„Criza ostaticilor”, izbucnită pe 4 noiembrie 1979, avea să amplifice eşecul american în zonă. La 20 octombrie 1979, preşedintele Carter a permis Şahului să intre pe teritoriul american, pentru a urma un tratament împotriva cancerului. În dimineaţa de sâmbătă, 4 noiembrie 1979, militanţii lui Khomeini au luat cu asalt clădirea Ambasadei SUA la Teheran. 69 de diplomaţi, ofiţeri de marină şi alţi membri ai personalului au fost reţinuţi ostatici de către oamenii lui Khomeini.
„Toată lumea e OK”!
La 6 noiembrie 1979, Khomeini şi-a asumat personal responsabilitatea pentru lovitura de la ambasadă şi a anunţat că refuză orice negociere în privinţa ostaticilor. Guvernul Bazargan a căzut, iar ayatollahul a oferit puterea unui Consiliu Revoluţionar format din reprezentanţi ai clerului şi militanţi religioşi. Reacţia americană a fost imediată. Pe 10 noiembrie 1979, preşedintele Carter a anunţat că va începe acţiunea de deportare a celor 50.000 de studenţi iranieni care se aflau ilegal în SUA sau cărora le expirau autorizaţiile de rezidenţă. Decizia Casei Albe a fost calificată drept neconstituţională de către un tribunal american. La 20 de săptămâni după evenimentele de la 4 noiembrie 1979, peste 12.700 de iranieni părăsiseră SUA.
Personalul diplomatic iranian de la ONU a fost obligat să circule doar în interiorul unei raze de 25 de mile faţă de centrul New York-ului. Numai 104 diplomaţi iranieni au putut fi localizaţi din cei 226 ce trebuiau, conform hotărârii Departamentului de Stat, să fie expulzaţi. 207 iranieni ce se pregăteau ca personal navigant într-o bază militară americană au fost obligaţi să părăsească SUA. Acestora li se vor adăuga alţi 140 ce studiau în colegii americane. Iranienii cereau ca şahul, care se afla în SUA, să fie predat pentru a fi judecat la Teheran.
În ziua de 20 noiembrie 1979, aveau să fie eliberaţi 16 ostatici, respectiv femeile şi negrii. Aceştia au fost transportaţi în RFG şi de acolo au ajuns, după o serie de controale medicale, în SUA. Surprinzător este faptul că în faţa Ambasadei de la Teheran erau instalate mai multe camere de televiziune aparţinând CBS, NBC şi ABC, care transmiteau zi şi noapte, nestingherite, imagini de la faţa locului. Unul dintre ostatici, William Gallegos, a fost adus în faţa camerelor de televiziune, pe 10 decembrie 1979, pentru a spune că „toată lumea e OK”[1]. Responsabilii politici americani au criticat extrem de dur poziţia companiilor de televiziune. William Small a declarat, foarte liniştit, că interviul era doar o contribuţie importantă pentru a înţelege ce se întâmplă în Iran.
Iranul a refuzat să mai vândă petrol companiilor americane şi-a anunţat că îşi retrage cele aproape 12 miliarde de dolari care se aflau în băncile americane. Preşedintele Carter a declarat stare naţională de necesitate, blocând astfel retragerea bunurilor iraniene. Totodată, a fost instituit un embargo economic şi politic asupra Iranului. Pe măsură ce tratativele diplomatice pentru eliberarea ostaticilor eşuau, Statele Unite pregăteau „soluţia militară”. Încă din 9 noiembrie 1979, preşedintele Comitetului Reunit al Şefilor de State-Majore, generalul David Jones, trecuse la pregătirea unui plan militar de eliberare a celor reţinuţi în ambasadă.
Sfârşitul unei credibilităţi
Reacţia militară americană s-a produs la 24 aprilie 1980. În jurul orei 18.30, şase avioane Hercules C-130 au decolat de pe Aeroportul din Quena (Egipt). La bordul lor se aflau cei 90 de oameni care alcătuiau comandoul „Blue Lignt”, aflat sub comanda colonelului Charlie A. Beckwith. Întreaga operaţiune se afla sub protecţia aviaţiei americane aflată la bazele aeriene din apropierea Iranului sau la bordul portavioanelor „Nimitz” şi „Coral Sea”. În ciuda planificării şi a antrenamentelor efectuate anterior, o serie de necunoscute vor da peste cap întreaga acţiune. Două dintre cele 8 elicoptere „RH-53D”, ce decolaseră de pe portavionul „Nimitz”, vor fi abandonate în deşert: elicopterul 6 (datorită fisurării uneia din palele rotorului principal) şi elicopterul 5 (defectării aparaturii de bord). La punctul de întâlnire din deşert, numit „Deşertul Unu”, elicopterele vor ajunge cu o întârziere de 85 de minute faţă de planul iniţial.
Comandourile americane care supravegheau şoseaua vor opri un autobuz iranian cu 44 de pasageri şi o cisternă al cărei şofer reuşeşte să fugă. Efectul de „surpriză” era pierdut. Elicopterul 2, care a semnalat dificultăţi la sistemul hidraulic, este abandonat la „Deşertul Unu”. Totodată, elicopterul 4 intră în coliziune cu un avion cisternă C-130 Hercules. Opt oameni sunt ucişi, iar patru prezintă arsuri grave. Într-o asemenea situaţie se ordonă, de către Pentagon şi Casa Albă, abandonarea misiunii. La ora 19.30, în seara zilei de 25 aprilie 1980, comandoul american a părăsit teritoriul Iranului. Resturile operaţiunii vor fi descoperite după câteva ore de o patrulă a armatei iraniene. „Decizia de a încerca operaţiunea de salvare îmi aparţine. Atunci când au apărut probleme, eu am hotărât anularea ei. Sunt singurul răspunzător de ceea ce s-a întâmplat. (…) Nu mă simt în nici un fel vinovat faţă de naţiune. Vom continua să căutăm o soluţie paşnică. (…) Nu-i vom uita pe ostatici şi vom lua orice măsură necesară şi realizabilă pentru a le asigura punerea în libertate şi reîntoarcerea acasă”[2], avea să declare preşedintele Jimmy Carter în faţa camerelor de televiziune la 26 aprilie 1980, ora 07.00.
Un eşec…tehnic
O anchetă întreprinsă de amiralul James L. Holloway a descoperit că nu existase o repetiţie generală cu toate elementele puse laolaltă ale operaţiunii, iar o parte a membrilor comandoului s-au întâlnit prima dată în deşertul iranian. „Am eşuat acolo unde presupuneam că suntem cei mai buni: în tehnologie”[3], afirma un oficial de la Casa Albă. Israelienii vor critica gestul americanilor care au refuzat, la 18 ore după ocuparea ambasadei, oferta israeliană de sprijin militar. „Este de neiertat declanşarea unei operaţiuni cu un număr de elicoptere atât de redus. Când am pregătit, în 1969, raidul din Suez, pentru a prelua o staţie radar sovietică, am prevăzut o rezervă de 400%. Iar operaţiunea era mult mai puţin riscantă decât cea din Iran. Şaisprezece elicoptere ar fi fost minimum necesar”[4], declara generalul Rehavaam Zeevi, consilierul primului-ministru Yitzhak Rabin.
Critici deosebit de dure s-au înregistrat şi la adresa tipului de elicopter ales pentru misiune. Elicopterul „RH-53D” nu era făcut să înfrunte furtunile de nisip din deşertul iranian, mult diferite de cele din Texas sau Nevada. „Reuşita unei operaţiuni de comando depinde 80% de informaţiile obţinute înainte, în timpul şi după declanşarea ei. Or, locul de aterizare a fost ales după fotografii aeriene fără ca vreun agent să viziteze zona. Astfel, avioanele au coborât în apropierea unei şosele pe care circulau vehicule de felul autobuzului cu localnici a cărui apariţie a surprins forţele americane”[5], opina generalul Meir Amit, fost şef al serviciilor secrete israeliene.
„Nu a surprins pe nimeni că agenţia nu a trebuit să conducă operaţiunea de salvare. Dacă aceasta ar fi avut capacitatea de a face acest lucru, ar fi însemnat o transformare a CIA; agenţia nu a avut niciodată – nici chiar în zilele ei de glorie – un grup de forţe speciale de elită. Era acum plină de analişti, administratori şi colectori de informaţii tehnice. Implicarea sa în misiunea de salvare a fost minimă; un agent CIA pensionat a fost chemat înapoi pentru a merge în Iran”[6], consemna istoricul John Ranelagh. Colonelul Charlie A. Beckwith şi Donald Knox în lucrarea lor[7] privind evenimentele din Iran, din noiembrie 1979, consemnau: „Fără «posturi de susţinere» şi agenţi de informaţii, colectarea informaţiilor era lentă şi greoaie. Aici se afla America în noiembrie 1979 – fără cineva în Teheran care să lucreze pentru ea. (…) în Iran, după 12 noiembrie 1979, nu exista nici un agent american. Nimic nu putea fi verificat. La sfârşitul lunii decembrie…CIA a reuşit să introducă un agent în capitala iraniană. Numele lui de cod era Bob şi a fost reactivat pentru această misiune. După toate probabilităţile, reţeaua iraniană de agenţi fusese scoasă din acţiune de câteva timp, altfel ar fi fost chemaţi mai mulţi în afară de Bob”[8].
Iranienii publică documente secrete americane
Iranienii au dat publicităţii o serie de documente capturate în ambasada americană de la Teheran, ceea ce a făcut ca dezastrul informativ să fie şi mai mare. Au văzut lumina tiparului: 1) materiale despre legăturile dintre Mossad şi SAVAK; 2) telegrame din Iran către Departamentul de Stat cu referire la situaţia politică; 3) mostre de ştampile pentru paşapoarte false; 4) rapoarte de informaţii ale ataşaţilor militari din perioada 1970-1979; 5) o listă cu adevărata identitate a tuturor surselor şi agenţilor Agenţiei de Informaţii a Apărării; 6) dosare ale operaţiunii „Gray Pan” ce reprezenta un efort comun CIA-DIA pentru a fura o serie de arme antiaeriene sovietice vândute armatei iraniene în 1978; 7) rapoarte de informaţii din perioada octombrie-noiembrie 1979 despre mişcările navale sovietice de pe lângă comandamentele europene şi din Oceanul Pacific ale SUA; 8) o listă cu obiectivele prioritare în domeniul informaţiilor ale DIA-ului în întreaga lume etc.
„Criza ostaticilor” a luat sfârşit după 444 de zile. Izbucnirea războiului dintre Iran şi Irak, la 22 septembrie 1980, a permis demararea unor negocieri secrete americano-iraniene ce vizau schimbul de ostatici contra bani şi arme. Situaţia celor 12 miliarde de dolari blocaţi în băncile americane era una dintre mizele aflate pe agenda convorbirilor secrete. Preşedintele Jimmy Carter s-a oferit să deblocheze imediat 3 miliarde de dolari şi să livreze echipamentul militar în valoare de 420.000.000 de dolari, reţinut în SUA Teheranul a comunicat că este nevoie de mai mult decât ridicarea sancţiunilor pentru a se asigura eliberarea ostaticilor. „Dacă ostaticii sunt eliberaţi şi armele trimise în Iran, paguba adusă credibilităţii americane în Orientul Mijlociu ar fi devastatoare”[9], aprecia Fuad Ajami, director pentru studierea Orientului Mijlociu la Johns Hopkins School of Advanced International Studies.
O cursă aeriană şi doi preşedinţi americani
Cu două zile înainte de anunţarea oficială a rezultatului alegerilor prezidenţiale, au demarat noi negocieri în Algeria. Presat de timp, preşedintele Carter a promis că va livra 5,5 miliarde de dolari din cele 12 aflate în discuţie. Teheranul a comunicat că dacă se eliberau imediat 4,8 miliarde dolari, restul de 1.400.000.000 putea fi depus mai târziu într-o bancă, după clarificarea situaţiei, ostaticii urmau sa fie eliberaţi imediat. La finalul tratativelor, SUA se angaja să restabilească poziţia financiară a Iranului, anterior datei de 4 noiembrie 1979, şi să asigure transferul liber al tuturor bunurilor iraniene aflate sub jurisdicţie americană (aur, devize şi alte bunuri) prin intermediul Băncii Angliei către Banca Centrală a Algeriei.
La 20 ianuarie 1981, toată „nebunia” dezlănţuită la 4 noiembrie 1979 a luat sfârşit. Datorită unor manevre de culise, aflate în legătură directă cu echipa ce se instala la Casa Albă, Jimmy Carter nu a putut comunica opiniei publice americane că ostaticii sunt în drum spre casă, respectiv faptul că zborul 133 a decolat în timpul ultimelor clipe ale mandatului său. Cursa 133 de la Teheran a decolat la câteva minute după ce Ronald Reagan a depus jurământul de preşedinte al SUA.
La Moscova o Comisie specială pentru Iran înfiinţată de către Biroul Politic al CC al PCUS, condusă de către secretarul general Leonid I. Brejnev, a analizat comportamentul ofiţerilor din rezidenţa KGB de la Teheran în timpul evenimentelor din anii 1978 – 1980. Comisia a fost nemulţumită de lipsa de informaţii de la surse de nivel înalt din cadrul regimului lui Khomeini. „În mai multe ocazii – poate fără să vrea – Şebarşin[10] a comis eroarea politică de a trimite rapoarte care contraziceau părerile eronate ale lui Andropov despre Iran. Şebarşin a raportat corect că ştirile despre moartea Şahului în exil în iulie 1980 nu au avut nici un impact semnificativ asupra sprijinului încă foarte entuziast pentru Khomeini şi că monarhia pierduse complet terenul. Andropov şi-a exprimat în mod clar dezaprobarea pentru raport”[11], consemnau Vasili Mitrokhin şi Christopher Andrew.
Evenimentele petrecute pe 4 noiembrie 1979, la Ambasada SUA din Teheran, au deschis o nouă etapă în istoria terorismului şi a luptei antiteroriste. Incapacitatea unor analişti de-a înţelege resorturile intime ale societăţii iraniene şi popularitatea fundamentalismului islamic, precum şi indecizia preşedintelui Jimmy Carter pentru soluţionarea în forţă a unor probleme grave care atingeau securitatea naţională, respectiv terorismul de stat, au făcut ca o mare putere regională să devină o mare putere religioasă (şiită) şi o primejdie pentru pacea şi stabilitatea zonală. Relaţiile americano-iraniene au rămas extrem de „reci” pe toată durata Războiului Rece. În ultimul deceniu al secolului XX s-a încercat o îmbunătăţire a lor, însă fără a se produce ceva spectaculos.
_________________________________________
* Articol apărut în revista ISTORIE ŞI CIVILIZAŢIE, Anul IV, nr. 39, decembrie 2012, p. 30 – 33.
[1] J. W. Stesso, Riposta, Editura IRIS, Bucureşti, 1991, p. 122.
[2] Ibidem, p. 194.
[3] Ibidem, p. 195.
[4] Ibidem.
[5] Ibidem, p. 196.
[6] John Ranelagh, op. cit., p. 554.
[7] Charlie A. Beckwith, Donald Knox, Forţa Delta: unitatea contrateroristă a Statelor Unite şi misiunea de salvare a ostaticilor iranieni, Londra, Arms and Armour Press, 1984.
[8] John Ranelagh, op. cit., p. 554.
[9] J. W. Stesso, op. cit., p. 209.
[10] Leonin Şebarşin a fost şeful rezidenţei KGB de la Teheran începând din 1979.
[11] Vasili Mitrokhin, Christopher Andrew, op. cit., p. 189.
