Spuneți-ne în primul rând ce este Transnistria și ce teritorii cuprinde ea?
Transnistria reprezintă zona geografică dintre cursul inferior al Nistrului şi cel al Bugului Meridional şi este regiunea rămasă în urma dispariţiei Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RASSM) formate în spaţiul dintre Nistru şi Bug în 1924 ca urmare a intereselor geopolitice şi strategice ale Uniunii Sovietice. Transnistria cuprinde teritoriul istoric al extremului vest al Novorusiei şi al extremului sud al Podoliei iar în sens administrativ este reprezentată de cele cinci raioane transnistrene ale Republicii Moldova (Camenenca, Râbniţa, Dubăsari, Grigoriopol, Slobozia) şi raioanele transnistrene ale regiunii Odessa. Originea istorică a creării RASSM se află în memoriul din 4 februarie 1924 al unui grup de emigranţi politici din Basarabia şi România adresat Biroului Politic al CC al PC (b) din Rusia prin care se cerea crearea acestei entităţi statale. La 29 iulie 1924 a fost luată decizia de constituire a RASSM deoarece ea ar focaliza atenţia şi simpatia populaţiei basarabene şi ar crea pretexte evidente în pretenţiile alipirii la Republica Moldovenească a Basarabiei. Din considerente politice, decizia comuniştilor de la Moscova prevedea delimitarea populaţiei moldoveneşti (basarabene) într-o republică autonomă în componenţa RSS Ucrainene. La 12 octombrie 1924, sesiunea a III-a a Comitetului Executiv Central din Ucraina a adoptat hotărârea cu privire la formarea RASSM în componenţa RSS Ucrainene. RASSM includea 11 raioane (Ananiev, Balta, Birzula, Grigoriopol, Dubăsari, Codâma, Camenca, Ocna Roşie, Tiraspol, Râbniţa şi Slobozia), cu o suprafaţă de 8,1 mii km2 şi o populaţie de 545.000 de locuitori (34,2% moldoveni/basarabeni, 50,4% „ucraineni”, 5,7% ruşi, 4,8% evrei). Capitala RASSM a fost oraşul Balta, iar din 1929 oraşul Tiraspol.
După evenimentele din 28-29 iunie 1940, respectiv cedarea de către România sub presiunea forţei Armatei Roşii a Basarabiei, Uniunea Sovietică a decis, la 2 august 1940, ca şase raioane din componenţa RASSM (Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Râbniţa, Slobozia, Tiraspol) împreună cu şase judeţe din Basarabia (Bălţi, Bender, Cahul, Chişinău, Orhei, Soroca) să formeze o republică unională cu denumirea de RSS Moldovenească, respectiv Republica Moldova de azi, care nu avea ieşire la Marea Neagră şi la limanul Nistrului. Celelalte opt raioane din componenţa RASSM au fost oferite, fără nici un temei de drept istoric sau juridic, RSS Ucrainene. În urma reocupării teritoriului dintre Prut şi Nistru de către URSS, în anul 1944, s-a revenit la organizarea administrativă stabilită prin decizia de la 2 august 1940 fiind reconfirmată, totodată, decizia ca un teritoriu în suprafaţă de 15.000 km2 (judeţele Ismail, Cetatea Albă şi Hotin) să fie încorporat RSS Ucrainene. Orice încercare a liderilor comunişti basarabeni, în anii care au urmat, de-a obţine, din partea centrului de decizie politică de la Moscova, returnarea teritoriului basarabean anexat Ucrainei, s-a soldat cu un insucces total datorită puternicului naţionalism ucrainean prezent în sânul conducerii RSS Ucrainene, dar şi la nivelul liderilor Kremlinului.
Când şi cum a luat fiinţă aşa-zisa republică separatistă transnistreană?
Eşecul puciului de la Moscova din 19-21 august 1991 a permis proclamarea independenţei Republicii Moldova la 27 august 1991. În acel moment populaţia de pe teritoriul Republicii Moldova era un conglomerat foarte eterogen, calificat de puterea comunistă drept naţiunea socialistă moldovenească. Libertatea cuvântului şi pluralismul de opinii, devenite posibile ca urmare a politicii de „perestroika”, au generat pe teritoriul RSSM o gamă variată de poziţii diametral opuse şi chiar antagoniste în ceea ce priveşte viitorul acestei republici. Noile realităţi politice din spaţiul moldav, revendicările basarabenilor în ceea ce priveşte limba de stat şi perspectiva transformării RSSM într-un stat independent au fost concepute de către celelalte etnii ale RSSM ca fiind un atentat la adresa securităţii personale. Dorinţele „Mişcării de Eliberare Naţională” au provocat o reacţie extrem de negativă şi agresivă în centrele industriale din Transnistria. Discuţiile de la Chişinău şi de pe tot cuprinsul RSSM în care se pleda, în mod deschis, pentru unirea Republicii Moldova cu România, lipsa atenţiei şi chiar ignoranţa noilor lideri politici de la Chişinău faţă de specificul şi fobiile populaţiei din Transnistria, au oferit suficiente argumente pentru apariţia unor structuri politice şi organizaţii subversive, cu sprijinul direct al Federaţiei Ruse, care au promovat o politică extremistă, revanşardă faţă de românii basarabeni. Adoptarea legilor cu privire la limba de stat a scindat populaţia Republicii Moldova în două tabere. Confruntările între părţi au avut un caracter mai mult emoţional, teatral şi din ele nu rezulta că este nevoie, în mod imperios, de un conflict armat între cele două tabere şi de uzurparea suveranităţii statului pe o parte din teritoriu.
Mai ales că după adoptarea legilor, inclusiv la uzinele din Tiraspol şi Bender, au fost create cercuri de studiere a limbii române şi a sporit, totodată, numărul celor care au acceptat idea că locuitorii unei „republici naţionale” trebuie să cunoască limba populaţiei băştinaşe. În contextul discuţiilor privind semnarea noului Tratat unional şi a refuzului autorităţilor RSSM de-a adera la acesta, conducerea URSS a ordonat trupelor Armatei 14 sovietice să ocupe toate punctele strategice din stânga Nistrului fără a avea acordul conducerii Republicii Moldova. La 2 septembrie 1990, forţele separatiste, susţinute de Armata 14 sovietică şi de formaţiunile paramilitare nistrene, au proclamat Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Nistreană (RSSMN). Toate organele RSSM din stânga Nistrului au fost declarate ilegale şi au fost lichidate. Sovietul Suprem al RSSM a decis, la 26 octombrie 1990, să suspende temporar participarea la elaborarea proiectului Tratatului Unional în condiţiile în care URSS nu-şi îndeplineşte obligaţiile directe privind apărarea suveranităţii RSSM, în conformitate cu articolul 81 al Constituţiei URSS. La 1 iulie 1990, s-a desfăşurat un referendum prin care oraşul Tighina adera la RSSMN. Acţiunea era sprijinită de autorităţile de la Moscova. Sub presiunea formaţiunilor paramilitare transnistrene s-a desfăşurat, la 17 martie 1991, un referendum privind păstrarea statu-quo-ului URSS. Pentru menţinerea URSS a votat 97% din populaţia Tiraspolului (dintre cei incluşi pe liste au participat 86%). La 12 aprilie 1991, preşedintele Sovietului Suprem al URSS, Anatoli Lukianov a aprobat cererea separatiştilor din Transnistria de a permite „lichidarea organelor legale de menţinere a ordinii de drept în zona răsăriteană a Moldovei şi înfiinţarea altora noi”. Documentul Sovietului Suprem al URSS a constituit baza juridică a revendicărilor autoproclamatei Republici Moldoveneşti Nistrene şi sursa declanşării războiului din Transnistria (2 martie – 21 iulie 1992).
Prezenţa enclavelor ruseşti în diversele zone ale fostului Imperiu Sovietic (Kaliningrad, Abhazia, Osetia de Sud, Transnistria etc.) face parte dintr-un plan de refacere a fostei URSS? A fost o chestiune „premeditată”?
Reprezintă o formulă prin care s-a încercat şi se încearcă păstrarea unor capete de pod, a unor avanposturi strategice, menite a uşura procesul de reorganizare a unor spaţii geografice. În opinia unor geopoliticieni ruşi, ocuparea militară a spaţiului european nu ar mai reprezenta o soluţie de rezolvarea dilemelor de natură geopolitică ale Rusiei, astfel încât se impune reorganizarea spaţiului european care ar face din acest sector geopolitic un aliat strategic al Kremlinului, păstrându-i suveranitatea, autonomia şi autarhia.
Federaţia Rusă este interesată să contribuie la unificarea europeană, să consolideze legăturile de integrare cu Europa Centrală sub semnul axei Moscova-Berlin, axa de bază a politicii externe ruseşti. Geopoliticianul rus Aleksandr G. Dughin consideră că Rusia are nevoie de o Europă aliată şi prietenă, în condiţiile în care din punct de vedere militar UE nu reprezintă, fără SUA, un pericol serios, iar cooperarea economică cu o Europă neutră poate să rezolve majoritatea problemelor tehnologice ale Rusiei şi Asiei în schimbul resurselor şi al parteneriatului strategic.
(Va urma)
