„Chestiunea transnistreană” reprezintă unul din acele „conflicte îngheţate” care domină de aproape două decenii agenda diplomatică a lumii, cu precădere cea regională, şi care pare să nu aibă, dincolo de logică, o raţiune şi un sfârşit în viitorul apropiat. În acest moment „ceasul” negocierilor a fost oprit în mod diplomatic iar reluarea dialogului formal în plan diplomatic, în vederea lichidării acestui „conflict îngheţat”, nu înregistrează nicio perspectivă de timp.
I.Geopolitica unui spațiu istoric
Transnistria reprezintă zona geografică dintre cursul inferior al Nistrului şi cel al Bugului Meridional şi este regiunea rămasă în urma dispariţiei Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RASSM) formate în spaţiul dintre Nistru şi Bug în 1924 ca urmare a intereselor geopolitice şi strategice ale Uniunii Sovietice. Transnistria cuprinde teritoriul istoric al extremului vest al Novorusiei şi al extremului sud al Podoliei iar în sens administrativ este reprezentată de cele cinci raioane transnistrene ale Republicii Moldova (Camenenca, Râbniţa, Dubăsari, Grigoriopol, Slobozia) şi raioanele transnistrene ale regiunii Odessa. Originea creării RASSM se află în memoriul din 4 februarie 1924 al unui grup de emigranţi politici din Basarabia şi România (Gr. Kotovski, P. Tkacenko, Sol. Tinkelman, S. Timov, A. Zalik, Al. Bădulescu, A. Nicolau, I. Dic Dicescu, I. Chioran, T. Diamandescu, T. Popovici) adresat Biroului Politic al CC al PC (b) din Rusia prin care se cerea crearea acestei entităţi statale.
La 29 iulie 1924 a fost luată decizia de constituire a RASSM deoarece „ea ar focaliza atenţia şi simpatia populaţiei basarabene şi ar crea pretexte evidente în pretenţiile alipirii la Republica Moldovenească a Basarabiei”[1]. Din considerente politice, decizia comuniştilor de la Moscova prevedea delimitarea populaţiei moldoveneşti (basarabene) într-o republică autonomă în componenţa RSS Ucrainene. La 12 octombrie 1924, sesiunea a III-a a Comitetului Executiv Central din Ucraina a adoptat hotărârea cu privire la formarea RASSM în componenţa RSS Ucrainene. RASSM includea 11 raioane (Ananiev, Balta, Birzula, Grigoriopol, Dubăsari, Codâma, Camenca, Ocna Roşie, Tiraspol, Râbniţa şi Slobozia), cu o suprafaţă de 8,1 mii km2 şi o populaţie de 545.000 de locuitori (34,2% moldoveni/basarabeni, 50,4% „ucraineni”, 5,7% ruşi, 4,8% evrei). Capitala RASSM a fost oraşul Balta, iar din 1929 oraşul Tiraspol.
După evenimentele din 28-29 iunie 1940, respectiv cedarea de către România sub presiunea forţei Armatei Roşii a Basarabiei, Uniunea Sovietică a decis, la 2 august 1940, ca şase raioane din componenţa RASSM (Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Râbniţa, Slobozia, Tiraspol) împreună cu şase judeţe din Basarabia (Bălţi, Bender, Cahul, Chişinău, Orhei, Soroca) să formeze o republică unională cu denumirea de RSS Moldovenească, respectiv Republica Moldova de azi, care nu avea ieşire la Marea Neagră şi la limanul Nistrului. Celelalte opt raioane din componenţa RASSM au fost oferite, fără nici un temei de drept istoric sau juridic, RSS Ucrainene. În urma reocupării teritoriului dintre Prut şi Nistru de către URSS, în anul 1944, s-a revenit la organizarea administrativă stabilită prin decizia de la 2 august 1940 fiind reconfirmată, totodată, decizia ca un teritoriu în suprafaţă de 15.000 km2 (judeţele Ismail, Cetatea Albă şi Hotin) să fie încorporat RSS Ucrainene. Orice încercare a liderilor comunişti basarabeni, în anii care au urmat, de-a obţine, din partea centrului de decizie politică de la Moscova, returnarea teritoriului basarabean anexat Ucrainei, s-a soldat cu un insucces total datorită puternicului naţionalism ucrainean prezent în sânul conducerii RSS Ucrainene, dar şi la nivelul liderilor Kremlinului.
În contextul desfăşurării fenomenului de restructurare şi deschidere a societăţii sovietice, respectiv a proceselor de „glasnosti” şi „perestroika” iniţiate de Mihail S. Gorbaciov, are loc o intensificare a procesului de redeşteptare naţională a românilor basarabeni din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM). Evoluţia evenimentelor din RSSM a provocat nemulţumire şi îngrijorare la Moscova ceea ce a determinat sosirea în RSSM, în aprilie 1988, a lui Victor Cebrikov, fostul preşedinte al KGB din perioada 1982-1988, care îndeplinea în acele momente funcţia de secretar al CC al PCUS şi responsabil în faţa Biroului Politic al CC al PCUS cu activitatea KGB, Ministerului de Interne şi Ministerului Apărării al URSS.
După evaluarea situaţiei din RSSM, Victor M. Cebrikov a propus CC al PCUS, printr-un raport special secret, în ceea ce priveşte viitorul RSSM, să se revină la „Planul X”, elaborat de către Leonid I. Brejnev încă din 1950-1952, care prevedea menţinerea sub control total a raioanelor din stânga Nistrului, prin intermediul forţelor armate sau a celor paramilitare, cu scopul de a controla, astfel, 2/3 din potenţialul economic al RSSM în cazul unei apropieri tot mai accentuate de România, chiar posibil o unire politică în condiţiile unei dezintegrări a URSS[2].
În timpul lucrărilor Congresului Deputaţilor Poporului al URSS, din 21-24 decembrie 1989, delegaţia RSS Moldova a avut o întâlnire, în prezenţa preşedintelui URSS, Mihail Gorbaciov, cu Anatoli I. Lukianov, preşedintele Sovietului Suprem al URSS, care a comunicat că RSSM va putea deveni independentă, însă cu cinci regiuni autonome: găgăuză, nistreană, rusă, ucraineană şi românească. Capitala va fi la Chişinău şi nu va avea frontieră comună cu România. În 1990, presa sovietică a publicat un proiect de federalizare a RSSM ceea ce a fost o primă recunoaştere a faptului că liderii politici de la Kremlin doreau fărămiţarea şi dizolvarea RSSM.
Eşecul puciului de la Moscova din 19-21 august 1991 a permis proclamarea independenţei Republicii Moldova la 27 august 1991. În acel moment populaţia de pe teritoriul Republicii Moldova era un conglomerat foarte eterogen, calificat de puterea comunistă drept naţiunea socialistă moldovenească. Libertatea cuvântului şi pluralismul de opinii, devenite posibile ca urmare a politicii de „perestroika”, au generat pe teritoriul RSSM o gamă variată de poziţii diametral opuse şi chiar antagoniste în ceea ce priveşte viitorul acestei republici.
Noile realităţi politice din spaţiul moldav, revendicările basarabenilor în ceea ce priveşte limba de stat şi perspectiva transformării RSSM într-un stat independent au fost concepute de către celelalte etnii ale RSSM ca fiind un atentat la adresa securităţii personale. Dorinţele „Mişcării de Eliberare Naţională” au provocat o reacţie extrem de negativă şi agresivă în centrele industriale din Transnistria. Discuţiile de la Chişinău şi de pe tot cuprinsul RSSM în care se pleda, în mod deschis, pentru unirea Republicii Moldova cu România, lipsa atenţiei şi chiar ignoranţa noilor lideri politici de la Chişinău faţă de specificul şi fobiile populaţiei din Transnistria, au oferit suficiente argumente pentru apariţia unor structuri politice şi organizaţii subversive, cu sprijinul direct al Federaţiei Ruse, precum: „Interdvijenie”, numită ulterior „Unitatea-Edinstvo”, filiala Partidului Liberal-Democrat a lui Vladimir Jirinovski; Partidul Comunist din Transnistria sau OSTK (Sovietul Unit al Colectivelor de Muncă). Toate aceste organizaţii, partide şi structuri politice au promovat o politică extremistă, revanşardă faţă de românii basarabeni. Adoptarea legilor cu privire la limba de stat a scindat populaţia Republicii Moldova în două tabere. Confruntările între părţi au avut un caracter mai mult emoţional, teatral şi din ele nu rezulta că este nevoie, în mod imperios, de un conflict armat între cele două tabere şi de uzurparea suveranităţii statului pe o parte din teritoriu. Mai ales că după adoptarea legilor, inclusiv la uzinele din Tiraspol şi Bender, au fost create cercuri de studiere a limbii române şi a sporit, totodată, numărul celor care au acceptat ideea că locuitorii unei „republici naţionale” trebuie să cunoască limba populaţiei băştinaşe.
În contextul discuţiilor privind semnarea noului Tratat unional şi a refuzului autorităţilor RSSM de-a adera la acesta, conducerea URSS a ordonat trupelor Armatei a 14-a sovietice să ocupe toate punctele strategice din stânga Nistrului fără a avea acordul conducerii Republicii Moldova. La 2 septembrie 1990, forţele separatiste, susţinute de Armata 14 sovietică şi de formaţiunile paramilitare nistrene, au proclamat Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Nistreană (RSSMN). Toate organele RSSM din stânga Nistrului au fost declarate ilegale şi au fost lichidate. Sovietul Suprem al RSSM a decis, la 26 octombrie 1990, să suspende temporar participarea la elaborarea proiectului Tratatului Unional în condiţiile în care URSS „nu-şi îndeplineşte obligaţiile directe privind apărarea suveranităţii RSSM”, în conformitate cu articolul 81 al Constituţiei URSS. La 1 iulie 1990, s-a desfăşurat un referendum prin care oraşul Tighina adera la RSSMN. Acţiunea era sprijinită de autorităţile de la Moscova.
Sub presiunea formaţiunilor paramilitare transnistrene s-a desfăşurat, la 17 martie 1991, un referendum privind păstrarea statu-quo-ului URSS. Pentru menţinerea URSS a votat 97% din populaţia Tiraspolului (dintre cei incluşi pe liste au participat 86%). La 12 aprilie 1991, preşedintele Sovietului Suprem al URSS, Anatoli Lukianov a aprobat cererea separatiştilor din Transnistria de a permite „lichidarea organelor legale de menţinere a ordinii de drept în zona răsăriteană a Moldovei şi înfiinţarea altora noi”. Documentul Sovietului Suprem al URSS a constituit baza juridică a revendicărilor autoproclamatei Republici Moldoveneşti Nistrene şi sursa declanşării războiului din Transnistria (2 martie – 21 iulie 1992).
În interiorul URSS exista o ierarhie întreagă formată din „republici unionale”, „republici autonome”, „regiuni autonome” etc., însă numai „republicile unionale”, precum Republica Moldova, dispuneau de suveranitate şi de dreptul la autodeterminare, până la crearea statului independent. Trebuie subliniat faptul că hărţile transnistrene ale „RMN” includ în componenţa acesteia întreg teritoriul Republicii Moldova de la est de Nistru plus oraşul Bender şi comunele Chiţcani, Proteagailovca, Gâsca şi Cremenciug. Hărţile politico-administrative ale Republicii Moldova, atât din 1999, cât şi din 2003, includ în „RMN” doar teritoriile situate la est de Nistru, dar fără comunele Malovata Nouă, Cocieri, Corjova, Doroţcaia, Pîrâta şi Coşniţa. „RMN” reprezintă 11% din teritoriul Republicii Moldova şi înglobează 730.000 de locuitori, respectiv 16,7 % din totalul populaţiei Republicii Moldova. Urbanizarea în regiunea transnistreană este de circa 65%, pe când în Republica Moldova, în ansamblu, acest indice rămâne la nivelul de 47%. Această regiune a Moldovei oferea, spre sfârşitul anilor ’80, o treime din producţia industrială şi circa 90% din aprovizionarea cu energie electrică.
Încetarea ostilităţilor moldo-transnistrene s-a realizat prin semnarea „Convenţiei Elţîn – Snegur” („Convenţia cu privire la principiile de reglementare paşnică a conflictului armat din regiunea transnistreană a Republicii Moldova”), din 21 iulie 1992, care specifica în cadrul articolului 4 că „Problemele privind statutul armatei, procedura şi termenele retragerii ei pe etape vor fi soluţionate în cadrul tratativelor dintre Federaţia Rusă şi Republica Moldova”. Acest articol 4 avea să servească drept bază legală pentru staţionarea trupelor ruse pe teritoriul Transnistriei. Între Republica Moldova şi Federaţia Rusă s-au desfăşurat mai multe runde de negocieri privind retragerea trupelor ruse din spaţiul moldav în perioada august 1992 şi mai 1996. S-a încheiat un acord de bază la 21 octombrie 1994, precum şi mai multe acorduri adiţionale între Ministerele Apărării privind retragerea unor unităţi militare ruse de pe teritoriul Republicii Moldova.
În mai 1993 diplomaţia rusă a lansat ideea „sincronizării” retragerii trupelor ruse de pe teritoriul Republicii Moldova cu soluţionarea politică a conflictului transnistrean. Comunicatul comun despre întâlnirea lui Boris N. Elţîn, preşedintele Federaţiei Ruse, şi Mircea Snegur, preşedintele Republicii Moldova, din 15 mai 1993, menţiona faptul că ambii preşedinţi „au confirmat poziţia comună, care este împărtăşită de conducerea Transnistriei, despre aceea că termenele de retragere a trupelor ruse vor fi sincronizate cu reglementarea politică a conflictului şi elaborarea statutului special al regiunii transnistrene a Republicii Moldova”. Acest principiu a fost consemnat în mod formal în cadrul articolului 2 din „Acordul cu privire la statutul juridic, modul şi termenele de retragere a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse, aflate temporar pe teritoriul Republicii Moldova” care a fost semnat, la Moscova, la 21 octombrie 1994. Acordul moldo-rus din 21 octombrie 1994 nu a fost ratificat de către Duma de Stat a Federaţiei Ruse în timp ce Parlamentul de la Chişinău l-a ratificat la 9 noiembrie 1994.
Federaţia Rusă s-a opus propunerii înaintate de către Republica Moldova („Viziune cu privire la urmărirea îndeaproape a implementării Acordului din 21 octombrie 1994”) în cadrul Consiliului Permanent al OSCE de la Viena, în septembrie 1995, privind monitorizarea internaţională a implementării Acordului din 21 octombrie 1994. În urma evoluţiei evenimentelor internaţionale, precum şi-al „războiului declaraţiilor” dintre Republica Moldova, OSCE şi Federaţia Rusă, Acordul din 21 octombrie 1994 a devenit caduc. Cu ocazia negocierilor privind adaptarea Tratatului cu privire la Forţele Armate Convenţionale în Europa (Tratatul CFE) s-a obţinut ca în textul Declaraţiei de la Istanbul (1999) să fie introdus un paragraf special cu privire la retragerea trupelor ruse de pe teritoriul Republicii Moldova, prin care Federaţia Rusă se angaja să-şi retragă trupele din Transnistria până la sfârşitul anului 2002.
„Memorandum privind normalizarea relaţiilor dintre Republica Moldova şi Transnistria”, semnat la 8 mai 1997, pregătit şi prezentat de partea rusă, a impus o formulă de negocieri care asigură protejarea intereselor regimului separatist în detrimentul Republicii Moldova şi introduce, totodată, noţiunea de „ţări garante” (Ucraina şi Rusia) cu dreptul de a fi arbitri în relaţiile dintre Chişinău şi Tiraspol. Este introdusă şi formula de „stat comun” ceea ce denotă că ar putea fi vorba, în viitor, de o confederaţie simbolică din doi subiecţi egali în drepturi.
Ca urmare a destrămării glacisului strategic al fostei Uniuni Sovietice şi, inclusiv, a statului sovietic, Federaţia Rusă a devenit preocupată de păstrarea potenţialului său strategic la nivel intercontinental. Interesul crescând al SUA şi al ţărilor occidentale pentru zona Mării Negre şi spaţiul caspico-caucazian a generat numeroase îngrijorări, nemaivorbind de nervozitate, la Moscova şi proteste, mai mult sau mai puţin diplomatice, formale, din partea Rusiei, cu privire la intervenţia în sfera sa de influenţă. „Europa Occidentală este rimland-ul Eurasiei, un rimland mai definitivat, univoc şi identificat istoriceşte. Occidentul reprezintă, în raport cu Rusia ca heartland, principalul adversar planetar – acel sector al «civilizaţiei de coastă» care şi-a asumat funcţia de talasocraţie formată şi care şi-a identificat destinul istoric cu marea. În avangarda acestui proces s-a aflat Anglia, dar, pe măsura dezvoltării tehnice şi normativele valorice ale «sistemului comercial», mai devreme sau mai târziu au intrat în acest ansamblu talasocratic şi celelalte ţări ale Occidentului. În procesul devenirii istorice a celei din urmă imagini geografice a Occidentului, întâietatea a trecut, de pe insula Marii Britanii, pe continentul american, în special în SUA. În felul acesta, SUA şi blocul NATO, controlat de ele, au devenit întruchiparea maximă a talasocraţiei în aspectele ei strategice, ideologice, economice şi culturale”[3], scrie geopoliticianul rus Aleksandr G. Dughin în lucrarea sa intitulată „Bazele geopoliticii”. Geopoliticienii ruşi consideră că Europa nu are o geopolitică şi o voinţă geografică proprie, în clipa de faţă, servind drept bază auxiliară a Statelor Unite în zona eurasiatică.
În contextul reaşezării raporturilor de putere în arena relaţiilor internaţionale, geopoliticianul Aleksandr G. Dughin, extrem de preţuit în cercurile naţionaliste ruseşti, consideră că Rusia trebuie să aibă hotare maritime în Occident, acesta fiind un imperativ strategic al dezvoltării geopolitice a Eurasiei. „Tocmai lipsa unor asemenea frontiere şi prezenţa în locul lor a unei linii de uscat, ce traversa Europa prin mijloc, a dus în mod artificial şi forţat la înfrângerea geopolitică a URSS. Prin urmare, sarcina este: să nu repetăm greşelile şi să reparăm situaţia. Eurasia va fi liberă de Sea Power doar atunci când oceanele vor deveni frontierele ei strategice la Nord, Est, Sud şi Vest – exact ca în cazul Americii. Doar atunci duelul civilizaţiilor va decurge în condiţii de egalitate”[4], scrie Aleksandr G. Dughin.
Ocuparea militară a spaţiului european nu mai reprezintă o soluţie de rezolvarea dilemelor de natură geopolitică ale Rusiei, astfel încât se impune reorganizarea spaţiului european care „ar face din acest sector geopolitic un aliat strategic de nădejde al Moscovei, păstrându-i suveranitatea, autonomia şi autarhia”[5]. O Europă unită din punct de vedere politic şi economic, în jurul axei Paris – Berlin, reprezintă un obiectiv strategic al Kremlinului. Federaţia Rusă este interesată să contribuie la unificarea europeană, să consolideze legăturile de integrare cu Europa Centrală sub semnul axei Moscova-Berlin, axa de bază a politicii externe ruseşti. „Eurasia – scrie Aleksandr G. Dughin – are nevoie de o Europă aliată şi prietenă. Din punct de vedere militar ea nu va prezenta încă mult timp (fără SUA) un pericol serios, iar cooperarea economică cu o Europă neutră poate să rezolve majoritatea problemelor tehnologice ale Rusiei şi Asiei în schimbul resurselor şi al parteneriatului strategic”[6].
În efortul de „finlandizarea” a întregii Europe, Kremlinul se confruntă cu procesul de reorganizare a spaţiilor apropiate nemijlocit de Rusia, respectiv apariţia unui „cordon sanitar” şi care grupează, în aceste momente, o serie de state membre NATO (Polonia, Cehia, România, Bulgaria, Turcia). „Este vorba despre apariţia unei zonei geopolitice între Marea Baltică şi Marea Neagră, formată din state ce nu pot să intre ca nişte componente depline în Europa, dar care resping cu îndârjire Moscova şi Eurasia. Pretendenţii titlului de membri ai «cordonului sanitar» sunt următorii: popoarele baltice (lituanienii, letonienii, estonienii), Polonia (inclusiv Prusia Occidentală), Bielorusia (această idee este susţinută de minoritatea catolică antieurasiatică), Ucraina (cea occidentalizată, în special – uniato-catolică), Ungaria, România (la fel sub influenţa uniaţilor), Cehia şi Slovacia. Este evident că pretutindeni este vorba de sectorul catolic al Europei de Est care a aparţinut, tradiţional, zonei de influenţă a Occidentului. Totodată noi avem de a face cu aceleaşi ţări care s-au manifestat (nu o singură dată) în istoria geopoliticii, în calitate de pârghii de distrugere a formaţiunilor continentale – Imperiul Rus, Imperiul Austro-Ungar, nu demult URSS. Sarcina Eurasiei este ca acest cordon să nu existe. Aceasta este în interesul Europei şi al Rusiei”[7], concluzionează geopoliticianul rus Aleksandr G. Dughin. Reîmpărţirea noilor formaţiuni statale şi crearea în locul statelor a federaţiilor sau a câtorva state a căror orientare geopolitică va fi univocă, respectiv formaţiuni mici, unitare din punct de vedere etnic, cultural şi confesional, va permite o integrare mai uşoară în blocuri geopolitice mari. Dintr-o astfel de perspectivă geopolitică poate fi înţeles planul Kremlinului de a întreţine o serie de „conflicte îngheţate” în spaţiul ex-sovietic, în speţă Transnistria, care pot împiedica constituirea acelui „cordon sanitar” atât de temut de sovietici şi, mai apoi, de ruşi. „Sarcina Eurasiei este ca acest cordon să nu existe. Aceasta este în interesul Europei şi al Rusiei. Dacă e să privim aceste formaţiuni în calitate de state, ele sunt nejustificate, sunt contradictorii din punct de vedere etnic şi confesional, sunt înapoiate din punct de vedere strategic şi economic, sunt lipsite de resurse. Cu alte cuvinte, existenţa acestor state fictive are sens doar ca zone strategice, susţinute artificial de atlantism. Pretutindeni există factori care le leagă de Eurasia (pot fi: ortodoxia, conştientizarea înrudirii cu slavii, prezenţa populaţiei ruse, apropierea istorică, câteva componente laolaltă etc.), există însă şi factori opuşi, care le apropie de Occident (catolicismul, uniaţii, eterogenitatea etnică, tradiţiile politice de suveranitate etc.). Atâta timp cât aceste formaţiuni reprezintă un întreg, ele nu pot să prefere nici una din aceste două orientări şi tocmai de aceea devin un «cordon sanitar» în sensul deplin al acestui cuvânt. Integrarea cu Estul este împiedicată de unele elemente, integrarea cu Occidentul – de altele. De aici rezultă această permanentă instabilitate internă şi externă, provocată de aceste ţări, ceea ce dă apă la moară talasocraţiei şi este o piedică permanentă în calea geopoliticii eurasiatice şi a blocului continental”[8], scrie Aleksandr G. Dughin.
Geopoliticienii de la Moscova recomandă ca formulă de înlăturare a acestui „cordon sanitar” reîmpărţirea totală a noilor formaţiuni statale şi crearea în locul statelor a federaţiilor sau a câtorva state a căror orientare geopolitică va fi univocă. „Formaţiunilor mici – scrie Aleksandr G. Dughin – , unitare din punct de vedere etnic, cultural şi confesional, le va fi mai uşor să se integreze în blocurile geopolitice mari, iar în prezenţa unor relaţii strânse de alianţă, dintre Rusia şi Europa, noile frontiere nu vor însemna un prag adevărat, o ruptură. Mai mult decât atât, numai lipsa acestui «cordon sanitar» poate să facă aceste relaţii general eurasiatice reale, să transforme spaţiul dintre «Dublin şi Vladivostok» într-o zonă de cooperare eurasiatică, de colaborare şi parteneriat strategic”[9]. În planurile geopolitice ale Kremlinului, Serbia reprezintă avanpostul Eurasiei în Balcani astfel încât un „bloc ortodox”, de la Nistru până în Muntenegru, cu România reunificată, trebuie să se formeze în colaborare cu Berlinul. Un Berlin căruia i se oferă „partea cea mai de vest a Europei Centrale, din Prusia, prin Cehia şi Slovacia, spre Ungaria şi Austria, apoi spre Croaţia, până la Marea Adriatică”[10] astfel încât „continuarea firească a Rusiei spre vest, în regiunea balcanică – opinează Aleksandr G. Dughin –, va fi logică şi acceptabilă, nu va încălca echilibrul geopolitic al Europei Centrale care, din punct de vedere geopolitic, aparţine sferei de influenţă a Germaniei”[11].
II. Diferitele formule de reglementare a conflictului transnistrean
II.1. Planul OSCE (iulie 2002)
La 4 februarie 1993, Consiliul Permanent al OSCE a înfiinţat misiunea sa din Republica Moldova, cu scopul de a facilita rezolvarea pe cale politică a conflictului, de a acorda asistenţă pentru consolidarea suveranităţii Republicii Moldova şi pentru obţinerea unui statut special al regiunii transnistrene. Reprezentanţii OSCE trebuiau să monitorizeze situaţia existentă, inclusiv la nivel militar, să sprijine retragerea trupelor străine din ţară, transformările democratice, repatrierea refugiaţilor şi respectarea drepturilor omului. În data de 8 mai 1997, la propunerea OSCE, a fost semnat la Moscova un „Memorandum privind normalizarea relaţiilor dintre Republica Moldova şi Transnistria”. Acesta prevedea renunţarea la utilizarea forţelor armate în relaţiile dintre părţi, medierea diferendelor de către statele garante (Federaţia Rusă şi Ucraina) şi OSCE, stabilirea statutului Transnistriei de comun acord, participarea Transnistriei la elaborarea politicilor externe care o priveau direct, continuarea asistenţei OSCE pentru normalizarea situaţiei, continuarea misiunii de menţinere a păcii, conform acordului din 21 iulie 1992 şi reintegrarea Transnistriei în structura statală a Republicii Moldova.
La 20 martie 1998 a fost semnat, la Odessa, „Acordul privind măsurile de creştere a încrederii şi dezvoltarea contactelor dintre cele două părţi” care prevedea o reducere drastică a numărului de soldaţi din trupele de menţinere a păcii ale părţilor implicate, demilitarizarea zonei de securitate dintre cele două părţi şi introducerea de trupe ucrainene pentru menţinerea păcii, reducerea controlului vamal dintre cele două părţi, refacerea podurilor peste Nistru, retragerea echipamentului militar rusesc prin Ucraina, combaterea traficului ilegal de arme şi droguri, informarea obiectivă a opiniei publice din partea ambelor părţi, susţinerea unor programe de investiţii care să relanseze obiectivele industriale şi energetice şi să asigure protecţia mediului, respectarea drepturilor omului în conformitate cu regulile dreptului internaţional.
În timpul desfăşurării summit-ului OSCE de la Istanbul (1999) s-a decis retragerea trupelor, armelor şi muniţiei ruseşti din Transnistria până la finalul anului 2002. La 16 iulie 1999, Republica Moldova şi Transnistria au semnat, la Kiev, în prezenţa reprezentantului OSCE, o Declaraţie Comună privind normalizarea relaţiilor bilaterale. Aceasta prevedea construirea relaţiilor pe baza principiilor existenţei unor frontiere comune şi a unor politici economice, sociale, juridice şi de apărare comune. În 2001, preşedinţia austriacă a OSCE a atras atenţia asupra faptului că Rusia nu ia nici o măsură pentru a-şi respecta obligaţiile asumate la Istanbul.
În iulie 2002, cu ocazia negocierilor de la Kiev dintre Chişinău şi Tiraspol, a fost prezentat Planul OSCE de transformare a Republicii Moldova într-o federaţie de „entităţi statale”, cu Constituţiile şi legile lor proprii. Planul nu stipula numărul acestora, dar erau vizate, în primul rând, Transnistria şi structura autonomă găgăuză (Găgăuz-Yeri) şi se avea în vedere o delimitare a competenţelor, guvernului federal de la Chişinău revenindu-i prerogativele din sfera politicii externe, apărării şi securităţii. Potrivit documentului OSCE, Armata Naţională a Republicii Moldova şi forţele militare ale Transnistriei urmau să se unifice în viitor, nefiind însă specificate calendarul şi procedura, urmând ca cele două entităţi în conflict să-şi reducă, mai apoi, trupele şi armamentul, să aplice măsuri de întărire a încrederii reciproce, să se anunţe reciproc despre mişcările de trupe şi exerciţiile militare ale fiecărei părţi şi să delege reciproc ofiţeri de legătură. Toate aceste prevederi urmau a legaliza forţele militare ale regimului de la Tiraspol, în a căror componenţă se află cadre militare care provin din efectivul fostei Armatei a 14-a sovietice.
Conform Planului OSCE, noul Parlament federal compus din 101 membri trebuia să fie bicameral: Camera Legislatorilor, compusă din 71 de deputaţi, în care subiecţii Federaţiei urmau să aibă o reprezentare proporţională cu numărul voturilor, respectiv Camera Reprezentanţilor, compusă din 30 de membri, pe baza principiului reprezentării egale, fără a se ţine seama de ponderea demografică. Pe teritoriul Federaţiei trebuia să circule o singură monedă, leul moldovenesc, iar taxele vamale în interiorul său – abolite. Pe plan internaţional, Republica Moldova urma să fie pusă sub „garanţiile” politice şi juridice ale Federaţiei Ruse, Ucrainei şi OSCE, care aveau puterea să monitorizeze chestiunile constituţionale şi legislative, instituţiile noului stat federal şi să arbitreze neînţelegerile dintre subiecţii federaţiei, deciziile lor fiind preeminente în raport cu hotărârile autorităţilor statale.
Menţionăm faptul că planul OSCE de federalizare a Republicii Moldova contravine Constituţiei Republicii Moldova care precizează la articolul 1 că „Republica Moldova este un stat suveran, independent, unitar şi indivizibil”. Se încălca, totodată, şi mandatul OSCE care nu prevedea în nici un fel schimbarea statutului juridic şi politic al Republicii Moldova pe plan intern şi internaţional, precum şi programul cu care PCRM câştigase alegerile în 2001 şi care consemna faptul că PCRM milita „pentru un stat suveran, independent, unitar şi indivizibil”.
Trebuie menţionat faptul că amendarea Constituţiei unui stat independent şi divizarea acestuia exclusiv pe criterii etnice este de natură să instituie un precedent periculos pentru reglementarea de către comunitatea internaţională a conflictelor de natură etnopolitică. Consecinţele unei astfel de decizii ar putea favoriza escaladarea tensiunilor interetnice şi destabilizarea politică în regiunile cu conflicte îngheţate, respectiv în spaţiul transnistrean şi cu consecinţe previzibile în ceea ce priveşte creşterea traficului ilegal de arme, droguri, persoane, bani şi a imigraţiei clandestine către spaţiul Uniunii Europene. Planul OSCE ignora voinţa populaţiei Republicii Moldova care, potrivit sondajelor de opinie, în marea sa majoritate se opunea/opune federalizării statului. Cu ocazia Conferinţei OSCE de la Maastricht, desfăşurată în perioada 1-2 decembrie 2003, nu s-a reuşit adoptarea unui document final cu privire la Transnistria, datorită, în principal, refuzului Rusiei de a se include un termen precis privind retragerea trupelor sale din zonă. Se prevedea crearea unei Comisii Constituţionale Mixte, retragerea arsenalului şi a contingentului militar rusesc din zonă, desfăşurarea unei misiuni multinaţionale de consolidare a păcii sub mandat OSCE şi a unui contingent de observatori militari neînarmaţi în Transnistria.
La 13 februarie 2004, statele garante (Rusia şi Ucraina), alături de preşedinţia bulgară a OSCE, au emis o serie de propuneri şi recomandări vizând reglementarea problemei transnistrene. Acest act prevedea că structura statală a Republicii Moldova va fi de tip federal iar în cadrul acestui stat, Transnistria urma să aibă constituţie şi legislaţie proprie în acord cu Constituţia Federală. Era statuată libertatea de mişcare a cetăţenilor, bunurilor, serviciilor şi finanţelor pe teritoriul statului federal concomitent cu desfiinţarea barierelor vamale interne. În rezoluţia adoptată la summit-ului OSCE de la Washington (1-5 iulie 2005), pregătită de diplomatul finlandez Kimmo Kiljunen, s-a neglijat poziţia Republicii Moldova, fiind avantajat, în schimb, regimul de la Tiraspol. S-a căzut de acord ca planul rusesc şi cel ucrainean de reglementare transnistreană să fie combinate într-un singur document care s-ar constitui într-o bază pentru adoptarea cât mai curând posibil a unui statut juridic al Transnistriei. Implicarea OSCE în soluţionarea conflictului transnistrean nu a dat rezultate, deoarece OSCE este o instituţie care funcţionează după regula consensului, în condiţiile în care Federaţia Rusă are drept de veto, şi nu are mecanisme care să determine aplicarea unei decizii luate (a se vedea aplicarea deciziei de la Istanbul pentru demilitarizarea Transnistriei, rămasă la stadiul de angajament). Planul OSCE evidenţia, în principal, următoarele probleme:
a) nu era definit în mod clar câţi subiecţi ai viitoarei federaţii vor exista: doi (Republica Moldova şi Transnistria) sau trei (Republica Moldova, Transnistria şi Găgăuzia);
b) exista o lungă listă de competenţe comune care urmau a conduce în final la conflicte între centrul federal şi subiecţii federaţiei ceea ce necesita o identificare a competenţelor exclusive;
c) principiul ierarhic nu era oportun în soluţionarea conflictelor dintre nivelele de guvernare, care reprezentau comunităţi naţionale diferite;
d) lipsea un mecanism de revizuire a Constituţiei Republicii Moldova;
e) rolul Preşedinţiei necesita o reconsiderare deoarece, conform propunerilor actuale, aceasta era supraîncărcată cu responsabilităţi executive şi de arbitraj;
f) se impunea o reexaminare a metodelor de alegere a Parlamentului şi a Preşedintelui;
g) nu exista o Curte Constituţională de mediere sau soluţionare a conflictelor în caz de dezacord;
h) mecanismul de lucru al celor trei garanţi (Federaţia Rusă, Ucraina şi OSCE) şi natura autorităţii lor necesitau clarificări şi specificări în domeniul concretului.
Propunerea OSCE avea lacune în promovarea interesului occidental deoarece impunea un format pentagonal de negociere (Ucraina, Federaţia Rusă, OSCE şi Transnistria), precum şi existenţa unor „mediatori” şi „garanţi” (Federaţia Rusă, Ucraina şi OSCE). Uniunea Europeană, România şi SUA erau dezavantajate şi excluse de la decizii privind evoluţia evenimentelor politico-militare din spaţiul Republicii Moldova.
II.2. Planul Kozak
„Memorandumul privind principiile de bază ale structurilor oficiale ale statului unificat”, lansat în mass-media şi în cancelariile occidentale la 16 noiembrie 2003, reitera soluţia planului OSCE de federalizare a Republicii Moldova în graniţele sale din 1990. Principiile politice evocate în denumirea documentului vizau caracterul unitar şi democratic, demilitarizat şi neutru al noului stat. Acesta va avea în componenţa sa federală şi doi subiecţi, „RMN” şi entitatea autonomă găgăuză, cărora li se recunoşteau toate structurile, prerogativele şi însemnele oficiale. Limba moldovenească urma să devină „limbă de stat” iar limba rusă căpăta statutul de „limbă oficială”. Celor doi subiecţi ai Federaţiei li se acorda dreptul de secesiune, prin referendum (la nivelul teritoriului entităţii în cauză), în cazul în care „Republica Federală Moldova” decidea să se unească cu un alt stat sau îşi pierdea calitatea de subiect de drept internaţional. Principalele instituţii federale urmau să fie Preşedinţia, Parlamentul şi Curtea Constituţională. Parlamentul avea o structură bicamerală: Senatul compus dintr-un număr de 26 de membri (9 din „RMN”, 4 din Găgăuzia şi 13 provenind din camera legislativă inferioară) şi Camera Reprezentanţilor (numărând 71 de aleşi la nivel federal). Senatul avea competenţă extinsă, putând respinge orice proiect legislativ referitor la Federaţie, fapt cu potenţiale consecinţe grave în condiţiile în care, a priori, subiecţii Federaţiei aveau 50% din voturi. Curtea Constituţională prezerva, la rândul său, drepturi de reprezentare excesive pentru cei doi subiecţi (din cei 11 membri, patru erau din partea „RMN”, unul din partea autonomiei găgăuze, iar restul de şase din partea Camerei Reprezentanţilor).
În perioada de tranziţie, „RMN” avea dreptul să-şi păstreze forţele militare, legislaţia emisă de regimul separatist începând cu momentul secesiunii (1992) urmând a rămâne, de jure, în vigoare. Unii analişti nu au ezitat să califice „Memorandumul Kozak” drept instrument al „transnistrizării” Republicii Moldova, din cauza lipsei unei delimitări clare de competenţe între centrul politic federal şi cei doi subiecţi, a căror suprareprezentare genera o disproporţie politică inechitabilă. Totodată, documentul era însoţit de garanţii neclare şi incomplete de securitate, ceea ce conferea trupelor Federaţiei Ruse dreptul de a supraveghea, în calitate de trupe de menţinere a păcii, implementarea prevederilor de securitate ale Memorandumului cu un contingent de 2.000 de militari, în timp ce angajamentele de retragere erau la fel de vagi, cândva până în anul 2030, în funcţie de realizarea obiectivului demilitarizării complete a teritoriului Federaţiei. „Memorandumul Kozak” propunea, astfel, un model de federaţie asimetrică în care drepturile viitorilor subiecţi ai federaţiei (Transnistria şi Găgăuzia) tindeau să depăşească drepturile centrului federal (Chişinău) ceea ce era o chestiune considerată inacceptabilă de către preşedintele Vladimir Voronin, care a şi cauzat respingerea. Aplicarea „Memorandumului Kozak” ar fi provocat următoarele probleme, precum:
a) s-ar fi creat o federaţie asimetrică în care subiecţii federaţiei aveau dreptul la secesiune;
b) conferea o autonomie deplină şi nelimitată pentru Transnistria şi Găgăuzia în rezolvarea problemelor specifice, pe baza legilor şi actelor lor, şi a funcţionării instituţiilor lor independente de putere, în timp ce pe „teritoriul federal” aceste probleme urmau a fi rezolvate numai pe baza legilor federale, adoptate de Senat;
c) atribuia competenţe subiecţilor federaţiei, respectiv Transnistria şi Găgăuzia, în ceea ce priveşte relaţiile de proprietate şi condiţiile de privatizare;
d) exercitarea atribuţiilor de către regimul separatist nistrean se realiza, până la confirmarea legislativă a legalităţii structurilor puterii executive curente a Tiraspolului, în conformitate cu legislaţia curentă;
e) urmau să lipsească o serie de proceduri de mediere în cazul apariţiei unor conflicte între centrul federal şi subiecţi;
f) sporireau atribuţiile organelor puterii de stat al subiecţilor federaţiei în rezolvarea unor probleme, în raport cu cele delegate centrului federal;
g) crea condiţii pentru păstrarea formaţiunilor militare neconstituţionale, respectiv cele nistrene, în perioada demilitarizării Republicii Moldova;
h) Senatul Republicii Moldova, cu atribuţii în confirmarea Guvernului federal, a componenţei Curţii Supreme de Justiţie şi a Curţii Constituţionale, ar fi fost format din 26 de senatori dintre care 9 urmau a fi reprezentanţi ai Tiraspolului;
i) creştea importanţa Grupului Operativ de Trupe Ruse (GOTR) din Transnistria în calitate de forţă internaţională de menţinere a păcii şi garantare a inviolabilităţii statului federal în condiţiile demilitarizării Republicii Moldova.
II.3. „Planul Iuşcenko”
În cadrul reuniunii pentagonale de la Vinniţa (16-17 mai 2005), Ucraina a prezentat „Planul reglementării problemei transnistrene” („Planul Iuşcenko”), bazat pe cei „şapte paşi” enunţaţi de către preşedintele ucrainean în cadrul summit-ului GUUAM de la Chişinău, la 22 aprilie 2005, ca o versiune preliminară a planului de soluţionare a conflictului din Transnistria. „Planul Iuşcenko” a fost expus, din nou, cu ocazia vizitei preşedintelui Iuşcenko la Bucureşti în mai 2005 şi putem observa faptul că exista o inconsecvenţă progresivă a liderilor de la Kiev în toate fazele prezentării acestui plan de reglementare a conflictului transnistrean. Dacă la Chişinău, în 22 aprilie 2005, acest plan figura sub forma „celor 7 paşi” pentru rezolvarea „Dosarului transnistrean”, ulterior, la Bucureşti şi, mai târziu, la Vinniţa, acesta avea să devină „Planul în 3 etape”. Unul dintre artizanii acestui plan ucrainean era Piotr Poroşenko, secretarul Consiliului de Securitate Naţională a Ucrainei în acele clipe, care a propus în primăvara lui 2005, inspirat fiind de planul din 1997 al lui Evgheni Primakov, un nou plan de rezolvare a conflictului transnistrean. Putem considera că această propunere reprezinta un semnal al faptului că Ucraina era decisă să se afirme printr-o politică externă activă în imediata vecinătate, preluând şi/sau transformând ideile ruseşti în propriul folos.
Guvernul de la Kiev accepta faptul că Sovietul Suprem al Transnistriei era singurul for politic legitim din zona transnistreană, însă în urma unor alegeri care urmau să se desfăşoare în octombrie sau noiembrie 2005 şi prin care se spera că noii lideri politici transnisteni vor fi pro-ucraineni. „Planul Iuşcenko” nu făcea nici o referire la federalizarea Republicii Moldova, însă propunea acordarea pentru Transnistria a statutului de unitate administrativ-teritorială specială sub forma unei republicii în cadrul Republicii Moldova. Aceasta unitate administrativ-teritorială specială urma să aibă propria sa Constituţie, însemne şi limbi oficiale (moldovenească, rusă şi ucrainiană) şi relaţii externe în domeniile economic, ştiinţific, tehnic şi umanitar, „conform legislaţiei Republicii Moldova”, ce urma să fie amendată astfel în sens federal. Legea fundamentală a noii situaţii juridice trebuia să fie cea a „prevederilor fundamentale privind statutul Transnistriei” care urma să fie adoptată de Parlamentul de la Chişinău şi care urma să cuprindă, în primul rând, dreptul regiunii transnistrene la secesiune (prin referendum) dacă elita politică a Republicii Moldova decidea să se unească cu un alt stat şi dispărea, astfel, calitatea de subiect de drept internaţional a Republicii Moldova. În ceea ce priveşte împărţirea competenţelor, planul ucrainean prevedea un număr restrâns de atribuţii pentru autorităţile centrale şi care urmau a fi negociate ulterior.
Într-o primă etapă de realizare a Planului de la Vinniţa se va legaliza în faţa comunităţii internaţionale existenţa Sovietului Suprem transnistrean, fără a oferi o garanţie privind existenţa, pe mai departe, a unui stat moldovenesc reîntregit. Autorii „Planului Iuşcenko” induceau în eroare opinia publică internaţională atunci când declarau că definirea statutului Transnistriei se va realiza în baza Constituţiei Republicii Moldova, deoarece Constituţia Republicii Moldova, la art.111, prevede expres posibilitatea atribuirii statutului juridic special sub formă de autonomie, şi nu „republică”, unor localităţi din stânga Nistrului”, fără nici un fel de negocieri cu „Soviete Supreme”. Menţionăm faptul că termenul de „unitate administrativ-teritorială sub formă de republică”, propus în Planul de la Vinniţa, ascundea în sine noţiunea de subiect al eventualei federaţii, împuternicit să negocieze, chiar şi la infinit, cu puterea centrală, delegarea reciprocă a competenţelor. Unele competenţe, care conform planului ucrainean urmau să fie oferite de guvernul de la Chişinău prin adoptarea unei legi „cu privire la bazele statutului regiunii transnistrene (Transnistriei)”, ceea ce urca la nivel confederativ relaţiile dintre Chişinău şi Tiraspol. Acceptarea legalizării regimului din „RMN” reprezintă o capcană deoarece „statutul juridic deosebit” al Transnistriei îi va oferi acesteia inclusiv dreptul de a participa la realizarea politicii externe a Republicii Moldova.
Un aspect pozitiv al acestui plan era reprezentat de faptul că urma să aibă loc o deplasare a centrului de greutate al negocierilor dinspre şefii statelor înspre cele două parlamente. În felul acesta nu se mai recunoştea necondiţionat legitimitatea lui Igor Smirnov, Transnistria fiind văzută ca o grupare compusă din diferite forţe politice. Unii comentatori politici au considerat că un aspect negativ al „Planului Iuşcenko” era determinat de faptul că nu prevedea mecanisme de modificare a status-quo-ului transnistrean, oferind în schimb legitimitate regimului actual prin organizarea unor alegeri sub controlul acestuia şi în absenţa unui cadru democratic. Totodată, „Planului Iuşcenko”, pe lână faptul că urma să conserve „drapelului naţional” şi „imnul de stat” ale aşa-zisei Republici Moldoveneşti Nistrene, nu avea nici un fel de menţiune privind nevoia de retragere a efectivelor GOTR şi a arsenalului fostei Armate 14 sovietice din Transnistria, nici ca precondiţie a organizării unor alegeri corecte, nici măcar ca şi urmare a unei posibile normalizări a situaţiei politice în Transnistria. Garanţii acestui proces rămâneau Ucraina, Federaţia Rusă şi OSCE iar UE şi SUA primeau doar un rol formal de asistenţă, fără a fi părţi la Acordul internaţional de garanţii şi fără a fi membri plini în Comitetul de Conciliere. Acest din urmă for era menit să soluţioneze disputele de interpretare ale „Legii Statutului Transnistriei”, ce urma a fi elaborată de către Parlamentul de la Chişinău. Comitetul de Conciliere urma a fi compus din câte doi reprezentanţi ai Republicii Moldova şi Transnistriei şi câte unul din partea Rusiei, Ucrainei şi OSCE. Compunerea Comitetului de Conciliere favoriza blocajul negocierilor. România era exclusă cu totul din „Planul Iuşcenko”. Autorităţile Republicii Moldova au salutat iniţiativa, arătând, astfel, că sunt deschişi la negocieri şi nicidecum de a accepta prevederile „Planul Iuşcenko”.
II.4. Proiectul 3D
Proiectul 3D reprezintă o propunere a societăţii civile din Republica Moldova, respectiv a unui grup de experţi ai Institutului de Politici Publice din Chişinău, şi avea în vedere următoarele:
a) demilitarizarea zonei de trupele ruse care trebuiau să plece din Transnistria;
b) decriminalizarea – eliminarea reţelelor de crimă organizată din Tiraspol;
c) democratizarea – introducerea structurilor specifice unui stat de drept democratic în teritoriile din stânga Nistrului.
II.5. Planul Institutului „Ovidiu Şincai”
Institutul „Ovidiu Şincai” din România a propus opiniei publice, la 7 septembrie 2005, un proiect de soluţionare a crizei transnistrene care viza:
● decuplarea provizorie a Transnistriei de restul Republicii Moldova şi punerea ei sub un protectorat internaţional (pentru minimum 5-7 ani) de tipul şi cu funcţiile celui din Kosovo, la vremea respectivă. Forţele de menţinere a păcii urmau să fie asigurate de către Uniunea Europeană, Federaţia Rusă, Ucraina şi alte state care doreau să-şi asume un rol;
● decuplarea Transnistriei urma a se face simultan cu trecerea restului Moldovei din cadrul Politicii de Vecinătate în cadrul Politicii de Extindere a UE (cu un termen de integrare maxim de 3-5-ani), în condiţiile în care specialiştii erau de părere că după integrarea în Uniunea Europeană a României şi Bulgariei, următoarele două state ar trebui să fie Croaţia şi Republica Moldova. Integrarea europeană a Republicii Moldova urma să constituie o garanţie de stabilitate a frontierelor UE la graniţa răsăriteană. O poziţionare a frontierelor estice ale Uniunii Europene pe Nistru ar fi oferit stabilitate pentru o foarte lungă perioadă, perspectivele integrării europene a Ucrainei fiind îndepărtate;
● integrarea efectivă a Republicii Moldova în Uniunea Europeană urma a se face prin aplicarea aceluiaşi mecanism utilizat în cadrul Ciprului. Partea de la Vest de Nistru urma a fi integrată în Uniunea Europeană, restul rămânea sub protectoratul internaţional al ONU;
● protectoratul internaţional asupra Transnistriei trebuia să însemne democratizarea, demilitarizarea şi decriminalizarea regiunii transnistrene, fiind astfel în acord cu legislaţia internă adoptată de către Parlamentul de la Chişinău în 2005;
● organizarea după demilitarizare, democratizare şi decriminalizare a unui proces de negocieri care să stabilească statutul definitiv al Transnistriei, fie ca: a) parte integrantă a unei Moldove membră a UE sau b) un fel de Monaco sau Lichtenstein, care transferă (pe baze contractuale) o parte din gestiunea instituţiilor sale unor state vecine (în speţă Ucraina şi/sau Rusia). În acest din urmă caz, Transnistria ar fi devenit o enclavă între Uniunea Europeană şi CSI, diferenţa majoră faţă de enclava Kaliningrad fiind aceea că Transnistria ar fi în exteriorul UE, deci nu ar avea un potenţial destabilizator direct.
● Federaţia Rusă, SUA şi UE trebuiau să convină asupra unui acord pentru garantarea securităţii Transnistriei, în cazul alegerii ultimei opţiuni. Evident, adoptarea statutului final pentru Transnistria ar urma să se facă în conformitate cu legile Moldovei şi dreptul internaţional.
II.6. Planul trilateral pentru rezolvarea problemei transnistrene
Planul este opera comună a unui grup de experţi ai societăţii civile din Ucraina, Moldova şi România. Autorii planului califică conflictul nistrean ca fiind drept o „problemă politică” într-o situaţie geopolitică nouă caracterizată de extinderea NATO şi UE, de îmbrăţişarea de către statele din regiune a valorilor euroatlantice, precum şi de îmbunătăţirea considerabilă a relaţiilor bilaterale şi trilateriale între Republica Moldova, România şi Ucraina.
● Experţii propun trei condiţii principale pentru soluţionarea conflictului din raioanele de est ale Republicii Moldova: a) demilitarizarea Transnistriei; b) obţinerea condiţiilor preliminare pentru democratizarea acestei regiuni şi c) democratizarea Republicii Moldova reunificate.
● Demilitarizarea Transnistriei presupune retragerea prezenţei militare ruse şi desfiinţarea structurilor paramilitare ale regiunii. Planul prevede înlocuirea actualelor forţe de menţinere a păcii, caracterizate ca fiind ineficiente, printr-o misiune internaţională de militari şi civili sub egida UE sau OSCE.
● Drept condiţii preliminare pentru democratizarea raioanelor de est se menţionează respectarea drepturilor omului şi „asigurarea eficienţei instrumentelor democraţiei politice”. Potrivit documentului, democratizarea Transnistriei ar dura cîţiva ani „pentru a pregăti populaţia locală pentru primele alegerile locale libere şi corecte”. La alegerile din regiune vor participa doar cetăţeni ai Republicii Moldova.
● După reunificarea Moldovei, urmează a fi consolidat statutul de drept pe întreg teritoriul ţării şi asigurată securitatea statului „printr-o cooperare mai strînsă cu NATO”.
● Experţii mai propun modificarea sistemului electoral al Republicii Moldova, prin trecerea, de la sistemul proporţional, la cel „proporţional limitat”, în vederea asigurării unei mai bune reprezentativităţi a regiunilor autonome în parlamentul naţional.
● Se mai propune minimalizarea condiţiilor pentru înregistrarea partidelor.
● Soluţia definitivă pentru reglementare trebuie să fie „în concordanţă cu normele de drept internaţional şi alte norme acceptate, cu principiile suveranităţii de stat şi a integrităţii teritoriale ale R. Moldova” şi să nu modifice „opţiunea clară de aderare la UE” a Republicii Moldova. Forma de administrare a regiunii va fi stabilită de locuitorii din Transnistria. În context, experţii subliniază principiul subsidiarităţii, în conformitate cu care funcţionează la ora actuală Italia şi Spania.
● Experţii recunosc „interesele legitime” ale Rusiei în problema transnistreană invitînd totodată Moscova „să-şi asume principiile stabilite între cele trei părţi şi să contribuie la soluţionarea oferită de prezentele documente, potrivit voinţei libere şi calificate a cetăţenilor RM care locuiesc în regiunea estică”. Rusia este chemată să respecte şi suveranitatea, independenţa şi integritatea Moldovei.
● Autorii documentului s-au adresat Uniunii Europene şi SUA să sporească rolul lor în procesul de negocieri, prin transformarea actualului format din „5+2” într-un format complet „7” şi posibila extindere la un format de „8”, cu includerea României. Bruxelles-ului şi Washington-ului li se mai solicită să sugereze Ucrainei să-şi coordoneze cu UE şi SUA politica faţă de separatiştii transnistreni. Guvernul de la Kiev este rugat să implementeze neîntîrziat Declaraţia prim-miniştrilor din 30 decembrie 2005 privind comerţul prin frontiera moldo-ucraineană.
● Se propune stabilirea unui „fond special pentru reintegrarea şi reconstrucţia raioanelor estice, pentru finanţarea proiectelor de construire a încrederii, educaţie civică, toleranţă, pentru schimbarea instituţiilor principale din regiunea separatistă”. Experţii au recomandat ONU, OSCE, CE şi UE să elaboreze o poziţie comună privind problema transnistreană şi să accentueze că „orice decizie cu privire la statutul Kosovo este irelevantă în cazul Transnistriei”.
● Autorităţile Republicii Moldova au declarat că oficialii moldoveni vor studia cu atenţie planul trilateral, rămânând deschişi pentru o cooperare cu societatea civilă în soluţionarea problemei transnsitrene.
II.7. Legea Statutului Transnistriei
La 22 iulie 2005, proiectul elaborat de către ministrul Reîntregirii, Vasile Şova, respectiv „Legea cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stînga Nistrului (regiunii transnistrene a Republicii Moldova)”, a fost adoptat în unanimitate de către Parlamentul Republicii Moldova, la solicitarea preşedintelui Vladimir Voronin. Prin adoptarea acestei legi, Parlamentul de la Chişinău a reuşit să demonteze unele mecanisme din „Planul Iuşcenko” privind recunoaşterea internaţională a Transnistriei. Era vorba în primul rând de înlocuirea noţiunii de „republică” – ce ducea la federalizare şi ulterior la separare prin referendum – cu cea de „republică cu autonomie”, şi de condiţionarea alegerilor în Consiliul Suprem al Transnistriei de demilitarizarea şi democratizarea regiunii.
II.8. Pactul de Stabilitate şi Securitate pentru Republica Moldova, propus de către preşedintele Vladimir Voronin, avea drept obiective :
a) reeditarea mecanismelor de fragmentare a problematicii de securitate pe grupuri de state;
b) acceptarea ideii că Republica Moldova va fi o federaţie asimetrică ceea ce încălca prevederile constituţionale referitoare la modul în care se renunţă la caracterul unitar al Republicii Moldova, respectiv numai prin referendum, cu aprobarea de către majoritatea cetăţenilor, incluşi pe listele de votare, precum şi cele care stipulează că suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituţie;
c) marginalizarea instituţiilor europene (Consiliul Europei, OSCE) care au acele mecanisme şi instrumente adecvate de garantare şi gestionare a problematicii drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale democratice;
d) crearea unui cadrul artificial de percepere şi abordare a problematicii democraţiei şi drepturilor omului;
e) legitimarea unei dominaţii culturale şi lingvistice ruseşti şi obţinerea unei garanţii internaţionale pentru aceasta în cazul acceptării concepţiilor moldave privitoare la existenţa unui „stat polietnic, bazat pe divesitate etnoculturală şi diversitate lingvistică”;
f) excluderea oricărei perspective de integrare în UE a Republicii Moldova în condiţiile acceptării statutului de neutralitate permanentă;
g) uriaşe dificultăţi, datorită enclavei transnistrene, pentru Ucraina care dorea integrarea în UE şi NATO;
h) îngheţarea procesului de retragerea a GOTR din zonă;
i) posibilitatea pentru oficialii de la Moscova de a depăşi stadiul de schimb de opinii cu oficialii NATO, în cazul acceptării unul rol pentru Federaţia Rusă în garantarea frontierei româno – moldave, precum şi crearea perspectivei de a putea influenţa sau participa la luarea deciziilor privind viitorul unei zone geopolitice extrem de importante pentru NATO şi UE.
În susţinerea la scară internaţională a acceptării acestui proiect, preşedintele Vladimir Voronin şi celelalte oficialităţi moldovene, considerate competente în acest sens, au susţinut că viabilitatea acestui proiect, faţă de celelalte propuneri, este fundamentată de două aspecte de importanţă majoră: a) conformitatea Pactului de Stabilitate şi Securitate pentru Republica Moldova cu principiile de bază ale Cartei ONU şi pe care SUA, Federaţia Rusă şi Ucraina le-au invocat permanent pentru a fi respectate şi b) similitudinea documentului cu iniţiativa unui Pact de Stabilitate şi Securitate pentru Caucazul de Sud lansată de un grup de parlamentari europeni, la Strassbourg, cu ocazia vizitei preşedintelui Armeniei, Robert Kocharian.
III. Poziţia Uniunii Europene faţă de reglementarea conflictului transnistrean
Începând din 2003, UE a luat mai multe măsuri în legătură cu situaţia din Transnistria:
1) în februarie 2003 a instituit interdicţia privind acordarea vizelor conducerii transnistrene, interdicţie reînnoită în 2004 (din acest punct de vedere, UE situa regimul Smirnov pe acelaşi plan cu regimul Lukaşenko);
2) a iniţiat negocieri moldo-ucrainene cu privire la acordurile vamale şi de frontieră;
3) în noiembrie 2003 a intervenit prin Înaltul Reprezentant pentru Politica Externă şi de Securitate Comună, Javier Solana, pentru determinarea guvernului moldovean de a nu accepta „Planul Kozak”;
4) a negociat un plan bilateral de acţiune cu Republica Moldova în cadrul Politicii de Vecinătate Europeană (ENP);
5) în martie 2005 a numit un Reprezentant Special pentru Republica Moldova (RSUE) în persoana diplomatului olandez Adriaan Jacobovits de Szeged şi a deschis, în toamna aceluiaşi an, un birou al Comisiei Europene la Chişinău. Sarcinile acestui reprezentant urmau a fi: a) întărirea contribuţiei UE la rezolvarea conflictului transnistrean; b) stabilirea unor contacte cu guvernul de la Chişinău şi cu alţi actori interni pentru a oferi UE consiliere în privinţa politicilor de urmat şi c) dezvoltarea politicilor europene în relaţie cu Republica Moldova şi cu regiunea, în special în sensul prevenirii şi soluţionării conflictelor.
UE viza destructurarea grupurilor economice, politice şi sociale care au făcut posibil acest conflict îngheţat, precum şi stoparea traficului ilicit şi a contrabandei. În termeni de putere, această abordare a situaţiei este o parte a politicii externe a UE de promovare a diplomaţiei soft, civilizaţionale.
La încheierea mandatului său, Adriaan Jacobovits de Szeged a prezentat, într-un ultim raport (13 februarie 2007), un set de propuneri vizând deblocarea situaţiei din zona transnistreană, respectiv:
1) includerea problematicii transnistrene la toate nivelurile dialogului european şi al ţărilor membre UE cu Federaţia Rusă;
2) internaţionalizarea actualei forţe de menţinerea păcii, cu includerea unui contingent rus, precum şi analizarea oportunităţii trimiterii unei misiuni (poliţie) de menţinere a păcii, pe baza documentului elaborat de OSCE;
3) finanţarea de către UE a unor programe de asistenţă (societate civilă, social, sănătate) care să includă şi regiunea transnistreană, precum şi creşterea investiţiilor;
4) revizuirea listei privind restricţiile de viză (scoaterea lui Evghenii Şevciuk, preşedintele „Sovietului Suprem” şi a lui Anatoli Kaminsky, vicepreşedintele „Sovietului Suprem”- consideraţi potenţiali parteneri de dialog, precum şi adăugarea noilor membri ai „executivului” de la Tiraspol);
Fostul RSUE, înlocuit, din 15 februarie 2007, de diplomatul ungar Kálmán Mizsei[12], a făcut, totodată, o serie de aprecieri referitoare la poziţia actorilor implicaţi în soluţionarea diferendului transnistrean:
1) Republica Moldova ar dori o implicare activă a UE şi SUA în susţinerea propunerii sale de pachet, discutată cu partea rusă, pe care aceasta din urmă să o prezinte, ca proprie, în cadrul negocierilor în format „5+2” ;
2) în raporturile cu UE, Republica Moldova stârnea îngrijorare prin intenţia de a nu încheia un al doilea plan de acţiune, după expirarea celui actual, în 2008.
3) negocierile bilaterale moldo-ruse s-au încheiat cu un eşec şi sunt şanse slabe să fie reluate;
4) Transnistria nu dorea reluarea negocierilor, aşteptând numirea unui nou negociator ucrainean (ca urmare a schimbării ministrului de externe ucrainean la acea vreme);
5) Tiraspolul era refractar la „europenizarea” regiunii, deşi mediul de afaceri local era nemulţumit de politica actualului liderului de la Tiraspol, Igor Smirnov. Exista o oarecare deschidere faţă de propunerea OSCE de a trimite o misiune de evaluare a democraţiei în regiune, în cadrul unui plan mai larg de democratizare;
6) Rusia era în expectativă, continuând să fie interesată de soluţia federalizării şi să sprijine financiar şi politic regiunea separatistă, în timp ce influenţa ei în Republica Moldova se menţinea la aceleaşi cote înalte. Raportarea la Kosovo era conjuncturală, reprezentând mai mult un factor de presiune în procesul de stabilire a statului provinciei sârbe;
7) Ucraina dorea să se implice în continuare în procesul de negocieri iar poziţia sa, în pofida unor ambiguităţi, era apropiată de cea a SUA şi UE;
8) UE doreşte ca Republica Moldova să fie un stat viabil şi nu este dispusă să accepte nici o diviziune a competenţelor între Chişinău şi Tiraspol ambiguă sau favorabilă Tiraspolului.
Adriaan Jacobovits de Szeged considera că existau doi căi pentru a debloca situaţia actuală: a) prin intermediul Moscovei, cale blocată momentan şi b) prin promovarea unor schimbări, din interior, în regiunea transnistreană, în special prin reactivarea proiectului de trimitere în regiune a unei misiuni de evaluare a condiţiilor democratice (misiunea solicitată într-o scrisoare comună adresată de preşedinţii Republicii Moldova şi Ucrainei către OSCE). Noul RSUE, Kalman Mizsei, şi-a propus în debutul mandatului său următoarele:
a) reluarea negocierilor în format „5+2”;
b) sporirea sprijinului acordat reformelor economice din Republica Moldova;
c) găsirea de soluţii pentru creşterea investiţiilor străine în Republica Moldova;
d) includerea regiunii transnistrene în programele de cooperare cu UE;
e) continuarea activităţii EUBAM;
f) analizarea posibilităţii de modificare a mecanismului actual de menţinere a păcii din regiunea transnistreană.
IV. Evoluţii politico-diplomatice (2006 – 2011)
Forţele de „pacificare” care activează în prezent pe teritoriul Republicii Moldova au fost constituite, la 27 iulie 1992, în conformitate cu „Convenţia cu privire la principiile de reglementare paşnică a conflictului armat din regiunea transnistreană a Republicii Moldova”. Această „Convenţie” a fost elaborată la Kremlin, în spiritul intereselor sale strategice, şi practic impusă Republicii Moldova. Menţionăm faptul că:
a) formatul operaţiunii a ignorat cu bună-ştiinţă practica internaţională;
b) mecanismele pacificării, controlul armamentelor şi statutul forţelor sunt definite ambiguu, permiţând astfel interpretări abuzive;
c) nu se prevede un termen pentru încheierea operaţiunii, singura referire în acest sens fiind art. 8 care stipulează că acordul încetează fie prin consens (Federaţia Rusă, Republica Moldova, „RMN”), fie prin retragerea uneia dintre cele trei părţi.
Conducerea politică şi de stat a Republicii Moldova, în contextul eforturilor politico-diplomatice de soluţionare a conflictului transnistrean, desfăşurate în ultimele două decenii, a agreat ideea ca operaţiunea de menţinere a păcii în zonă să fie transformată într-o operaţiune de observatori civili şi militari, sub egida OSCE. Observatorii acestui „conflict îngheţat” au remarcat faptul că autorităţile de la Chişinău, după o perioadă în care îşi intensificaseră retorica privind posibila denunţare a Convenţiei din 1992, au revenit, totuşi, la o atitudine mai rezervată privind perspectiva schimbării formatului operaţiunii de menţinere a păcii în Transnistria. La reuniunea „3+2”, desfăşurată pe 20 martie 2007, la Viena, şeful Misiunii OSCE în Republica Moldova a luat în calcul, în discursul său, intenţia autorităţilor moldovene de a reduce numărul reprezentanţilor săi în cadrul forţelor de menţinere a păcii. Federaţia Rusă a văzut modificarea formatului de pacificare doar în contextul reglementării finale a conflictului transnistrean şi a reiterat ideea că nu va accepta să participe la o acţiune condusă de UE, dar ar putea accepta UE într-o operaţiune condusă de Federaţia Rusă. Kremlinul considera că modificarea formatului şi încorporarea batalionului de menţinere a păcii ar fi o modalitate convenabilă de respectare a angajamentelor de la Istanbul din 1999. Mihail Ulianov, şeful adjunct al delegaţiei Federaţiei Ruse la Conferinţa extraordinară privind Tratatul Forţelor Convenţionale în Europa (CFE), desfăşurată la Viena, la 14 iunie 2007, a informat auditoriul asupra faptului că Federaţia Rusă este dispusă să examineze propunerea Statelor Unite de modificare a formatului actual de menţinere a păcii în regiunea transnistreană.
În ceea ce priveşte Uniunea Europeană şi modificarea formatului de pacificare din zona transnistreană, putem spune că, totuşi, nu a existat un consens asupra modalităţilor practice de realizare a acestei schimbări, asupra dimensiunii şi mandatului, precum şi a gradului de angajare a Kremlinului. Lipsa de interes a Înaltului Reprezentant al UE pentru Politica Externă şi de Securitate Comună, Javier Solana, a determinat SUA să încerce să exploreze şi varianta NATO în efortul de schimbare a formatului forţei de menţinere a păcii. Statele Unite s-au opus denunţării unilaterale a Convenţiei din 1992 în condiţiile în care nu exista un plan-alternativă. Statele Unite susţineau un format multinaţional al forţei de menţinere a păcii, cu un rol sporit al UE, în paralel cu identificarea unei soluţii politice. Wasghintonul a considerat că este esenţial ca subiectul să fie ridicat constant în relaţiile bilaterale cu Federaţia Rusă.
În ajunul Conferinţei extraordinare CFE de la Viena (12-15 iunie 2007), Statele Unite au organizat un briefing, la care au fost invitate 14 state aliate NATO, pentru a lansa propunerea sa de transformare a actualului mecanism al forţelor de menţinere a păcii. Se dorea prezentarea acestei propuneri Federaţiei Ruse ca fiind o modalitate de lansare a ratificării Tratatului CFE Adaptat dar şi ca un semnal de disponibilitate la dialog. Oferta conţinea un mesaj clar şi ferm privind necesitatea îndeplinirii angajamentelor asumate la Istanbul (1999) şi internaţionalizarea actualului format al forţelor de menţinere a păcii din Transnistria. Diplomaţia americană nădăjduia că Federaţia Rusă va adera la o astfel de propunere, cu valoare tactică, în condiţiile date, astfel încât după consemnarea într-un document a acordului Kremlinului pentru internaţionalizarea mecanismului ar putea fi declanşat procesul de ratificare a Tratatului Adaptat.
Fundaţia Moldova, cu sediul la Washington, a finalizat, în noiembrie 2006, două documente privind (a) democratizarea regiunii transnistrene şi (b) transformarea operaţiunii de menţinere a păcii. Textele au fost supuse discuţiei, în decursul elaborării, reprezentanţilor Departamentului de Stat, asistentului secretarului de stat, David Kramer, oficialilor din Consiliul Naţional de Securitate care lucrează pe dosarul transnistrean şi viceprim-ministrului, ministru al Afacerilor Externe şi Integrării Europene al Republicii Moldova, Andrei Stratan. Propunerile Fundaţiei Moldova vizau transformarea operaţiunii de menţinere a păcii având drept model Forţa Multinaţională şi de Observatori Civili pentru Peninsula Sinai. Avantajul unei asemenea operaţiuni decurgea din faptul că nu s-ar afla sub nicio umbrelă internaţională (ONU sau OSCE, unde Federaţia Rusă are drept de veto) şi nici sub un aranjament UE-Rusia (din care SUA ar fi excluse). Proiectele Fundaţiei Moldova nu au avut niciun fel de urmări.
La 19 aprilie 2006 a fost prezentat un proiect, elaborat de Misiunea OSCE la Chişinău, privind elementele de bază ale reglementării politice a situaţiei din Transnistria. Documentul relua, în linii mari, paragrafe referitoare la delimitarea competenţelor din „Recomandările şi propunerile mediatorilor” (februarie 2004). Proiectul consacră caracterul de stat democratic al Republicii Moldova, bazat pe principiile statului de drept şi având garantată integritatea teritorială şi menţiona faptul că pe teritoriul Republicii Moldova pot fi constituite „subiecte” definite, în proiect, ca unităţi teritoriale speciale, fără ca acestea să formeze subiecte de drept internaţional distincte. Proiectul OSCE preconiza constituirea unităţii teritoriale speciale Transnistria în cadrul Republicii Moldova. Transnistria va avea dreptul la propria ordine constituţională şi legislativă, în concordanţă, însă, cu legea fundamentală a Republicii Moldova. Sistemul autorităţilor publice al Transnistriei se stabilea în mod independent în concordanţă cu principiile fundamentale ale ordinii constituţionale ale statutului şi cu principiile organizatorice generale ale organismelor legislative şi executive ale autorităţii de stat. Limbile oficiale ale Transnistriei urmau a fi „moldoveană în grafie latină”, rusă şi ucraineană. Se prevedea în mod explicit dreptul Transnistriei la secesiune, în cazul în care statul decide alipirea la un alt stat sau renunţarea la atributele specifice oricărui subiect de drept internaţional. Competenţele unităţilor teritoriale speciale erau cele stabilite prin propriile Constituţii sau legi, iar orice sporire sau micşorare a lor urma a fi supusă unui dublu consimţământ: al legislativului statului, pe de o parte, şi al legislativului subiectului vizat, pe de altă parte.
La 8 martie 2007, ambasadorul Louis O’Neill, şeful Misiunii OSCE în Republica Moldova, a prezentat, în cadrul Consiliului Permanent al OSCE, un raport al primelor şase luni de la numirea sa în funcţie, în iulie 2006, şi a insistat asupra următoarelor idei:
1) Federaţia Rusă, în calitatea de mediator, este chemată să determine revenirea Tiraspolului la masa negocierilor „5+2” şi să adopte o abordare constructivă;
2) priorităţile de pe agenda negocierilor trebuie să fie demilitarizarea, democratizarea, monitorizarea întreprinderilor industrial-militare din regiune, precum şi asigurarea accesului inspectorilor internaţionali la depozitele de muniţii de la Colbasna;
3) actualul mecanism de menţinere a păcii este ineficient şi trebuie modificat ceea ce va permite realizarea de progrese;
4) trupele, echipamentul şi muniţiile militare ruseşti trebuiesc retrase din spaţiul transnistrean ca semnal pozitiv cu privire la angajamentul politic al Federaţiei Ruse de a contribui la soluţionarea problemei transnistrene;
5) Fondul Voluntar al OSCE este disponibil să susţină procesul de retragere a forţelor armate ale Federaţiei Ruse din zona transnistreană.
La schimbarea formatului mecanismului de menţinere a păcii se avea în vedere crearea unei Misiuni de Consolidare a Păcii (MCP), mecanism de pacificare condus de un Reprezentant Special cu trei componente: militară, de poliţie şi civilă. Mandatul MCP era de un an, cu posibilitatea prelungirii anuale pe noi perioade de un an, până la maxim cinci ani. Extinderea mandatului urma a fi făcută separat, pentru fiecare din cele trei componente, iar comanda operaţională o exercita un ofiţer cu grad înalt care aparţinea unei ţări neutre, din rândul ţărilor care urmau să contribuie cu trupe. România şi Ucraina, ca ţări vecine, erau excluse din rândul contributorilor şi nici un stat participant nu putea contribui cu mai mult de 25% din totalul forţelor. Coordonarea activităţii MCP urma a fi realizată de un Comitet de Coordonare, fără funcţii executive şi care nu putea adresa instrucţiuni MCP.
Au mai existat încercări ale Belgiei de a contribui la reglementarea conflictului transnsitrean în condiţiile în care aceasta deţinea Preşedinţia în exerciţiu (PiE) a OSCE. Belgia a pregătit în 2006 un set de trei documente care se doreau a sta la baza negocierilor şi care au fost prezentate la Chişinău (august 2006) şi Tiraspol (septembrie 2006). În ele erau consemnate delimitarea competenţelor[13], internaţionalizarea forţelor de menţinere a păcii[14] şi reabilitarea economică a regiunii transnistrene[15]. PiE belgiană a OSCE intenţiona consultarea mai multor actori internaţionali şi identificarea unui set de elemente comune de poziţie, precum şi păstrarea unui caracter confidenţial al consultărilor, în vederea introducerii lor în formatul „5+2” după obţinerea unui consens politic. Autorităţile de la Chişinău au decis să nu reacţioneze, textele au fost agreate de către Federaţia Rusă, dar preşedinţia finlandeză a UE şi SUA au fost nemulţumite de modul de acţiune, individualist şi netransparent al Belgiei.
La Moscova au avut loc consultări, în mai multe runde, în perioada noiembrie 2006-ianuarie 2007, cu participarea consilierului prezidenţial Mark Tkaciuk, a ministrului Reintegrării, Vasile Şova şi a ambasadorului Republicii Moldova în Federaţia Rusă, Vasile Sturza, a ambasadorului cu însărcinări speciale al MAE rus pentru reglementarea conflictelor din spaţiul CSI, Valeri Keniaikin, şi a ambasadorului cu misiuni speciale Valeri Nesteruşkin. Delegaţia moldoveană a prezentat un pachet de propuneri, care conţinea următoarele principii:
1) acordarea unui statut special Transnistriei, în cadrul Republicii Moldova ca stat suveran şi integru;
2) divizarea competenţelor între Chişinău şi Tiraspol, posibil pe baza propunerilor OSCE prezentate în aprilie 2006 la Moscova;
3) standarde democratice pe întreg teritoriul Republicii Moldova;
4) modificarea formatului de menţinere a păcii;
5) adoptarea unor garanţii politice şi sociale pentru implementarea măsurilor de soluţionare a crizei transnistrene.
Partea rusă nu şi-a exprimat nici un punct de vedere dar a propus ca înaintea discutării pachetului să fie adoptat un document politic, care să definească principiile statutului juridic al Transnistriei şi modificarea corespunzătoare a Constituţiei Republicii Moldova. Guvernul de la Chişinău şi-a exprimat dorinţa ca acest pachet de propuneri să fie promovat de către Moscova şi Kiev. În cadrul întâlnirii între preşedintele Vladimir Putin şi omologul său ucrainean, Viktor Iuşcenko, desfăşurată pe 22 decembrie 2006, la Kiev, cei doi şefi de stat au convenit elaborarea unei propuneri vizând reluarea procesului de negocieri. RSUE de Szeged a cerut oficialilor ucraineni, la sfârşitul lunii ianuarie 2007, să sprijine „pachetul” moldovean, pe care îl consideră un set de propuneri echilibrat şi o bază bună pentru negocieri. Negocierile pe „pachetul moldovean”, care reprezenta de fapt o soluţie de compromis, s-au dovedit infructuoase, Moscova hotărând la ultima rundă, desfăşurată pe 25-26 ianuarie 2007, să se ia o pauză în cadrul negocierilor.
În cadrul Consiliului Permanent al OSCE, desfăşurat la Madrid, pe 25 ianuarie 2007, la iniţiativa RSUE Adriaan Jacobovits de Szeged şi cu sprijinul PiE OSCE, SUA şi Ucraina, mediatorii (Federaţia Rusă, Ucraina, OSCE) au semnat o scrisoare în care părţile implicate în conflict erau invitate la o nouă rundă de negocieri în format „5+2”, prevăzută să se desfăşoare la Chişinău şi Tiraspol, pe 15-16 februarie 2007. Rundă care nu a mai avut loc. Totodată, mediatorii şi observatorii au semnat un protocol în care susţineau reglementarea pe cale paşnică şi cu respectarea integrităţii teritoriale a Republicii Moldova şi a elaborării unui statut special pentru Transnistria. În ultimele trei luni din 2006, Federaţia Rusă, Republica Moldova şi OSCE încercaseră să vină cu mai multe propuneri de deblocare a negocierilor.
La sfârşitul lunii februarie 2007, liderul transnistrean Igor Smirnov şi „ministrul de externe” Valeri Liţkai s-au întâlnit la Moscova, cu ministrul rus de externe, Serghei Lavrov. În cadrul întrevederii, conform celor relatate de mass-media, partea rusă a încercat să determine delegaţia transnistreană să ajungă la o înţelegere cu preşedintele Vladimir Voronin. Liderul separatist a solicitat suplimentarea sprijinului acordat pentru pierderile înregistrate de regiune ca urmare a introducerii regimului vamal la frontiera moldo-ucraineană şi a adresat părţii ruse propuneri concrete de cooperare în sectorul industriei de apărare. În acele momente, Kremlinul urmărea lansarea unui nou plan de reglementare a conflictului transnistrean și care viza, totodată, și soluţionarea diferendului în plan bilateral, dintre Vladimir Voronin şi Igor Smirnov; negocieri care urmau să fie mediate de preşedintele Vladimir Putin şi care urmau să conducă la crearea unei federaţii. În acest sens, în capitala rusă au avut loc mai multe consultări ale diplomaților din MAE rus şi Consiliul de Securitate şi Apărare cu diplomaţi moldoveni şi transnistreni[16].
Pe 3 martie 2007, Iuri Zubakov, adjunctul secretarului Consiliului de Securitate al Federaţiei Ruse, aflat în vizită la Chişinău, i-a solicitat preşedintelui Vladimir Voronin un punct de vedere în scris referitor la posibilitatea continuării consultărilor pe marginea pachetului de propuneri. Înaltul demnitar rus a solicitat, de asemenea, ca Republica Moldova să elaboreze un plan de punere în practică a măsurilor prevăzute în acest pachet[17]. Insistenţa privind angajarea în scris a preşedintelui Voronin a fost interpretată de către opinia publică internă şi internaţională, precum şi de către mediile diplomatice, ca fiind o modalitate a Kremlinului de a evita surpriza renunţării, de către Chişinău, la formulările dorite de partea rusă.
Consultările în format „3+2”, desfăşurate la Viena, pe 20 martie 2007, nu s-au concretizat prin semnarea unui protocol între beligeranţi. Mediatorii şi observatorii şi-au exprimat îngrijorarea în legătură cu lipsa de dialog politic între Chişinău şi Tiraspol. A fost convenită organizarea unei noi rundă de negocieri în format „5+2”, dar nu s-a reuşit stabilirea unei date certe. Ambasadorul OSCE în Republica Moldova, Louis O’Neill, urma să identifice subiectele agendei de lucru şi să prezinte un proiect preliminar la Chişinău şi Tiraspol. Principalele puncte de pe agenda de lucru urmau a fi: 1) statutul regiunii în cadrul unei Republici Moldova unitare; 2) comerţul şi contactele interumane şi 3) modalităţile de întărire a sprijinului donatorilor faţă de populaţia transnistreană. Totodată, negociatorul SUA, David Kramer, a susţinut un briefing la care Federaţia Rusă nu a fost invitată. Ca o concluzie la cele petrecute la masa negocierilor, diplomatul american a menţionat: a) actualul format de negocieri nu a produs rezultate şi nu reprezintă o garanţie pentru realizarea de progrese; b) Tiraspolul este interesat de menţinerea statu-quoului; c) Federaţia Rusă nu foloseşte mijloacele de presiune aflate la dispoziţia sa pentru a determina Tiraspolul să se angajeze în negocieri; d) pachetul de propuneri discutat de Chişinău cu Moscova constituie o bază solidă pentru avansarea negocierilor; e) transformarea operaţiunii de menţinere a păcii în paralel cu identificarea unei soluţii politice; f) intensificarea programelor de schimb cu regiunea transnistreană şi g) posibila revizuire a listei oficialilor transnistreni suspuşi restricţiilor de călătorie în spaţiul UE.
Ambasadorul Louis O’Neill, şeful Misiunii OSCE în Republica Moldova, a efectuat o vizită de lucru la Bucureşti, la 30 martie 2007, pentru consultări privind contextul regional şi conflictul transnistrean. Cu ocazia discuţiilor de la Bucureşti, ambasadorul Louis O’Neill s-a arătat sceptic în privinţa şanselor de organizare a noi runde de negocieri în format „5+2” în cursul lunii aprilie 2007. Autorităţile de la Chişinău erau convinse că dacă se ratează următoarele trei luni, pentru a se înregistra progrese, va trebui să se aştepte până în anul 2009 după alegerile legislative din Republica Moldova). Totodată, diplomatul OSCE a reiterat faptul că relaţia personală nesatisfăcătoare dintre preşedinţii Vladimir Voronin şi Vladimir Putin nu va ajuta la mobilizarea voinţei politice a Moscovei pentru ieşirea din faza de stagnare a procesului de negocieri.
La sfârşitul lunii martie 2007, ministrul Reintegrării din Republica Moldova, Vasile Şova, a apreciat că Federaţia Rusă şi-a schimbat poziţia referitor la statutul provinciei Kosovo, deplasând accentul de pe precedentul pe care l-ar constitui o soluţie spre statutul de egalitate al părţilor implicate în negocieri, pentru a impune, astfel, un dialog şi un statut de egalitate între Chişinău şi Tiraspol. Partea moldoveană accepta să se întâlnească cu cea transnistreană la nivel de experţi, dar o întâlnire Voronin-Smirnov nu putea fi acceptată înaintea semnării unui document care să conducă la obţinerea de rezultate semnificative în cadrul negocierilor „5+2”. Chişinăul considera că nu mai sunt necesare consultări, la nivel de experţi, cu Moscova, pe marginea pachetului de propuneri făcute de către Republica Moldova.
În prima sa vizită la Bucureşti de la numirea în funcţie, efectuată în perioada 9-10 mai 2007, RSUE Kálmán Mizsei a apreciat că propunerea Republicii Moldova din toamna anului 2006, în forma ei iniţială, este viabilă. Diplomatul ungar a considerat însă că orice soluţie a problemei transnistrene trebuie să prevadă o distribuţie rezonabilă şi judicioasă a puterii între Chişinău şi Tiraspol astfel încât să fie asigurată funcţionalitatea statului reintegrat şi garantarea retragerii trupelor ruseşti. RSUE a menţionat că a precizat aceste aspecte în discuţiile avute cu partea rusă la Moscova (18-20 aprilie 2007).
În cadrul întâlnirii în format „3+2”, desfăşurată la Madrid, la 17 mai 2007, oficialii ruşi au avertizat asupra posibilităţii declanşării unei crize politice dacă Chişinăul nu va dispune amânarea deciziei de a controla importurilor din regiunea transnistreană începând cu 1 iulie 2007. Ministrul Reintegrării din Republica Moldova, Vasile Şova, a prezentat în cadrul unui briefing cu şefii misiunilor statelor membre UE, din 22 mai 2007, decizia părţii moldovene de a se iniţia controlarea importurilor din regiunea transnistreană începând cu 1 iulie 2007. Vasile Şova a comunicat intenţia Republicii Moldova de a include în procesul de discuţii pe problematica transnistreană aspecte legate de obstacolele pe care Tiraspolul le impune în calea liberei circulaţii a persoanelor şi a bunurilor, insuficienţa structurilor de învăţământ pentru populaţia vorbitoare de limba română din regiunea separatistă şi repetatele încălcări ale drepturilor omului. Cu ocazia prezenţei sale la Chişinău, în perioada 21 – 22 mai 2007, RSUE Kálmán Mizsei şi-a manifestat preocuparea faţă de escaladarea tensiunilor pe care o poate declanşa decizia Republicii Moldova de a se iniţia controlarea importurilor din regiunea transnistreană începând cu 1 iulie 2007. RSUE considera că pentru Tiraspol doar soluţia federală, indiferent de denumirea sa, poate fi convenabilă şi va face apel la un specialist al Comisiei de la Veneţia care să acorde asistenţă astfel încât aceasta să devină un factor important în procesul de negocieri.
Reglementarea problematicii transnistrene a fost abordată de preşedinţii Vladimir Voronin şi Vladimir Putin în cadrul unei întrevederi private, care a avut loc pe 22 iunie 2007, la Moscova (ca urmare a unei înţelegeri la care s-a ajuns la summitul informal al CSI din 10 iunie 2007)[18]. Partea moldoveană aştepta acceptul părţii ruse la propunerea sa de pachet. Opinia publică internaţională nu a avut acces la detalii legate de conţinutul acestor discuţii[19]. Pe 28 iunie 2007, preşedintele Republicii Moldova a convocat corpul diplomatic acreditat la Chişinău pentru a-i informa, totuşi, despre conţinutul discuţiilor de la Moscova, din timpul întrevederii cu Vladimir Putin. Înaltul demnitar al Republicii Moldova i-a asigurat pe oaspeţi de faptul că soluţia de reglementare va trebui găsită în formatul „5+2” şi că Republica Moldova îşi păstrează cu fermitate poziţia sa constituţională de neutralitate permanentă şi nici nu discută referitor la vreo oarecare prezenţă militară permanentă a Federaţiei Ruse pe teritoriul ei naţional. În cazul găsirii unui compromis în formatul „5+2”, actuala putere va face tot posibilul pentru a realiza în practică unificarea ţării în cele mai restrânse termene.
Preşedintele Vladimir Voronin a prezentat, la Moscova, în august 2007, omologului său rus, Vladimir Putin, un plan de reglementare a relaţiilor bilaterale, care prevedea, referitor la criza transnistreană: 1) încheierea de către Rusia a operaţiunilor de menţinere a păcii şi retragerea trupelor; 2) acordarea unui statut de largă autonomie Transnistriei în componenţa Republicii Moldova, în limitele practicii internaţionale pentru entităţile autonome; 3) garantarea intangibilităţii proprietăţilor ruseşti de pe teritoriul Republicii Moldova şi 4) necesitatea continuării negocierilor în format „5+2”, cu sprijinul Federaţiei Ruse[20].
Reglementarea conflictului transnistrean părea să intre într-o nouă etapă ca urmare a convorbirii telefonice dintre preşedintele Republicii Moldova, Vladimir Voronin, şi liderul transnistrean, Igor Smirnov, din data de 7 aprilie 2008. Impulsionată sau nu de către Kremlin, după cum apreciau unii analişti ai spaţiului moldav în comentariile făcute în mass-media acelui timp, convorbirea celor doi lideri politici a fost catalogată de către Moscova ca fiind drept începutul ultimului stadiu de reglementare a conflictului transnistrean. Kremlinul era interesat să demonstreze Occidentului că un conflict poate fi soluţionat păstrând principiul integrităţii teritoriale, fără a recurge la soluţii de genul celei folosite în cazul Kosovo. Ultima întrevedere Voronin-Smirnov[21] se desfășurase la Tiraspol, la 16 mai 2001, şi în cadrul acesteia au fost semnate cinci documente, inclusiv unul prin care Republica Moldova se angaja să plătească Transnistriei „despăgubiri de război”. În comunicatul autorităţilor de la Chișinău se preciza faptul că discuţiile dintre Voronin şi Smirnov aveau drept scop „consolidarea măsurilor de încredere” care fuseseră enunţate de către Vladimir Voronin la 10 octombrie 2007.
Preşedintele moldovean a acordat două interviuri, la 4 şi 10 octombrie 2007, pentru ziarul „Komsomolskaya Pravda” (ediţia din Republica Moldova) şi „Izvestia” de la Moscova în care a propus, privitor la soluţionarea conflictului transnistrean, următoarele: 1) mediatorii şi observatorii formatului „5+2” să se preocupe de găsirea soluţiei pentru statutul Transnistriei în timp ce autorităţile de la Chişinău şi Tiraspol să promoveze măsuri de restabilire a încrederii între cetăţenii de pe ambele maluri ale Nistrului prin soluţionarea de comun acord a problemelor de ordin umanitar, economic şi infrastructural; 2) să fie demilitarizat teritoriul Republicii Moldova, inclusiv Transnistria, prin casarea armamentului greu; 3) să fie constituită o armată unică, antrenată în exercitarea misiunilor pacificatoare la cererea organizaţiilor internaţionale abilitate în acest sens; 4) demilitarizarea şi reforma armatei să fie acceptată şi susţinută financiar de mediatorii şi observatorii în procesul de negocieri. Preşedintele Republicii Moldova, Vladimir Voronin, reitera, totodată, ideea că Republica Moldova nu va renunţa sub nici un pretext la statutul de neutralitate, considerat a fi o piatră unghiulară a securităţii naţionale, plasată în afara oricăror discuţii, cerând, totodată, din nou, ca militarii ruşi, angrenaţi în misiunea de pacificare, să părăsească teritoriul Transnistriei pentru a fi substituiţi nu cu unităţi NATO, ci cu observatori civili secondaţi de misiunea EUBAM de monitorizare a segmentului transnistrean al hotarului moldo-ucrainean.
Referindu-se la actualele relaţii dintre Chişinău şi Tiraspol, Vladimir Voronin a declarat că pe „transnistreni nu-i mai interesează schemele economice criminale, ci legalizarea proprietăţilor de la frizerii şi până la marile întreprinderi în spaţiul legal recunoscut”[22]. Mass-media de la Chişinău şi analiştii zonei au observat că preşedintele Voronin a trecut sub tăcere, totuşi, viitorul legii adoptate la 22 iulie 2005 („Legea cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stînga Nistrului-Transnistria”), considerată a fi în continuare piatră unghiulară în procesul de reglementare. Vladimir Voronin a menţionat existenţa unor probleme în relaţiile moldo-transnistrene care por fi soluţionate fără intermediari, respectiv: a) lichidarea posturilor pseudo-vamale, de frontieră şi a celor poliţieneşti, care nu îndeplinesc nici o funcţie deosebită, doar îngreunează fluxul de oameni şi mărfuri; b) restabilirea coridorului internaţional de transport Leuşeni-Chişinău-Dubăsari-Ucraina care va determina soluţionarea problemelor de ordin infrastructural existente în acest moment; c) deschiderea podului peste Nistru din localitatea Gura Bîcului, reconstruit acum 5 ani cu contribuţia UE (2 milioane euro); d) restabilirea proprietăţii statului asupra căilor ferate şi distribuirea proporţională a veniturilor de pe urma exploatării căilor ferate, care urmează a fi electrificate; f) instituirea unui post TV comun care să nu se afle sub controlul autorităţilor de la Chişinău sau Tiraspol, ci să fie sub administrarea societăţii civile; g) acreditarea de către Ministerul Educaţiei al Republicii Moldova a Universităţii din Tiraspol, pentru ca diplomele eliberate de această instituţie de învăţămînt sa fie recunoscute şi în afara Transnistriei; h) distribuirea proporţională a ajutorului umanitar; i) implementarea unor măsuri de încredere reciprocă care ar putea evolua pînă la eliminarea limitărilor de circulaţie impuse oficialilor transnistreni.
Preşedintele Republicii Moldova a şocat prin afirmaţiile referitoare la demilitarizare şi dezarmare, invocînd statutul de neutralitate al Republicii Moldova, a celor două părţi componente ale statului moldovenesc reunificat. Şeful statului moldovean a declarat, cu acest prilej, că Armata Naţională a Republicii Moldova este mai degrabă un atribut formal al statalităţii moldoveneşti, însă Republica Moldova nu intenţionează să lupte cu cineva iar ipoteza necesităţii menţinerii armatei moldoveneşti ca mijloc de neutralizare a armatei transnistrene nu mai este viabilă. În opinia liderului de la Chişinău nu mai există premise pentru repetarea coşmarului din 1992. „Pe teritoriul Moldovei, inclusiv în Transnistria, există două armate absolut inutile”[23], a concluzionat preşedintele Vladimir Voronin. În concepţia autorităţilor de la Chişinău toată tehnica militară grea şi toate sistemele de lansare a focoaselor aparţinând celor două armate trebuiau neutralizate, urmând ca această tehnică să fie topită la Uzina Metalurgică din Râbniţa. Preşedintele Voronin propunea crearea unor forţe armate sub comandament unic şi care să fie folosite numai pentru asigurarea ordinii şi securităţii publice. Completarea unităţilor militare urma să se facă după principiul teritorial iar lichidarea actualelor structuri militare nu urma să afecteze statutul social şi starea materială a militarilor, din ambele părţi[24].
Liderul transnistrean, Igor Smirnov, a declarat că propunerile lui Vladimir Voronin reprezintă doar un joc de PR (Public Relations), în perspectiva alegerilor parlamentare din 2009, şi a reiterat faptul că există o serie de documente, semnate de către Vladimir Voronin şi el, la 16 mai 2001, care pot conduce, prin respectarea lor, la relaţii bune între cele două părţi[25]. Evgheni Şevciuk, preşedintele Sovietului Suprem de la Tiraspol, a manifestat o prudenţă diplomatică în declaraţiile sale şi a cerut dovezi care să releve faptul că este vorba de intenţii serioase şi nu de acţiuni propagandistice. Şevciuk a propus ca Parlamentul de la Chişinău să ratifice acordurile deja semnate de părţi, inclusiv protocoalele invocate de Smirnov, ca un semn al dorinţei de revenire la normalitate, precum şi anularea de către Parlamentul de la Chişinău a „Legii cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stînga Nistrului (Transnistria)”. Ministrul afacerilor externe al Transnistriei, Valerii Liţkai, a declarat că propunerile venite de la Chișinău sunt „neinteresante, nerealizabile şi inoportune”[26].
În avanpremiera summit-ului NATO de la Bucureşti din 2 – 4 aprilie 2008, Chişinăul a găzduit, în perioada 26 – 28 martie, o conferinţă internaţională cu titlul „Reglementarea conflictului transnistrean în contextul europenizării Republicii Moldova”. Conferinţa a fost organizată de către Asociaţia pentru Politică Externă (APE) din Republica Moldova. Cu prilejul acestei reuniuni, Reprezentantul Special al UE pentru Republica Moldova, Kálmán Mizsei, a declarat că este preferabil a evita cramponarea de termeni, precum stat unitar sau federaţie, fiind important ca eforturile să fie concentrate asupra distribuirii competenţelor în procesul de descentralizare. Vice-ministrul Reintegrării al Republicii Moldova, Ion Stăvilă a menţionat că existau premise pentru progrese în reglementarea transnistreană în formatul „5+2”. Progresul urma a fi posibil datorită abordării chestiunii transnistrene la „pachet”, lansată de Vladimir Voronin în 2006 şi acceptată în linii mari de către Federaţia Rusă. Ion Stăvilă a declarat că existau premise şi pentru ridicarea statutului SUA şi UE în cadrul formatului „5+2”, de la cel de observatori la cel de participanţi. Oficialul de la Chişinău a reiterat faptul că documentele de bază pentru reglementarea transnistreană rămân „Legea cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stînga Nistrului (Transnistria)” adoptată la 22 iulie 2005 şi propunerile din octombrie 2007 ale liderului comuniştilor de la Chişinău. Directorul Institutului Statelor CSI şi vice-preşedinte al Comisiei pentru problemele CSI şi a conaţionalilor, Konstantin Zatulin, a menţionat că Federaţia Rusă şi-a precizat recent poziţia faţă de conflictul transnistrean prin intermediul Declaraţiei Dumei de Stat din 21 martie 2008. Federaţia Rusă recunoaşte integritatea teritorială a Republicii Moldova, mai degrabă ca o anticiparea, decât ca un fapt real. Zatulin a ironizat pe marginea aşa-zisei abordări de „pachet” a lui Voronin, care ar fi fost acceptată de autorităţile ruse. El a subliniat că nimeni din deputaţii ruşi nu ar fi văzut vreun „pachet” şi că autorităţile comuniste de la Chişinău prezintă ceea ce îşi doresc drept fapte împlinite. Constantin Zatulin a menţionat că retorica autorităţilor moldovene din ultima vreme, legată de afirmarea neutralităţii permanente a Republicii Moldova şi a măsurilor de încredere în relaţiile cu Tiraspolul, reprezintă un efort al echipei Voronin de a înlătura neînţelegerile generate de refuzul lui Voronin de a semna „Memorandumul Kozak” în 2003.
Întâlnirea dintre Vladimir Voronin şi Igor Smirnov, ca urmare a convorbirii telefonice din 7 aprilie 2008, a devenit o realitate în cursul zilei de 11 aprilie 2008. Igor Smirnov a refuzat o întâlnire pe teritoriul Republicii Moldova, respectiv în staţiunea Holercani, din stânga Nistrului, deoarece liderul transnistrean se temea să nu fie arestat astfel încât întâlnirea celor doi lideri politici a avut loc în oraşul Bender (Tighina), situat pe partea dreaptă a Nistrului. În comunicatul Preşedinţiei Republicii Moldova privind întalnirea de la Bender, se specifica faptul că „atmosfera constructivă care îşi face loc în procesul de reglementare a problemei transnistrene va permite Chişinăului să solicite Uniunii Europene şi SUA să anuleze restricţiile de circulaţie pentru reprezentanţii conducerii Transnistriei”[27].
În cursul întrevederii, preşedintele Voronin şi liderul de la Tiraspol au decis să continue şirul de întâlniri pentru a soluţiona, pe rând, toate problemele acumulate în relaţiile dintre Chişinău şi Tiraspol şi au discutat „noi posibilităţi de dezvoltare a dialogului dintre Chişinău şi Tiraspol”. Totodată, s-a convenit să se schiţeze „un şir de paşi concreţi pentru impulsionarea procesului de negocieri”, precum şi să fie convocate de urgenţă grupurile comune de lucru pentru realizarea măsurilor de încredere dintre Chişinău şi Tiraspol. Întrevederea a durat o oră şi jumătate şi nu 30 de minute după cum anunţase anterior Agenţia ITAR-TASS. Totodată, cei doi lideri politici au convenit de principiu să se reia negocierile politice în formatul „5+2”, deoarece există condiţii favorabile pentru reglementarea definitivă a problemei transnistrene, urmând ca data şi locul acestei întâlniri să fie stabilite ulterior. La viitoarele negocieri politice în formatul „5+2” urma să fie discutat numai viitorul statut al regiunii transnistrene în componenţa Republicii Moldova.
Înţelegerile dintre cei doi preşedinţi urmau a fi transpuse în practică prin intermediul unui „Acord de cooperare şi prietenie între Republica Moldova şi Transnistria” ce urma a fi negociat de către ministrul Reintegrării al Republicii Moldova, Vasile Şova, şi ministrul transnistrean de externe Valeri Liţkai. În acest „Acord” elaborat la Tiraspol şi oferit publicităţii de către Agenţia transnistreană OLVIA-PRESS, Republica Moldova şi Transnistria erau numite „Înalte Părţi Contractante”. Textul acestui „Acord” prevedea menţinerea actualului format de pacificare, „conform înţelegerilor atinse de Înaltele Părţi Contractante şi Federaţia Rusă” iar relaţiile dintre părţi se construiau în baza principiilor de respectare reciprocă a suveranităţii şi integrităţii teritoriale, neamestecului în treburile interne ale fiecăruia, neadmiterea aplicării forţei sau ameninţărilor cu forţa. Frontiera dintre Republica Moldova şi „RMN” urma să fie delimitată în limitele actuale ale controlului pe care îl deţin cele două părţi. Totodată, Chişinăul şi Tiraspolul declarau că nu au pretenţii patrimoniale şi că fiecare parte poartă răspunderea individuală pentru obligaţiile sale financiare interne şi externe. Republica Moldova şi „RMN” urmau să iniţieze modificări şi corectări la „Tratatul privind Forţele Armate Convenţionale din Europa” şi să-l ratifice în cele două Parlamente. Textul prevedea că cele două entităţi politico-statale pot adera la organisme internaţionale separat, fără a pune piedici una alteia, cu condiţia ca aderarea la vreo organizaţie să nu aducă prejudicii celeilalte părţi. Federaţia Rusă, Ucraina şi UE urmau să fie garanţii îndeplinirii acestui Acord. După întâlnirea de la Bender (Tighina) dintre Vladimir Voronin şi Igor Smirnov, din 11 aprilie 2008, ministrul Afacerilor Externe şi Integrării Europene al Republicii Moldova, Andrei Stratan, a declarat, la 18 aprilie, după o întâlnire cu omologul sau sloven Dimitrij Rupel, la Ljubljiana, pentru Agenţia FRANCE PRESSE: „Suntem optimişti şi credem că vom găsi o soluţie în problema transnistreană până la sfârşitul anului. Cea mai înaltă conducere a Rusiei a spus de mai multe ori că problema transnistreană nu va fi rezolvată decât prin respectarea suveranităţii şi integrităţii Republicii Moldova”[28].
Convorbirile de la Bender (Tighina), din 11 aprilie 2008, dintre Vladimir Voronin şi Igor Smirnov au suscitat numeroase comentarii în mass-media din spaţiul ex-sovietic, precum şi printre analiştii spaţiului moldav. Conducerea de partid şi de stat a Republicii Moldova a prezentat întalnirea dintre cei doi lideri politici ca pe un succes menit să ducă la deblocarea negocierilor în format „5+2” şi, în perspectivă, la soluţionarea diferendului transnistrean. Regimul separatist de la Tiraspol a informat opinia publică că la întrevederea de la Bender, liderul transnistrean Igor Smirnov i-a înmânat preşedintelui Vladimir Voronin proiectul unui acord „cu privire la prietenia şi colaborarea Republicii Moldova cu republica moldovenească Transnistria”, precum şi bazele politico-juridice ale respectivului acord. Proiectul conţinea o serie de prevederi discriminatorii în raport cu regimul constituţional al Republicii Moldova şi în total dezacord cu poziţia autorităţilor de la Chişinău care pledau pentru realipirea Transnistriei la Republica Moldova. Mass-media a interpretat apariţia acestui document ca fiind o demonstraţie clară a faptului că Vladimir Putin încearcă să-şi ia revanşa pentru refuzul lui Voronin de a semna „Memoradumul Kozak” de federalizare a Moldovei. Presa de la Moscova a evidenţiat succesul obţinut de către Kremlin ca urmare a desfăşurării întrevederii Voronin-Smirnov iar publicaţia „Vzglead” scria că „întâlnirea de la Bender a fost o adevărată victorie a Moscovei, deoarece, administraţia comunistă de la Chişinău este dispusă acum să cedeze la foarte multe capitole”[29]. Totodată, publicaţia „Gazeta.ru” menţionează că „Rusiei îi convine să aibă în coasta Ucrainei, care doreşte cu tot dinadinsul, să adere la NATO, un partener sigur şi neutru pe care îl controlează în totalitate – adică, aşa cum este Moldova”[30].
În cadrul unei intervenţii telefonice la emisiunea „POST FACTUM” de la „Euro TV”, analistul Vladimir Socor, apropiat de cercurile puterii de la Chişinău, a declarat că, după întrevederea Voronin-Smirnov din 11 aprilie 2008, a devenit clar că Federaţia Rusă prin vocea liderului de la Tiraspol doreşte să readucă negocierile privind reglementarea transnistreană la nivelul anilor ’90. „În luna februarie, în cadrul unei scurte întrevederi dintre Vladimir Voronin şi Vladimir Putin la Moscova, partea rusă i-a cerut Chişinăului să înceapă tratative directe cu Tiraspolul. Recunoaştem că toţi au fost surprinşi, inclusiv eu, iar unii diplomaţi americani şi europeni l-au sfătuit pe Vladimir Voronin să facă acest pas. În concluzie, se poate spune că Vladimir Voronin a fost forţat de împrejurări, forţat chiar de participanţii la negocierile în formatul «5+2». Din ce cauză a luat Rusia această iniţiativă, practic, forţându-i mâna preşedintelui Voronin? Deoarece Rusia încearcă să găsească scuze şi pretexte pentru a nu negocia pachetul de propuneri înaintat de Chişinău în toamna anului 2006”[31], declara Vladimir Socor.
Senior-analistul pentru Europa de Est al Fundaţiei americane „Jamestown”, Vladimir Socor, considera că în pachetul alcătuit de echipa prezidenţială de la Chişinău nu se făceau cedări semnificative Rusiei şi era un pachet de propuneri bine alcătuit și în concordanță cu interesul naţional al Republicii Moldova. Federaţia Rusă nu a respins pachetul de propuneri al Administraţiei Voronin însă a cerut ca Republica Moldova să facă eforturi pe plan internaţional pentru a obţine recunoaşterea neutralităţii statului. Ulterior, Kremlinul a cerut ca Republica Moldova să înceapă negocieri cu „RMN”, în condiţiile în care Igor Smirnov a declarat că este dispus să înceapă asemenea negocieri cu condiţia de a se negocia de la egal la egal. Difuzarea de către regimul de la Tiraspol a viitorului posibil acord dintre Republica Moldova şi „RMN”, la câteva ore după întâlnirea de la Bender, a fost un gest politic neaşteptat. Textul acordului care prevedea recunoaşterea de către Republica Moldova a unui stat independent Transnistria, relaţii de la egal la egal între două state, suverane şi independente, Republica Moldova şi Transnistria, precum și dreptul Transnistriei de a găzdui trupe ruseşti pe teritoriul său, releva fpatul că operaţiunea rusească de pacificare nu putea fi schimbată în prezentul apropiat. Analistul Vladimir Socor avea să aprecieze că negocierile dintre Voronin şi Smirnov reprezentau un eşec al „variantei Şevciuk”, al speranţei că s-ar putea ajunge la o înţelegere separată cu preşedintele Sovietului Suprem de la Tiraspol, Evgheni Şevciuk[32]. O speranţă născută în cercurile diplomatice şi guvernamentale de la Chişinău în condiţiile existenţei unor rivalităţi reale între Şevciuk şi Smirnov. „În prezent, Tiraspolul şi Moscova ar dori ca şi preşedintele Parlamentului de la Chişinău, Marian Lupu, să iniţieze discuţii şi contacte directe cu Şevciuk, ca un fel de linie paralelă cu discuţiile dintre Voronin şi Smirnov. Având în vedere eşecul întrunirii din 11 aprilie de la Tighina, eu cred că e o greşeală a domnului Lupu să intre în discuţii directe cu preşedintele Sovietului Suprem de la Tiraspol, mai ales că Marian Lupu este şi preşedintele unui parlament ales în mod democratic şi recunoscut ca atare, pe când Evgheni Şevciuk este preşedintele unui Soviet Suprem pe jumătate de tip sovietic, pe jumătate de business tenebru”[33], declara Vladimir Socor.
În culisele baletului politico-diplomatic dintre Chişinău şi Tiraspol, reluat după întâlnirea de la 11 aprilie 2008, analiștii politici întrevedeau revanşa mult-aşteptată a Federaţiei Ruse pentru evenimentele din noiembrie 2003. Totodată, Vladimir Voronin părea să fie îngenuncheat definitiv şi umilit, iar Kremlinul revenea în forţă în postura de arbitru al procesului de reglementare al unuia dintre „conflictele îngheţate” din acest colţ de lume. Ca urmare a discuţiilor la nivel înalt moldo-nistrene, din 11 aprilie 2008, la iniţiativa conducerii Republicii Moldova s-au constituit 8 grupuri de lucru care urmau să elaboreze propuneri privind implementarea unor proiecte comune, moldo-transnistrene, în domeniile comercial-economic, al dezvoltării infrastructurii, restabilirii funcţionalităţii căii ferate a Moldovei, în sfera ocrotirii sănătăţii şi protecţiei sociale a populaţiei din regiunea transnistreană, în problemele educaţiei şi tineretului, a dezarmării şi demilitarizării regiunii transnistrene, precum şi măsuri privind acordarea ajutorului umanitar şi în domeniul agriculturii. Constituirea celor 8 grupuri de lucru comune venea în ajutorul autorităţilor de la Tiraspol care ceruseră de la autorităţile constituţionale ale Republicii Moldova un tratament de la egal la egal şi să fie eliminate toate barierele economice şi comerciale cu care se confrunta „RMN”.
În pofida a ceea ce părea a fi un „dezgheţ” în relaţiile moldo-transnistrene, Ministerul Apărării de la Chişinău a informat mass-media că şedinţa Comisiei Unificate de Control (CUC), din data de 17 aprilie 2008, a fost desfăşurată într-un ritm anormal. Ion Solonenco, co-preşedinte al CUC din partea Republicii Moldova, a declarat că în dimineaţa zilei de 17 aprilie, la ora 06.30, partea transnistreană a pus în stare de alarmă toate organele de drept din zona de securitate. Transnistrenii au făcut acest lucru fără a-i informa din timp pe ceilalţi membri ai CUC, pe observatorii militari şi pe cei ai comandamentului militar, precum şi autorităţile care trebuiau să fie informate despre desfăşurarea unui astfel de eveniment. În pofida faptului că prin astfel de gesturi regimul de la Tiraspol creează piedici suplimentare în procesul de reglementare al conflictului de pe Nistru, Ion Solonenco şi-a exprimat speranţa că, totuşi, negocierile din 11 aprilie vor avea o influenţă mai bogată şi mai profundă inclusiv în activitatea CUC, în primul rând, pentru hotărârea problemelor care ţin de zona de securitate.
În cursul zilei de 21 aprilie 2008, Ministrul Reintegrării al Republicii Moldova, Vasile Şova a reiterat disponibilitatea conducerii Republicii Moldova de a adresa Uniunii Europene rugămintea privind anularea restricţiilor de călătorie pentru reprezentanţii administraţiei de la Tiraspol, în contextul asigurării condiţiilor necesare pentru libera circulaţie a demnitarilor de stat, precum şi a tuturor persoanelor şi bunurilor între cele două maluri ale Nistrului. Totodată, în cadrul întrevederii avută în cursul aceleiaşi zile cu şefii misiunilor diplomatice şi reprezentanţii statelor-membre ale UE, Federaţiei Ruse, Ucrainei, SUA şi Misiunii OSCE în Republica Moldova, Vasile Şova a prezentat o informaţie amplă cu privire la evoluţiile recente în procesul de reglementare a conflictului transnistrean. Diplomaţii occidentali au confirmat disponibilitatea ţărilor lor pentru a sprijini în continuare eforturile îndreptate spre identificarea unei soluţii adecvate în rezolvarea problemei transnistrene, inclusiv prin implementarea unor proiecte concrete cu caracter social-economic şi umanitar, menite să contribuie la reunificarea părților din dreapta și stânga Nistrului ale Republicii Moldova.
Ambasadorul cu Misiuni Speciale al Ministerului Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse, Valeri Nesteruşkin, aflat în vizită la Chişinău şi Tiraspol, în cursul zilei de 21 aprilie 2008, a reiterat disponibilitatea Federaţiei Ruse de a sprijini în continuare procesul de reglementare transnistreană, mai ales după întâlnirea din 11 aprilie. Disponibilitatea Federaţiei Ruse pentru negocieri în problematica transnistreană, şi nu o recunoaştere unilaterală drept contrapartidă la Kosovo, deriva din faptul că Rusia era conştientă că nu putea oferi nimic în schimbul recunoaşterii independenţei enclavelor separatiste. Recunoaşterea unilaterală a independenţei acestor enclave separatiste din spaţiul CSI, drept măsură de răspuns la „cazul Kosovo”, ar putea submina definitiv CSI-ul, în opinia unora dintre analiştii ruşi. „Cazul Kosovo a pus în evidenţă faptul că Rusia trebuie să găsească un element pozitiv în respectiva chestiune. Această mutare pozitivă a Rusiei este să împingă Transnistria la negocieri cu Republica Moldova. Maximum ce poate face acum Rusia este să-i spună lui Smirnov: «Du-te şi vorbeşte cu Voronin»”[34], considera analistul Igor Boţan în acele clipe.
Procesul de reglementare al conflictului transnistrean avea să intre, totuși, într-un impas pe măsură ce evenimentele de pe scena politică din Republica Moldova aveau să ne apropie de ziua de 7 aprilie 2009. În noul context politico-diplomatic generat de prezența la guvernare a unei coaliții politice pro-europene (Alianța pentru Integrare Europeană) și a relansării procesului diplomatic de consultări și negocieri în problema conflictului transnistrean există mai mult decât o speranță că negocierile „5+2” privind acest „conflict înghețat” se vor relua și vor intra într-o matcă firească.
[1] O istorie a regiunii transnistrene din cele mai vechi timpuri până în prezent, Editura Civitas, Chişinău, 2007, p. 265.
[2] A se vedea Anton Moraru, Ştiinţa istorică în contextul intereselor politice, Editura Pontos, Chişinău, 2003, p. 39 – 56.
[3] Aleksandr G. Dughin, Bazele geopoliticii, vol. 1, Editura Eurasiatica, Bucureşti, 2011, p. 243.
[4] Ibidem, p. 245.
[5] Ibidem.
[6] Ibidem.
[7] Ibidem, p. 246.
[8] Ibidem, p. 246 – 247.
[9] Ibidem.
[10] Ibidem, p. 256.
[11] Ibidem. La 16 iulie 1990 în localitatea balneară Jeleznovodsk, din Peninsula Crimeea, va avea loc întâlnirea dintre cancelarul Helmut Kohl şi preşedintele Mihail S. Gorbaciov care s-a soldat cu un acord care a avut efectul unei bombe, producând surpriză în întreaga lume, inclusiv în cadrul ierarhiei politice şi militare de la Moscova. Întâlnirii de la Jeleznovodsk i-au urmat convorbirile de la Geneva, din septembrie 1990, unde sovieticii împreună cu germanii au căzut de acord asupra următoarelor chestiuni: „1) să nu se opună divizării Cehoslovaciei; 2) Republica Cehă va deveni parte a sferei de influenţă economică a Germaniei, cu scopul posibil de încorporare politică a regiunii în următorii 12-15 ani în Germania; 3) în schimb, Germania va compensa Rusia pentru daunele economice suferite prin pierderea influenţei în Europa de Est; 4) Ungariei i se va permite urmărirea scopului de a-şi recâştiga teritoriile pierdute după primul război mondial prin Tratatul de la Trianon (1920); 5) Germania va spori ajutorul economic acordat Ungariei pentru a asigura acolo un standard al vieţii mai ridicat decât cel din Slovacia, făcând astfel mai atractivă ideea unificării Slovaciei cu Ungaria; 6) să nu se ridice obiecţii la divizarea Iugoslaviei, să fie de acord cu intrarea Croaţiei şi Sloveniei în sfera de interese economice a Germaniei şi să susţină unirea Ucrainei Transcarpatice cu Ungaria, dacă naţionaliştii Ucrainei ar desfăşura «activităţi distructive»; 7) în afară de compensaţia economică pentru pierderile suferite, Germania se angajează să «nu fie activă» în chestiuni privind Ucraina şi statele baltice şi să nu le considere parte a sferei de influenţă economică a Germaniei” (Apud Plai Românesc. Gazeta Societăţii pentru cultura românească «Mihai Eminescu»” din Regiunea Cernăuţi, nr. 1-2/61-62, 1994, p. 11).
[12] În perioada 11-16 martie 2007, Kalman Mizsei a efectuat prima sa vizită în Republica Moldova, unde s-a întâlnit atât cu reprezentanţi ai autorităţilor de la Chişinău, cât şi cu liderii partidelor parlamentare, reprezentanţi ai societăţii civile, ai EUBAM dar şi ai regimului separatist de la Tiraspol. Kálmán Mizsei a apreciat primirea sa de către Igor Smirnov ca fiind un semnal încurajator pentru percepţia transnistrenilor asupra rolului UE în soluţionarea conflictului.
[13] Documentul vizând delimitarea competenţelor se baza pe concluziile unei investigaţii desfăşurate de experţi constituţionali belgieni în Republica Moldova (inclusiv în Transnistria) în perioada ianuarie-februarie 2006. Era un document prea ambiţios, care nu corespundea stadiului negocierilor de pace şi propunea compromisuri inacceptabile, fără a avea valenţele unui stimulent pentru realizarea de progrese. Soluţiile propuse conveneau mai mult părţii ruse şi transnistrene.
[14] Aducea, ca noutate, paza depozitelor de armament şi muniţie.
[15] Având drept model documentul utilizat pentru Osetia de Sud, respectiv o evaluare a necesităţilor şi o listă de proiecte şi prevederi referitoare la finanţare internaţională.
[16] În aceeaşi perioadă s-au aflat la Moscova şi miniştrii de externe din Abhazia şi Osetia de Sud, precum şi liderul separatist osetin Eduard Kokoity. Întâlnirile desfăşurate la sediul MAE rus se doreau a fi o rundă pregătitoare şi premergătoare întâlnirii din aprilie 2007 a preşedinţilor celor trei republici separatiste. Diplomaţii separatişti Valerii Liţkai, Serghei Şmaba şi Murat Djioev au convenit să solicite, pe plan internaţional, o abordare similară cu cea pentru Kosovo. Valeri Liţkai a declarat că pentru achitarea datoriilor regiunii transnistrene pentru gazele din Federaţia Rusă sunt utilizate modalităţi diverse, inclusiv vânzarea către partenerii ruşi a drepturilor de proprietate asupra unor imobile. S-a anunţat de asemenea, cu această ocazie, crearea, la Moscova, a unui centru comun a mediilor de informare pentru cele trei republici separatiste. Nu a fost exclusă cooperarea în plan militar iar Valeri Liţkai a precizat că Transnistria ar putea trimite două batalioane ale forţelor de menţinerea păcii şi ar fi de acord cu trimiterea unui batalion în zonele de conflict din Caucaz.
[17] Pachetul propus de către Republica Moldova era divizat în trei documente: 1) o declaraţie politică Voronin-Smirnov; 2) o declaraţie care ar urma să fie adoptată în format „5+2”, consfinţind astfel termenii soluţionării problemei transnistrene şi 3) un proiect de Lege privind statutul Transnistriei, care ar urma să fie adoptată de Parlamentul Republicii Moldova (după organizarea de alegeri legislative pe întreg teritoriul republicii).
[18] Aşa numiţii miniştri de externe ai regiunilor secesioniste din Republica Moldova, Georgia şi Karabahul de Munte au semnat la mijlocul lunii iunie 2007, la Tiraspol, o declaraţie comună privind principiile soluţionării paşnice a conflictelor, care prevede respectarea câtorva principii fundamentale: a) soluţionarea paşnică; b) excluderea tuturor presiunilor; c) asigurarea unui sistem de garanţii pentru regiunile separatiste şi d) îndeplinirea tuturor obligaţiunilor de către toate părţile implicate în conflict.
[19] Subiectul unei posibile „înţelegeri secrete” între preşedinţii Vladimir Putin şi Vladimir Voronin a ţinut atenţia opiniei publice, politicienilor şi mass-media încă din toamna anului 2006, când se vorbea prin culise despre o negociere ruso-moldoveană. La mijlocul lunii aprilie 2007 au început să fie vehiculate, atât în presă cât şi în mediul diplomatic, informaţii despre existenţa unui nou plan de reglementare al Federaţiei Ruse în ceea ce priveşte problematica transnistreană, care nu ar fi fost negociat, ci doar prezentat autorităţilor de la Chişinău. Analistul Vladimir Socor a menţionat, într-un articol din revista electronică Eurasia Daily Monitor, apărut în 13 aprilie 2007 elementele noului scenariu de reglementare. Socor aprecia că acest nou plan reprezintă o încercare de modificare radicală, de către ruşi, a conţinutului pachetului de propuneri moldovenesc. Planul rusesc a fost prezentat de către preşedintele Vladimir Voronin pe 11 aprilie 2007, în cadrul unor consultări cu lideri ai unor partide parlamentare apropiate, la care au luat parte şi Vasile Şova, ministrul Reintegrării şi Mark Tkaciuc, consilier prezidenţial, implicaţi în consultările moldo-ruse desfăşurate în perioada august 2006-ianuarie 2007. Preşedintele Voronin a prezentat un set de trei documente redactate în limba rusă, care prevedeau: 1) semnarea unei declaraţii politice Voronin-Smirnov, privind autodizolvarea celor două foruri legislative de la Chişinău şi Tiraspol şi anunţarea de alegeri anticipate, pentru toamna acestui an (noiembrie); 2) lansarea procesului de reglementare, pornind de la organizarea de alegeri simultan, dar separat pe cele două maluri ale Nistrului, la care ar urma să participe şi locuitorii Transnistriei, acesteia revenindu-i vreo 18-19 locuri în parlamentul de la Chişinău, în conformitate cu ponderea populaţiei; 3) aranjamentele post-electorale în urma cărora Transnistria ar urma să aibă în guvernul de la Chişinău un viceprim-ministru şi viceminiştri în toate ministerele. Iurie Roşca, vicepreşedinte al Parlamentului Republicii Moldova şi preşedinte al PPCD, participant la discuţiile din 11 aprilie 2007, a confirmat, într-un interviu acordat ziarului Flux,veridicitatea informaţiilor apărute în presă, cu menţiunea că ar fi vorba de schiţe de proiect şi nu de un document final. Preşedintele Voronin a lăsat să se înţeleagă că pachetul de propuneri prezentat de partea moldoveană, în toamna anului 2006, a fost completat cu observaţii şi contrapropuneri ruseşti, ceea ce i-a făcut pe foarte mulţi observatori şi comentatori ai fenomenului să vorbească despre un nou „Plan Kozak 2”. Republica Moldova urma drept compensare pentru pacificarea regiunii, cu sprijinul Federaţiei Ruse, să garanteze Rusiei că va rămâne ţară neutră, nu va adera la NATO şi nu va accepta alte trupe pe teritoriul Moldovei, decât pe cele ruseşti, care ar urma să părăsească Republica Moldova peste un an şi jumătate. Totodată, Republica Moldova va trebui, printr-un alt document, să recunoască privatizările ruseşti din Transnistria. Reprezentanţii diplomatici ai UE, SUA şi OSCE aveau să declare că au fost surprinşi de noua turnură pe care o luau evenimentele de la Chişinău şi nu au recunoscut, în mod public, faptul că ştiau de conţinutul discuţiilor ruso-moldoveneşti. Opoziţia politică de la Chişinău s-a inflamat la gândul existenţei unui nou „Plan Kozak 2” şi a făcut apel la respectarea Constituţiei Republicii Moldova, Codului Electoral, Legii cetăţeniei şi a „Legii cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stînga Nistrului (regiunii transnistrene a Republicii Moldova)”, adoptată în unanimitate, la 22 iulie 2005, de către întregul spectru politic prezent în Parlamentul Republicii Moldova. Autorităţile de la Chişinău au negat permanent existenţa unui plan rusesc de ansamblu, dând asigurări că orice rezultat al convorbirilor cu Moscova va fi prezentat UE şi SUA, înainte de a fi discutat în formatul „5+2”. Adjunctul asistentului secretarului de stat, David Kramer, a făcut, în mai multe rânduri, apel la transparenţă şi a avertizat că Administraţia SUA ar putea reconsidera acordarea de asistenţă şi sprijin politic, în cazul în care au loc negocieri în afara cadrului consacrat de dialog. Îndemnuri sistematice la transparenţă au fost adresate autorităţilor moldovene şi de Reprezentantul Special al UE pentru Republica Moldova (RSUE), Kálmán Mizsei. Totodată, oficialii de la Kremlin nu au negat, în discuţiile avute cu RSUE la Moscova în perioada 18-20 aprilie 2007, existenţa unor discuţii confidenţiale cu Chişinăul în perioada ianuarie-februarie 2007. Lipsa de documente scrise a fost motivată prin teama scurgerii de informaţii iar autorităţile moldovene au afirmat că există doar pachetul lor de propuneri, care a fost retransmis părţii ruse în martie 2007, împreună cu o scrisoare a preşedintelui Voronin. Diplomaţii ruşi nu au agreat apariţia în presă a informaţiilor şi este greu de acceptat faptul că aceasta s-a petrecut împotriva voinţei autorităţilor de la Chişinău. „Misterul” care exista în jurul acestui nou „Plan Kozak 2”, precum şi suspecta tăcere a diplomaţilor Federaţiei Ruse, conducea la ideea că este posibil ca preşedintele Vladimir Voronin, nemulţumit sau speriat de posibilele evoluţii ale evenimentelor din zonă, să fi facilitat scurgerea informaţiilor în presă, în scopul dezamorsării intenţiilor ruse. În pofida acestor discuţii de taină, Republica Moldova a afirmat, prin intermediul ambasadorului său la Wasghinton, Nicolae Chirtoacă, căprezenţa militară rusă pe teritoriul său are un impact negativ asupra eforturilor comunităţii internaţionale de a soluţiona diferendul transnistrean. Ambasadorul Nicolae Chirtoacă a declarat, în cadrul unor audieri cu genericul „Securitatea Secolului XXI în Regiunea OSCE”, organizate de Comisia Congresului SUA pentru Securitate şi Cooperare în Europa (Comisia Helsinki), că Parlamentul de la Chişinău va iniţia procedura ratificării Tratatului CFE adaptat doar după retragerea deplină, necondiţionată şi transparentă a forţelor armate ale Federaţiei Ruse din stânga Nistrului. Ambasadorul Republicii Moldova în SUA, Nicolae Chirtoacă, i-a informat pe membrii Comisiei Helsinki despre impactul negativ al prezenţei militare ruse în contextul eforturilor Moldovei de a asigura reintegrarea teritorială, de a promova reformele economice şi democratice. Declaraţiile şi atitudinile contradictorii ale preşedintelui Vladimir Voronin, în ceea ce priveşte procesul de reglementare al chestiunii transnistrene, precum şi „suspecta” tăcere a diplomaţiei de la Moscova, păreau să evidenţieze mai degrabă un efort constant al regimului politic de la Chişinău de a obţine neutralitatea şi conservarea unităţii teritoriale a Republicii Moldova. Prins între integrarea în UE şi CSI, regimul de la Chişinău dorea, de ceva vreme, să meargă pe o cale de mijloc, să devină o „Elveţie” a spaţiului ex-sovietic.
[20] Ambasadorul cu însărcinări speciale al MAE rus pentru reglementarea conflictelor din spaţiul CSI, Valeri Keniaikin, propusese, pe 7 septembrie 2006, un plan în trei etape, care prevedea: 1) realizarea unui acord de principiu între mediatori asupra unui nou model al statului transnistrean; 2) încheierea evacuării tehnicii militare şi 3) revizuirea operaţiunii de menţinere a păcii.
[21] După ultima întrevedere cu liderul transnistrean, preşedintele Voronin l-a acuzat pe Igor Smirnov de faptul că „este lipsit de voinţă politică” în efortul de a rezolva criza transnistreană, iar în 2004, în timpul atacului miliţiei transnistrene asupra şcolilor româneşti din Transnistria, Voronin l-a numit „terorist” pe Smirnov şi a declarat că nu va mai negocia cu el niciodată.
[22] http://www.e-democracy.md/monitoring/politics/comments/200710151.
[23] Ibidem.
[24] Noul proiect al regimului comunist de la Chişinău prevede ca unităţile militare ale celor două părţi să fie transformate în centre militare de instruire unde să muncească pe baze contractuale ofiţeri instructori care îi vor deprinde cu tainele meseriei armelor pe tinerii recrutaţi pentru o perioadă de o jumătate de an. După scurgerea perioadei de şase luni, militarii care doreau să urmeze o carieră militară îşi vor continua serviciul pe baze contractuale în unul din aceste centre militare. Pregătirea militarilor în cadrul eventualei armate unite va fi direcţionată spre obţinerea „profesiei de pacificator”, care va trebui însuşită în mod exemplar. Republica Moldova trebuia să se inspire din experienţa unor state neutre, pacificatoare, precum Suedia, Finlanda şi Irlanda. Preşedintele Voronin consideră că armata Moldovei unificate are sens doar în calitate de armată pacificatoare, pregătită pentru a interveni la solicitarea organismelor internaţionale în vederea desfăşurării unor misiuni pacificatoare. Autorităţile de la Chişinău solicitau, astfel, o implicare financiară a Occidentului (UE şi SUA) pentru finanţarea programelor de reabilitare socială a militarilor şi crearea condiţiilor pentru recalificarea militarilor prin însuşirea unor profesii civile, precum şi transformarea unităţilor militare în centre militare de instruire.
[25] Documentele la care face referire Igor Smirnov sunt: 1) Protocolul privind armonizarea legislaţiei fiscale şi vamale; 2) Protocolul privind atragerea şi garantarea reciprocă a investiţiilor străine; 3) Protocolul privind recunoaşterea reciprocă pe teritoriul Republicii Moldova şi Transnistriei a documentelor eliberate de organele abilitate ale celor două părţi; 4) Protocolul privind facilitarea activităţii nestingherite a instituţiilor media pe teritoriul Republicii Moldova şi Transnistriei, răspîndirii presei tipărite şi a programelor televizate.
[26]http://www.e-democracy.md/monitoring/politics/comments/200710151. Propunerile de la Chişinău surveneau într-un context politic marcat de o apropiere, firavă într-adevăr, între Tiraspol şi Chişinău, concretizată într-o serie de realizări notabile: 1) întreprinderile din Transnistria obţinuseră acces preferenţial pe piaţa UE datorită statutului pe care îl avea Republica Moldova în relaţiile cu UE; 2) prin intermediul Republicii Moldova centrala electrică de la Cuciurgan a obţinut posibilitatea de a exporta energie electrică către Balcani; 3) Chişinăul a acordat ajutor dezinteresat asociaţiilor de invalizi din Transnistria (cărucioare, ochelari etc.). Totodată, regimul de la Tiraspol a permis ca: 1) şcolile moldoveneşti din regiune să funcţioneze într-un regim, mai mult sau mai puţin, normal; 2) au anunţat disponibilitatea renunţării la taxa migraţională pentru cetăţenii Republicii Moldova; 3) au anulat taxa de 100% pentru mărfurile moldoveneşti intrate pe piaţa transnistreană; 4) în linii mari, a fost soluţionată problema utilizării terenurilor agricole în raionul Dubăsari.
[27] http://www.interlic.md/2008-04-11/4653-4653.html.
[28] http://www.ziare.com/international/stiri-externe/r-moldova-vrea-sa-se-impace-cu-transnistria-pana-la-sfarsitul-anului-292436.
[29] http://www.interlic.md/2008-04-16/4700-4700.html?print.
[30] http://www.jurnalul.ro/externe/moscova-l-a-umilit-pe-voronin-in-ultimul-hal-122490.htm.
[31] http://www.flux.md/editii/200871/articole/2961.
[32] Liderul Parlamentului de la Tiraspol s-a declarat favorabil ultimelor iniţiative ale preşedintelui Vladimir Voronin, respectiv implementarea în comun cu administraţia de la Tiraspol a unor proiecte cu caracter economic, social sau chiar politic, precizând că „trecerea de la o retorică agresivă la relaţii constructive este deja un element pozitiv”.Revizuirea de către Uniunea Europeană, la 25 februarie 2008, a listei cu liderii politici transnistreni, cărora nu le era permis să călătorească în spaţiul comunitar, a bulversat opinia publică internaţională şi mass-media. Decizia UE era însoţită de două anexe, ce conţineau două liste cu persoane declarate non-grata pe teritoriul UE. Oficialii de la Bruxelles au inclus într-o primă listă 13 persoane, considerate responsabile de lipsa de progres în soluţionarea conflictului transnistrean din Republica Moldova, iar în cea de a doua listă erau incluse şase persoane care se făceau responsabile de planificarea şi organizarea campaniei de intimidare şi de închidere a şcolilor cu predare în limba română (moldovenească cu grafie latină) din regiunea transnistreană. În mod surprinzător, UE a exclus de pe lista persoanelor neagreate în spaţiul comunitar şase persoane: Evgheni Şevciuk (preşedintele Sovietului Suprem de la Tiraspol), Eduard Kosovski (fostul guvernator al Băncii transnistrene), Serghei Leontiev (fostul „vicepreşedinte”), Anatoli Kaminski (fostul vicepreşedinte al Sovietului Suprem), Boris Akulov (fostul reprezentant al Transnistriei în Ucraina), Alexei Lipovţev ( vicepreşedintele Vămii transnistrene).
[33] http://www.flux.md/editii/200871/articole/2961.
[34] Ibidem.
