În cursul anului 1978, KGB-ul a înregistrat faptul că pe străzile Teheranului lozincile demonstranţilor deveneau mai mult religioase decât politice: Allahu Akhbar! şi, din ce în ce mai mult, Allahu Akhbar! Khomeini Rakhbar! (Dumnezeu este Mare! Khomeini este conducătorul nostru!). Centrala KGB de la Moscova considera că în cazul în care şahul ar fi părăsit scena politică iraniană, alternativa cea mai probabilă era cea a unei guvernări militare. Opoziţia faţă de regimul din Iran părea să fie slabă şi necoordonată.

 Era nevoie de sângele martirilor

Criza de la Teheran avea să izbucnească într-un moment în care relaţiile dintre Egipt şi Israel se îmbunătăţeau, iar atenţia administraţiei de la Casa Albă era absorbită de acest eveniment politico-diplomatic cu implicaţii majore în evoluţia situaţiei din Orientul Mijlociu. Pe 7 ianuarie 1978, studenţii de la Teologie din oraşul Qom au folosit ca pretext pentru a ieşi în stradă un articol scris de ayatollahul Khomeini şi publicat în cotidianul Ettela’at. În cursul zilei de 9 ianuarie 1978, manifestanţii au atacat edificiile publice şi au distrus tot ceea ce însemna modernitatea: cinematografe, restaurante, şcoli de fete etc. Poliţia iraniană a intervenit în forţă pentru  restabili ordinea, însă cu preţul vieţii a opt oameni: şase din rândul protestatarilor şi doi din rândul poliţiei. „Începând din acel moment, tactica doliului a permis celor care manipulau masele să se mobilizeze la fiecare patruzeci de zile pentru noi manifestări, aşa de violente, că puteau degenera oricând în noi răscoale, puteau face noi victime. Astfel, furia populaţiei credule şi în acelaşi timp visătoare a fost dusă la paroxism. Într-adevăr, potrivit tradiţiei musulmane, părinţii şi prietenii decedatului trebuiau să se întâlnească la mormântul lui peste patruzeci de zile de la îngropare. Nu pot să mă gândesc decât la faptul că au fost capabili să exploateze în scopuri politice un fapt atât de cutremurător: moartea”[1], consemna şahul Iranului în Memoriile sale.

Pe 18 şi 19 februarie 1978, opoziţia anti-şah a organizat manifestaţii masive de protest la Tabriz în urma cărora au fost distruse tot ceea ce însemna „coruperea” pentru islamişti: cinematografe, cluburi de lux, magazine de băuturi, edificii de stat, respectiv Palatul Tinerilor şi sediul Partidului Rastakhiz. Poliţia iraniană a cerut ajutorul Armatei în timp ce „administraţia americană refuzase să ne dea gloanţe de cauciuc şi gaze lacrimogene – consemna Farah Pahlavi în Memoriile sale –, complicându-ne astfel situaţia”[2]. Ayatollahul Khomeini avea să rupă tăcerea şi, din Irak unde era refugiat, va declara: „Mişcarea noastră nu este deocamdată decât o plantă fragilă care are nevoie de sângele martirilor pentru a deveni un copac puternic”[3].

Gary Sick, ofiţerul care răspundea de Iran în Consiliul Naţional de Securitate al SUA, avea să mărturisească, după derularea evenimentelor din 1979: „Ideea unei revoluţii populare care să conducă la instaurarea unui stat teocratic părea atât de puţin probabilă, încât friza chiar absurdul”[4]. Howard Hart, ofiţer în serviciul clandestin al CIA, avea să înţeleagă, după câteva săptămâni de hoinăreală pe străzile Teheranului, că situaţia era mai mult decât complicată şi că înţelegerea pe care o avea CIA-ul era contrară realităţii. „Estimările lui erau atât de pesimiste încât superiorii au hotărât să le pună capăt. Acestea contraziceau direct tot ce spusese CIA despre şah încă din anii ’60”[5], opina istoricul Tim Weiner.

Rezidenţa KGB de la Teheran a luat în serios evenimentele aflate în desfăşurare şi spera la izbucnirea unei revoluţii de stânga care îl va înlătura pe Şah de la putere. Arestarea generalului Ahmad Mogarebi, în septembrie 1977, a produs un vacuum de informaţii pentru rezidenţa KGB din Teheran. În februarie 1978, ambasadorul sovietic Vladimir Vinogradov a fost informat de către fostul prim-ministru iranian Amir Abbas Hoveyda, în cursul unei vizite pe care i-a făcut-o acasă, că „SAVAK nu vrea să permită KGB-ului să intre în Iran”[6]. Un ofiţer KGB care lucra sub acoperire diplomatică la Teheran, Viktor Kazakov, avea să-i mărturisească unui diplomat american că şahul va fi înlăturat de la putere de revolta maselor populare care „se vor ridica pentru a-şi scutura cătuşele”[7].

În iulie 1978, rezidentul KGB de la Teheran, Ivan Anisimovici Fadeikin, a primit ordin de la preşedintele KGB, Iuri Vladimirovici Andropov, să intensifice măsurile active menite să destabilizeze regimul şahului şi să complice raporturile dintre Iran şi Statele Unite. Măsurile active ale KGB-ului la Teheran vor contribui, totuşi, la întărirea suspiciunilor şahului Iranului faţă de SUA. KGB-ul l-a alimentat pe şah cu dezinformări menite a-l face să creadă că Washingtonul îl va înlocui cu ajutorul Armatei şi al SAVAK-ului cu speranţa că noul succesor al şahului va putea să stabilizeze ţara. Uneori, şahul era convins că Statele Unite ar putea să-l abandoneze în favoarea fundamentalismului islamic în dorinţa americanilor de a crea o barieră în calea influenţei sovietice în Orientul Mijlociu.

 Manipularea maselor

Pe 29 martie 1978, cu ocazia celebrării victimelor din Tabriz, s-au desfăşurat manifestaţii anti-şah în numeroase oraşe iraniene, inclusiv în Teheran. „Cinismul manifestanţilor n-a cunoscut limite. Mi s-au raportat cazuri de oameni care muriseră natural, din cauza unei boli sau într-un accident, ale căror trupuri au fost luate în momentul în care fuseseră aduse la cimitir, ridicate pe umerii câtorva bărbaţi mai puternici şi plimbate prin tot oraşul, însoţite de strigăte sălbatice: «Iată încă o victimă a regimului! Încă o crimă a SAVAK-ului!»”[8], mărturisea şahul Iranului mult mai târziu. Comandantul Armatei Gardienilor Revoluţiei Islamice, Mohsen Reza’i, scria: „Organizam funeralii false pentru ca faptele să fie comentate şi răspândite de către media. Sicriele erau pline cu arme, mai ales albe care puteau fi folosite pe loc în cazul intervenţiei forţelor de ordine. În cimitir erau permanent bocitori şi bocitoare, care reprezentau o armă politico-religioasă pentru Revoluţie. Foloseau haine pătate cu sânge ca arme psihologice, politice şi de propagandă pentru a impresiona şi a răscula poporul”[9].

Rezidenţa KGB de la Teheran raportase Kremlinului faptul că ayatollahul Khomeini (nume de cod KHATAB în telegramele KGB) îi denunţase pe comuniştii iranieni ca fiind marionete nepatriotice ale Moscovei, mai ales în contextul loviturii de stat comuniste din Afganistan, din aprilie 1979, care împiedicase instaurarea unui regim islamist. Ofiţerii KGB din Iran nu au sesizat faptul că în spatele revoltelor populare împotriva şahului se afla şi ambiţia personală a lui Khomeini de a transforma Iranul într-o republică islamică, guvernată de liderii religioşi şiiţi. „Neînţelegerea de către KGB a intenţiilor lui Khomeini deriva nu dintr-o lipsă de informaţii secrete – consemnează Vasili Mitrokhin şi Christopher Andrew-, ci din faptul că nu s-a obosit să studieze cuvântările lui înregistrate pe bandă, care generau puternice reacţii emoţionale în moscheile iraniene. CIA a făcut aceeaşi greşeală. Liberalii iranieni din clasa de mijloc care doreau să scape de autocraţia şi corupţia regimului Şahului erau la fel de surprinşi de consecinţele înlăturării lui de la putere”[10].

O analiză a categoriilor socio-profesionale implicate în manifestaţiile anti-şah relevă faptul că „liberalii” şi oamenii de stânga aderau la mişcarea islamistă în pofida faptului că nu aveau nimic în comun cu islamiştii. Un mare suport financiar vor primii manifestanţii din partea vânzătorilor din bazare nemulţumiţi de politica guvernului Amuzegar. „Au avut nevoie de trupe, şi le-au găsit în universităţi şi chiar în şcoli. S-au sprijinit pe o adevărată intoxicare a tineretului nostru. Cu succes, din păcate. Sigur, nu aştept ca tineretul să fie conservator. În toate ţările, tineretul se îndreaptă spre idealurile care i se par mai generoase. În numele dreptăţii, tinerii pot fi convinşi să facă lucruri mari. Dar de cele mai multe ori, acestea sunt şi cele mai rele. (…) Greşeala noastră a fost că nu ne-am folosit de propriile mijloace de comunicare în masă pentru a lupta împotriva acestei neîncetate intoxicări”[11], scria şahul Iranului în Memoriile sale.

Contele Alexandre de Marenches, directorul SDECE, avea să mărturisească, peste ani, faptul că l-a avertizat pe şahul Iranului în legătură cu pierderea controlului asupra bazarului şi nu numai: „I-am spus; şi i-am mai spus: «Atenţie la bazar». Şi mai ales l-am prevenit: «Atenţie la administraţia Carter!». Îl prevenisem că acest personaj dezastruos pe plan naţional şi internaţional, care era preşedintele Carter, hotărâse să-l înlocuiască. Preşedintele american nu cunoştea nimic din realităţile Orientului Apropiat şi Mijlociu, printre acestea numărându-se şi cele iraniene. Acest personaj infantil, cu mentalitate de cercetaş şi faţă de băieţel îmbătrânit, ale cărui cunoştinţe despre Iran se rezumau la locul acestuia pe hartă, în miopia sa politică socotea că Şahul era un dictator rău, care arunca oamenii în temniţe şi, deci, că acolo trebuia să se instaureze cât mai repede posibil sistemul democratic”[12].

În pofida cererii marelui ayatollah Kazem Shariat-Madari de a fi arestaţi mollahii extremişti în frunte cu ayatollahul Khomeini, şahul Iranului a refuzat deoarece dorea soluţionarea conflictului printr-o soluţie politică. În iunie 1978, trei personalităţi ale Frontului Naţional (Shapur Bakhtiar, Darius Foruhar şi Karim Sandjabi) au publicat o scrisoare deschisă adresată Şahului şi prin care i-au cerut să guverneze în conformitate cu Constituţia şi, totodată, desfiinţarea partidului unic, libertatea presei, eliberarea prizonierilor politici şi un nou guvern reprezentativ.

La 5 august 1978, Şahul a anunţat organizarea de alegeri legislative libere în primăvara anului 1980. Pe 11 august 1978 au izbucnit noi confruntări la Esfahan iar şahul Iranului a decretat legea marţială în oraş. Decesul a 400 de oameni în contextul izbucnirii unui incendiu, la 19 august 1978, la cinematograful Rex din Abadan a amplificat starea de ostilitatea existentă în societate la adresa regimului şahului. În pofida schimbării guvernului, noile tulburări izbucnite, la 7 septembrie 1978, au necesitat instituirea legii marţiale în 11 oraşe iraniene, printre care şi Teheranul.

Pe 8 septembrie 1978, trupe iraniene aflate sub comanda generalului Oveissi au deschis focul asupra manifestanţilor din Piaţa Jaleh din Teheran. Bilanţul a fost sumbru: 121 de morţi din rândul manifestanţilor şi 70 din rândul forţelor de ordine. „E clar că situaţia prerevoluţionară în care ne aflam fusese elaborată cu minuţiozitate. În oraşele cele mai importante, în care legea marţială rămăsese în vigoare, se constituiseră grupuri de hărţuire. Aceste unităţi erau dotate cu arme automate şi explozive, indispensabile panopliei de gherilă urbană. Bineînţeles că au primit ordin să atace ambasadele şi serviciile guvernamentale. Scopul lor era să aducă ţara în pragul haosului cât mai repede posibil”[13], consemna şahul Iranului în Memoriile sale.

Agitaţiile religioase şi opoziţioniste aveau să se amplifice după instalarea lui Khomeini în Franţa, la 10 octombrie 1978, ca urmare a faptului că Irakul îl expulzase la sugestiile contelui de Marenches, directorul SDECE. Rivalităţile dintre serviciile de informaţii franceze, respectiv SDECE (informaţiile externe) şi DTS (contraspionajul intern), îşi vor spune cuvântul în ceea ce priveşte informarea obiectivă a responsabililor de la Palatul Elysée despre pericolul reprezentat de ayatollah. Ruhollah Musavi Khomeini îşi înregistra, pe casete audio, discursurile în care chema poporul iranian la revoltă şi forţele armate iraniene la dezertare. Aceste casete erau transportate cu Air France sau cu valiza diplomatică în Berlinul de Est, unde se afla statul major al Tudeh-ului (Partidul Comunist Iranian), aflat în ilegalitate. Tudeh reproducea casetele în mii de exemplare pe care le răspândea în Iran, prin cutiile poştale sau prin aruncarea peste ziduri în grădinile din Ispahan şi din alte oraşe.

Pe 5 noiembrie 1978, mii de manifestanţi iranieni au mărşăluit pe străzile Teheranului şi vor ataca forţele de ordine, cinematografele, băncile şi o serie de instituţii publice, precum Ambasada Marii Britanii şi Ministerul Informaţiilor. Ambasada SUA a fost protejată, cu mare greutate, de către soldaţii şahului. Ja’far Sharif-Emami a demisionat, în seara aceleiaşi zile, din funcţia de prim-ministru iar şahul l-a numit în funcţie pe generalul Golam Reza Azhari, şeful Statului-Major General al armatei iraniene. Arestarea fostului prim-ministru Hoveyda a fost un semnal către opoziţia politică şi, totodată, o încercare de a elimina nemulţumirile care alimentau manifestările iranienilor. Manifestaţiile opoziţiei politice islamiste au continuat şi la începutul lunii decembrie 1978, împreună cu numeroase greve în transporturi, industria petrolieră, sistemul bancar etc. La 26 decembrie 1978, generalul Azhari a făcut un infarct şi a fost obligat să renunţe la funcţia de prim-ministru.

„E Ludovic XVI!”

Pe măsură ce situaţia politică de la Teheran se degrada, iar şahul ceruse ca ayatollahul Khomeini să rămână în Franţa, contele de Marenches a sosit la Teheran pentru o clarificare a situaţiei şi a opţiunilor. „Când am sosit la Mehrabad – povesteşte responsabilul informaţiilor externe franceze –, am văzut peste tot oameni cu figuri îngrijorate (…). După o dificilă traversare a acestui imens oraş cu străzile mustind de lume, şahul m-a primit la palat într-un birou pe care nu-l ştiam”[14].

Având în vedere posibila deplasare a ayatollahului în Siria sau Libia, în cazul expulzării din Franţa, şahul a cerut preşedintelui Valéry Giscard d’Estaing să-l reţină pe Khomeini în Franţa unde ar fi putut fi mai bine controlat. „Clipa cea mai dramatică a întrevederii noastre – mărturiseşte de Marenches – a fost cea în care mi-a declarat: «Spuneţi-i, de asemenea, dragă conte, că nu voi ordona niciodată să se tragă în poporul meu!» După ce văzusem pe drumul de la aeroport hoardele, care răspândeau teroarea în Teheran, i-am răspuns: «Sire, în acest caz sunteţi pierdut!»”[15]. A doua zi, intrând în biroul preşedintelui Republicii Franceze, contele de Marenches a pronunţat sentinţa: „E Ludovic XVI!”. Preşedintele Valery Giscard d’Estaing a conchis sumbru: „Atunci, e sfârşitul!”.

În cursul zilei de 2 noiembrie 1978, Zbigniew Brzezinski adnota în jurnal: „Am fost profund şocat de cât de inepte şi vagi erau comentariile lui Stan Turner despre criza din Iran. Acest lucru îmi întăreşte părerea că avem nevoie de informaţii secrete politice mult mai bune”[16]. Gary Sick, specialistul pentru Iran al Consiliului Naţional de Securitate, îl informa, pe 6 noiembrie 1978, pe Zbigniew Brzezinski că în acel moment exista o formidabilă lipsă de informaţii importante despre evoluţia situaţiei din Iran. Pe 9 noiembrie 1978, ambasadorul William Sullivan a trimis la Casa Albă o telegramă, intitulată „Gândind Negânditul”, a cărei concluzie, respectiv abdicarea iminentă a Şahului, l-a afectat personal pe Jimmy Carter. Reproşurile la adresa CIA-ului şi-a principalilor colaboratori politici şi diplomatici au fost extrem de dure. „Lui Cy, Zbig şi Stan: Nu sunt mulţumit de calitatea informaţiilor noastre politice. Folosiţi-vă bine sursele şi să-mi daţi cât mai repede un raport despre capacitatea noastră de acţiune în cele mai importante regiuni din lume. Întocmiţi împreună o recomandare cu privire la ceea ce trebuie făcut pentru a îmbunătăţi posibilităţile pe care le aveţi de a-mi furniza informaţii politice şi sfaturi. JC”[17], scria preşedintele SUA într-o scri­soare adresată responsabililor menţionaţi.

La 29 decembrie 1978, Şahul a învestit în funcţia de prim-ministru pe omul politic moderat Shahpour Bakhtiar. Pe 3 ianuarie 1979, generalul-locotenent Robert Huyser a sosit la Teheran, din însărcinarea preşedintelui SUA, cu misiunea de a-i convinge pe militarii iranieni să sprijine un guvern puternic şi stabil care să păstreze legături strânse cu Statele Unite. Propunerea lui Zbigniew Brzezinski, de-a se lua măsuri de susţinere clandestină pentru o eventuală lovitură de stat militară care să-i împiedice pe suporterii lui Khomeini să ajungă la putere, a fost considerată „inacceptabilă moral”.

Jimmy Carter a refuzat să ia legătura cu Khomeini, aflat la Paris, pentru a stabili o relaţie de colaborare cu el. Şahul a părăsit Iranul[18], pe 16 ianuarie 1979, îndreptân­du-se spre Egipt. S-a stabilit mai apoi în Maroc de unde, la insistenţele contelui de Marenches, a plecat în Bahamas şi apoi în SUA. S-a stins din viaţă, mult mai târziu, în Egipt. Pe 1 februarie 1979, Khomeini a revenit la Teheran în triumf, aclamat de 1.000.000 de oameni[19]. La 9 februarie 1979, unităţi ale aviaţiei iraniene aflate în jurul Teheranului s-au răzvrătit contra ofiţerilor şi s-au declarat solidare cu Khomeini. Premierul Shahpour Bakhtiar a demisionat pe 11 februarie 1979. Noul premier numit era Mehdi Bazargan, omul lui Khomeini. Retrospectiv, Zbigniew Brzezinski a concluzionat că victoria lui Khomeiny s-a datorat unui număr de trei slăbiciuni: „Şahul nu a acţionat, Armata nu a reacţionat, Washingtonul nu a ordonat o lovitură de stat”[20].

Agenţia Naţională de Securitate a SUA (NSA) şi-a pierdut, ca urmare a evenimentelor de la Teheran, posturile de observaţie din Iran prin care erau monitorizate testele şi stadiul de pregătire a rachetelor sovietice. Centrala de la Behshahr a fost abandonată la 31 ianuarie, iar postul de ascultare de la Kabkan a fost părăsit la 1 martie 1979. Pierderea celor două staţii, care obţineau informaţii de tip SIGINT, avea să afecteze procesul de negociere pentru încheierea tratatului SALT II. „Kabkan este de neînlocuit. Nici o şmecherie nu va putea duce la recuperarea acestei pierderi, pe termen scurt, şi termen scurt poate să însemne trei sau patru ani. Va afecta capacitatea noastră de a efectua verificări. Nu cred că realizează cineva cât de importantă era această bază, nu numai pentru SALT, ci în general, pentru a putea ţine pasul cu programul pentru rachete al sovieticilor”[21], declara un oficial neidentificat către ziarul New York Times.

 (Va urma)

______________________________________

* Articol apărut în revista ISTORIE ŞI CIVILIZAŢIE, Anul IV, nr. 38, noiembrie 2012, p. 60 – 64.

[1] Farah Pahlavi, op. cit., p. 238.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Vasili Mitrokhin, Christopher Andrew, op. cit., p. 183.

[5] Tim Weiner, op. cit., p. 388.

[6] Vasili Mitrokhin, Christopher Andrew, op. cit., p. 183.

[7] Ibidem, p. 184.

[8] Farah Pahlavi, op. cit., p. 239.

[9] Ibidem.

[10] Vasili Mitrokhin, Christopher Andrew, op. cit., p. 185.

[11] Farah Pahlavi, op. cit., p. 240 – 241.

[12] Christine Ockrent, Contele De Marenches, op. cit., p. 218.

[13] Farah Pahlavi, op. cit., p. 247.

[14] Christine Ockrent, Contele De Marenches, op. cit., p. 223.

[15] Ibidem, p. 224.

[16] Christopher Andrew, CIA şi Casa Albă, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p. 393.

[17] John Ranelagh, op. cit., p. 553.

[18] „Dacă Maiestatea sa pleacă, armata nu va rezista, mi-a mărturisit în particular șeful de Stat-Major, generalul Abbas Gharabaghi”, mărturisea Farah Pahlavi în ale sale Memorii (Apud Farah Pahlavi, op. cit., p. 254).

[19] Pe 4 ianuarie 1979, Jimmy Carter, preşedintele SUA, cancelarul german Helmut Schmidt, prim-ministrul britanic James Callaghan şi preşedintele francez Valéry Giscard d’Estaing s-au reunit la Guadalupe şi au luat decizia să accepte o eventuală schimbare de regim la Teheran.

[20] Christopher Andrew, op. cit., p. 396.

[21] Ibidem.