Continuă istericul război informațional european. Într-o neobișnuită convergență a declarațiilor Occidentul susține că Rusia va ataca Ucraina, ea la rându-i își acuză vecinul că pregătește ofensiva împotriva regiunilor separatiste unde trăiesc sute de mii de cetățeni ruși. După procedurile consacrate ale propagandei, fiecare aude doar ce susțíne. În realitate, problemele sunt mult mai adânci, iar pe zi ce trece, Ucraina ca subiect politic nici nu prea mai contează, este doar un focos. Europenii sunt într-un ciudat război hibrid și se îndreaptă încolonați spre formele clasice ale conflictului, cu o intoleranță amintind de Evul Mediu, în timp ce majoritatea statelor lor nu mai poate funcționa decât asistată.
Multe secole Europa a dominat lumea fără să-i distrugă diversitatea care începea din fundul propriilor curți, valorile civilizației sale s-au răspândit peste tot în lume, fiecare a luat ce a dorit, tocmai pentru că exista policromia care-i permitea să navigheze printre oportunități. Europa reprezenta Occidentul, oferea alternative, dar avea și capacitatea de a asimila valori cu care intra în contact.
Probabil, pentru prima dată în istoria lui, bătrânul continent, cu civilizția sa cu tot, se dovedește a fi doar parte a Occidentului, partea slabă, și participă din răsputeri la distrugerea diversității. Invocă, fără să clipească, motive pe care el însuși le-a călcat în picioare și consumă atâtea resurse încât distruge valorile de care face caz. Dacă acestea sunt atât de strălucitoare, de ce trebuie impuse violent, apoi apărate, cu sofisticate arme și amenințări, de înalți funcționari, excelent răsplătiți, nu de lideri politici aleși?
Un ciudat război hibrid european este în curs de defășurare pe toate planurile, doar violența armată se propagă insular, unisens, dinspre spațiul ex-iugoslav spre câmpiile cu cernoziom. Pandemia de Covid 19 asigură victimele, asociate până mai ieri cu operațiile militare, și se consideră, probabil, că sunt suficiente. Între timp, gazele naturale la bursă au ajuns la 2.000 $/o mie de metri cubi (în luna august prețul era de 515 $) și oscilează în funcție de spațiile rezervate pentru transportul resurselor siberiene contractate, depozitele europene continuă să se golească, iar umplerea lor depinde de birocrația germană. Dacă lucrurile vor continua așa, dificultățile de acum vor părea copilării într-o Europă captivă a miturilor și condusă de lideri care în trei decenii au dus-o unde se află, implacabil, precum fluxul dintr un abator. Europa se află în pragul războiului.
Cu trei decenii în urmă a dispărut URSS de pe harta lumii, surprinzându-i chiar și pe cei care-i prevesteau sfârșitul din momentul constituirii. Cu el au plecat și kremlinologii din politologie, dar a reapărut corul antic ce lămurea destinele în tragedia greacă. S-au spus multe despre cauzele dispariției imperiului, dar cel mai aproape de adevăr este Nursultan Nazarbaiev, fostul președinte al Kazahstanului și participant activ la preliminariile momentului de atunci. El spune că liderii sovietici întârziaseră cu reformele din economie, iar atunci când le-au inițiat, n-au avut voința politică să le finalizeze. Sunt și alții care afirmă că ultima generație de bolșevici nu a mai avut chef, pur și simplu, să conducă construcția începută de prima generație. Peste noapte, zeci de milioane de ruși, milioane de ucraineni, zeci și sute de mii de moldoveni și alți foști cetățeni sovietici s-au trezit în țări străine, cu tot ceea însemna existența lor, în spatele unor granițe trasate artificial, multe nedelimitate conform procedurilor internaționale nici astăzi. Între timp au devenit bariere. Paradoxal, democrațiile de astăzi apără linii trasate cândva de Stalin și devenite roșii în geopolitica curentă. Stalin e mort de decenii, a fost salvator cândva pentru democrații, acum este dictator sângeros și se răzbună pentru inconsecvență.
Mental, Europa este captiva modelelor de gestionare a efectele prăbușirii propriilor imperii coloniale, aflate peste mări și țări și constituite pentru a împărți resursele lumii. Aceste modele sunt aplicate și pentru dispărutul Imperiu Sovietic. În succesiunea sa istorică, el s-a dezvoltat din rațiuni de securitate și necesită alte criterii pentru analize. Din aceleași motive își construiesc și SUA imperiul lor non-teritorial. Puțini au observat când s-a întâmplat că federația sovietică – dar și celelalte federații europene ce i-au împărtășit soarta – s-a dezmembrat prin proceduri prevăzute în Constituția ei nedemocrată. În Constituția SUA, de pildă, nu este cuprinsă procedura retragerii din federație a vreunui stat membru, în Spania și Marea Britanie, separarea este posibilă doar cu acordul conducerii centrale etc.
URSS începuse cu câțiva ani înainte procesul de retragere unilaterală deliberată din sistemul relațiilor de putere postbelice. Dinamica s-a derulat într-o atmosferă de încredere deplină între marii actori și garantată de tratate și acorduri internaționale. Ar fi putut genera crize majore în lume, intervenții în zona sa de influență, doar era superputere nucleară, avea trupe nu chiar atât de departe de Oceanul Atlantic, dar nu a făcut-o și a mers până la capăt. A lăsat loc liber pentru sistemul monopolar al ordinii mondiale și, în doar câțiva ani, relațiile internaționale au devenit din nou relații de putere.
Atmosfera de încredere a dispărut pe măsură ce Statele Unite s-au autodeclarat învingătorul care nu mai era obligat să respecte vechi acorduri. A rămas în vigoare doar Tratatul START, pentru reducerea armelor nucleare strategice. Superputerea unică nu-și poate permite să ignore armele care îi anulează avantajul strategic de a fi continentul protejat mai întâi de două mari oceane, apoi de arme. Perspectiva distrugerii nucleare reciproce nu a dispărut niciodată. Statele Unite au fost superputerea unică, dar nu și complet liberă. Astăzi, când sistemul monopolar este în disoluție, singura circumstanță stabilizatoare rămâne tot perena amenințare a distrugerii reciproce.
URSS a dispărut, dar este prezent cum nu ne vine să credem, mai ales prin extremele lui. Corectitudinea politică și sanctificarea unor libertăți individuale pentru a masca nesiguranțe, răfuielile cu istoria și personalitățile ei pentru a face loc altora, aroganța în abordarea diferențelor, înlocuirea forțată a valorilor cizelate în timp, erodarea temeliilor creștine ale civilizației europene amintesc de practicile formării omului de tip nou, sovietic, ucis până la urmă banal de consumerism. Triumful instituțiilor supranaționale, relațiile unisens dintre centru și periferie, monofonia informațională generează o nomenclatură nouă în comparație cu care nomenclaturiștii odioși de altădată par funcționari neînsemnați într-o primărie pierdută.
În Rusia se dezvoltă sentimentul puterii și treptat se generalizează convingerea că Uniunea Sovietică ar fi putut obține atunci garanții pentru viitor, că a fost trasă pe sfoară, iar urmările le simte ea, astăzi. China răstoarnă toate tiparele. Acolo moștenirea sovietică este prezentă oficial, erorile ei se corectează, excesele se atenuează, ideologia este adaptată la realitățile țării și timpului, partidul unic comunist conduce imperturbabil cea mai dinamică economie capitalistă și cele mai impresionante programe de dezvoltare. În China de astăzi se demontează rapid sacra axiomă liberală că statul ar fi un manager prost. Acesta este fondul peisajului dintr-un tablou care ne înfățișează cum este transformată Europa în periferie, cum este împinsă către război și cum liderii ei se hrănesc cu nostalgii, convinși că vor intra în istorie pe cai albi.
Câteva publicații din SUA au anunțat pe la începutul iernii că Rusia pregătește o ofensivă împotriva Ucrainei. Știrea a fost preluată fără șovăială de mass-media, instituțiile militare și politice din lumea occidentală, s-au pus în circulație hărți cu săgeți colorate și fotografii din satelit, ca de obicei, nedatate și ambiguu localizate. Inevitabil, au apărut declarații politice și amenințări exprimând mai curând neputință, s-au transmis cuvenitele acuzații la adresa Rusiei, s-a mărit frecvența ședințelor de terapie colectivă, în sfârșit, s-a cam dublat sonorul pentru temele propagandei rusofobe, aceleași în ultimele decenii. Propaganda rusă răspunde că occidentalii nu prea au imaginație, că deși lumea se schimbă, ei folosesc șabloane vechi și sunt dezamăgiți că ținta lor nu acționează după ele. Toate celelalte probleme cu care se confruntă europeanul au pălit. Acesta este mediul informațional în care s-a ridicat deja o generație îndopată cu drogul războiului, un război populat doar de eroi și nu dominat de moarte și distrugeri. Așa se propagă cultura violenței generatoare de superoameni doar dacă au barda în mână și se formează atmosfera ideală pentru a modela societăți docile.
La debutul episodului cu noua amenințare rusă, instituțiile ucrainene de informații militare declarau că nu au observat mișcări neobișnuite de trupe inamice la granițele lor și au ținut-o așa vreo două zile. Abia după ce au realizat ce le transmite lumea bună și au înțeles ce se cuvenea să susțină încă de la început, au schimbat tonul. Oricum, rămâne de neînțeles, pentru secolul XXI, primitivismul cu care democrațiile, cum se autodefinesc, desfășoară, după modelul practicat în spațiul ex-iugoslav, războiul psihologic împotriva populației ucrainene. O populație destul de divizată nu numai în opțiunile ei geopolitice, dar și etnic, tradiții istorice și valori civilizaționale.
Occidentul acuză Rusia că amenință Ucraina, guvernul acesteia declară că se află chiar în stare de război, dar nu l-a declarat. Moscova susține că se urmărește, ca întotdeauna, distrugerea universului ortodox al vechii Rusii și s-a reînceput cu lovitura de stat din Ucraina. În urma ei a fost înlăturat un președinte ales, care oricum acceptase tot ce i se ceruse, primise chiar și asigurări, dar nu i-au folosit. Actualul președinte a câștigat confortabil ultimele alegeri pentru că a promis că va aduce pacea într-o săptămână. Știa că pace își doreau alegătorii. Nu a adus-o, dimpotrivă, în aer plutește un război și mai mare, iar psihologia lui se accentuează.
Dincolo de confruntarea informațională se desfășoară acțiuni reale. În Ucraina se acumulează arme occidentale – inclusiv letale – , acționează numeroși consilieri și instructori militari străini, se construiesc baze militare și infrastructură după standardele alianței, se desfășoară frecvent exerciții comune NATO-Ucraina în zone sensibile. Evident, totul pentru a o apăra împotriva agresiunii. Se pare că asistăm la o altă paradigmă, adaptată, de lărgire a spațiului euroatlantic, se însușește întâi teritoriul Ucrainei ca viitor teatru de operații, fără ca aceasta să beneficieze de garanțiile oferite de Articolul V al Tratatului de la Washington. Este situația ideală pentru o confruntare limitată occidentalo-rusă în afara spațiului euroatlantic.
Nu este clar ce ar obține Ucraina dintr-un asemenea conflict, ei i se tot transmite că nu întrunește condițiile pentru integrare. Într-o asemenea confruntare riscă să piardă cam tot ceea ce a realizat până acum. S-ar modifica, de asemenea, ecuații ale puterii la Marea Neagră și în zonele limitrofe, de aceea e greu de înțeles cum nici un lider politic, nicio mișcare politică din țările de pe aliniamentul Frontului Estic nu propun alte soluții, mai apropiate de interesele lor naționale. Deși pot fi primele afectate în cazul unui conflict, pun paie pe foc.
În tot acest timp, oficiali și mass-media rusă au susținut că nu-și doresc războiul, cu atât mai mult cu ucrainenii, iar programele lor de dezvoltare economică și socială au nevoie de pace. Dar se transmite și că vecinul din sud-vest trebuie să-și îndeplinească obligațiile asumate prin semnarea documentelor de la Minsk, să înceteze provocările, să nu atace autoproclamatele republici separatiste. Cu ele ar trebui să negocieze soluțiile, așa cum s-a angajat. Au reafirmat, de asemenea, că Rusia nu va permite genocidul sutelor de mii de cetățeni ai săi ce trăiesc acolo și că NATO nu trebuie să se extindă în spațiul ex-sovietic. În același timp, toate mișcările de trupe de pe teritoriul național, toate programele de modernizare a forțelor armate și de perfecționare a pregătirii lor sunt determinate de prezența și activitățile Alianței Nord-Atlantice la granițele lor, inclusiv în Ucraina. Dacă va fi obligată, Rusia va reacționa militar, deoarece procesul de realizare a securității este indivizibil, securitatea unuia nu trebuie să genereze insecuritate pentru altul.
Deși s-a avansat public un calendar al viitoarei agresiuni – acum totul e dus mai spre vară –, nici ocidentalii nu și-au retras cetățenii din viitorul teatru, cum se procedează de obicei, nici parlamentarii ruși nu au adoptat legea care să permită comandantului suprem trimiterea trupelor în afara țării, cum s-a mai întâmplat.
Nefinalizatul încă episod al războiului informațional face parte din pregătirea teledialogului Biden-Putin din 7 decembrie. Solicitat de președintele SUA, dialogul a fost determinat, probabil, și de incriminatele mișcări de trupe, pe care partea rusă nu le-a negat, dar a susținut mereu că sunt departe de granița ucraineană. Întâlnirea de la distanță a avut loc, nu se aștepta mare lucru de la ea, pentru că relațiile dintre cele două state sunt atât de complicate cum rareori au fost, iar mecanismele detensionării sunt blocate de obstacole stufoase, insurmontabile, pe termen scurt. Dar președintele Biden este consecvent în intenția sa de a stabili relații previzibile și stabile cu Rusia. S-a dovedit că, deși a durat câteva zeci de minute, ea a fost pregătită cu atenție – cei doi interlocutori au avut punctaje precise – și este urmată de acțiuni concrete.
Conținutul declarațiilor ulterioare, dar mai ales ce a urmat au determinat analiștii să fie interesați mai mult de ceea ce se bănuie că s-a discutat și nu s-a făcut public. Cum era de așteptat, președintele Biden a transmis publicului că dominante au fost chestiunea Ucrainei, exprimarea sprijinului ferm al Occidentului pentru ea și invocarea covârșitoarelor sancțiuni ce vor fi aplicate Rusiei dacă va trece la ofensivă. Astfel și-a liniștit aliații și calmat opoziția internă. Din interviuri ulterioare și din declarațiile unor colaboratori apropiați au reieșit și alte detalii și s-au clarificat detalii legate de situația din Ucraina: este rândul diplomației să vorbească, Occidentul o va sprijini consistent, va aplica sancțiuni economice și financiare infernale în cazul unei agresiuni ruse, va suplimenta trupele din statele aliate limitrofe, dar nici un soldat american nu va lupta pentru ea. Ulterior, mai pe ocolite, s-a transmis că nici europenii nu prea ard de nerăbdare să alăture cimitire noi celor aflate pe acolo. Totul pare sublim, reputația a rămas nepătată, dar…Dar printre rânduri se profilează o cinică afacere. Rusiei i s-a fixat un preț de pornire pentru Ucraina. Ce se va întâmpla dacă – obișnuită cu sancțiunile și pregătită pentru altele – ea îl va accepta? Sacul cu sancțiuni occidentale se cam apropie de fund, cele de până acum nu au destabilizat societatea rusă astfel încât să producă schimbări politice, iar viitorul infern va lovi dureros și economia statelor europene. Relațiile economice ruso-americane sunt aproape inexistente. Afacerea ar putea fi ieșirea dintr-o capcană.
S-au rostit și alte declarații după dialogul din 7 decembrie. Președintele Vladimir V. Putin a afirmat că lărgirea NATO în spațiul ex-sovietic constituie o amenințare pentru securitatea țării sale și dorește garanții de securitate. Astfel, liderul rus a legat problematica Ucrainei de cadrul general al securității europene, dar și de stabilitatea strategică globală, pe care cele două părți o discută la Geneva. Discuțiile despre Ucraina s-au desfășurat în lipsa acesteia. Cei doi au convenit să continuie consultările, iar ceea ce a urmat demonstrează că tele-dialogul are continuări concrete. Președintele Biden și-a informat aliații, dar nu pe toți, despre ce a discutat și despre pașii următori, a avut o convorbire telefonică de consolare și cu președintele Zelenski și a oferit încă o dată asigurări statelor din Frontul Estic, ca și cum Articolul V nu ar fi suficient.
Liderul rus, care cu o zi înainte vizitase India, unde s-au semnat documente importante de cooperare, a avut, la câteva zile, o tele-conferință cu președintele chinez Xi Jinping, căruia i-a transmis că Rusia dorește dezvoltarea relațiilor comerciale reciproce și că nu împărtășește îngrijorările occidentale provocate de succesele Chinei în domeniul militar. Președintele Xi i-a susținut îngrijorările de securitate, a afirmat că relațiile dintre statele lor depășesc stadiul unei alianțe militare și că nimeni nu va reuși să se insinueze între ele.
Cu câteva zile în urmă, MAE rus a transmis Administrației Biden viziunile părții ruse asupra garanțiilor de securitate și viitorul relațiilor bilaterale, dar a făcut-o într-un mod neobișnuit. După înmânare, le-a publicat, pentru a exclude răstălmăcirile. S-a văzut că includ probleme mult mai ample vizând viitorul NATO și al prezenței americane pe continent. Au transmis, de asemenea, că se referă doar la dimensiunea ruso-americană a relațiilor, nu includ UE, pe care Rusia o vede tot mai ostilă. Adjunctul ministrului de Externe rus a declarat că Europa ar încurca lucrurile, că s-a constituit echipa pentru viitoarele negocieri și a cerut Departamentului de Stat să se pronunțe cât mai rapid asupra propunerilor și să-și prezinte varianta. Totul este făcut pe un ton ultimativ, de parcă s-ar urmări exact respingerea consultărilor. Însă, mingea este acum în terenul SUA, ele urmează acum să ofere un răspuns, ele sunt superputerea care-și proiectează prioritățile în alte zone ale lumii și trebuie să țină Rusia departe, ele trebuie să facă uitați cei 20 de ani din Afganistan și să ajungă din urmă noua generație de arme rusești. Dar, ceea ce este decisiv, SUA nu se află în cele mai bune momente ale sale, se confruntă cu falii interne, greu de imaginat cu vreo două decenii în urmă. Deocamdată, propunerile rusești nu au primit un răspuns oficial, au apărut doar comentarii lăturalnice, dar apele s-au agitat. Cât privește modul în care a procedat diplomația de la Moscova, el ar putea să facă parte din tehnica negocierilor.
După scena jucată public, logica ne spune că Rusia este pregătită și pentru respingerea totală a propunerilor sale, deci are pregătită și o variantă B, în care ar fi obligată să genereze contraamenințări, ceva asemănător modului în care cândva criza din Caraibe a dus la retragerea rachetelor nucleare sovietice din Cuba și a celor americane desfășurate în Turcia. Atunci s-a verificat procedeul folosirii contraamenințării pentru a elimina o amenințare. Dacă nu o va face, va pierde din imagine pentru decenii. Vom afla dacă va fi sau nu război la granițele noastre din pașii următori ai celor doi actori principali. Pentru că invocatele măsuri de natură militară trebuie percepute ca amenințări în SUA, nu în UE. Deși continentul comunitar pare solidar, el se află departe de unitatea ce i-a permis cu decenii în urmă să convingă superputerile că trebuie să-și retragă rachetelor cu bătaie medie de pe teritoriul lui. Astăzi este mult prea narcisist.
Deocamdată trebuie să avem încredere în îmbărbătările propagandei că superputerea nucleară Rusia, cu întregul ei arsenal, este descurajată în acțiunile sale de o fregată NATO, în croazieră, din când în când, pe Marea Neagră. Când o va însoți și un batalion de infanteriști marini vom dormi liniștiți. La conferința sa de presă anuală, președintele Vladimir V. Putin a anunțat că în luna ianuarie vor începe consultările ruso-americane pe teme de securitate, la Geneva.
