În acest început de secol XXI, Iranul reprezintă în arena relaţiilor internaţionale un actor extrem de capricios, imprevizibil şi ale cărei evoluţii politice şi militare sunt greu, dacă nu chiar imposibil, de anticipat, după cum era şi în anii ’70 ai secolului trecut. Evenimentele petrecute în perioada 1978 – 1979 pe teritoriul Iranului aveau să bulverseze întregul sistem de relaţii politice al Orientului Mijlociu, raporturile americano-iraniene, viaţa politică internă americană şi nu numai. „Criza iraniană” a determinat un necesar reviriment în activitatea de culegere de informaţii şi analiză a comunităţii informative americane şi, totodată, a celei sovietice. Transformarea Iranului într-o mare putere şiită va complica situaţia stabilităţii regionale şi va oferi lumii islamice posibilitatea unui sprijin financiar şi logistic impresionant. Luarea de ostatici din rândul personalului Ambasadei SUA la Teheran se va constitui într-un exemplu extrem de periculos ce nu va înceta să devină model în anii care au urmat. Teheran ’79 rămâne, ca şi Teheran ’43, o dată fundamentală a istoriei lumii în secolul care a distrus toate iluziile şi idealurile.
CIA, Intelligence Service şi petrolul iranian
Lipsa de bani va face din Persia, condusă de dinastia Qadjarilor, o pradă uşoară, în cursul secolului al XIX-lea, pentru puterile europene cărora li se vor concesiona: liniile telegrafice, cherhanalele de sturioni de la Marea Caspică, liniile ferate, minele de la Nichapur, şoseaua modernizată dintre Recht şi Teheran etc. Descoperirea, la 26 mai 1908, a unui însemnat zăcământ de petrol la poalele munţilor Bakhtrari, în zona Masjid-i Sulayman, va modifica evoluţia statului şi a lumii persane. Iranul avea, în 1974, o producţie de 301 milioane de tone de petrol, ceea ce îl situa pe primele locuri în lume. „Revolta iraniană” din 1951-1953, caracterizată prin naţionalizarea petrolului şi încercarea de îndepărtare a influenţei politice britanice, a fost lichidată ca urmare a cooperării dintre CIA şi Intelligence Service. În urma evenimentelor din 1953, influenţa britanică va fi înlocuită de cea americană. SUA vor vinde mari cantităţi de arme Iranului, în valoare de miliarde de dolari, trimiţându-i, totodată, mii de „consilieri” militari, politici şi economici. Iranul avea să devină unul din principalele capete de pod strategice ale SUA în Orientul Mijlociu. Interzicerea Partidului Comunist Iranian (Tudeh) şi exilarea conducerii acestuia au complicat, pe măsură ce se întărea controlul CIA, existenţa diplomaţilor şi ofiţerilor de informaţii sovietici.
După crearea SAVAK-ului (Organizaţia pentru Securitate şi Informare) în 1957, KGB-ul a trecut la realizarea unor măsuri active a căror importanţă a fost exagerată în rapoartele către Centrul de la Moscova. Convingerea Kremlinului că Farah Diba, viitoarea soţie a şahului Iranului, este agent de influenţă al KGB la Teheran, s-a dovedit neîntemeiată deoarece Farah Diba a devenit radicală, după decembrie 1959, în artă şi nu în politică. Rapoartele rezidenţei KGB de la Paris referitoare la posibilitatea manipulării domnişoarei Diba, cu ajutorul ataşatului cultural iranian, Djahanguir Tafazoli, s-au dovedit mult prea optimiste. KGB-ul a continuat să plănuiască atentate contra şahului Iranului în perioada 1961-1962, apoi a trecut la executarea de sabotaje asupra infrastructurii civile şi militare iraniene între anii 1967 şi 1973.
Un şah minunat şi o „democraţie îndrumată”
În Occident, şahul Iranului era perceput ca fiind un despot luminat care aplica reforme liberale într-o lume feudală. Într-o informare către preşedintele Statelor Unite, Lyndon B. Johnson, din 1968, realizată cu ocazia vizitei primului-ministru iranian, Amir Abbas Hoveyda, la Wasghinton, se scria: „Întrebările în legătură cu politica partidului trebuie evitate pentru că Parlamentul iranian este un organism unipartinic, ales de Şah în efortul de a realiza o «democraţie îndrumată». Libertatea presei este, de asemenea, un subiect delicat”[1].
Referindu-se la şahul Iranului, în 1971, preşedintele Richard M. Nixon mărturisea: „Aş fi vrut să existe pe lume ceva mai mulţi lideri cu spiritul său prevăzător. Iar felul său de a conduce, ca să fim sinceri, este de-a dreptul o dictatură într-un mod benign”[2]. Numirea fostului director al CIA, Richard Helms, în funcţia de ambasador al SUA la Teheran, în 1973, a fost percepută la Moscova ca o dovadă a faptului că URSS pierduse bătălia pentru influenţă în Iran. „Am fost uimiţi de decizia Washingtonului de a trimite pe cineva care avea, la urma urmei, asemenea legături cu CIA, cineva pe care fiecare iranian în parte îl considera responsabil pentru căderea lui Mossadegh. Aveam impresia că se renunţase la orice pretext al unei Americi oarecum neutre şi se confirma că şahul era marioneta noastră”[3], declara Henry Precht, ofiţerul-şef al Departamentului Politic din cadrul Ambasadei SUA la Teheran.
În perioada 1965 – 1977, rezidenţa KGB de la Teheran s-a bucurat de aportul informativ al generalului Ahmad Mogarebi (nume de cod MAN în rapoartele KGB) şi al unei rude, cu numele conspirativ JAMAN, al primului-ministru iranian Amir Abbas Hoveyda. Generalul Ahmad Mogarebi se ocupase de achiziţiile de arme ale Iranului din Statele Unite şi nu numai, fiind considerat „cel mai bun agent al rezidenţei”[4] sovietice de la Teheran. Cele două surse informative nu au reuşit, totuşi, să confere substanţă analizelor pe care KGB-ul le va face asupra vieţii politice, economice, sociale, religioase şi militare a Iranului.
Revoluţia Albă şi opoziţia clerului
Eforturile şahului Mohammad Reza Pahlavi Aryamehr de-a scoate Iranul din secolul al XI-lea pentru a-l aduce în secolul al XX-lea, de-a străbate într-o viaţă secole întregi, aveau să-i fie fatale. O puternică opoziţie începuse să se manifeste, încă din timpul „Revoluţiei Albe” din 1963, când Şahul a confiscat multe din pământurile care aparţineau prin tradiţie clerului şiit, pentru a le împărţi ţăranilor. Bunuri ale familiei Khomeini fost confiscate, ceea ce a făcut să crească ura personală a ayatolahului împotriva monarhiei şi a Şahului. Totodată, 70.000 de tineri iranieni, educaţi în străinătate, s-au întors acasă cu idei liberale diferite de ale şahului.
Neimplicarea lor în procesele de modernizare ale societăţii iraniene[5] a generat formarea unui alt nucleu de nemulţumiţi. „A înfrunta din nou clerul şiit, a cărui influenţă era imensă în toată ţara, nu era deloc cel mai simplu lucru din lume. Regele era conştient de acest lucru. Dar mai ştia şi că progresul, deschiderea către democraţie, pe care şi le dorea, implicau în mod obligatoriu o modificare de mentalitate. Revoluţia pe care o pregătea era şi una culturală. Nu avea să-i reuşească decât dacă ţara, majoritatea poporului aveau încredere în el, iar la începutul anilor ’60 credea că are această încredere de partea lui”[6], consemna soţia şahului Iranului, Farah Pahlavi, în memoriile sale dedicate perioadei respective. Principiile fondatoare ale „Revoluţiei Albe” au fost supuse aprobării poporului iranian cu ocazia referendumului din 27 ianuarie 1963. „Scopul meu final, spunea regele, este de a aduce în douăzeci de ani Iranul la un nivel de civilizaţie şi progres care va fi atunci comparabil cu cel al ţărilor celor mai dezvoltate”[7], adnota Farah Pahlavi. „Alianţa blestemată – după cum spunea Şahul – dintre roşu şi negru” avea să-şi arate, foarte curând, colţii.
Alianţa blestemată dintre roşu şi negru
Un cleric, Ruhollah Musavi Khomeini, i-a scris cu mare respect şahului Iranului protestând, astfel, împotriva dreptului de vot care urma a fi acordat femeilor iraniene. Pe 21 martie 1963, poliţia iraniană a fost nevoită să intervină în forţă în oraşul Qom pentru a reprima agitaţia provocată de clericii şiiţi radicali. Tulburările au continuat în luna mai 1963 astfel încât poliţia a reprimat cu brutalitate revoltele de la Mashhad, Teheran, Shiraz. Ayatollahul Khomeini a fost arestat iar armata iraniană a primit ordinul de a deschide focul împotriva răsculaţilor. Generalul Hassan Pakravan, şeful SAVAK, i-a cerut şahului să-l exileze pe Khomeini în schimbul anulării condamnării la moarte. Clericul şiit a fost expulzat în Turcia şi, mai apoi, cu permisiunea şahului, s-a stabilit în Irak. Generalul Hassan Pakravan a fost ucis după victoria Revoluţiei Islamice din 1979.
Între 1963 şi 1968, Iranul a cunoscut o creştere economică de 8,8%, a construit barajele de la Karaj, Sefid-Rud şi Dez, Uzina de Tractoare de la Tabriz şi cea de motoare de la Arak. Totodată, a fost creat Centrul de Statistică al Iranului şi a fost modernizat sistemul bancar. În 1971, jurnalistul francez Édouard Sablier scria în Atlas: „Naţionalismul persan are cu ce să se mândrească. Golful Persic devine încetul cu încetul o sferă de influenţă pentru Teheran. La Kuwait, la Bahrein, în toate emiratele şi chiar în Arabia Saudită se constată acum existenţa unui «partid iranian», aşa cum, pe vremea Marilor Regi, lumea elenă cunoştea «partidul persan». (…) Această ţară, ca toate celelalte, de altfel, se loveşte în drumul ei de neînţelegerea unora, de rezistenţa castelor şi a clanurilor care nu vor să moară şi de nerăbdarea tinerilor care estimează că procesul în curs durează prea mult”[8].
Dezinformarea şahului de către SAVAK, poliţia secretă
În dorinţa de a accelera mersul reformelor, şahul Iranului a schimbat, la mijlocul verii anului 1977, conducerea guvernului, înlocuindu-l pe Amir Abbas Hoveyda cu Jamshid Amuzegar, secretarul general al Partidului Renaşterii; o forţă politică de care avea nevoie în accelerarea reformelor. În octombrie 1977, Uniunea Scriitorilor Iranieni a organizat la Institutul Goethe din Teheran, câteva seri de poezie care reuneau chiar şi 15.000 de persoane. Mesajul era clar: intelectualii erau extrem de nerăbdători pentru a trece într-o epocă nouă. Totodată, şahul a fost dezinformat de anturajul său în legătură cu situaţia internă a ţării şi cu acţiunile clericilor şiiţi[9]. Activitatea poliţiei secrete iraniene (SAVAK) a fost asemănată, la Washington şi nu numai, cu cea a Gestapo-ului, iar oficialii SAVAK-ului nu au putut face o analiză şi o estimare corectă a fenomenului revoluţionar şiit[10]. Tortura era instrumentul predilect de anchetă al poliţiei secrete iraniene, iar 50.000 de iranieni erau închişi datorită opoziţiei faţă de şah.
În 1976, Biroul de Cercetări Politice al CIA a întocmit un studiu de 83 de pagini, intitulat „Elite şi repartizarea puterii în Iran”, în care consemna faptul că printre cei mai înverşunaţi critici ai şahului se aflau conducătorii clerului musulman, ayatollahul Ruhollah Musavi Khomeini şi organizaţia „Războinicii poporului”. CIA-ul concluziona că „teroriştii nu reprezintă o ameninţare la stabilitatea regimului”[11] decât în cazul în care reuşeau să-l asasineze pe şah. Analiza făcută de CIA, în august 1977, asupra perspectivelor vieţii politice iraniene în anii ‘80, aprecia că „şahul va participa la viaţa iraniană până târziu în anii ‘80 şi nu vor apărea schimbări radicale în atitudinea politică iraniană în viitorul apropiat”[12]. CIA-ul prezicea „o evoluţie, nu o revoluţie”[13].
Strategia CIA ineficientă în Iran
Studiul CIA, din august 1978, intitulat „Iranul după şah”, înregistra faptul că „Iranul nu se află într-o situaţie revoluţionară şi nici măcar «prerevoluţionară»”[14]. În acelaşi timp, un raport semnala o serie de tulburări civile motivate religios, dar conchidea, în ciuda elementelor care evidenţiau alte posibile tulburări, că „nu există nici un fel de ameninţare la adresa stabilităţii domniei şahului”[15]. Cu patru zile înainte de plecarea şahului, CIA-ul a analizat mişcarea de opoziţie iraniană, consemnând protestele existente, dar nu a făcut nici o aluzie la iminenţa abdicării şahului. „Opoziţia faţă de şahul Iranului n-a fost niciodată o mişcare strâns unită. Este o adunătură de grupări foarte disparate, cu ideologii diferite şi lideri rivali”[16], concluziona CIA-ul.
La cererea Şahului, nu a existat nici un contact între CIA şi grupurile de opoziţie din Iran. „Cred că problema în Teheran era că ne deciseserăm de prea mult timp să ne bazăm pe şah. Nu aveam o secţie CIA acolo care să încerce să facă ceva în interiorul ţării. Înţelegerea noastră cu şahul era: «Vă bazaţi pe mine pentru ceea ce se întâmplă aici şi eu vă dau voie să aveţi toate echipamentele de supraveghere şi telemetrie în partea de nord». Majoritatea oamenilor a considerat că nu era o înţelegere foarte proastă; era mai important să supraveghem rachetele sovietice decât să avem agenţi care să supravegheze politica din interiorul Iranului. Credeam că ne puteam baza pe diplomaţi pentru aceasta. Aceasta este o parte din problema informaţiilor americane, nu doar o reflecţie a modului de abordare al lui Stan Turner (directorul CIA-ului din timpul mandatului lui Jimmy Carter – n. n.). (…) Nu am avut niciodată perspective pe termen lung”[17], mărturisea, în 1984, un consilier prezidenţial american în domeniul informaţiilor.
Faptul că principalii analişti ai CIA-ului au mizat pe durabilitatea regimului şahului, şi convingerea că acesta va întrebuinţa forţa împotriva mişcărilor disidente, a generat una din erorile majore ale administraţiei americane din acea vreme, cu efecte vizibile asupra cursului politicii şi stabilităţii zonale. „Fără a insista prea mult asupra cazului (iranian, n.n.), pare clar că, dacă am fi ştiut că şahul suferea de cancer al nodulilor limfatici încă din 1973, părerile guvernului nostru, în legătură cu capacitatea sa de a face faţă forţelor revoluţionare care înaintau în Iran, ar fi fost probabil absolut diferite, dubiile serioase ar fi înlocuit mai mult ca sigur optimismul reţinut privind capacitatea Iranului de-a face faţă furtunii”[18], se poate citi într-un articol anonim din „Studies in Intelligence”, un oficios al CIA-ului.
Khomeini şi discursul său contagios
Serviciul de Informaţii Externe francez (SDECE) a perceput, încă din 1973, imensa ameninţare pe care avea să o constituie mişcarea şiită şi ayatollahul Ruhollah Musavi Khomeini. „Discursul lui Khomeini este contagios. Este rostit într-un stil şi un limbaj pe care noi nu-l cunoaştem: limbajul analfabeţilor. El vorbeşte pentru oameni care nu ştiu să citească, ci doar să asculte. Cărţulia verde a lui Khomeini este ceva incredibil!”[19], mărturisea contele Alexandre de Marenches, directorul SDECE, în 1986. Pericolul constituirii unui imperiu şiit, din Pakistan, prin lumea arabă musulmană, până la ţărmul Mării Mediterane, devenise un coşmar pentru ofiţerii SDECE.
Vechile pasiuni coloniale franceze şi experienţa acumulată aveau să-şi spună cuvântul în ceea ce priveşte maniera de înţelegere a ceea ce se petrecea în Iranul şahului Mohammad Reza Pahlavi Aryamehr. „Toate ţările occidentale – declara contele de Marenches – îi făceau curte. Dar Franţa avea un atu deosebit. El iubea tot ce era francez. Cunoştea foarte bine istoria noastră şi chiar detalii ale politicii noastre interne. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă pentru a-i trezi interesul pentru marile probleme de strategie mondială, pentru care avea un gust pronunţat. El a binevoit să-mi arate simpatia sa. Mi-a cerut să vin să-l întâlnesc de câteva ori pe an. Am încercat să-i dau sfaturi, să-i spun cum vedeam lucrurile la scara lumii. Era unul din puţinii oameni cu care se putea discuta geopolitică, strategie internaţională, fără a avea în cap numai politica politicianistă, ca atâţia conducători”[20].
„Sărută mâna pe care nu poţi s-o tai”
Stabilitatea zonei Orientului Mijlociu şi securitatea aprovizionării cu petrol a Europei, respectiv 3/4 din petrolul tranzitat prin strâmtoarea Ormuz, îl vor determina pe directorul SDECE să monitorizeze cu maximă atenţie percepţia americană asupra problemelor Orientului Mijlociu în condiţiile în care „nimeni, niciodată, nu i-a spus preşedintelui de la Casa Albă regula de aur din Orient: «Sărută mâna pe care nu poţi s-o tai»”[21]. Extrem de interesant este faptul că Intelligence Service a avut o percepţie mai bună şi corectă asupra evenimentelor care se desfăşurau în Iran. „Britanicii sunt foarte inteligenţi, nu există nici un dubiu. Au un lucru foarte bun: oameni în toată lumea care sunt foarte inteligenţi. Nu au foarte multe resurse, dar fac rapoarte foarte multe din materialele nesecrete. Sunt foarte inteligenţi. E vorba de cei de genul lui Sir Anthony Parsons. Ne dădea rapoarte de prima mână din Iran în mijlocul crizei, când noi nu aveam pe nimeni să raporteze de acolo. A fost principala sursă de informaţii din zonă un timp. Când a trebuit să renunţăm la misiunea de salvare, am încercat să evaluăm cât de bine am pus cap la cap fragmentele de informaţii pe care le obţineam din Iran şi cât de buni erau britanicii în analiza informaţiilor curente”[22], declara într-un interviu, din 17 noiembrie 1983, fostul director al CIA-ului din timpul „crizei iraniene”, amiralul Stansfield Turner.
Pe măsură ce criza din Iran s-a amplificat, Sir Anthony Parsons a fost invitat de Şah să participe la fiecare întâlnire pe care o avea cu ambasadorul american William H. Sullivan. „Una din slăbiciunile sistemului american din vremea aceea era că Washingtonul considera – opina contele de Marenches –, într-o măsură cam schematică, lumea ca fiind împărţită în două. De o parte cei buni, prietenii noştri, de cealaltă parte, cei răi, duşmanii noştri. Şi dacă sunt prietenii noştri, nu mai discutăm, nu-i mai cercetăm în amănunţime. Din această perspectivă, dacă îl aveam pe Şah ca aliat, trebuia să fim liniştiţi. De altfel, el era supranumit «jandarmul Golfului»”[23].
(Va urma)
_____________________________________________________
* Articol apărut în revista ISTORIE ŞI CIVILIZAŢIE, Anul IV, nr. 37, octombrie 2012, p. 5 – 10.
[1] Vasili Mitrokhin, Christopher Andrew, Arhiva Mitrokhin. KGB în lume, vol. II, Editura Orizonturi Bucureşti, 2005, p. 178.
[2] Tim Weiner, CIA – o istorie secretă, Editura Litera, Bucureşti, 2011, p. 387.
[3] Ibidem, p. 388.
[4] Vasili Mitrokhin, Christopher Andrew, op. cit., p. 182.
[5] Reformele şahului Iranului s-au concentrat pe reforma agrară, privatizarea unui anumit număr de întreprinderi de stat, naţionalizarea pădurilor şi a păşunilor, participarea muncitorilor la beneficiul întreprinderii în care lucrau, respectiv acces la 20% din acţiuni, drept de vot pentru femei şi dreptul de a se prezenta la alegeri, precum şi interzicerea purtării chador-ului în public. O ultimă reformă extrem de importantă a fost crearea unui Detaşament de Instruire, alcătuit din tineri care aveau bacalaureatul şi a căror misiune era alfabetizarea populaţiei din satele iraniene. La începutul anilor ’60, 80% din populaţia Iranului era analfabetă. După 20 de ani, raportul era răsturnat astfel încât numai 20% din populaţia Iranului era analfabetă, conform statisticilor Organizaţiei de Luptă împotriva Analfabetismului.
[6] Farah Pahlavi, Memorii, Editura RAO, Bucureşti, 2003, p. 105.
[7] Ibidem, p. 115.
[8] Ibidem, p. 186.
[9] „Şahul avea o viziune bună asupra a ceea ce se petrecea în lume, dar nu şi asupra a ceea ce se petrecea în ţara lui. Mi-e teamă că a fost dezinformat de anturajul său în legătură cu situaţia internă a ţării şi cu acţiunea Bisericii şiite. Persia, apoi Iranul s-au sprijinit întotdeuna pe patru stâlpi: monarhia, Biserica, armata şi bazarul. Noi am asistat neputincioşi la luarea puterii de către Biserică, apoi la distrugerea tronului şi a armatei. Jocurile erau făcute”, mărturisea contele Alexandre de Marenches, directorul Serviciului de Informaţii Externe francez (Apud Christine Ockrent, Contele De Marenches, Consilier de taină al Puterii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 213).
[10] Alexandre de Marenches referinduse la SAVAK mărturisea: „SAVAK era mai degrabă o poliţie decât un serviciu de informaţii – o situaţie obişnuită în ţările din lumea a treia. Pentru că nu au un serviciu de informaţii, ei optează pentru soluţia cea mai facilă, singura pe care o au la dispoziţie, anume să ia poliţişti şi să-i transforme în ofiţeri de informaţii, ceea ce, bineînţeles, nu merge” (Apud Ibidem, p. 212).
[11] Jeffrey T. Richelson, Un secol de spionaj (Serviciile de informaţii în secolul XX), Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 415.
[12] Ibidem.
[13] Ibidem.
[14] Ibidem.
[15] Ibidem.
[16] Ibidem.
[17] John Ranelagh, Agenţia. Ascensiunea şi declinul CIA, Editura All, Bucureşti, 1997, p. 551.
[18] Jeffrey T. Richelson, op. cit., p. 417.
[19] Christine Ockrent, Contele De Marenches, op. cit., p. 207.
[20] Ibidem, p. 212.
[21] Ibidem, p. 216.
[22] John Ranelagh, op. cit., p. 551 – 552.
[23] Christine Ockrent, Contele De Marenches, op. cit., p. 213.