mai întâi franco-german. E un punct de trecere obligatoriu. Anglia nu e activă în Europa decât atunci când acest lucru o poate ajuta să frâneze un demers bilateral franco-german” (Ibidem). François Mitterrand începea să accelereze politica sa de făurire a unității europene în contextul oferit de prăbușirea glacisului strategic al URSS.

[60] Helmut Kohl, op. cit., p. 51-52.

[61] Günter Schabowski îi va declara istoricului Dimitrij Chmelnizki că la sfârșitul anului 1986 și la începutul lui 1987, Mihail S. Gorbaciov a făcut mai multe presiuni pentru organizarea unui puci în interiorul PSUG pentru a scăpa de Erich Honecker și a-l înlocui cu Markus Wolf, șeful HVA (Informațiile Externe) din STASI, un adept al perestroika și glasnosti. În 1987 au circulat multe zvonuri referitoare la pensionarea lui Markus Wolf în legătură cu acest „puci” moscovit. „Putem totuși să presupunem că motivul fundamental al unor asemenea acțiuni îl constituia teama Kremlinului față de posibilele datorii pe care le-ar fi contractat în continuare RDG. Creșterea dependenței financiare ar fi consolidat automat poziția Bonnului în contactele sale cu Berlinul și ar fi dus la marginalizarea rolului Moscovei. Răsturnarea lui Honecker, care căuta o soluție pentru ieșirea din impas, și înlocuirea lui cu «securistul» Wolf, absolut loial, ar fi fost de natură să convingă în primul rând Statele Unite și țările CEE că soarta RDG o decide în exclusivitate PCUS. De asemenea, ar fi descurajat orice încercări ale SED (PSUG – n. n.) de a căuta «drumul spre Vest» fără a fi obținut mai întâi acordul din partea Uniunii Sovietice”, adnotează istoricul Aleksander Gubrynowicz (Apud Adam Burakowski, Aleksander Gubrynowicz, Pawel Ukielski, 1989. Toamna națiunilor, Editura Polirom, Iași, 2013, p. 212-213). Istoricul Françoise Thom menționează faptul că la 18 iunie 1987, Markus Wolf, șeful HVA din STASI, se va întâlni în mod clandestin cu generalul Vladimir A. Kriucikov, șeful Direcției Generale I din KGB (Informații Externe), și Hans Modrow. Într-un interviu dat în aprilie 1988, Markus Wolf va critica climatul nesănătos din RDG. La 17 decembrie 1987, în timpul discursului ținut cu ocazia aniversării a 70 de ani de la crearea organelor securității statului sovietic, Viktor M. Cebrikov, președintele KGB, a menționat: „Dată fiind situația politică, vom continua să perfecționăm acțiunea noastră comună cu organele de securitate din țările socialiste surori. Vom acționa în strânsă legătură cu ele” (Apud Françoise Thom, Sfârșiturile comunismului, Editura Polirom, Iași, 1996, p. 60).

[62] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 299.

[63] Ibidem.

[64] Ibidem.

[65] Anneli Ute Gabanyi, op. cit., p. 39.

[66] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 122.

[67] Ibidem, p. 123.

[68] Ibidem.

[69] Victor Sebestyen, 1989. Prăbușirea…, p. 281.

[70] Dumitru Preda, Mihai Retegan, op. cit., p. 138.

[71] Victor Sebestyen, op. cit., p. 281.

[72] Dumitru Preda, Mihai Retegan, op. cit., p. 138.

[73] Ibidem. Președintele Bush se angajase să determine Banca Mondială să acorde 325 milioane de dolari pentru dezvoltarea agriculturii și industriei alimentare poloneze, precum încercarea de a convinge Occidentul să reeșaloneze 5 miliarde de dolari din datoria externă poloneză.

[74] Victor Sebestyen, op. cit., p. 284.

[75] Președintele Bush i-a asigurat pe oficialii unguri de faptul că: 1) Statele Unite vor sprijini eforturile acestora de a primi ajutor economic și asistență tehnică din partea Occidentului; 2) vor crea, cu aprobarea Congresului SUA, un fond de 25 milioane dolari din care să fie finanțate acțiunile de înviorare a economiei ungare, precum și încurajarea investițiilor americane în Ungaria; 3) acor­darea, cu caracter permanent, a clauzei națiunii celei mai favorizate, însă numai ca urmare a adop­­tării de către Parlamentul RPU a legii privind dreptul la emigrare; 4) acordarea de pre­ferințe tarifare generale care să favorizeze un acces cât mai liber al Ungariei pe piața Statelor Unite și 5) garantarea investițiilor americane în Ungaria. Totodată, președintele Bush a reamintit faptul că se va crea un fond de 5 milioane dolari destinați dezvoltării cooperării Est-Vest în domeniul ecologic și, totodată, crearea unui organism de resort cu sediul la Budapesta.

[76] Dumitru Preda, Mihai Retegan, op. cit., p. 135.

[77] În cursul dimineții de 15 iulie 1989 se va deschide reuniunea „G-7” de la Arcadă (numită azi Arcul lui Mitterrand), într-un imobil din noul cartier La Défense al Parisului. „G-7” a protestat modest împotriva represiunii chineze din Piața Tien An-Men, a hotărât ca ajutorul financiar destinat Poloniei să fie coordonat de Comisia Europeană, a promis un ajutor pentru reducerea datoriilor africane și mexicane, un sprijin financiar pentru ridicarea de baraje în Bangladesh, a lansat inițiative importante împotriva spălării de bani etc. Reunificarea germană nu a fost luată în discuție. Pe 1 septembrie 1989, François Mitterrand îi va explica premierului Margaret Thatcher că el nu se opunea reunificării germane, cu condiția de a se reconfirma intangibilitatea frontierei polono-germane. „Niciodată Gorbaciov nu va accepta o Germanie unită în NATO. Iar americanii nu vor accepta niciodată ca RFG să iasă din NATO. În acest caz nu trebuie să ne neliniștim: să spunem că ea va avea loc când vor decide germanii, dar știind că cei doi mari ne vor proteja”, mărturisea președintele Mitterrand (Apud Jacques Attali, op. cit., p. 276). În interviul acordat lui Pierre Verluise (La réunification allemande et les relations franco-allemandes), publicat în septembrie 2002 pe site-ul www.diploweb.com, generalul Vernon Walters declară că președintele Bush a acceptat, în noiembrie 1989, să susțină activ reunificarea Germaniei, însă fără o neutralizare a acesteia (A se vedea: http://www.diploweb.com/La-reunification-allemande-et-les.html).

[78] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 136.

[79] Ibidem.

[80] Ibidem, p. 139.

[81] Ibidem, p. 141.

[82] Ibidem, p. 142.

[83] Jacques Attali, op. cit., p. 275.

[84] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 148.

[85] Zbigniew Brzezinski, Brent Scowcroft, David Ignatius, op. cit., p. 15.

[86] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 154.

[87] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 300.

[88] Referindu-se la problema Statelor Baltice, secretarul de stat James Baker îi va sugera ministrului sovietic de externe ca URSS să acorde independență  Estoniei, Letoniei și Lituaniei care vor deveni, astfel, trei mici Finlande. Eduard A. Șevardnadze va mărturisi că și el, și Mihail S. Gorbaciov credeau că „națio­naliștii vor opta «pentru maximum de autonomie politică și economică» în interiorul URSS, mai ales dacă perestroika va oferi un standard de viață mai ridicat” (Apud Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 160). Cei doi înalți demnitari ai statului sovietic sperau ca Statele Baltice să fie un laborator pentru perestroika, astfel încât să poată fi demonstrat restului Uniunii Sovietice că reformele economice propuse de Mihail S. Gorbaciov vor putea aduce o viață mai bună cetățeanului sovietic. „Șevardnadze era convins că, dacă republicile non-ruse vor fi eliberate de aspectele cele mai ineficiente și mai represive ale conducerii sovietice, s-ar putea să dorească să rămână, în continuare, în cadrul unei uniuni sau al unei federații. În felul acesta, capacitatea de a ține sub control problema naționalităților condiționa în mod direct succesul perestroikăi, care, la rândul ei, depindea de bunăvoința lumii capitaliste de a ajuta Uniunea Sovietică să străbată perioada inevitabil trauma­tizantă a adaptării”, concluzionau Michael R. Beschloss și Strobe Talbott (Ibidem).

[89] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 300.

[90] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 174.

[91] În aceeași perioadă, Robert Zoellick, colaboratorul lui James Baker, îl va însoți pe Alan Greenspan, președintele Federal Reserve, într-o călătorie de cinci zile, la Moscova, unde vor oferi sfaturi experților economici ai lui Gorbaciov referitor la modul în care puteau construi un sistem financiar orientat spre economia de piață.

[92] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 177.

[93] Ibidem, p. 178.

[94] Ibidem.

[95] Ibidem, p. 191.

[96] Ibidem.

[97] „Faptul că statele Europei aparțin unor sisteme sociale diferite este o realitate. Recunoașterea acestui fapt istoric și respectarea dreptului suveran al fiecărui popor de a-și alege sistemul social în funcție de propria dorință sunt cele mai importante premise pentru un proces european normal. În unele țări, ordinea socială și politică s-a schimbat în trecut și, la fel de bine, se poate schimba și în viitor, dar aceasta este exclusiv o problemă a popoarelor în cauză și a opțiunii lor. Orice amestec în afacerile interne, orice încercare de a limita suveranitatea statelor – prietene, aliate sau alte state – este inadmisibilă”, declara Mihail S. Gorbaciov în plenul Consiliului European de la Strasbourg, pe 6 iulie 1989 (Apud Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 171).

[98] Referitor la stabilirea locului summit-ului, trebuie menționat faptul că președintele Bush dorea să-l invite pe Gorbaciov la Camp David sau la Kenennbunkport. Era luată în calcul și varianta unui loc îndepărtat din Alaska, astfel încât întâlnirea putea avea loc la jumătatea drumului dintre Moscova și Washington. Însă, sovieticii doreau ca prima întâlnire Bush-Gorbaciov să se desfășoare pe teren neutru. Sicilia a fost refuzată de către sovietici. La sugestia lui William Bush, președintele Bush a acceptat Malta ca loc de întâlnire. Moscova a fost de acord cu Malta și a propus ca întâlnirea să aibă loc la bordul unor nave militare sovietice și americane, în golful Marsaxlokk. Mass-media internațională și opinia publică au aflat în dimineața zilei de 31 octombrie 1989, din paginile lui Washington Post, că întâlnirea se va desfășura la Malta. „Cam proastă alegere, mai ales dacă se vor întâlni la bordul unei nave. Vremea e groaznică în această perioadă a anului”, avea să declare o secretară din staff-ul Consiliului Național de Securitate al SUA care își petrecuse doi ani la ambasada americană din Malta (Apud Andrew Christopher, CIA și Casa…, p. 456).

[99] Reunificarea celor două Germanii.

[100] Jacques Attali, op. cit., p. 277.

[101] În cursul zilei de 25 octombrie 1989, François Mitterrand va dezvălui agenda sa de priorități: 1) lansarea conferinței interguvernamentale care să ducă la crearea monedei unice europene; 2) adoptarea Cartei sociale europene; 3) crearea unei confederații și a unei bănci cu care să fie susținută evoluția țărilor din Răsăritul Europei. „O bancă pentru Europa care, ca și BEI, să finanțeze marile proiecte, asociindu-i în consiliul ei pe cei doisprezece europeni, apoi pe alții – Polonia, Ungaria…și, de ce nu, URSS”, declara François Mitterrand (Ibidem, p. 278).

[102] Ibidem.

[103] Ibidem, p. 279.

[104] Helmut Kohl, op. cit., p. 125-126.

[105] Ibidem, 128.

[106] Cristian Troncotă, Duplicitarii. O istorie a Serviciilor de Informații și Securitate ale regimului comunist din România, Editura Elion, București, 2003, p. 207.

[107] Ibidem, p. 208.

[108] Într-un document strict-secret al MAE sovietic se menționa, cu referire la criza din spațiul țărilor socialiste și poziția de urmat a URSS, următoarele: „Trebuie să pornim de la faptul că folosirea forței militare ca parte a relațiilor noastre cu statele socialiste… este total exclusă, chiar și în situațiile extreme (cu excepția agresiunilor externe asupra aliaților noștri). Intervenția militară nu va preveni, ci va înrăutăți criza socială și politică, va provoca proteste de masă, chiar și rezistență ar­mată, iar în final va duce la efectul opus, întărirea antisovietismului. Va submina grav auto­ritatea Uniunii Sovietice, va înrăutăți relațiile noastre cu puterile vestice… și va duce la izolarea Uniunii Sovietice. Dacă situația se agravează în vreo țară socialistă, trebuie să ne abținem… de la a oferi sprijin public acțiunilor represive ale autorităților” (Apud Victor Sebestyen, op. cit., p. 221).

[109] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 211.

[110] Carl Bernstein, Marco Politi, Sanctitatea Sa Ioan Paul al II-lea și Istoria secretă a timpurilor noastre, Editura Papyrus, Oradea, 1999, p. 500.

[111] Ibidem.

[112] Ibidem.

[113] Ibidem.

[114] Ibidem.

[115] Ibidem, p. 505.

[116] Ibidem.

[117] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 217-218.

[118] Mihail S. Gorbaciov dorea instituirea unor limite în ceea ce privește rachetele de croazieră lansate de pe mare (SCLM – Sealaunched Cruise Missiles).

[119] „Vom lua în considerare orice formă de asociere între statele baltice și guvernul sovietic central care vine în întâmpinarea intereselor reciproce”, avea să declare Mihail S. Gorbaciov, la Malta, în decembrie 1989 (Apud Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 232).

[120] „Trebuie să spun că am fost uimiți de rapiditatea transformărilor. Am apreciat mult reacția pe care a avut-o Uniunea Sovietică și Dumneavoastră personal față de aceste schimbări dinamice și, în același timp, fundamentale. (…) Nădăjduiesc că ați observat că, în timpul schimbărilor din Europa de Est, Statele Unite nu au făcut declarații arogante, care ar fi putut aduce prejudicii Uniunii Sovietice. Cu toate că în statele Unite sunt unii care mă acuză că sunt fricos, administrația mea încearcă să nu întreprindă nimic ce ar putea să vă zdruncine pozițiile. Dar mi s-a sugerat cu insistență un alt lucru: să mă cațăr, cum s-ar spune, pe zidul Berlinului și să dau declarații sforăitoare. Totuși, administrația mea nu va recurge niciodată la asemenea măsuri, ea încearcă să fie discretă”, declara președintele George H. W. Bush (Apud Constantin Vlad, Diplomația Secolului XX, Fundația Europeană Titulescu, București, 2006, p. 663).

[121] „Gorbaciov a înțeles din aceasta – concluzionau Michael R. Beschloss și Strobe Talbott – că Bush nu va face presiuni deosebite în direcția obținerii independenței pentru Republicile Baltice și că, atâta timp cât tancurile sovietice nu se vor pune în mișcare, președintele SUA nu se va angaja în niciun fel de demersuri demagogice pe această temă și nici nu va încerca să-și pună omologul într-o situație stânjenitoare” (Ibidem).

[122] A se vedea: Malta. Decembrie 1989. Stenograma sovietică a întâlnirii de la Malta (I), în Caietele Revoluției, nr. 2 (40)/2012, p. 54-60; Idem (II), nr. 3 (41)/2012, p. 45-52; Idem (III), nr. 4 (42)/2012, p. 31-40.

[123] „Principiul de bază adoptat de noi, care ne-a condus în cadrul noii gândiri, este dreptul fiecărei țări la libera opțiune, inclusiv dreptul de a reveni asupra opțiunii sale inițiale și s-o modifice. Este foarte dureros, dar e un drept esențial. Dreptul de a alege, fără amestec din afară”, declara Mihail S. Gorbaciov la Summit-ul din Malta (Apud Constantin Vlad, op. cit., p. 663).

[124] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 231.

[125] Referindu-se la interesele statelor membre ale CEE, vis-à-vis de agenda convorbirilor de la Malta, analiștii DSS de la București apreciau că acestea doreau „respectarea de către SUA a înțelegerilor convenite anterior cu statele vest-europene ca fiecare dintre acestea să aibă un rol sporit în influențarea situației din Europa de Est, astfel încât să-și asigure promovarea propriilor interese pe termen lung în această zonă” (Apud Cristian Troncotă, op. cit., p. 208). „Franța și Anglia – raportau ofițerii DSS de la București – au solicitat totodată ca, în perspectiva constituirii unei confederații a celor două state germane, să se prevină deplasarea centrului de putere din Europa către Germania unificată, precum și o polarizare politico-economică și chiar militară între aceasta și URSS de genul celei existente înaintea celui de Al Doilea Război Mondial” (Ibidem).

[126] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 231.

[127] Dialogul dintre François Mitterrand și Hans Dietrich Genscher, ministrul german al Afacerilor Externe, din 30 noiembrie 1989, relevă importanța anumitor subiecte din agenda diplomatică interna­țio­nală în preajma Summit-ului de la Malta, mai puțin viitorul României socialiste, chiar și luată indi­vi­dual. „Dacă unitatea germană se va face înaintea celei europene, veți avea împotriva dumnea­voastră o triplă alianță (Franța, Anglia, URSS), exact ca în 1914 și în 1939. Sigur, veți fi nouăzeci de milioane de locuitori, dar URSS se va întoarce împotriva dumneavoastră, veți fi încercuiți și totul se va sfârși cu un război în care din nou toți europenii vă vor fi împotrivă. Asta este ceea ce doriți? Dacă, dimpotrivă, unitatea germană se va face după cea a Europei va fi progresat, noi vă vom ajuta”, avea să declare François Mitterrand (Apud Jacques Attali, op. cit., p. 286). Președintele Franței era angrenat într-un complicat joc politico-diplomatic a cărui miză era unitatea europeană în care cancelarul Helmut Kohl trebuia să-i cedeze lui François Mitterrand. Lansarea negocierilor privind crearea Uniunii Europene, recunoașterea frontierelor cu Polonia și confirmarea denuclearizării Germaniei reprezentau cele trei condiții necesare fără de care François Mitterrand nu dorea să discute cu Mihail S. Gorbaciov despre „reunificarea germană”. A se vedea: Ulrich Albrecht, Marile Puteri și reunificarea Germaniei, în Lumea, Anul XIII, nr. 5 (157), 2006, p. 28-35.

[128] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 222.

[129] Ibidem, p. 233.

[130] Ibidem, p. 234.

[131] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 302-303.

[132] Jacques Attali, op. cit., p. 286.

[133] Jacques Attali, op. cit., p. 287.

[134] Ibidem.

[135] A se vedea: Mihail Narinski, Liderii sovietici și reunificarea germană (1), în Magazin istoric, Anul XLVII, serie nouă, nr. 2 (551), februarie 2013, p. 5 – 10; Idem (2), în Magazin istoric, Anul XLVII, serie nouă, nr. 3 (552), martie 2013, p. 40 – 45 și Idem (3), în Magazin istoric, Anul XLVII, serie nouă, nr. 4 (553), aprilie 2013, p. 66 – 71.

[136] Jacques Attali, op. cit., p. 288. Istoricul George-Henri Soutou scria în 2007: „Într-adevăr, prima reacție a lui François Mitterrand a fost aceea de-a încerca să frâneze reunificarea germană, care, în viziunea sa, ar fi compromis statutul Franței în Europa. Pentru asta, el conta în special pe procesul supranumit «2+4», prin care erau desemnate negocierile între cei Patru și cele două Germanii. În februarie 1990, el credea că în formula «2+4», reunificarea va dura ani de zile. Pe de altă parte, el a încercat inițial să insereze reunificarea în construcția unei Europe Mari, care să includă URSS. (…) De aici propunerea sa din 31 decembrie, referitoare la o Confederație euro­peană care să cuprindă URSS; în același spirit, el voia să dezvolte structurile de securitate din Europa între cele două tratate pentru a încadra reunificarea, ceea ce ar fi mers în același sens cu conceptul de Casă Comună a lui Gorbaciov, după cum îi și spune acestuia, în mai 1990, la Moscova. În concepția președintelui Republicii, această Europă Mare ar fi fost facilitată de că­de­rea comunismului sovietic de tip clasic și de apariția în URSS și în Europa de Est a unui comunism reformat compatibil cu socialismul democratic al Europei occidentale” (Apud Pierre Verluise, op. cit. p. 123). În octombrie 1989, François Mitterrand a ținut un discurs la Valladolid prin care a îndemnat popoarele din Răsăritul Europei să „nu respingă «valorile socialismului»” (Ibidem, p. 124).

[137] „Astăzi puteți auzi întrebarea:…de ce nu am putut prevedea evenimentele din acele țări? Le-am prevăzut! Și de aceea am început în aprilie 1985 să restructurăm fundamental tipul relațiilor interstatale, am renunțat să ne amestecăm în treburile lor interne și să impunem soluții”, declara Eduard A. Șevardnadze, într-o cuvântare în plenul CC al PCUS, în februarie 1990, cu referire la procesul de „europenizare a Uniunii Sovietice”, care nu ar fi fost posibil fără o „de-sovietizare a Europei de Est” (Apud Anneli Ute Gabanyi, op. cit., p. 36).

[138] Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România. „Revoluția din decembrie 1989” – o tragedie românească, vol. 4, partea a II-a, Editura RAO, București, 2005, p. 130.

[139] Generalul de brigadă (r) Gheorghe Dragomir, fost cadru al CIE (UM 0544), și, mai apoi, adjunct al directorului Serviciului de Informații Externe (1990-1992), acreditează ideea că un agent secret al CIE a oferit informații importante conducerii CIE al RSR privind evenimentele care se vor petrece în România în cursul anului 1989 (A se vedea: Gheorghe Dragomir, Recviem pentru spioni, vol. I, Editura România în Lume, București, 2006, p. 305-309).

[140] Alex Mihai Stoenescu, op. cit., vol. 4, partea a II-a, p. 130-131.

[141] Dumitru Preda, Mihai Retegan, op. cit., p. 396.

[142] Ibidem.

[143] Ibidem.

[144] Ibidem, p. 401.

[145] A se vedea: Paul Nistor, Noua diasporă rusă și relațiile ei cu Moscova, în Echidistanțe. Revistă de cultură și științe, Anul XVII, serie nouă, nr. 3-4 (51-52), 2008, p. 169-197.

[146] Valeri L. Musatov, Metamorfoza atitudinii lui Mihail Gorbaciov…, p. 47.

[147] Victor Sebestyen, op. cit., p. 288.